Secretul parentingului de calitate este…

Articol scris de Eliza Biro, blogger la www.suntpitic.ro

– Mami, iar pleci la București… Unde mergi?

– Merg să învăț să fiu o mamă mai bună pentru tine și pentru sora ta, pui mic.

Așa discutam cu fiul meu în ziua dinaintea unei conferințe de parenting la care urma să merg.

– Mami, nu ai învățat nimic la conferința aia! îmi spune indignat fiul meu în ziua următoare, înainte de culcare.

Mă enervasem tot mai tare pe măsură ce odorul meu cel prețios se tot învârtea prin pat, ba își căuta mașinuța cu care mai dădea două ture, ba mergea la baie, ba mai lua o gură de apă, ba își mai amintea ceva de povestit. După o oră de foială, am răbufnit nervoasă, pe un ton deloc prietenos:

– Tu nu te mai culci odată?

Replica lui m-a trezit la realitate. Fiul meu atinsese un buton sensibil și, fără să vrea, mi-a trântit în față un adevăr dureros: degeaba citim enorm, degeaba mergem la conferințe de parenting, dacă nu ne rezolvăm propriile probleme, dacă nu ne putem gestiona emoțiile, dacă nu învățăm să avem răbdare.

Cheia parentingului fericit este, de fapt, pe cât de simplă, pe atât de complicată. Ca să fim bine cu copiii noștri, trebuie să fim bine cu noi înșine. Ca să putem să oferim iubire, trebuie să ne iubim pe noi. Ca să putem să iertăm pe alții, trebuie întâi să ne iertăm pe noi.

Nu cred că mai este un secret pentru nimeni faptul că parentingul nu este despre copii, ci despre părinți.

Cum ajungem la pace cu noi înșine?

Cu toții ne cărăm bagajul emoțional. Toți avem frustrări, frământări interioare, iar uneori suntem groaznic de deconectați de noi înșine. Drumul către sufletul nostru, unde avem de vindecat răni vechi, este lung și anevoios. E foarte greu să ne aplecăm asupra noastră, să coborâm până în abisul sufletului și să scoatem de acolo întunericul pentru a primi, în schimb, lumina.

Să înțelegem ce-i cu noi, să ne privim cu blândețe, să ne oferim o îmbrățișare.

Desigur că pentru a ne rezolva aceste conflicte, pentru a face pace cu noi, avem în primul rând nevoie de timp. Care e aproape inexistent atunci când apar copiii. Dar nu trebuie să ne lăsam copleșite de toate responsabilitățile.  Poate se găsește un soț, sau niște bunici, o vecină sau o prietenă care să stea uneori cu copiii, ca noi să câștigăm puțin timp. Timp în care să facem ceva ce nu am făcut de mult și ne face plăcere: să citim o carte, să facem o baie cu spumă, să bem un pahar de vin sau să sporovăim cu o prietenă dragă.

Sau doar să dormim. Lipsa de somn, cu care se confruntă în special mamele, duce la epuizare și, combinată cu stresul responsabilităților zilnice, poate genera ceea ce specialiștii numesc sindromul burnout sau sindromul epuizării. Relațiile noastre cu copiii sunt afectate, și ele, de această stare.

Când simțim că greul ne apasă, este bine să avem pe cineva care ne poate asculta fără să ne judece și să ne dea sfaturi. Să ne asculte pur și simplu. Pentru că soluțiile sunt mai ușor de găsit atunci când sufletul nu este încărcat. Iar dacă simțim că o simplă discuție cu o prietenă nu are efectul dorit, poate că ar trebui să apelăm la ajutor specializat. Terapia este, în cele mai multe situații, soluția să ne regăsim pe noi și să ieșim din labirint.

O listă cu priorități nu ar strica. Treburile nu se termină niciodată și mereu apar sarcini și îndatoriri noi pe listă.

Timpul special cu noi înșine,  micile plăceri pe care ni le oferim fac minuni în relația noastră cu cei mici și cu cei mari.

Nici relația cu partenerul nu ar trebui neglijată. Căci este sursă de echilibru și de energie pozitivă.

Copiii au nevoie de un mediu cald și armonios în care să se dezvolte. Suntem norocoși că avem atâtea informații despre cum să ne creștem copiii mai frumos. Suntem norocoși că ne putem simplifica viața cu toate instrumentele care ne ajută în casă. Suntem norocoși că putem beneficia, măcar din când în când, de ajutor la curățenie.

Să luăm de peste tot ceea ce ne este de folos să fim părinți mai buni. Să ne oferim răgazul să ne iertăm și să ne iubim. Pentru că „Părinți fericiți înseamnă copii fericiți” nu este un clișeu. Este un motto care ar trebui să ne ghideze viața. Prezența conștientă în tot ceea ce facem, în relații,ne poate schimba percepția despre viața noastră, ne poate aduce bucuria pierdută a lucrurilor mărunte.

Un parenting echilibrat nu poate exista fără un echilibru în viața părinților.

Așadar, cheia parentingului fericit nu stă doar în evenimentele de parenting. Acolo ni se deschide doar prima poartă spre drumul anevoios către înțelegere și vindecare. De restul trebuie să ne ocupăm noi.

Sursa foto: părinte prezentvia Shutterstock.com

 

Pin It

21 Comments

  • Geo spune:

    As vrea sa auzim si alte voci, poate au de spus ceva fresh.
    Personal, -aceste lozinci incep sa ma irite, in parte pt ca orice idee isi pierde frumusetea daca este reluata de multe ori, apoi pt ca nu sunt de acord cu morala asta exagerata, aceasta autoblamare permanenta (repara te) mi se pare contraproductiva.
    S a mai zis: sa incercam sa nu exageram. Copiii au nevoie de fermitate si de autoritate, e parte din devenirea lor, nu e de sapat acolo. Haideti sa nu transformam orice vorba rastita drept prilej de insight si terapie!
    „Suntem f ok ca parinti!” Iata un mesaj care ar trebui sa circule mai des, fara sa aiba in spate zeci de casute de bifat!
    Oameni buni, exista cupluri care fac 4-6 copii. Si ii fac oameni mari:). Ganditi va la asta cand va mai vine sa va invinuiti, ganditi va cum ar fi sa cresteti 6 copii! Si dupa, multumiti si fiti multumiti;).

    • Printesa Urbana spune:

      nu stiu ce sa zic. eu ma uit in jur si nu as vrea sa fiu copilul majoritatii parintilor pe care-i vad prin parc, in pensiuni, pe strada. doar pentru ca nu-si lasa copiii sa moara de foame si de frig nu inseamna ca sunt parinti buni, nici doar pentru ca sunt si altii mult mai rai. cred ca trebuie sa ne straduim mult, pentru ca suntem, majoritatea, suferinzi, de asta sunt grupurile de mame pline de cereri disperate de ajutor, ca isi pierd controlul, ca nu stiu ce sa faca sa nu mai tipe. nu, nu e ok sa iti lovesti copilul, nu esti un parinte ok daca faci asta. ai nevoie de ajutor si de ghidare sa te vindeci.

      despre asta e vorba. si da, majoritatea parintilor din Romania isi lovesc copiii, deci in opinia mea, nu, nu sunt ok ca parinti.

      • CR/ST/AN spune:

        Cine este fără pată să ridice primul piatra, parcă așa e povestea.

        Este înfricoșătoare lejeritatea cu care învinovățești „majoritatea” definita de nu știm ce metode, nu există vină colectivă, ci doar individuală.

        Dacă tu ești mama perfectă e in regulă, vor învață de la tine, dar nu-i mai face pe alți părinți să se simtă prost, mici, inferiori și inutili.

    • Georgiana TLP spune:

      Chiar cunosc familii cu 3-6 copii si nu se descurca atât de bine să-i facă oameni mari: nu ma refer financiar, vorbesc strict de educație, mod de abordare a problemelor cu care se confruntă la scoală si grădiniță…sa fii părintele la care copilul tău devenit adult se întoarce cu inima deschisa se invata, nu ne naștem părinti !

  • cris spune:

    bai dar foarte repede tu si robo puneti eticheta „nu e ok” altor oameni pe care nu ii cunoasteti. Ne rastim la copii, stam pe telefon cand ne plictisim sa ne jucam cu ei, i-am plimbat in carut si nu agatati de gat, le dam dulciuri si paine, avem televizor si ne uitam la el, fumam, bem, refuz sa cred ca suntem parinti ne-ok si ca trebuie sa intram in terapie totusi doar pentru ca nu ne place attachment parenting.

  • Eliza spune:

    Buna!!eu cred ca in viata fiecaruia dintre noi nu este relatia copil parinte tocmai totul roz..dar ne place sa credem asta .. si inca ceva daca nu ar gandii pozitiv despre relatia asta printesa si robo nu ar mai avea surse de venit…

  • Lena spune:

    Ce de hatteri pe aici! Bai, puneti mana si cititi o carte!

    • Printesa Urbana spune:

      Hatereala asta nu e despre mine, am invatat asta in ultimii ani. E despre furia, durerea si neputinta lor, a celor care scuipa pe-aici. Nu-i nimic, din fericire sunt minoritari si se plictisesc repede.

  • Daniela spune:

    Am ieșit cu bebele meu de 1 an si4 luni la joaca in fata blocului.O mama pe care o admiram până azi i-a dat peste mânuță fetiței ei de 1 an și 8 luni pentru că țipa și urla.
    In alta zi surioara mai mare a unui băiețel de 1 an îi dădea acestuia peste mânuță fiindcă băiețelul s-a jucat cu niste cutii poștale care erau pe jos.A zis că mama așa face,ii da peste mânuță să știe că nu e voie.
    Și astea in aceasta săptămână și vorbim de copii intre 1-2 ani.Cand vor fi mai mari pentru ce o sa ii bată?
    Eu ii explic la al meu de fiecare data că nu e voie și știu sigur că înțelege.Stau lângă el în permanență sa nu tragă de haine pe alți copii și nu îl las sa le ia jucăriile din mana.Sunt uimită că îmi arată șosetele sa i le pun in picioare deci clar e că pricepe ce ii spun.

    Despre asta scrie Ioana,cum să creștem copii care să ajungă adulți fericiți și să aibă la rândul lor familii normale fara violenta.

    Deci nu e roz deloc relația majorității părinților cu copiii.

  • Geo spune:

    @Ioana: nici eu nu consider ok cazurile de abuz si nu cred ca am spus asta, la fel cum n am facut referire la satisfacerea nevoilor de baza ca reper de parenting.
    Ceea ce consider eu periculos este extrema opusa celei promovate aici, anume ca parintii sa devina confuzi si excesiv de permisivi cu proprii copii, din teama obsesiva de a nu da gres, a nu i rani etc. Se ajunge la exemplul de mai sus: copilului sa i se induca ideea ca nu esti o mama buna pt ca te ai rastit la el (?). „Ma duc sa fiu o mama mai buna”/”Te ai dus degeaba” este un dialog nefiresc, care nu trebuie incurajat, dupa parerea mea.
    In prezent, exista atata informatie pe subiectul parenting, culmea!, contradictorie adesea, incat nu e „o fericire” ca e, pt ca e covarsitoare si ridica intrebari si standarde de neatins pt multi, cel mai probabil din lipsa de resurse. Problema nu o reprezinta lipsa de idei, cat lipsa de bani, mai degraba, care sa ti permita sa aplici ideile (asta ca si chestie).
    Oricum, de unde am citit eu articolul, nu era despre cazurile disperate, ci despre cele care merg pe coji de nuca pt copiii lor- adica fix ceilalti.

  • maddy spune:

    nu`s hater dar mi se pare ca e o reactie exagerata daca la „un ton deloc prietenos” copilul reactioneaza atat de sensibil. o sa ajungem ca in tarile nordice, unde suna copilul la hotline si te reclama ca ai ridicat tonul sau l`ai certat.
    nu`mi place nici eterna explicatie ca tot timpul e ceva in neregula cu noi, ca trebuie sa ne vindecam, sa ne scobim trecutul pentru a explica prezentul, cred ca unele chestii trebuie depasite si ingropate, nu etern analizate, dar asta tine de gandirea mea si evident nu toti gandim la fel. cateodata te enervezi ca te enervezi si asta e, nu te enervezi ca acum 25 de ani mama te`a certat ca ai cazut si ti`a picat palaria din cap in balta.

    • Carla spune:

      Total de acord cu tine!

      Mie mi s-a acrit de atâtea cursuri de parenting, au devenit o modă.N-ai fost la un asemenea curs? Eşti un părinte vai de capu’ tău, copiii tăi vor fi abonați pe viață la terapie.
      Au apărut ca ciupercile după ploaie tot felul de consultanți, gata, instinctele de părinte au dispărut!
      Azi-mâine apar şi consultanți în reproducere asistată …

    • Lavinia spune:

      Maddy, intotdeauna comentariile tale sunt pertinente si echilibrate, vreau doar sa-ti spun ca-mi place mult de tot cum gandesti si ca sunt de acord cu tine 🙂 .

  • Mona spune:

    E complicat. Este normal ca un parinte sa-si doreasca sa fie si unul bun pt copilul lui. Insa fiecare e liber sa-si gaseasca singur calea privind la copilul pe care il are.
    Nu e nimic rau sa vrei sa progresezi, sa te dezvolti, insa nu exista o definitie a sintagmei „parinte bun”.
    Ioana promoveaza un anume stil care functioneaza pt ei si e ok. Cine simte ca experienta ei este de ajutor, se va folosi de informatie, cine nu, va merge mai departe.
    Intr-un final, copii nostri vor da verdictul: ai fost bun sau nu.
    Un exemplu imi permit: tanare de 17 ani, crescuta cu multa dragoste, respect si libertate de catre amandoi parintii. Zilele trecute le-a reprosat amandorura „parinteala” lor destul de violent. Si o face des. La pol opus, fata de 19 ani crescuta de parinti severi, conservatori, fara multa libertate, isi iubeste parintii extrem de mult si ii lauda constant. Tuturor le spune ca are cei mai buni parinti, ii alinta, ii suna, petrece timp cu ei.
    Parintii primei fete sunt absolut distrusi si nu inteleg unde au gresit de s-a ajuns in situatia data.
    Deci dragi mamici, ganditi-va ca judecatorii vor fi chiar cei pe care ii cresteti.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *