Scrisoare către părinții cărora uneori le e greu, de la o mamă al cărei copil s-a stins

Acum câteva zile mi-au căzut ochii pe mesajul cutremurător al acestei femei, Natalie Morgan, care a publicat pe Facebook un mesaj dedicat tuturor părinților și viitorilor părinți. Citiți cu atenție și lăsați această poveste teribil de dureroasă să vă facă să plângeți, să fiți recunoscători că nu vi s-a întâmplat vouă, să vă schimbe. Am tradus-o pentru voi pentru că știu că așa învățăm unii de la alții cel mai bine, în momente cu uriașă încărcătură emoțională. Postarea originală este aici. O să vă doară, am tradus greu, printre lacrimi, paragraf după paragraf, am recitit de multe ori, am văzut pozele, mi se rupe sufletul. Am prietene care au trecut prin povești asemănătoare. Este cumplit. Pentru ele, fiecare zi este o luptă sângeroasă. Citiți, plângeți și prețuiți ce aveți, oricât de greu ar fi uneori. Moartea e și mai grea pentru cei care rămân.

Draga mea, iubita mea Eleanor Josephine s-a născut moartă pe 11 septembrie. În seara dinainte, o simțisem mișcând. Când m-am trezit a dou zi, nu mai mișca. Am încercat să-i prind bătările inimii cu dopplerul de acasă. Știam. Pur și simplu știam. Nu voiam să știu, îmi doream să mă înșel, dar știam.

Am mers la maternitate imediat, rugându-mă tot drumul. Au încercat și ei cu dopplerul, nimic. Înainte de a-mi pune sonda de ecograf, au pus și monitorul cardiac peste burta mea, nimic. Inima mea se scufunda cu viteză și-mi amintesc că m-am gândit: Nu mi se poate întâmpla asta, e doar un vis, vor găsi ceva, orice, la ecografie. Erau speranțe mici, pentru că, de fapt, eu știam. Și-mi dădeam seama că și ei știu, dar nimeni n-a spus nimic până când Brian (soțul meu n.r.) a intrat în cameră. Mi-am dat seama că trăgeau de timp. În cele din urmă au făcut schimb de priviri nervoase. Atunci un doctor (nu-i rețin numele) a spus: Îmi pare rău, nu e mai e nimic acolo înăuntru.

Încă îmi aduc aminte perfect acel moment. O sufocare care te schilodește și te mistuiește, o amintire care mă va bântui toată viața. În momentul acela mă simțeam blocată, de parcă tavanul căzuse pe mine. Nu puteam respira, am leșinat, am țipat, am aruncat lucruri, am vomitat… și o parte din mine a murit cu ea. Nu puteam schimba nimic. Corpul meu trebuia să o protejeze, în schimb, a ucis-o. Eram în 40 de săptămâni și 6 zile.

Câteva ore mai târziu mi s-a indus nașterea. Mi-au oferit o epidurală, dar am refuzat-o. Aveam nevoie să simt totul. Aveam nevoie de durere, de agonia fizică, pentru a o oglindi pe cea sufletească. A fost cel mai greu lucru pe care l-am făcut vreodată. Contracțiile dureroase, rupturile și mai ales faptul că știam că trec prin toate astea degeaba. Nășteam un copil lipsit de viață. La finalul nașterii nu avea să fie nici un dram de fericire care să mă ajute să uit durerea. Durerea, spre deosebire de fetița mea, avea să trăiască pentru totdeauna cu mine.

Apoi, în fine, după orele acelea infernale de travaliu, mi-au pus-o pe piept. Perfectă, dar fără viață. Nu aveam nici un motiv să aștept primul ei plânset. Mă auzeam doar pe mine plângând. Am implorat-o printre lacrimi să se trezească. Te rog să te trezești, micuța mea. Te rog. Plângi pentru mami. Te rog, te rog, deschide ochii.

Era frumoasă. Perfectă în toate felurile. O iubesc atât de mult, iar durerea pe care am simțit-o atunci și pe care încă o mai simt nu v-o pot descrie. Am putut sta cu ea șase ore. Am făcut sute de poze. Am spălat-o, i-am pieptănat părul, am ținut-o în brațe și i-am spus cât de mult o iubim. Mi-am cerut scuze de multe ori că am dezamăgit-o. O, doamne, cum mi-am dezamăgit fetița…

Ne-au propus să stăm toată noaptea cu ea, dar eu n-am mai putut. Nu suportam gândul să mă despart de ea, dar știam că doar amân inevitabilul. Cu fiecare minut care trecea, ea semăna tot mai puțin cu copilul perfect pe care-l adusesem pe lume. Pur și simplu nu mai puteam să văd cum trupul ei se deteriora în brațele mele. Știam că nu suferă, dar sufeream eu pentru ea și ajunsesem la un punct insuportabil. Voiam să mor și eu cu ea.

Ne-am luat rămas bun. Stăteam aplecată peste ea în timp ce îmi curgea sânge pe picioare, până pe podea. Nu-mi păsa, uterul meu plângea. Am privit cum o duc de-acolo pe pătuțul acela cu roți și am simțit că mor. Viața mea s-a încheiat acolo, atunci. M-au scos din spital într-un scaun cu rotile, în timp ce urlam fără oprire.

A urmat înmormântarea. Ne-au lăsat câteva secunde singuri, doar noi doi cu ea. N-o să uit niciodată sicriul mic, tapetat cu material alb care-i învelea trupul micuț. A trebuit s-o las acolo, singură, în camera aceea mare și rece. Iar. Acest coșmar nu se mai termina.

Am scris toate astea pentru că uterul, inima și brațele mele sunt goale. Mulți dintre voi veți avea sau aveți deja copii care vor plânge de fiecare dată când veți încerca să-i lăsați jos din brațe. Sau vor plânge fără motiv chiar și când îi țineți în brațe, hrăniți, schimbați, tot. Veți plânge și voi, pentru vă vă veți simți atât de neajutorați și frustrați că vă va veni să urlați: De ce nu te oprești din plâns? Veți fi extenuați și nervoși și sătuli și o să vreți cu disperare o mică pauză, un pic de timp pentru voi, să dormiți sau să vă spălați sau orice. Știu, am trecut și eu prin asta cu fiul meu. Dar n-o să trec prin asta niciodată cu fiica mea. Și aș da orice să sufăr și eu ca orice mamă sau tată în acele momente grele cu copii mici, alături de draga mea Eleanor.

Nu uitați, vă rog, când sunteți treji la 3 dimineața pentru că bebelușul din brațele voastre nu vă lasă să dormiți, nu uitați că eu nu dorm pentru că bebelușul meu lipsește din brațele mele. Aș da orice să am un pui vomitând pe mine, țipând de la colici non stop ziua și noaptea, disperat să nu-l las jos din brațe. Nu-l am. Ce am sunt cusături dureroase, sâni angorjați pentru că nu e nimeni să sugă din ei, o burtă goală, un uter gol și sânge care curge din mine cine știe pentru câtă vreme. de parcă nașterea și moartea nu au fost suficient de dureroase, mai am de suportat și chinul fizic post-naștere.

Tot ce vă rog este ca atunci când aveți momente dificile cu copilul vostru, când sunteți la capătul puterilor, în loc să vă rugați de el să doarmă, în loc să vă lăsați pradă disperării, găsiți în voi un dram de putere și faceți o rugăciune de recunoștință pentru copilul vostru, oricât de greu v-ar fi în acel moment. Și, dacă veți vrea, spuneți o rugăciune și pentru mamele care și-au pierdut copiii prea devreme. pentru micuța mea Eleanor, care nu a apucat să cunoască viața în afara uterului meu.

Vă rog. Pentru Eleanor și pentru mama ei, care o iubește și îi simte lipsa dincolo de cuvinte.

Sursa foto: nou-născut via Shutterstock.com

Pin It

48 Comments

  • Mia spune:

    Cata durere! Eu am invatat lecția asta dupa o sarcina oprită in evoluție. Acum, la 4 ani distanța, avem un bebelus minunat! Il iubim pana la luna si înapoi de o mie de ori! Desi ne este fff greu, nu din cauza lui, sunt alți factori care ne pun piedici, nu putem decât sa fim fericiti si recunoscători ca il ținem in brate si ne zâmbește știrb! Durerea pierderii unui copil nu se uita niciodată, niciodată, dar te face sa apreciezi mai mult ce primesti de la Dumnezeu, de la viata!

  • Andreea Ilie spune:

    La naiba! Am intrat pe blog într-o plina criza de plâns(a mea) din cauza unui probabil Baby blues (a fost prima noapte acasă cu bebe 2) și dau peste articolul asta… Oare până la ce oră o să plâng astăzi?

  • Simona spune:

    E de neimaginat aceasta durere…sarcina mea pierduta a fost mica si totusi m-a durut sufletul groaznic.Nu mai am cuvinte!

  • Cinderella spune:

    Mie sincer nu mi se pare o poveste ce trebuie raspandita…Lasati femeia sa se vindece in pace. Nu-i mai raspanditi durerea s…

    • Irina spune:

      Mie mi se pare ca are tot dreptul sa se descarce , sa-si strige durerea … dar, in egala masura, la ultimele paragrafe induce un sentiment de vinovatie parintilor epuizati de ingrijirea copiilor. Acei parinti foarte norocosi carora le traiesc copiii. Dar nu mi se pare corect. ”In timp ce sunteti terminati de nesomn la 3 dimineata ….nu uitati ca eu n-am copil in brate care sa planga”. Acest deget acuzator nu rezolva nimic.

      • Dannas spune:

        Eu vad mai mult ca motivare și susținere. Când sunteți supărate, planșe și cu nervii întinși la maxim motivul pt care rezistați sa fie bucuria de a tine pe bebe în brate pt ca alte mame nu au parte de asa ceva.

        • gianina spune:

          De acord Dannas. La fel vad si eu! Nu e un deget acuzator ci doar incearca sa ne motiveze pe cei extenuati de ingrijirea unui bebelus, pe care si ea si l-a dorit foarte mult dar…. nu a avut privilegiul sa treaca prin starile parintelui de bb mic!

      • Andreea spune:

        Buna Irina, eu am avut un baietel nascut prematur, a trait 2 luni, anul acesta intre 8 martie si 3 mai. Si eu as vrea sa spun prietenelor mele care au copiii bine acelasi lucru, as vrea sa le transmit cumva sa fie fericite si multumite, sa nu se mai necajeasca pentru orice lucru care in comparatie cu cele de mai sus pare minor. Dar intr-adevar, nici eu nu stiu cum sa le transmit asta fara sa le fac sa se simta vinovate, si eu nu vreau asta, vreau sincer sa se simta fericite si implinite si recunoscatore si multumite pentru ce au – atat; nu sa se simta vinovate, ca nu e nimeni vinovat pentru lucruri din astea…..
        In acelasi timp, imi dau seama ca este o maaare diferenta de perspectiva intre mamele care au pierdut bebei si cele care nu…..si imi dau seama ca este imposibil sa te pui cu adevarat in pielea celuilalt, nici eu pana sa mi se intample asta nu aveam nici cea mai vaga idee…….nu ai cum…..
        In plus, noi toti, chiar si mamele care au pierdut bebei, nu putem, chiar nu putem aprecia cu adevarat ce avem pana nu pierdem; ca, slava Domnului, si noi mai avem lucruri pentru care sa fim recunoscatoare, de ex: sanatate, familie, casa, job, speranta….

    • Paula spune:

      Eu sunt una din acele femei. Daca nu ne facem cunoscuta durerea ceilalti nu vor face decat sa ne raneasca permanent cu replici care mai de care mai tampite, incepand cu cadrele medicale (asa cum am trait si eu pe propria piele, cand fetita mea de 12 zile s-a stins). Daca nu vrei sa citesti asfel de povesti atunci intra macar pe http://www.organizatiaemma.ro/suport/apropiati#asa_nu si citeste ce sa spui si sa nu spui unei mame de inger.

      Acceasta durere trebuie inteleasa (pe cat se poate) dar mai ales respectata si acceptata!!!

      • Monica spune:

        Buna,

        Mai greu este ca cei din jur nu înțeleg. Este greu.eu nu am o Eleanor, am un Dominic născut la 33 săptămâni ce a devenit îngeraș la două ore după naștere. A trecut un an și de fiecare dată cand aud /citesc despre cum copiii își aleg parintii încep să plâng și mă gândesc eu de ce am fost aleasă ca apoi sa plece. A trecut un an de atunci si retrăiesc mental mereu acea dimineață și tot ce a urmat după. Poate ma va alege de mama un bebe cândva si sper din tot sufletul ,dar Dominic va rămâne mereu în sufletul meu. Sa fiți sănătoși/sanatoase si sa va bucurați de minunile voastre!

    • Daniela spune:

      Din păcate nu ai înțeles nimica din poveste ?

  • elena spune:

    Am crezut ca nu o sa plang…dar am plans…cat de trist…

  • Paula spune:

    Cat de trist!! Eu am născut prematur f devreme și am stat mult în maternitate cu puiul, a avut colici infernale date de fapt de o alergie la lapte, chiar și acum la aproape 2 ani e foarte greu cu mâncarea, dar tot ce am văzut în lunile state în spital mi-a schimbat total modul în care percep toate greutățile (rezolvabile) ce au urmat. Recunoștința ca tu iti ai copilul cu tine schimba tot!
    P.S. pls, nu te supara, poți corecta ” mama al cărei copil” din titlu? Știu ca nu e deloc important pentru cât de dureros e articolul, dar parcă suna prea aiurea.

    • Roxana spune:

      Paula, propune, te rog, varianta „corectă” a acestei formulări. Cum ai reda-o, astfel încât să nu mai sune „aiurea”?

  • Deea spune:

    La astfel de articole nici nu ai ce sa comentezi, sunt durere pura. Cu toate realizam cat de norocoase suntem cu „poverile” astea dulci, oricat de greu ar fi.
    Citind articolul mi-am amintit un alt articol, apropo de natural vs stiinta. Am inteles ca la un congres OG s-a concluzionat ca varsta gestationala ideala pentru nastere este maxim 39 saptamani. Dupa aceasta varsta riscurile sunt atat de mari incat ginecologii ar dori sa recomande provocarea nasterii la aceasta varsta ca fiind parte din protocol. Sigur, adeptii nasterilor naturale 100%, fara medicatie, fara medic, eventual acasa, fierb de furie si indignare, sustinand in continuare ca ” corpul femeii stie mai bine, copilul stie mai bine”. Dar statistic vorbind cazuri ca cel de mai sus sunt mult prea dese. Poate e ceva de studiat pe cont propriu, de intrebat medicul. Eu mi-am facut norma, ca sa zic asa, si oricum copiii mei s-au grabit din primele luni, dar daca as fi acum insarcinata as lua in calcul si aceste aspecte.

    • Izabella spune:

      Nu știam, merci de informație.

      Eu eram la 40 săptămâni si 3 zile cand mi-au spus ca placenta se deteriorează si ca ii va fi ma bine copilului afara decat in burtica.
      N-am mai așteptat, mi s-a indus nașterea, totul a fost si este OK.
      Asta cu „corpul femeii știe cel mai bine”… Cred ca mai sunt si excepții…

      Cutremurator articolul, cât de dureros, nu am cuvinte. Vreau acasă la puiul meu…

      • Roxana spune:

        La mine s-a intamplat la 36 de saptamani. Am o fetita nascuta la 34 de saptamani. Si totusi dr.nu mi-a recomandat mai multe investigatii si controale mai dese, avand acest istoric… Cred ca este si vina mea ca am avut incredere prea mare in dr.cand imi spunea ca totul e ok si mi-a recomandat doar analize uzuale. Imi pun multe intrebari dar oricum acum sunt de prisos.

    • Stefi spune:

      Da, statistic vorbind, dupa 39 de saptamani incepe sa creasca usor rata deceselor intra-uterine (placenta imbatraneste si nu mai ofera suficienti nutrienti). Motiv pentru care standard e ca o data ajunse cele 40 de saptamani sa se faca monitorizare macar la doua zile (si inainte de 40 de saptamani chiar si la o saptamana sau mai des, in functie de diverse). Din pacate nu toate cazurile pot fi prevenite nici asa. Dar este unul din motivele pentru care medicii sunt destul de reticenti la a lasa o femeie sa depaseasca mult termenul – pentru ca nimic bun nu se mai intampla dupa 39 de saptamani. Solutia nu e cezariana la 39 de saptamani pentru toata lumea, dar nici discursul „corpurile stiu cel mai bine” (si cand se intampla o tragedie sa se zica ca asa a fost sa fie, copilul nu a vrut sa se nasca…) Este cumplit sa stii ca daca interveneai cu o zi inainte aveai un bebe perfect…

      • Deea spune:

        Nu neaparat cezariana, ei vorbesc de nastere indusa. Am o prietena ce a nascut natural la fix 40 sapt, medicul a considerat ca e prea riscant sa mai astepte, ea dorea nastere naturala foarte mult. A fost ok, nasterea a decurs fara probleme.
        Eu chiar am vazut circuland pe fb un filmulet care ” explica” cum lucruri esentiale si vitale se intampla intre 38 si 40, evident filmulet realizat de comunitati de doula- moase etc.

        • Cristina spune:

          Mare dreptate au sa facă asta. Eu i -am comunicat medicului meu încă de la începutul sarcinii ca vreau ca totul sa se desfășoare natural. Nașterea fără epidurala, fără nici un fel de medicament, pe timpul nașterii cât mai puține ecografii etc… Am ajuns la aproape 43 de săptămâni cu sarcina și fetița mea nu dădea semne și pentru ca urmau Rusaliile iar medicul meu urma sa fie plecat câteva zile din oraș și spitalul era mai lipsit de medici în week-endul care urma si asa am ales sa mi se provoace nașterea. Am avut un travaliu dureros și rapid iar starea micuței se deteriora. Am văzut îngrijorare pe fața medicului de câte ori asculta inima ei, o data la 15 min, apoi 10 apoi 5. .. A urmat o naștere grea în care pur și simplu doctorul îmi apăsa pe burta sa iasă copilul afară. .. și socul meu văzând ca fetița nu plânge, e masată cardiac, i se băgau furtune pe gatut. .. Nu știu cât au durat toate astea. .. mi s – a părut o veșnicie. .. Nu eram în stare decât sa privesc și sa plang iar apoi am auzit un scâncet foarte subțire care m – a inviat pur și simplu. Am născut o fetiță perfect sănătoasă, 3600 gr care pur și simplu nu a vrut sa iasă și dacă mai așteptam chiar și o zi nu cred ca mai era în viață. Și nu , corpul meu nu a știut când e momentul potrivit. Aveam placenta în gradul 3 de calcifiere, lichidul amniotic reabsorbit… De atunci prețuiesc mult mai mult viața dar și știința. Și sunt conștientă ca uneori și natura poste greși.

    • Ana spune:

      Vecina mea a nascut la 42 de saptamani un baietel de 3,700 Kg si a doua zi a murit. Desi saraca femeie s-a dus inca de la 40 de saptamani ca sa nasca si de trei ori a fost trimisa acasa pe motiv ca nu este de nastere, desi a cerut cezariana pentru ca a avut deja doua nasteri grele inainte si acum era si varsta 38 ani si ii era teama. Medicii au refuzat sa-i faca cezariana cand sarcina era 40 de saptamani si cand a ajuns la 42 de saptamani si in sfarsit i-au facut cezariana, din pacate copilasul a murit. Nu pot sa va descriu durerea ei si teama mea pentru ca eu eram insarcinata si mai aveam o luna pana sa nasc, iar toata sarcina fiind cu foarte mari probleme mi s-a spus ca s-ar putea sa-mi moara fetita chiar si la nastere. A fost ingrozitor, traumatizat, ma cutremur si acum, nu-mi pot sterge din minte toata viata mea durerea sufleteasca a mamei care si-a pierdut copilul si groaza ca as fi putut trece si eu prin asa ceva. Multumesc lui Dumnezeu ca mi-a daruit doua fetite si il rog sa le aline suferinta mamelor care si-au pierdut copii.

  • DanielaG spune:

    Ti se rupe sufletul…. si te face sa nu le mai dai drumul copiilor tai din brate, sa ii tii acolo toata viata, sa ii protejezi, sa fie sanatosi si fericiti mereu.

    Eu asa simt acum… in timpul sarcinii mi-am plans copilul care nu ar fi supravietuit nasterii (medicii nu stiau daca va supravietui sau nu), si ma gandeam cu groaza la cum voi supravietui eu acestei imense dureri.. nu voiam sa stiu, nu voiam sa ma gandesc, voiam doar sa il tin pe bebe in burtica mereu cu mine, sa nu plece, sa nu il pierd… Din fericire, la noi finalul a fost senin si vesel, piciul este un luptator si este bine acum.

    Si de fiecare data cand ma uit in ochii lui si cand imi vorbeste si cand vine la mine si ma pupa si ma strange tare in brate imi vine sa nu ii mai dau drumul, imi vine sa il contopesc cu pielea mea, sa il stiu mereu acolo. Si mereu imi aduc aminte de acele clipe si ii multumesc universului, lui Dumnezeu, oricui este acolo, ca mi-a dat fericirea de a-l vedea bine si de a-l tine in brate in fiecare zi.

    Insa tocmai de aceea mi se pare crunt prin ce trec aceste mame… si cat de nedreapta este viata asta..

  • Roxana spune:

    Eu am trecut printr-o experienta asemanatoare acum o luna si jumatate. E cumplit 🙁

    • Mia spune:

      Roxana imi pare foarte rau! Nu stiu ce as putea sa iti spun ca sa te încurajez sau sa te ajut in vreun fel… Poate doar sa plângi atat cât simți ca ai nevoie. Pe mine m-a ajutat izolarea, si de familie si de prieteni si de tot ce imi plăcea sa fac pana sa pierd o sarcina. Si site-ul Biancăi Brad – organizatiaemma.ro, citeam si plângeam!

  • o femeie spune:

    uoffff….si noi care ne-am certat ca dim. la 12 grade e voia in sandale si fusta scurta.

    Ma duc sa plang un pic in baie.

  • Ade spune:

    Si eu am fost ingrozita de momentul asta, al ultimei saptamani de sarcina, in care poate interveni sindromul mortii subite. Acesta este motivul pentru care medicii aleg, in cazul cezarienei, sa faca operatia in saptamana 39, pentru ca in saptamana 40 si dupa poate interveni acest sindrom.

    • Stefi spune:

      Decesul intra-uterin se poate intampla oricand. Riscurile scad pana in saptamana 39 si apoi cresc din nou. Dar riscul (mic) exista la orice varsta a sarcinii.

  • eva spune:

    O uram pe doctorita mea, care m-a fortat sa fac cezariana la 39s6z pentru ca fetita mea nu se mai nastea. Se pare ca noi nu stim sa fim recunoscatori pur si simplu, trebuie sa aflat povesti de viata teribile ca sa pretuim mai mult ce avem in brate.

  • Liliana C spune:

    Am plans, sigur c-am plans!
    Tocmai eram suparata pe junior ca plange si nimic nu il multumeste, orice as face.
    Doamne, ce norocoasa sunt!

  • Maria spune:

    Dupa cinci luni trăite cu frica unui avort spontan sau nașteri premature și 24 h de travaliu finalizat cu o oră de hemoragie datorită unor doctori ce nu își merită titlul și diploma, nu eram doar eu epuizată, ci și minunea mea.
    Durerile, frisonul nu contau… Nu am țipat nici măcar o singură dată în acele 24 h (!), eram doar atentă să respir bine, ca astfel puica mea să primească suficient oxigen. Îmi voi aminti toata viața… cât efort făceam să ascult bătăile inimii fetei mele, să le diferențiez de cele ale celorlalți bebeluși (3-4 monitorizați același timp, când m-au dus în) din blocul de nașteri și de țipetele mămicilor în travaliu și de comentariile personalului medical, asta în timp ce simțeam că leșin…
    Apoi, așteptând la ușă să mă bage în sala de operații (care nu era pregatită) pentru cezariana de urgență, nu am mai simtit-o… Atunci am început să plâng! Disperarea aia este de nedescris! Nu există limbă sau cuvinte pentrua descrie acea teamă. Acele minute în care simțeam că mi se oprește inima de frică… Doctorul anestezist a venit la mine și mi-a zis că știa că sunt mari durerile, dar urma să le oprească în câteva minute. I-am zis, tremurând de spaimă: „Nu plâng de dureri, plâng pentru că fata nu se mai mișcă!” Răspunsul ei a fost absurd: „Stai liniștită, că ne vom ocupa imediat de tine!”
    „De mine? ȘI DE FATĂ?” ASTA mi-a răsturnat în cap! Am înțeles că nu depindea de ei, ci de Dumnezeu. Și am început să mă rog pentru viața ei, în timp ce o mângâiam peste burtă, rugând-o să reziste încă puțin.
    Acele minute au fost ani pentru mine!
    Știu ce vrea să spună… În fiecare zi și noapte îi mulțumesc lui Dumnezeu că o pot îmbrățișa, mirosi, vedea crescând sănătoasă… Chiar dacă au fost nenumărate momente in care am fost epuizata, nu am cedat, ci m-am rugat Lui, să-mi dea forță, răbdare și înțelepciune pentru a fi o mamă bună, oricât de greu ar fi.

  • Sandra spune:

    Nu e „mama al carei copil”?

  • Loredana spune:

    Îți brăzdează prin inimă. Însângerează. Doare ca naiba.
    Citești și, așa cum ai zis tu, instinctiv îți zici că ești om norocos, că nu ți s-a întâmplat ție. Și-ți vine să-ți strângi mai tare pruncul, sau pruncii, în brațe, cu recunoștință. Dar și cu teamă. Pentru fiecare clipă în care se poate întâmpla să nu-i fie bine copilului tău. Deh, ne asumăm, că vrem că nu, și toată această teamă, odată cu bucuria de-a le fi alături.

    Nu știu ce alină o mamă care pierde un copil. Indiferent că sarcina are o lună, sau e aproape de naștere, e o pierdere, cruntă. Sper ca fiecare femeie care trece printr-o astfel de situație să găsească în ea forța de-a continua. Noi, restul, putem doar fii acolo, putem să ne pese, dar nu putem vindeca…

  • Felicia Nicoleta spune:

    Trei pui ai mei sunt ingeri, apoi ultima fetita e supravetuitoare a unui accident vascular cerebral.o vedeam cu se stinge sub ochii mei.. e teribil de dureros. Toate experientele astea m-au facut ca sa mi strang fetele in brate zilnic. Si chiar daca cea mica are acum probleme de sanatate, ii multumesc in fiecare clipa Domnului ca o am langa mine! Nu exista durere mai mare!

  • Ana spune:

    Am un baietel ingeras care s-a dus in saptamana 18 de sarcina, am fost operata (mica cezariana).
    Sunt o luptatoare, dar am obosit 🙁
    Nici nu stiu sa pun in cuvinte durerea, sperantele evaporate, bratele goale. Poti sa iubesti in continuare pe cineva care s-a stins, dar cum e sa iubesti pe cineva pe care nici nu ai cunoscut?!? Dureros. Asa iubesti…
    Am inceput sa incercam iar. Dar indiferent cati copii vom avea, nu il voi avea pe el 🙁

    • cristina spune:

      Eu nici nu stiu ce era,avea 15 saptamani si s-a oprit din evolutie…ma doare sufletul si cei din jur imi spun sa uit…..e posibil sa uiti asa ceva? Chiar daca nu ai apucat sa il vezi,sa il ti in brate,tot il iubesti cu tot sufletul.

  • gianina spune:

    Teribil de dureros! Nu ma pot opri din plans si tb sa imi limitez exteriorizarea ca sa nu trezesc copilul! Putere tuturor mamelor de ingeri si o imbratisare de la cer la pamant!

  • Florina spune:

    Doamne, ma doare sufletul si ma tot intreb: cum era daca-i faceau o cezariana la 39 de sapt?
    E ingrozitor de trist, nu stiu cum poate fi consolata o mama ca ea, sincer nu stiu, orice vorba ar fi insuficienta, goala, saraca. Toate cele cu nasteri naturale stim relaxarea pe care am simtit-o dupa expulzie, atunci cand in sfarsit puteam sa ne odihnim putin, dar la ea, durere si doar durere. Sa ne fereasca Dumnezeu de asemenea tragedii si da, cred ca daca bebele ei se stingea macar la o zi dupa nastere durerea era cu 1% mai putina si amintirea unui bebe care plange la ea in brate ar mai fi consolat-o in timp, putin, dar si putinul ala ar fi contat.

  • Elena spune:

    Si eu am pierdut o sarcina de curand si acum traiesc „intre” stari: de durere, de revolta pentru ca mi s-a intamplat tocmai mie, de cautat un raspuns la acel „de ce?”, de identificat ceva ce am facut gresit (poate), teste peste teste pentru a identifica totusi o cauza medicala.
    Eu nu am gasit vreo cauza medicala si inteleg ca uneori nici nu exista o cauza medicala.
    Dar imi doresc in continuare un copil si astfel de articole ma sperie. Pentru ca ele prezinta doar latura emotionala pe care o inteleg, dar in mintea mea „de ce-ul?” striga din rasputeri. Pentru ca ne dorim copii, pentru ca vrem sa stim daca ar trebui sa facem ceva in vreun fel anume pentru a nu ajunge in aceeasi situatie. Pentru ca avem nevoie sa procesam situatii si informatii pentru a putea merge mai departe.
    Am observat aceeasi reactie si la alti/alte cititoare re: alte articole asemanatoare publicate aici.
    Nu s-ar putea adauga un paragraf scurt la sfarsitul acestor articole in care sa se prezinte cateva informatii medicale care sa ne ajute sa intelegem „de ce-ul”?

    • Printesa Urbana spune:

      Iti inteleg frustrarea si iti cunosc durerea, stiu cat de important e raspunsul acela la DE CE si mai ales la DE CE MIE, insa un astfel de paragraf nu poate sa existe. Nu stiu nici medicii de ce uneori, eu cu atat mai putin pot sti de ce s-a intamplat asa o drama in cazul fiecareia dintre noi, cu greu am reusit sa aflu de ce mi s-a intamplat mie (cu analize si multe controale la multi medici). Raspunsurile astea nu vin pe bloguri, aici vine doar confort emotional la gandul ca nu esti singura si o comunitate alaturi de care poti gasi resursele sa mergi mai departe.

  • Laura spune:

    lacrimii durere strigat neauzit de nimeni asta am simtit cînd fericirea mea mica andra a plecat în urma vaccinulului la vîrsta de 1 an de ziua ei a plecat cu inima viata zilele si sufletul meu am vrut sa plec cu ea dar mama mea a fost alaturi de mine si nu a permis asta nu pot spune cîte lacrimii de cînd a plecat andra frumoasa mea mica ? au curs acum cînd andra ar fi avut 17 ani plîng si ma doare la fel nu cred ca ar putea ceva aici pe pamînt sa umple golul si durerea lasata, totul din cauza vaccinulului malpracsisul din romînia mi au luat sufletul meu mic, acum am 3 baetii frumosii si sanatosii multumesc bunului Dumnezeu dar golul durerea fericirea viata fara andra ma arde nu pot zîmbi nu ma pot bucura decît pe moment daca as povesti în cuvinte ce am trash 1 luna cu ea în spital ati spune ca doctori ”uni”sunt msi rai ca moartea si nu numai e dureros sa retraces acele clip care inevitabil îti vin si îti distrug linistea un copil mare fetita mea avea 11 luni nu mai avea colici nu mai plîngea era doar racita , nici macar nu a consultato, e vina mea eram prea naiva fara sa ma documentez am permis vacinul da primul meu copil frumos care sa sti sa ca nu am stiut sa o apar nu aveam nici bani nici aripi sa zbor sa o pot salva nu stiam ce si cum sa lupt nu am fost o mama buna am primit un cadou de care nu am stiut sa am grija cred ca daca as da timpul înapoi as lupta cu o armata pentru fetita mea mica ? dar gînduri sunt multe daca si daca si lacrimile curg si nimeni nu a platit mau pus sa semnez ca refuz autopsia si cu durere si speranta ca va deschide ochii am semnat si sperat pîna în ultimul moment ca va deschide ochii. ……nu stiu daca se pot explica în cuvinte momentele cînd nu avea tubular la oxigen schimbat si strigat si imploram sa ma ajute cineva cîte momente de groaza si de neputinta am trait lacrimii doar lacrimii mi au mai ramas pe atunci nu erau telefoane nici macar poze nu am sa ma uit macar la ele …….????nici macar nu o visez sa ma pot bucura macar în vise e greu si as putea sa scriu o carte si tot nu as termina asa ceva nu se descrie în cuvinte va doresc noroc si multa sanatate alaturi de cei dragi voua

  • Diana spune:

    Eu stiu prea bine ce a simtit aceasta femeie. Prin aceeasi durere am trecut si eu anul trecut,pe 23 ian.2015. Cu o seara inainte am simtitt fetita ca misca. A doua zi,vineri dimineata,am pornit spre maternitate,incepuse contractiile. Acolo mi s-a zis ca nu mai traieste,ca murise. A fost un soc pt toata lumea,mai ales ca miercuri fusesem la control si era totul ok. Am nascut,natural,o minune de fetita,frumoasa,bruneta. Dumnezeu mi-a dat multa putere,pt ca nu am inebunit. Nici sa tip nu puteam,doar imi curgeau lacrimi pe obraz,imi plangea inima. Cu toate ca trecusem prin aceasta durere,incercam sa ii protejez eu pe cei din familia mea, sa nu sufere. Asa am simtit in momentele alea.Poate am trecut mai usor,pt ca mai aveam acasa un baietel care ma astepta si trebuia sa ma adun pt el. Acum , la un an , sunt insarcinata iar,si in curand voi deveni mamica de baiat,la inceputul lui noiembrie. Am aflat care a fost cauza, de ce a murit copilul meu. Am descoperit ca am trombofilie. Am facut un cheag de sange si i-a taiat oxigenu fetitei,ducand la deces. Acum sunt fericita,si stiu ca acolo sus, avem un ingeras care vegheaza asupra noastra,micuta mea Maya.

  • Adr spune:

    Doamne, cata durere in lumea asta!!!

  • Alina spune:

    Este prima data când scriu despre pierderea copilului meu , despre Nikolas … aveam 17 săptămâni si ma bucuram de primele lui mișcări în burtica , ma bucuram ca am trecut peste lunile critice de sarcina …
    Când mi s-a rupt apa am stiut , inima mea s-a rupt în același timp .. am sperat , m-am rugat , am implorat si am urlat însă nimeni nu ma mai putea ajuta … Mi s-a spus ca trebuie sa aștept … copilul meu INCA trăiește .
    Sufletul meu stia însă nu vroia sa accepte … durerea era mai presus de orice cuvânt , de orice descriere …
    10 ani l-am așteptat , mi l-am dorit , mi l-am imaginat … …
    Copilul tău INCA trăiește , trebuie sa astepti … asa mi se spunea în primele zile de spitalizare .
    Am cerut sa plec acasă deoarece eram stresata si făceam rău copilului meu însă atunci , mi s-a spus adevărul … atunci mi s-a spus ca eu nu voi pleca cu copilul din spital , ca ei așteptau de fapt ca si copilul moara , sa îmi poată provoca nașterea naturala …
    ..nu am cuvinte sa descriu DUREREA , DISPERAREA , FURIA si TEAMA ce au pus stăpânire pe mine din acel moment … îmi doream sa pot săpa o groapa si sa intru în ea , sa ies de acolo doar cu al meu copil … îmi doream sa închid ochii si când ma trezesc , totul sa rămână doar un coșmar … dar nu , au urmat clipe de durere , de disperare , de groaza …
    însă am așteptat.. am așteptat pana când mi s-a spus ca dau în septicemie , ca al meu corp nu mai rezista ..
    Nu pot descrie nașterea … încă nu pot , e prea mult si cred ca nici nu exista cuvinte sa pot scrie durerea …
    Mi-e dor zilnic de el , sa îl stiu în burtica ,sa îi vorbesc , sa îi spun ca îl iubesc , sa aștept sa vina pe lume … si da , nopțile devin zile , plângi , strigi si te întrebi de ce ….
    O sa îl port o viata în suflet si în gând !

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *