Îți amintești dintr-odată. Ți se face rău. Încerci să uiți la loc.

ACEST ARTICOL APARȚINE UNEI CITITOARE CARE ȘI-A DORIT PUBLICAREA LUI AICI, PENTRU VOI

Uitaseşi. Îţi trăiai viaţa pagină cu pagină, poveste cu poveste şi totul părea bine. Aveai deja vreo 25 de ani, când toţi suntem stăpânii lumii şi lumea ne zâmbeşte frumos. L-ai cunoscut într-o seară în ritm de Nirvana şi miros de libertate. Încet, încet, fluturaşii ţi-au invadat trupul şi nu ai mai putut evita, te-ai recunoscut înfrântă de ochii lui ba gri, ba albaştri, ba verzi, care când te priveau te zăpăceau, te ameţeau, te iubeau. Şi te-ai făcut a lui şi el al tău. Uitaseşi. Şi au trecut zile şi nopţi, nopţi şi zile, în care te întrebai cum se face că tocmai tu ai avut norocul asta, de te-a lovit fericirea fix în faţă şi ţi s-a cuibărit nebunia asta frumoasă direct în ventriculul stâng, fugindu-ţi apoi în tot corpul. Dar, într-o dimineaţă, un sărut fin pe umărul stâng dezgolit ţi-a amintit. Nici tu nu ştiai ce e, doar că ai fugit din pat, speriată, ameţită, confuză. Era el, iubitul tău, dar mintea ta îţi arăta ce îţi ascunsese atâta timp, doar ea ştie de ce.

Un sărut pe spate, o mână pe sânii tăi mici de copil, o atingere delicată, dar cu o umbră grotească, greţoasă, interzisă. Tot mintea ta, draga de ea, ştia cel mai bine că pentru a nu-ţi crăpa trupul în miliarde de bucăţele disperate trebuia să îţi amintească ce uitaseşi doar în braţele iubitului tău cel mai iubit. Altfel realitatea că nimeni altul decât bunicul tău, chiar el, simpatic şi apropiat, mereu cu o caramea sau pungă de pufuleţi pentru tine, alături de care ţi-ai petrecut verile copilăriei în livada de pruni, e un monstru crud… Probabil ar fi fost prea mult.

Şi ţi-ai amintit. Dintr-o dată, totul începe să se lege. Atacurile de panică repetate şi ilogice, teama permanentă de apropiere şi atingere, furia nestăvilită ce o simţeai uneori, grija că tu nu vei iubi vreodată, senzaţia că eşti parcă mereu nepotrivită, poate prea grasă, poate prea slabă, poate prea proastă, niciodată suficient de bună. Neîncrederea în tine şi în alţii. Greutatea lumii pe umerii tăi.

Şi ai vrut iar să uiţi. Ai încercat, dar colţii nenorocirii muşcau adânc din trupul tău, deşi luptai secundă de secundă pentru a da zgomotul amintirilor mai încet. Nu uitai. Şi ai cerut ajutor. Ai vorbit despre asta, ai căutat un specialist care să te ajute. Şi ai început să te vindeci.

Şi acum ştii. Nu există copil care să merite să fie abuzat sexual. Nu este vina ta. Nu există scuze pentru adulţii de lângă tine care nu au văzut, nu au întrebat, nu au simţit. Nu există scuze pentru el. Poate într-o zi vei reuşi să te ridici deasupra nămolului şi să vezi doar soarele. Până atunci, lupţi şi încerci.

Şi simţi să le spui tuturor: ţineţi ochii deschişi! Nu există “mie nu mi se poate întâmpla”. Nu există prea multă grijă. Nu există prea multă informare. Există doar monştri cu chip de om care pot distruge vieţi într-o clipită, dacă nu are cine să îi oprească.

Şi vrei să uiţi. Dar nu mai poţi. Doar speri…

P.s. Dacă ceva din povestea mea îţi e cunoscut, nu uita: Nu eşti singur(ă). Meriţi să fii fericit(ă). Există lumina după întuneric. Nu renunţa!

Sursa foto: femeie tristă via Shutterstock.com

Pin It

7 Comments

  • Ioana spune:

    Am crezut că abuzurile sexuale asupra copiilor sunt ceva extrem de rar dar văd că mereu apar astfel de cazuri povestite aici pe blog. Sunt mai dese decât mi-am imaginat în cele mai negre viziuni și mă întreb cum am putea face ca noi, cei din jur, să le observăm și să le oprim înainte de a se transforma în atrocități.

    • Georgi spune:

      Cred ca, o campanie mai agresiva in scoli si gradinite, va mai rezolva din problema.
      in 99% din cazuri, copiii abuzati nu spun nimic de frica. Faptul ca sunt incurajati sa vorbeasca si stiu ca va fi cineva care sa ii ajute si sa ii ia in serios, ii va face sa scoata capul la lumina si sa prinda curaj, sa iasa din cosmarul in care traiesc.

  • Roxana spune:

    Statistica spune clar ca peste 73% din abuzuri sunt facute de familie, rude, prieteni apropiati. Si da, cu toata terapia te intrebi daca totusi, n-ai avut si tu vreo vina. Poate l-ai incurajat cumva poate o meriti, sigur ai facut tu ceva gresit, poate asa e normal, poate ptr ca te iubeste, nu, doar mereu o spune. Si scara ta de valori este totalmente stricata. Si da, mereu ramane in sufletul tau… 🙁

  • CristinaD. spune:

    Cel mai „plăcut” este când mama ta, într-un acces de furie sau teamă, nu știu, îți spune ție, copil de 7 ani, că a fost vina ta că s-a întâmplat. Pentru că ești prea prietenoasă cu oamenii și prea veselă. Îți trebuie ani de muncă să treci peste, dar niciodată nu vei reuși complet. Urmele sunt acolo tot timpul, așteptând să iasă din întuneric.

  • Chelariu Corina spune:

    Este foarte trist ceea ce se întâmplă! Nu am cuvinte! Sărmanii copilași!

  • Livia spune:

    Offf..cat este de dureros ! Si ma cutremur gândindu.-mă ce se întâmpla in centrele de plasament ,daca in familie s-a ajuns la o cotă atat de alarmantă. ..Tot comunismul si lipsurile i-au mutilat sufleteste si mintal pe acesti bunici/ tătici /prieteni /dascăli ? ( vezi Bucataresele flamande).

  • Mihaela spune:

    Regret ceea ce ţi s-a inatmaplat. Ai mare dreptate: nu există scuze pentru părinţii şi adulţii din jurul tău, care nu au văzut, nu au simţit, nu au întrebat…
    Am fost un copil lăsat să crească la ţară de la 6 săptămâni până la 7 ani.
    Trăiam în aceeaşi casă cu verişori puberi şi un unchi alcoolic şi dezaxat… Nu are rost să descriu detalii repulsive.
    Indiferenţa, lenea şi ignoranţa mamei mele care au continuat până la maturitate sunt de neiertat!
    Mesaj pentru MAME: fiţi ATENTE, aveţi grijă de copiii voştri, vorbiţi cu ei, fiţi ÎN ALERTĂ faţă de oricine: inclusiv faţă de bunici, bone, unchi, tati, vecini, iubiti ! !

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *