Jumătate dintre părinții din România cred că lovitul copilului e pentru binele lui

Stau cu cifrele astea în față de câteva ore bune și nu știu ce să scriu. Mi se pare atât de trist încât nu-mi găsesc cuvintele. Aș plânge, dacă aș ști că asta ajută la ceva. Plânsul nu ajută, dar scrisul ajută, așa că uite, scriu.

Mi se pare lipsit de speranță totul. Doar 1 din 10 părinți spune că nu și-ar lovi copilul niciodată. 9%. Atât. Când lovirea unui copil provoacă atâta frică, umilință, durere, amintiri cumplite, adulți disfuncționali în relații disfuncționale, care perpetuează bătaia ca metodă educativă, când în adâncul sufletului nostru știm cu toții cât de greșit e să lovim, pentru că știm sau ne imaginăm cum ne-am simțit sau ne-am simți să fim noi loviți, cu toate astea doar un părinte din zece nu și-ar lovi copilul în nici o situație.

Nouă din zece părinți cred că bătaia e spre binele copilului

Restul… nouă din zece părinți găsesc tot felul de pretexte să-și lovească copiii. Unii (mai mult de jumătate) o fac pentru că așa cred ei că își ajută copiii. Alții o fac din motive religioase, la îndemnul unui preot sau după interpretarea Bibliei. 6% dintre ei recunosc că își lovesc copiii fără motiv. Cum adică, Doamne, iartă-mă, să îți lovești copilul doar așa, pentru că poți? Câtă suferință, furie și negare poate fi în sufletului om care face așa ceva? 5% spun că își lovesc copilul pentru că toată lumea face asta. Dintre cei care lovesc, doar 3% se simt vinovați după. TREI LA SUTĂ!

Un studiu publicat azi de World Vision Romania arată ca da, în România cam toată lumea își lovește copiii, nouă din zece părinți. Majoritatea dintre aceștia lovesc copiii mici, sub cinci ani, pentru că atunci sunt mai ușor de dominat, pentru că atunci ei cresc cu viteză și ne provoacă cel mai mult.

Dintre părinții care își lovesc copiii, doar 3% se simt vinovați după aceea

Nouă din zece părinți consideră că e ok să își lovească copiii. 🙁 Suntem niște zombi care trec prin viață fără să înțeleagă nimic. Ne mințim că și noi ne-am meritat-o, pentru că hei, ce dureros ar fi pentru noi să recunoaștem că nu, NU MERITAM să fim loviți, nimeni nu merită să fie lovit. Și pentru că nu putem face față acestui adevăr, că iată, cel mai iubit om din lume, în loc să ne protejeze de rău, ne-a lovit, chipurile să ne ajute, îl negăm din toată puterea, ba mai mult, facem și noi același rău copiilor noștri, care vor nega adevărul ca noi și vor face la fel cu copiii lor. Ne mințim că o palmă, două, trei, un tras de păr și o îmbrânceală nu-s bătaie, nu, bătaie e doar dacă se lasă cu sânge și cu oase rupte. Altfel e educație, e mână de fier, chipurile necesară. Dar dacă întrebi copilul dacă o îmbrânceală, o palmă, un tras de păr sunt bătaie, îți va spune că DA. Pentru că îl doare, îl sperie, îl umilește, îl face să crească în nesiguranță.

Pentru că luăm de bune tradiții fără noimă, pentru că ascultăm îndemnurile la umilință ale altora, pentru că a recunoaște că ți-e greu e o rușine în cultura românească, pentru că a merge la psiholog e o rușine, pentru că nu avem educație emoțională, pentru că statul nu sprijină cu nimic părinții din punct de vedere emoțional, pentru că ne luăm informațiile de la neamuri și vecini în loc de specialiști, pentru că ne pasă mai mult de gura lumii decât de confortul emoțional al copilului nostru, pentru că suntem săraci, prost informați și triști. 🙁

  • Raportul “De ce lovim copiii?” arată că doar 1 din 10 (9%) părinți români nu şi-ar lovi niciodată copilul; atitudinea violentă față de copii se regăsește portretizată în 7 tipologii distincte de părinţi care justifică violența în moduri diferite:
    • 1 din 2 părinţi (51%) cred că lovirea este pentru binele copilului;
    • 1 din 10 (10%) consideră că lovirea apare din cauza copilului;
    • 8% ar lovi copiii dar nu ar vrea ca acest lucru să se afle;
    • 8% invocă motivații religioase;
    • 6% lovesc copiii gratuit, fără motiv;
    • 5% afirmă că ar lovi copilul pentru că toată lumea face la fel;
    • 3% se simt foarte vinovaţi după ce lovesc
  • 86% din cazurile raportate de abuz fizic asupra copiilor au avut loc ÎN FAMILIE, conform Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Copilului.

Analiza de mai sus a fost realizată de către Reveal Marketing Research pentru Fundaţia World Vision România şi face parte din campania naţională de conştientizare publică cu privire la violenţa asupra copilului, pe care World Vision România o derulează, ca parte a campaniei globale It takes a world to end violence against children a World Vision Internaţional.

Copiii agresați trăiesc permanent într-un stres continuu, care  ocupă, ca într-un asediu, zonele din creier responsabile pentru învăţare şi raţionament. Conexiunile neuronale la aceşti copii sunt mai puţine şi mai slabe.

Efecte pe termen scurt și lung ale agresiunilor repetate asupra copilului, inclusiv palme sau tras de păr sau împins (citate din raport)

„Reacţia chimică din corpul unui copil ameninţat este identică cu ce se petrecea în corpul strămoşilor noştri preistorici când erau atacaţi de un animal sălbatic. În momentul în care copilul se simte ameninţat, pulsul său se înteţeşte, îi creşte tensiunea arterială şi respiră mult mai accelerat decât de obicei. În acelaşi timp, organismul său va bloca funcţii – de exemplu digestia şi creşterea – care sunt vitale pentru dezvoltarea unui organism tânăr, dar care nu sunt necesare salvării imediate. Creierul copilului certat sau bătut nu face nicio diferenţă între ameninţarea pe care acum milioane de ani o reprezenta un urs feroce şi ameninţarea pe care o reprezintă acum cureaua sau lingura de lemn. Creierul modern nu a dezvoltat modalităţi moderne de procesare a ameninţărilor şi se comportă în acelaşi fel ca în vechime.

Cortizolul în doze mari descreşte cantitatea unei substanţe care e responsabilă cu întreţinerea şi buna funcţionare a neuronilor, ceea ce duce la tulburări emoţionale sau chiar psihiatrice, tulburări ale somnului, anxietate, iritabilitate, depresie, dificultăţi de învăţare (sursa acestor concluzii).

În cazul copiilor care sunt certaţi sau bătuţi frecvent, precum şi al acelora care sunt martori ai violenţei între părinţi, răspunsul la stres rămâne activat în mod permanent şi se transformă în ceea ce medicii numesc ‘stres toxic’. Această stare chimică de alertă
ocupă, ca într-un asediu, zonele din creier responsabile pentru învăţare şi raţionament. Conexiunile neuronale la aceşti copii sunt mai puţine şi mai slabe. Cercetările demonstrează că activarea prelungită a hormonilor de stres în copilăria timpurie
scade numărul de conexiuni neuronale în aceste zone importante ale creierului, exact în momentul în care trebuie să se producă noi astfel de conexiuni. Adulţii care au experimentat pedepse corporale în copilărie au şanse mai puţine să termine o
formă de învăţământ superior, să obţină un statut social apreciat şi locuri de muncă bine plătite.

Violenţa din copilărie erodează mecanismul neuronal prin care se reglează empatia, capacitatea de a înţelege în mod automat acţiunile, intenţiile şi emoţiile altor persoane.
Dacă tolerăm violenţa asupra copiilor, acceptăm tacit să trăim noi şi copiii noştri într-o societate în depresie, cu tulburări de stres traumatic, tulburări de somn şi alte probleme de anxietate, o societate dominată de delincvenţă şi consum de droguri.”

Întregul studiu World Vision Romania îl găsiți AICI.

Despre alternative la agresiune în relația cu copiii am scris aici.

Contraargumente de la specialiști la palma tradițională găsiți aici.

Motive să lăsați palma jos am pus aici.

Ce facem cu furia care ne cuprinde uneori în preajma copiilor am scris aici.

Mesajul meu pentru părinții care-și agresează copiii este aici.

Acesta este grupul înființat de mine acum un an, se numește Educație cu blândețe, căutăm soluții împreună pentru a crește copiii fără bătaie, agresiuni verbale, pedepse și umilințe.

Oameni buni, NU VĂ MAI LOVIȚI COPIII! Nici măcar cu o palmă! Nu este nevoie, copiii se nasc dornici să ne mulțumească, ei vor doar să fie iubiți și în siguranță cu voi. Dacă vi se opun e pentru că relația dintre voi suferă, pentru că aveți așteptări prea mari de la ei, pentru că nu cunoașteți prin ce trec și nici nu investiți timp să aflați. Îi stricați, îi faceți să sufere, vă stricați pentru totdeauna relația cu ei. Nu au cerut ei să fie născuți, nu au nici o vină că nu sunt destui bani, că jobul e nasol, că bărbatul nu se implică. Iubiți-i, ascultați-i, petreceți TIMP cu ei. Nu vă loviți copiiii, niciodată. Se poate și altfel, se poate să creșteți copii care respectă reguli și pe alții, care se adaptează la lume și sunt civilizați, se poate, e nevoie doar de timp, răbdare și iubire.

Mi se face groază, iar, când mă gândesc la locul în care îmi cresc copiii. 🙁

Sursa foto: copil lovit via Shutterstock.com

Pin It

88 Comments

  • Dan spune:

    OK, câțiva pași înapoi dacă se poate.

    1. problema violenței domestice nu poate fi scoasă din context și izolată doar la nivelul societății românești de început de secol 21. Discutăm de milenii de violență la nivelul umanității, de abuzuri inimaginabile perpetuate de-a lungul generațiilor. Unele dintre ele fac infanticidul (practicat pe scară largă până prin Evul Mediu) să pară chiar un lucru bun, cam ca avortul pe motive economice din ziua de azi.

    2. progresul economic din ultimele 3 secole, chiar cu viteze diferite între diverse zone ale planetei, a avut ca efect, sau a intrat într-un cerc virtuos cu reducerea treptată a violenței – și nu mă refer numai la cea domestică. În ultimii 30 de ani am asistat la o accelerare a dezvoltării economice, dublată de o scădere accentuată a criminalității, nu numai în România. Nu întâmplător suntem în mijlocul celei mai lungi perioade de pace la nivel mondial.

    3. texte precum acesta, dar nu numai – mă gândesc la cărțile gen Alice Miller – „For your own good” (nu cred că e doar o coincidență de nume) – apar când există o coerență de idei la nivelul unor cercuri sociale. Pe românește, nu aveau cum să apară acum 100 de ani când literatura pedagogică era dominată de cărți care îndrumau părinții să nu-și țină bebelușii în brațe plus alte grozăvii.

    4. Vest/SUA sunt, civilizațional, cam cu 30-50 de ani în fața societăților estice. Mă aștept ca în maxim 20 de ani să se ajungă și în România la tratarea violenței domestice precum acolo, la o normalitate gen ridicat agresorul din familie și dus la poliție / luat copilul și dat în plasament. Dar asta se va întâmpla numai după ce se va atinge o masă critică de cetățeni care să dorească asta.

    • Printesa Urbana spune:

      Eu cred ca esti foarte optimist. Suntem destul de departe de a atinge masa critica… 🙁

      • Maria spune:

        Sau poate nu suntem atat de departe. Exemplul personal conteaza si cu cat suntem mai multi, cu atat putem influenta mai multi.
        Sunt o mama care avea de gand inainte de a avea copil ( pentru ca asa stia) sa foloseasca corectia de acest gen din cand in cand. Dupa mai bine de un an de la nasterea copilului, de cand am inceput sa invat si sa citesc, sa ma documentez ( mai sunt si sentimentele dar sa presupunem ca nu toti/ toate simt la fel) gandeam cu totul altfel. Deci se poate! Continua munca buna pe care o faci! 🙂

    • Kathy Bates spune:

      a intrat într-un cerc virtuos cu reducerea treptată a violenței – și nu mă refer numai la cea domestică

      S-a redus numărul de agresori. Dar, în acelaşi timp, au fost filtraţi. Acolo unde bătaia e acceptabilă social, ca pe vremea apartamentelor friguroase de la bloc, nu toți au aceeași forță fizică sau dispoziție. Unul poate să dea doar o palmă, altul mai multe, altul să mai dea și cu cureaua. Cam așa e marea majoritate. Pe măsură ce legea mai strânge șurubul, majoritatea încep să se controleze, să înţeleagă că nu merită riscul sancţiunilor legale pentru un pumn. Şi atunci de ”filtru” trec în cele din urmă doar cei mai răi dintre cei răi, cei atât de hotărâți să își facă de cap încât nici consecințele legale nu îi mai sperie. Şi, fiindcă numărul celor care i-ar susţine s-a redus (au devenit paria), nu mai există niciun fel de reţea socială care să îi preseze. Un paria are de-a face numai cu ticăloşi ca şi el.

    • Eliza spune:

      O sa ma leg doar de punctul 4 si anume de ideea de a lua copilul de langa parinti. Cred ca binele suprem pentru o familie este sa ii fie date ustensile necesare rezolvarii conflictelor (consiliere psihologica, tratament antidependente, ateliere de controlare a furiei si sentimentelor negative, etc.). Oricat de urat suna, singurul mediu e care copilul il cunoaste si il iubeste, este cel familial. Cred cu tarie ca peste tot in lume, familiile ar trebui sprijinte sa se vindece, nu sa fie rupte temporar si repeticite din nou si din nou (asa cum se intampla in SUA, in sistemul lor de servicii sociale, unde copiii sunt dati in plasament, abuzati de sistem sau de asistenti maternali timp de cateva luni, reintorsi la familie cand familia inca nu este pregtita si luand-o de la capat cand se mai face o sesizare).
      Recapitulez, lucrurile trebuie tratate la nivel de familie, sistematic si adaptat pe situatia specifica.
      P.S. Nu ma refer aici la cazuri extreme. Recunosc ca violenta mie se pare de neacceptat in toate formele ei, dar motivul pentru care cred ca e mai bine cu familia din care provii este pentru ca poate fi mult mai rau, mai inuman si mai rece pentru un copil care ajunge in grija statului.

  • Ioana spune:

    Si eu am fost lovita ani la rand de mama. Si am dezvoltat o intoleranta la violenta proportionala, probabil, cu durerea provocata de acest abuz fizic. Si sunt 100% impotriva lovirii copiilor (de fapt, nu doar a lor, dar nu e cazul discutiei). Cred insa ca e foarte greu ca romanul sa constientizeze raul pe care il face prin lovirea copiilor, mai ales pentru ca ii este uneori aproape imposibil sa se uite la el si la ceea ce il doare, sau ceea ce vrea sa devina, parca se afla intr-o stare de amortire totala. Dar, ca sa nu ma intind, ceea ce voiam sa zic Ioana, este ca poate o campanie de genul celei „metoo” ar ajunge mult mai usor la publicul roman si l-ar face sa constientizeze ce durere provoaca prin lovire. Daca multi dintre noi, adultii, am recunoaste ca am fost loviti si cat de mult a durut asta, poate am ajuta generatiile viitoare sa scape de acest abuz. Si poate i-am ajuta pe cei care il practica sa vada ca doare de-adevaratelea si lasa urme urate si nu ar vrea sa mai raneasca. Just my two cents.

  • Andrei spune:

    Da dar inca odata, studiul nu dovedeste decat ca poate 90% dintre cei intervievati- daca or fi fost reali- am suficiente dubii privind calitatea si claritatea studiilor efectuate in romanica, isi bat/ lovesc copii. Mai sunt milioane de parinti intara care nu au fost subiectul studiului si care sunt sigur ca nu isi lovesc copiii. Haideti sa nu mai exageram chiar la orice studiu al cercetatorilo britanici….lsau roamani.

    • Printesa Urbana spune:

      Aceste studii se fac pe esantioane reprezentative de persoane, ceea ce inseamna fix asta, ca, statistic, rezultatele pot fi extrapolate la intreaga populatie, cu o marja de eroare mica, de obicei 1-3%. Studiul Salvati copiii de acum 3 ani avea rezultate similare, de acolo iesea ca 63% dintre parinti isi lovesc copilul cel putin o data pe saptamana.

      E suficient sa te uiti putin in jur si pe si pe Internet ca sa vezi ca fix acolo suntem. Majoritatea nu considera palma bataie si o aplica fara probleme. Iar in zonele rurale, pe fondul saraciei, al consumului de alcool, al abandonului, … acolo e nenorocire. 🙁

  • Monica spune:

    Sunt de acord ca multi romani isi lovesc copiii dar nu cred in cifra aia.
    Un alt aspect pe care vad ca nu l-au inclus este cel mai raspandit de fapt, cred ca mai raspandit decat ala cu motivatia religioasa (apropo – de asta nu am auzit niciodata dar o exista, multi nebuni pe lumea asta!) este faptul ca isi ies din fire si nu reusesc sa se stapaneasca.
    Au astia de la stiri un stil de a prezenta lucrurile cat mai atroce posibil, ceva de speriat. Ceva de genul: „aproape toti parintii din romania sunt niste monstri insetati de lacrimi de copii”. Nu frate, sunt doar niste grobieni needucati. A zis un nene mai la sfarsit parca: parintii au nevioe de psiholog. Eu as adauga ca au nevoie de educatie. Educatia lipseste in Romania nu psihologii.

    • Alexandra spune:

      Tocmai faptul că refuzați să credeți că un procent covasior de romani își bat copiii ne-a adus aici, mai bine un „lasă că nu e chiar așa” și va continuați viața liniștiți, decat să vă macine până în adâncul sufletului adevărul și căutarea unei soluții.

      • Monica spune:

        Vezi? Si asta tot o problema de educatie este: sa pui eticheta pe un om din 5 randuri scrise intr-un comentariu, si alea rastalmacite.
        Solutia si la bataie dar si la etichetari gratuite si pripite este aceeasi: educatia. Un om educat nu isi bate copiii, nu sare cu concluzii, nu jigneste, este politicos si se autocontroleaza.
        Ai ajuns tu la concluzia ca mie nu imi pasa, imi continui viata linistita pentru ca daca eu cred ca nu sunt 90% ci 50% atunci e bine, nu? Nu e bine! Nu e bine nici daca sunt 10%. Nu sunt indiferenta dar nu -i asa ca pentru tine si eticheta ta lipita pe mine nu conteaza?

    • Kathy Bates spune:

      Asta nu e o veste bună, abia face problema şi mai rea. Dacă un grobian needucat e lăudat, apreciat, i se spune că e un tip religios, distins, disciplinat şi nobil, asta îl stimulează să se poarte grobian mai des.

      „Trăi-ţi-ar familia, nobilule, împărate, suveranule, mânca-ţi-aş mânuţa ta!”

  • Raluca spune:

    Ca de obicei un procent covarsitor de romani vor adopta pozitia strutului. Ne mintim cu gandul ca studiile nu sunt corecte, ca nu e chiar asa, etc. Treziti-va!!!! Asta e cruda realitate si eu personal o vad peste tot in jurul meu: in parcuri, in supermarket, pe strada. Copiii sunt deseori agresati atat fizic cat si verbal de catre niste parinti care se mint ca fac din ei oameni. Studiul este ingrijorator: cum dumnezeu 5% ii bat fara motiv? Cum? Pur si simplu treci pe langa bietul copil si ii dai cate o palma? Este trist. Nu ca cei care au si un „motiv” nu sunt la fel de brute…
    Ar fi multe de spus dar ma opresc aici

  • Alli spune:

    Imi pare rau ca nu am comentat prima, desi am fost prima care l-a citit de cum l-ai postat. Abia acum mi-am adus aminte. Si eu am fost agresata de mama, si, recunosc, i-am aplicat fiului meu cateva palmute peste fata.

    • C spune:

      Bine ca nu i-ai dat palme, ma speriasem, asa palmute mai merge. Si mie mi-a dat mama palmute peste tot, si m-a lovit cu furtunasul de la masina de spalat, si cu pumnisorii. Imi spunea ca sunt uratica si ca i-am distrus viata, dar vezi efectul a fost invers, ea mi-a distrus-o mie (exagerez un pic).
      Fa-ti o favoare si lasa diminutivele, esti o femeie in toata firea care-si bate copilul.

      • Kate spune:

        Cel mai bun comentariu!

      • Elena spune:

        Cu ce o ajuta comentariul Dvs pe doamna sa depășească aceasta faza? Atacul are drept consecință apărarea, negarea, vina. A făcut ceva ce știe ca nu e bine… hai ca in loc sa dam cu piatra, sa zidim, zic. Dacă v-ați lovit copilul și știți, simțiți ca nu e bine, va rog citiți mai sus, a pus Prințesa linkuri unde găsiți metode de a evita așa ceva.

        • C spune:

          N-am atacat-o sau cel putin nu asta a fost intentia, scopul comentariului a fost s-o trezeasca, sa vada adevarul in fata, ca o palma este bataie. Mi s-a parut ca a folosit un diminutiv ca sa minimalizeze un lucru grav. Vinovatia, daca d-na resimte sentimentul acesta, se depaseste acceptand-o si cerand ajutor de specialitate.
          Nu dau cu piatra, ii pun o oglinda in fata,din perspectiva copilului abuzat.

      • Elisa spune:

        Felicitari, C! Nota 20 pentru comentariu si trezirea doamnei la realitate. Sper ca a functionat.
        Palmute ar fi putut da copilul in mama. Invers se cheama palme si asta inseamna bataie. Hai sa nu ne mai ascundem dupa deget

  • Alexandra spune:

    E o problema majoră, doar că si eu sunt sceptică cu privire la calitatea studiului. Și statistica asta și mai ales interpretarea unor rezultate e o treabă de specialiști.
    Nu neg insa impactul și faptul că e o reală problema. Cel mai tare mă sperie justificarea religioasă. În plus cred că trebuie să ai ceva circumvoluțiuni și empatie, nu musai educație aleasa sa poți să REALIZEZI dimensiunile problemei și să te schimbi.
    Eu am crescut într-un orășel de provincie iar părinții mei au avut studii medii. Nu am fost bătută niciodată și aveam colegi copii de ” ‘telectuali” abuzați, bătuți, umiliți..

  • Magda spune:

    Ca adult stii cu siguranta ca nu poti sa lovesti pe nimeni. Nu iti lovesti partenerul, nici colegii de munca, nici prietenii pt ca pur si simplu nu o faci, oricat de mult te-ar enerva. Si atunci de ce sa fie bine sa lovesti un copil? Un omulet fara aparare care are nevoie sa ii arati calea in viata. E atat de trist subiectul….

    • Mihaela spune:

      Prietenii si colegii nu iti deseneaza pe pereti si nu iti fac scandal constant. Plus, cel mai important, chiar daca o fac, poti sa pleci de langa prieteni si chiar partener, de langa copii nu, si atunci cedezi. Ca sa nu mai spun ca nu faci atatea eforturi pt prieteni ca sa fii frustrat asa.

      Nu am copii, dar am fost de fata la cunostinte care si-au batut copiii. Trebuie sa spun ca pe unii din ei ii inteleg.

      • Printesa Urbana spune:

        Doamne fereste, cum sa intelegi pe cineva care loveste un copil?

        Un copil care deseneaza pe perete este un copil care nu a inteles ca nu se deseneaza pe pereti, pentru ca nu i-a explciat nimeni cum trebuie, sau e un copil care sufera si face trasnai pentru a atrage atentia asupra suferintei sale, iar pentru asta vinovat este parintele, lui ar trebui sa-si dea palme, nu copilului.

        Atitudinea ta este infioratoare.

        • Mihaela spune:

          Pai si parintii tot oameni sunt, pentru ei niciun pic de empatie?

          Tu l-ai fi lasat sa deseneze in timp ce ii explicai iar si iar sau il luai cu forta de acolo, il imobilizai si ii luai cariocile cu forta din mana? Urmand ca apoi sa il tii cu forta de maini si corp in timp ce se zbatea?

          Si da, unii ar zice ca nu e bataie, dar copilul era tot rosu si grena la incheieturi dupa asta. Nu mai zic de plans.

          Ar fi fost ideal sa nu faca asta si sa rezolve „altfel”. Cu super putere de convingere. Da’ nu suntem toti ideali si cred ca ne iubim unii pe altii, parinti si copii, in ciuda imperfectiunilor acestea.

          • dojo spune:

            Se presupune ca suntem adulti, deci ar cam trebui sa fim in stare sa ne controlam si nici nu e chiar atat de ucigator sa te abtii de la a bate copilul.

            A mea a mazgalit deja peretii, de 2 ori. Prima data avea un an si ceva, i-am zis ca nu e bine si nu a mai facut-o. A doua oara .. acum juma’ de an. Inca aveam creionarile ei rosii si negre pe pereti, pentru ca ne-a fost lene sa le acoperim cu vopsea. Probabil la primvara zugravim.

            Problema?

            Pai nu e niciuna. Se poate curata/vopsi.

            Pana acum, cam pentru orice prostie facuta, nu am gasit de cuviinta sa o pocnesc. Nu mi se pare nimic atat de socant si nici nu cred ca as rezolva ceva. Eu mi-am luat-o in copilarie, probabil serios in primii 5 ani de viata in ‘sistem’, sunt o tipa extrem de agresiva, daca ma pornesc si tocmai de asta ma abtin de la batut copilul. Pentru ca 1. nu consider ca rezolv ceva si 2., chiar mai important, nu mi-a placut sa o iau in freza si nu i-as face copilului ceva ce sa ii provoace durere.

            Ah, ca imi sare tandara si o cert, din pacate nu sunt tot timpul cu zen-ul la mine. Incerc si aici sa fac progrese, ca nici asta nu e o solutie.

          • M.I. spune:

            …daca un parinte pune atata valoare pe un biet perete, care poate fi zugravit la loc! Toata stima pentru unchiul meu, Dumnezeu sa-l odihneasca, care era mandru de desenele pe pereti ale verisoarei mele mici (care intre timp a ajuns arhitect, cu siguranta fara legatura cu pictatul, in copilarie, a peretilor din sufragerie) si avea, unchiul, ascunse intr-un colt, dupa biblioteca, o cutie mica de vopsea lavabila si un trafalete.

          • anca spune:

            Ce era ataaat de grav daca scria pe perete? La dracu, ca e 50 de lei o caldare de lavabilă…nu ne mai iese comunismul din sânge: sa nu mazgalesti peretii, sa nu spargi vaza si cana aia buna…sa nu te murdaresti, sa nu ma faci de ras…

        • Jorjet spune:

          Pe bune?? De unde stii tu ca un copil care mazgaleste pe pereti sufera?hai ca asta-i chiar culmea..copilul meu se prapadeste de ras cand face asta,nu sufera,nu l-am oprit sa faca asta…ba din contra,cred ca,copiii care nu fac trasnai si stau lemn au o problema..

          • Printesa Urbana spune:

            Nu e culmea deloc, teoria si practica psihologica arata ca in general comportamentele nedorite ale copiilor vin din lipsa de conectare cu parintele, din lipsa de atentie sau de iubire, din lipsa de timp cu parintele (toate acestea sunt motive de suferinta pentru un copil, pentru care nevoie de afectiune este una la fel de stringenta cu cea de hrana).

            Daca nu vorbim despre un comportament nedorit (despre ceva interzis, adica), atunci inseamna ca cel mic se joaca si atat. Poate nu stie ca sa deseneze pe perete e gresit, pentru ca nu i-a spus nimeni si atunci care e problema?

      • Lia spune:

        Eu nu inteleg de ce raspunsul parintelui la desenatul pe pereti ar fi o bataie si nu luatul instrumentului cu care deseneaza (dupa ce I s-a explicat de ce nu e voie si I s-a spus ca ramane fara creion daca mai face). Un copil care e la varsta desenatului pe pereti sigur nu e la varsta la care o sa-si cumpere alt creion.

      • sanda paula dari spune:

        Eu am doi copii deja cu o varsta trecute de cea a desenatului pe perete si iti spun sincer ca ai mei nu au desenat mai de loc pe pereti de ce pei simplu le-am tot explicat ca nu se deseneaza pe pereti ci pe foaie copii nu trebuiesc batuti daca tu le explici de ce nu se deseneaza pe pereti o sa inteleaga nu poti doar sa ii spui nu se poate si gata trebuie sa il faci sa inteleaga de ce nu se face asa ceva cu bataia rezolvi problema pe moment dar nu in timp pentru ca el oricum nu a inteles de ce nu il lasi sa deseneze pe pereti ma repet trebuie explicat nu sunt prosti sunt doar copii

      • Magda spune:

        Cauta un psiholog!

        • Doina spune:

          Fii-mea cand a ajuns la varsta desenului pe pereti s-a pus pe treaba… si i-am explicat de cateva ori cum e treaba cu peretele dar.. nu a vrut si pace. A inteles insa un singur lucru: sa se multumeasca cu peretii din camera ei :). Si toata lumea a fost happy, am mai pus si noi umarul ca deh, cui nu ii place sa mazgaleasca pe pereti? Dupa ce i-a trecut am zugravit si gata! Ce atata tragedie pentru cativa pereti?

  • Mira2 spune:

    Când a fost în Norvegia scandalul cu familia Bodnăraş majoritatea „formatorilor de opinie” au sărit în sus.
    Ţin minte că l-am auzit întâmplător pe Mihai Morar când zicea că „ei, ce-i aia o pălmuţă?” şi nu s-a indignat nimeni.
    Eu una cred că situaţia nu se poate îndrepta decât prin „forţă” şi coloană vertebrală din partea autorităților. Ceea ce nu se va întâmpla prea curând pentru că va duce la scaderea popularităţii.

    • laura spune:

      Referitor la Norvegia.Unii au aparut in presa si au facut victime din „bietii parinti” Bodnaras.Dar nu si-au pus problema ca poate copiii au trait iadul pe pamint cu parinti violenti.Gandind logic,din punct de vedere al banilor: Ce interes avea statul norvegian sa sustina financiar,cu sume considerabile,educatia si cresterea altor copii in detrimentul propriilor cetateni? Costurile investite in acesti copii sunt foarte mari.Asta dovedeste ca acolo copiii au fost abuzati de parinti si nu mai puteau fi lasati in acea asa-zis familie.In alta ordine de idei,in blocul in care locuiesc e un caz similar.Nu pot sta nici la geam pt ca,la orice ora,aud cum o nebuna urla si isi bate si injura copiii.Asta se repeta ZILNIC si e infiorator.Unii vecini au reclamat la protectia copilului si la politie,dar degeaba.Sunt ani si ani de cand problema persista.Nu se rezolva din cauza mentalitatilor inguste,ca sa nu zic altfel.Aici e nevoie de unitate.Am incercat sa ma aliez cu tot blocul pt a depune o plingere colectiva impotriva mamei agresoare,dar n-am avut cu cine vorbi.Am primit raspunsuri gen:”Cum asa? Noi nu auzim nimic,so oricum nu ne bagam in felul in care face ea educatie” Cum as putea ajuta acesti copii? Cum sa-i scot din casa groazei?

    • C. spune:

      Care autoritati?????? Chiar crede cineva ca „autoritatile” sunt in stare sa aiba grija de un copil mai bine decat parintii lui?? Poate doar in cazul in care acestia sunt total dependenti de alcool sau droguri.

      • Robo spune:

        Sau in cazul in care il bat (sigur, nu vorbim de autoritatile din romania, ca ele nu fac nimic bine.)

        Eu cred ca a avea grija de un copil nu inseamna doar sa-i dai de mancare si sa nu-l tii in frig. Inseamna si sa nu-l bati.

      • laura spune:

        Parinti depravati nu inseamna doar dependenti de alcool sau droguri.Pot fi abuzivi verbal si psihic si sa nu puna gura pe substante interzise.Si in astfel de cazuri,care sunt la fel de grave,autoritatile chiar pot avea grija de copii mai bine decat parintii.In centre ori in orfelinate,copiii pot participa la activitati educative.

  • Emilia spune:

    Eu cred ca problema pe care ar trebui sa ne-o punem referitor la studii e nu ca cifrele mint astfel, ci ca sunt mult mai multe cazuri de abuzuri fata de copii decat stim, ca cifrele mint oarecum favorabil, in favoarea adultilor care isi agreseaza copiii…asta e realitatea dura, saracii omuleti nu au absolut nici o vina ca nervii nostri sunt intinsi la maxim din diverse motive…absolut nimic pe lumea asta nu justifica bataia…decat daca asa ii salvam viata de la orice altceva…ceea ce e totusi greu de imaginat…In rest…totul porneste de la noi, adultii…suntem singurii care putem lupta impotriva abuzului de orice fel asupra copiilor, si putem face o schimbare in bine in viata lor, sa luptam pentru binele lor

  • Deea spune:

    Eu cred in procent. Cred fiindcă eu am mari dificultăți in a găsi, cu mintea, un cunoscut de-al meu care sa nu își agresat fizic copilul. Pur și simplu nu cred ca stiu asemenea persoana. Când ma refer la agresat ma refer la orice manifestare fizica ce poate constitui o agresiune, inclusiv tras mai puternic de mâna, dat peste mâna etc. Chiar și eu am făcut-o. M-am simțit teribil de vinovata, am plâns și mi-am făcut o groaza de reproșuri. Sincer, intr-o zi am ajuns la concluzia ca copiilor le-ar fi mai bine cu alți părinți și ideea de a ii sa spre adopție nu mi se părea prea rea( pentru ei, eu as muri). Analizând situațiile, am ajuns la concluzia ca singurele momente in care o “iau razna” sunt cele in care își pun integritatea corporală și chiar viața in pericol. Atunci, in mod nefericit, agresor și agresat este aceeași persoana, copilul meu, pe care mi-l doresc întreg. Faptul ca cineva ii pune viața in pericol ma transforma. Chiar dacă e vorba de un copil, chiar dacă e propriul copil. Imposibil sa rămân calma. Vorbesc de copil ce are capacitatea de a discerne și alege sa facă lucrul periculos, doar fiindcă e mai interesant și neplictisitor. Nu am bătut copilul dar sigur am acționat și fizic, împotriva voinței lui.
    Revenind la studiu, e posibil ca 90% dintre părinți sa fi agresat in vreun fel copilul, dar nu cred ca doar 3% se simt vinovați. Sigur mulți părinți trăiesc acest sentiment de vina. E greu, când ai trăit intr-o societate in care nu erai părinte pana nu loveau copilul, sa te schimbi. Chiar de curând am văzut o piesa de teatru, jucată de copii, după “Amintiri din copilărie”. Era inclusă și scena cu calul Balan și ma gândeam ca noi așa am crescut, cu bătaia ca normalitate-pana și Moș Nicolaie aducea o varguta la copiii obraznici. Probabil generația noastră nu reușește sa crească copiii fără măcar o pălmuță, dar eu zic ca Per ansamblu am evoluat. Revin la cunoscuții mei, totuși niciunul nu are cureaua atârnată in cui ( in Copilăria mea era ceva firesc, eram unul dintre puținii copiii ce nu aveau cuiul acela in casa), nu am mai auzit de bătăi cu furtunul de la mașina de spălat ( stiu ca nu prea mai sint dar exista înlocuitori), la școala bătaia cu rigla peste degete nu mai exista. Exista șanse mari ca copiii de astăzi, chiar dacă mai primesc o palma sau o urecheala, sa nu aplice aceleași metode la copiii lor. Noi vrem prea multe, prea repede. E dureros, nu e de dorit, dar cred ca asta e situația. Sa fim serioși, trăim intr-o țara in care mor copiii fiindcă părinții refuza vaccinarea sau îngrijirile medicale de baza, cred ca mai avem mult de tras.

    • Mira2 spune:

      Referitor la prima parte a comentariului tău. La mine în familie (mă refer inclusiv la familia extinsă) nu s-a practicat/ nu se practică agresiunea, așa cum o defineşti tu. Pur şi simplu. La fel, şi la multe familii cu care am de-a face. Contează mediul/”bula” şi mentalitatea din interiorul ei.
      Oarecum off-topic tocmai mi-am adus aminte că în şcola primară, în anii ’80, învăţătoarea ne bătea fără nicio jenă. Părinţii mei au fost singurii care au făcut scandal si au fost percepuţi ca fiind ciudaţi.

      • Deea spune:

        Înseamnă ca au noroc, cred eu. Sau nu stiu cum sa zic. Am prietene care m-au sunat, de-a lungul timpului, plângând și spunând ca au cedat și au dat una la fund, au tras de codite etc. Se simțeau oribil, o colega a vărsat toată ziua după ce a lovit fetița peste mâna. Pur și simplu călcau. Are dreptate cine scria mai sus, e vorba și de alegere sau se lipsa ei. De lângă coleg/prieten/iubit/soț poți pleca, copilul e ceva ce te leagă pe vecie. Uneori, deși ești cu nervii la maxim, nici măcar din camera nu poți ieși câteva secunde. Nu sunt scuze pentru comportamentul agresiv, sunt doar explicații. Pur și simplu sunt momente de Nebunie, iar autocontrolul e ceva complex. Faptul ca altul poate nu e musai sa poți și tu. Pe lângă aceasta categorie de părinți evident ca am exemple zeci de părinți ce educa cu palma la fund. Am in prezent trei colege de serviciu, toate își pălmuiască copiii educaționale. Pana de curând, aceasta pălmuiala era o metoda de educație acceptata și chiar recomandata de psihologi. Am mai scris asta, era copilul meu mic și imi cumpărasem o carte despre educația copiilor ( sa fie vreo 8 ani de atunci, deci nu chiar secolul trecut) iar acolo se preciza ca, deși trebuie lăsată ca ultima soluție, palma la fund este o metoda cu rezultate și acceptata oficial, nu intra in categoria agresiune. Condițiile erau sa fie aplicată controlat, nu cu forța, degetele sa fie răsfirate, sa nu rămână urme, sa fie aplicată pe fund și una singura. Exista in ziua de astăzi grupuri, așa cum sunt antivaccinistii, care militează pentru dreptul părinților de a-și palmui copilul. In fine, cred ca discuția e foarte complexa.

        • Alin spune:

          Antivaccinisti sunt impotriva vaccinurilor. Daca isi bat copiii sunt antivaccinisti violenti. In bula mea, antivaccinisti nu isi bat copiii, ce-i drept, in aceeasi bula, procentul este mai bun decat 1 din 10 chiar daca ii incluzi si pe cei pro si anti.

          • Deea spune:

            Nu am zis niciodată ca antivaccinistii și-ar bate copii, ci doar ca au un comportament asemanator ( refuzul vaccinarii împotriva unor boli mortale este tot o forma de abuz și neglijare a minorului). Asemanator unora ce își lovesc copiii și antivaccinistii cred ca deciziile lor sunt cele mai bune pentru copil, in mintea lor aceasta e calea de urmat pentru copil, pentru a îl face “om”.

  • Mihaela spune:

    Cati dintre cei care militeaza pt „abolirea” agresiunii impotriva copiilor au copii? Intreb asta pt ca numai un parinte poate cunoaste dragostea fata de copilul pe care i l-a daruit Dumnezeu , o mama in special.Il cresti cu greu din burtica pana se face om mare si incerci sa il educi cum poti mai bine, ca sa fie om nu „animal” , ca tot veni vorba de fiinte insetate de lacrimi si sange.
    Sunt mama.Am fost crescuta intr-o familie de cult crestin si sincer, nu e chiar asa cu zicala cica crestineasca „Bataia e rupta din rai!”. Recunosc ca poate nu am fost cel mai bun copil.Am facut multe prostii.Si poate as fi ajuns acum alt om fara acele mici corectii, o palmuta sau o cearta sau pedeapsa. Ca mama la randul meu am mari probleme cu copiii pe care juram ca n-o sa-i bat si o sa incerc sa ii dreg cu vorba buna si rabdare. CE CREDETI? Rabdarea se termina la un moment dat..ideea e sa stii sa te abtii.Recunosc.Si eu pot spune ca mi-am batut copilul(vb de cel mare,pt ca am de tot 3 copii).cand i-am explicat cu ce a gresit si mi-a negat vehement ca el ar fi facut ceva desi facuse.cand se razvratea pt orice lucru mic si nu vroia in ruptul capului sa asculte,cand vorba pur si simplu nu a mai functionat. Il iubesc.acest copil oricat de razvratit il iubesc si el stie. Mi-a parut rau de fiecare data si i-am recunoscut si lui.Si ne-am iertat mai apoi reciproc si ne-am imbunatatit in timp relatia mama- copil.
    Nu consider ca parintii care isi bat uneori copiii,chiar fara sa vrea, sunt cruzi sau inumani.Au si ei problemele lor la care nu gasesc rezolvare poate, uneori chiar au nevoie de consiliere psihologica si ajutor de la parteneri.nu ca asta ar fi un motiv pt bataie.dar fiecare in parte trebuie inteles.nu acuzat.
    Acuzati trebuie cei care chiar sunt abuzivi si isi bat copiii fara motiv.Si asta se intampla in special in patura mai de jos a societatii,in familii care isi neglijeaza copiii si nu ii educa in scoli si au o situatie financiara catastrofala, de cele mai multe ori.

    • Gina spune:

      Ai zis frumos Migala, adultii: „Au si ei problemele lor la care nu gasesc rezolvare poate, uneori chiar au nevoie de consiliere psihologica si ajutor de la parteneri.”

      Și ai zis bine.

      Problema este a adultului nu a copilului. Nu trebuie sa suporte el urmările acestor probleme – BĂTAIA 😲!

      Pe mine, bătaia și toate agresiunile la care am fost supusa nu m.au ajutat la nimic. Dimpotriva, mi.au dăunat profund.
      Astăzi sunt un adult care duce o lupta continua( mai ales cu mine) pentru a fi funcțional și a NU transmite mai departe nimănui (mai ales copilului meu) sub nicio formă aceste lucruri. Este EPUIZANT!

    • Robo spune:

      Eu cred ca majoritatea covarsitoare a celor care militeaza impotriva bataii au copii. De fapt, chiar nu stiu exemple de asemenea oameni care sa nu aiba copii, poate ma ajuti tu.

      Si am o intrebare pentru tine: ce diferenta face pentru copil daca a fost batut cu motiv sau fara? Nici una, iti spun eu, pentru el e la fel de rau.

      Diferenta o face copilul ajuns adult, pentru ca poate spune „macar am fost batut cu motiv” dar te asigur ca pentru nici un copil asta nu e o consolare, ca de durut doare la fel si de trait in frica traiesti la fel.

      Pentru mine e socant sa vad cum oamenii nu inteleg ca problema e chiar bataia si agresiunea, nu motivatia parintelui.

    • Ana spune:

      Ce bine ca mai exista si oameni echilibrati.Pana la urma conteaza ce fel de om ajunge copilul.Prin urmare,sa nu fim asa convinsi ca tot ce facem noi acum e bine,atata timp cat nu stim care o sa fie rezultatul.In principiu sunt impotriva violentei,dar mi se par foarte infricosatoare extremele de orice fel.Sunt convinsa ca o palma data unui copil nu il va dezechilibra emotional daca 99% din timp relatia cu parintii este una deschisa,bazata pe iubire si respect.In rest,nici un sistem nou sau vechi de „parenting” nu este infailibil,iar in familie rolul copilului este de copil (om in formare) nu de adult,mentor sau inteleptul suprem,cum observ ca se considera acum.

      • Stefania spune:

        Ana, cu tot respectul si fara sa incerc sa judec sau sa dau sfaturi, acel rest de 1% din relatia cu copilul pe ce anume trebuie sa se bazeze, daca nu se mai incadreaza la iubire si respect? Totodata, cum se imbina aceasta iubire + respect cu violenta?
        Am 30 de ani, 3 copii (un baiat de 5 ani si jumatate, 2 fetite gemene de aproape 5 luni) si un sot bland si intelegator cu copiii nostri. Nu mi-am lovit/jignit copiii niciodata. Baietelul meu a trecut prin diverse etape, de la refuzul de la manca la desene pe pereti sau chiar pictarea mobilei albe de bucatarie cu palmele murdare de sfecla rosie. Nu am considerat necesara o palma in aceste situatii. Ba chiar am ajuns la concluzia ca vina a fost a mea (copilului poate chiar nu ii mai era foame, ni se intampla si noua; nu ii explicasem ca peretii nu trebuie desenati; l-am lasat singur la masa pentru ca fetele plangeau in dormitor si probabil s-a gandit sa-mi atraga cumva atentia). Poate ca alti parinti gasesc aceste situatii ideale pentru corectie cu palma, nu scriu aici sa ii judec. Dar sunt curioasa ce alinare le aduce lor suferinta fizica si psihica a copilului? Sterge mobila? Peretii? Durerea unui copil poate sterge nervii unui parinte?
        Sotul meu lucreaza de luni pana sambata pana seara foarte tarziu. De multe ori sunt obosita sau cu nervii la pamant, nu este deloc usor cu doi bebelusi si devine mult mai greu cand, pe langa ei, mai ai un alt copil de care sa te ocupi (joaca, mancare, scos la joaca in parc). Asta in conditiile in care nu locuiesc in Romania si nu am pe nimeni care ar putea sa ma ajute macar 10 minute. Nu imi este usor, dar incerc sa nu imi descarc nervii si frustrarea pe copiii mei, nu au nici o vina. Una dintre fete plange foarte mult, asa se manifesta ea. Am inteles asta, incerc sa o alin cum pot, dar ea are nevoie sa planga. In astfel de momente, baietelul vine la mine si imi zice sa nu ma supar pe ea pt ca e doar obosita. „Vorbeste-i cu fericire, mami!”, asta spune un copil de 5 ani care de cateva luni primeste mult mai putina atentie din pacate.
        Printesa, te citesc de mult, las un comentariu pt prima data. Sa ma ierti te rog, dar nici macar nu sunt capabila sa citesc un astfel de articol pana la capat, ca si alte articole pe acelasi subiect. Refuz sa imi imaginez un copil care ia macar o palma, durerea lui, umilinta la care este supus. Nu am primit nici macar o palma in copilarie, nu am fost jignita. Dar fratele meu a fost batut foarte rau, am si asistat la anumite astfel de momente. Plang daca vad ca un copil ia o palma in parc de la un parinte, plang la stirile de la tv despre violenta impotriva copiilor/batranilor. Si chiar nu sunt o persoana sensibila, viata mi-a oferit atatea rele incat putine lucruri ma mai misca pana la lacrimi. Dar pt mine violenta impotriva copiilor este chiar o extrema.
        Am deviat mult de la subiect pt un prim comentariu, dar chiar azi am asistat la o astfel de situatie extrema pt mine, cand am iesit cu fetele la plimbare si am gasit ocazia ideala sa ma descarc probabil. Te rog insa, sa nu te opresti niciodata din scris despre astfel de subiecte si din militat pentru o educatie blanda!
        O zi frumoasa tuturor!

        • Cristiana spune:

          Super mom, chapeau 🙂 eu am baiat si fata gemeni (2 ani in ianuarie), 31 de ani peste 1 sapt, stau tot in strainatate dar sunt single mom si ma ajuta mama mea stand cu copiii acasa pentru ca eu sa pot lucra…
          DAR, oricat de provocatori ar fi copiii, si ai mei sunt!!!, nimic nu m-ar putea convinge sa ii ating la modul asta, nici macar in gluma… Destul ca imi pierd uneori rabdarea si mai ridic vocea la ei, dar si pt asta imi cer iertare imediat si ma fortez sa nu mai repet.

    • Laura-Maria spune:

      Nu pot sa cred cum unele persoane fac diferenta intre „batai justificate” si „batai nejustificate”. Bataia este inacceptabila punct. Nu exista niciun motiv care sa o justifice. Daca vi se pare ca nu merge altfel, ar trebui sa va intrebati cum ati ajuns in acel punct in care nu puteti relationa cu copilul de o maniera nonviolenta. Si sa incercati sa va controlati…si eu am 3 copii si nu am ridicat niciodata mana la ei, desi si eu am, ca toata lumea, problemele mele

  • Alexandra spune:

    Nu am sa fiu ipocrita si recunosc ca am avut cateva reactii violente sub stres si nesomn, cam de 2-3 ori in 2 ani. M-am simtit oribil dupa si am regretat mult. Apoi am mai rezolvat problemele mele interne, am facut terapie si am cautat sa ma schimb. In ultima vreme nu s-a mai intamplat sa am astfel de reactii.
    Cred ca situatiile pot fi rezolvate altfel, ca parintii trebuie sa se uite la ei insisi si sa inteleaga de ce reactioneaza asa. Sa caute si solutii alternative, pentru ca exista. Sa inteleaga motivele pentru care copilul face asta si cum poate fi abordat in functie de personalitate. Toate astea necesita mult efort, si e mai usor sa recurgi la ceva cunoscut si familiar, cum ar fi o palma decat sa te auto-analizezi.

  • Roxana spune:

    Sunt de acord. Un copil nu trebuie lovit. Un copil nu trebuie sa simta frica fata de parinte. O inteleg pe Printesa ca insista pe tema asta pe blogul ei, unde oricum majoritatea cititorilor nu-si bat copiii insa unii adulti au nevoie de consiliere psihologica pentru a se putea abtine de la a „scapa” o palma propriului copil. Eu am unul de 4 ani si OMG cat e de incapatanat…si ma frustreaza sincer toate mamicile zen si consilierele in parenting gen Urania care-ti explica cu zambetul pe buze cum sa faci un copil sa coopereze fara sa-ti faca si casa si sufletul varza. Ma uit in propria familie si VAD ca oricata dragoste, atentie, carti citite, jocuri, mancare sanatoasa si rasete practicam si io si tac-su, asta micu’ este de foarte multe ori pur si simplu imposibil. Si te gasesti zbierand la el…Sau il iei la subrat si-l scoti afara in pijamale, ca de dus tot trebuie sa te duci la birou(unde sefu nu te bate ca n-ajungi dar nici bine nu-ti este mereu ultimul pe usa). Si apoi citesti ca nici asta nu e OK, ca siiiiigur copilu are vreo trauma/frustrare/nevoie neimplinita de care nu te-ai prins tu fiindca ai avut tupeul sa te incui in baie 15 minute si sa stai pe Instagram in loc sa „te conectezi” cu propriul copil. Recunosc cu mana pe inima ca sunt constienta ca EU gresesc in relatia cu copilul de ajung sa tip si sa-l iau pe sus, insa JUR ca nu m-am prins ce nevoie neimplinita are cand face asa. Este epuizant sa-ti pui mereu intrebari si sa te simti vinovat ca nu iti iese treaba cu parentingul…Nu loviti copiii, insa give parents a break!!!

  • alice spune:

    eu cred ca procentul e mult mai mare…

  • Mircea spune:

    Buna,

    O sa fiu onest. Am un pusti de 3 ani, care ma scoate din pepeni ca nimeni altcineva, si da, l-am mai zgaltait(easy) de cateva ori cand chiar nu se putea, sa-l scot din starea lui(fie nervoasa, agitata sau hiper energetica pana la vatamarea lui ca nu acorda atentie nici macar pe unde mergea).

    Sub nici o forma nu pot sa zic ca sunt de acord cu bataia, dar cred ca nu facem distinctia intre a bate pe cineva(pumni in gura, dinti scosi, sange si vanatai) si corectura. Eu am primit la randul meu cateva palme peste cur de la taicameu si o ocazionala ,,tragere de falca”.
    Cea mai crunta ,,bataie”, si singura, am primit-o cand la 15(aproximativ 70kg si 1.74 m) ani mi-am lovit sora mai mare. Ne certam pe telecomanda, lucrurile au degenerat, ne-am lovit reciproc. Maicamea a fost cea care a aplicat pedeapsa, si pot sa zic sincer ca am simtit fiecare lovitura(fizic repercursiuni nu au fost). Nu eram umilit, stiam de ce primesc aceasta pedeapsa si am inteles si ca exista consecinte clare in a da intr-o femeie, mai ales in sora mea.

    Nu zic ca e ok, dar pentru mine aia a fost prima si singura data, ever, cand am lovit o fata. Si mi-a fost invatatura de minte.

    Personal consider ca am inceput sa ne comportam cu copii si in general cu noi in societate ca si cum am transporta niste panselute. Cu grija, usor, linistit si fara ca cumva sa li se intample ceva.

    Nu, bataile adevarate care apar in urma unor afectiuni, fie ele mentale sau sociale(depresie, bautura, etc.) nu au loc intr-o familie, intr-o societate. Dar cred ca o palma peste fund, aplicata cand trebuie, tinde sa ramana in memoria persoanei mai bine decat: ,,uite tati, ai gresit, hai sa-ti zic de ce…”.

    Asta sunt eu si la mine asa a functionat. Nu inseamna ca este bine, nu inseamna ca o sa imi bat fiul. Asta este doar parerea mea si punctul meu de vedere.

    Cheers.

  • Cristinik spune:

    Mai intai am citit articolul…..si aproape am plans cand am ajuns la partea cu parintii care isi bat copiii doar pentru ca pot…. Stiu sigur ca exista altfel de parinti – parinti care vin de la serviciu/de la bar/de la intalniri cu „prietenii” de pahar etc. si pur si simplu isi descarca toate frustrarile pe un biet copil care are ca singura „vina” faptul ca s-a nascut 😐 Cunosc copiii, din grupa de gradinita a fiului meu, care se „laudau” cu cearta si bataia din familie….se „laudau” a carui mama era mai „batuta”….pentru ei, era ceva firesc, ceva la fel de normal cum e pentru noi, ceilalti parinti, sa le spunem copiilor nostri ca ii iubim sau ca ii apreciem…..Pentru acesti copii de gradinita, la doar 4 ani, firesc si natural era „palma” tatalui simta grea pe corpul lor sau a mamei…..
    Mi-am lovit copilul – da, acea „palmuta” la fund, o consider tot lovitura si tot bataie se numeste – pentru ca „nu asculta” sau „nu voia sa inteleaga ceva” sau „se incapatana sa imi faca mie in ciuda”….. Dar, m-am simtit atat de rau dupa ce l-am lovit incat mi-am dat seama ca nu e bine ce fac….nu e bine nici pentru el, nici pentru mine, si mai ales nu era bine pentru relatia dintre noi….
    Am unul dintre acei copii care prefera sa fie „gigi-contra” la tot ce ii spun eu…..inclusiv cand vine sa intrebe despre un lucru sau despre cum functioneaza ceva,,,,,se enerveaza daca nu e explicatia la care se astepta el….asa ca trebuie sa am mult mai multa rabdare atunci cand explic ceva….oricat de marunt ar fi….pentru ca prima reactie a copilului meu este sa spuna ca nu e asa cum ii spun eu…..Deci, stiu cum se simt acei parinti care cred ca au copii dificili, care au joburi stresante (sunt mama cu job full time, la fel e si sotul)….Dar, cu toate acestea, am ales sa schimb felul in care interactionez cu copilul meu….Am ales sa ma „tratez” (da, am fost la terapie pentru asta) si am ales sa nu imi agresez copilul…..
    Si, chiar daca 90% din timp mi se pare ca totul e fara niciun rezultat, sunt momente care imi dau speranta ca, totusi, ceea ce fac fac bine – ca de ex, la gradi, dupa ce educatoarea le-a explicat jumatate de ora cum sta treaba cu faptele bune si Mos Nicolae, copilul meu s-a ridicat in picioare la sfarsit si a spus „Doamna, eu si daca fac fapte bune, si daca fac ceva rau, mami tot ma iubeste!”….Deci, da, exista speranta ca generatiile viitoare pot invata sa isi educe copiii doar cu explicatii si iubire, nu cu palme si urlete!
    E mai usor sa gasim „motive” pentru care ceea ce facem NOI nu e atat de „grav”: e doar o palma la fund; doar l-am tras putin de par; doar i-am dat peste mana; nici macar nu i-am inrosit fundul, asa cum merita!; vai, dar i-am spus de 1000 de ori sa nu mai faca lucrurl ala si el tot nu m-a ascultat, asa ca l-am lovit, ca sa tina minte data viitoare…..
    Eu nu am crescut nici cu o curea in cui, nici sub amenintarea furtunului de la masina de spalat….in toata copilaria mea, am fost lovita cred ca de 5 ori, de tata….doar cate o palma….si are tata o palma grea….de „barbat” adevarat 😐 Nu, nici nu imi mai amintesc pentru ce m-a lovit…..deci, cu siguranta nu am „invatat” nicio lectie…..Tot ce imi amintesc e ca mereu am crezut ca nu eram vinovata (genul acela de sentiment ca motivul de cearta e mai mult inventat decat real, doar ca sa te certi pentru a te descarca) si am ramas doar cu rusinea de a fi lovita….cu frustrarea ca nu avea dreptate el dar nici nu m-a ascultat……cu toata furia ca nu puteam reactiona nicicum…..
    Si toate astea dupa doar 5 palme! Palmele mi le amintesc pe toate si acum…..si, cand ma gadesc la acele momente, toate sentimentele de mai sus ma cuprind din nou…..
    Cu asta vreti sa ramana copiii vostri?!? Asta inseamna educatie?!? Asa aratam ca ne iubim copiii?!?
    Daca asta e educatie si iubire, atunci prefer ca al meu copil sa ramana needucat si neiubit 😐
    Dar, eu sper si imi doresc ca atunci cand va fi mare sa isi aminteasca ca iubirea dintre parinte si copil e neconditionata si e mereu prezenta in relatia dintre ei! Ca iubirea chiar rezolva chiar si cele mai grele neintelegeri; ca iubirea vindeca; ca iubirea e buna si dulce!

  • adi spune:

    Pe mine in copilarie doar cand auzeam de la altii ca erau batuti ma afecta emotional cred ca daca as fi primit una la fund as fi fost total traumatizat. Lovirea unui copil nu are scuza .

  • laura spune:

    Sunt fiica adulta a unor parinti toxici dpdv emotional.In copilarie,abuzul a fost preponderent verbal si ma distrugea psihic.Culmea,abuzul fizic prin lovituri a inceput dupa varsta de 33 de ani.Derulind repede inainte,am ajuns profesoara.Pana a fi eu insami la catedra,nu eram de acord nici cu bataia si nici cu tonul ridicat.Dar am fost eu insami abuzata verbal,fizic si psihic de elevi.Am venit acasa umilita in ultimul hal si chiar BATUTA.Parintii elevilor considerau ca interdictiile si o palma uneori inseamna abuz,asa incat nu si-au mai educat propriii copii,fiindu-le teama de decaderea din drepturile parintesti si ca legea le va lua copiii.Ca urmare,acum nu ma mai pozitionez ferm si radical doar de o anumita parte a baricadei.Calea de mijloc e solutia.Copiii nu pot fi lasati fara educatie.E si asta o forma de abuz numita abandon.Stabilirea de limite si impunerea de reguli NU e abuz.Injuraturile,etichetarile =abuz.O palma NU e abuz.Bataia pina bagi copilul in spital e abuz.

    • Printesa Urbana spune:

      de ce spuneti ca o palma nu e abuz? daca ati primi o palma de la un adult, ati simti ca e in regula?

      • Deea spune:

        A scris cineva mai sus, am susținut și eu ideea: de ce se fac comparații de acest gen? De ce se compara relația cu copilul cu relația cu un coleg/vecin/soț? Probabil de aceea părinții ce își ies din fire se simt atât de singuri, neînțeleși și automat caută mai curând justificări pentru comportament decât vindecare. Pentru ca cei din jur nu pot înțelege tot mecanismul care duce acolo. Nu ma refer la bătaia programată, aplicată ca și educație. Ma refer strict la manifestările agresive nedorite și neprogramate, la momentele când raționalul intra parca in moarte clinica. Relația cu copilul este una puternic, înălțătoare și distrugătoare in același timp. Copilul aduce cu el sentimente ce te copleșesc, te înaltă și te dărâma, te umplu și te golesc. Mai ales in cazul mamelor, copilul creste in ele, din ele, apoi vine pe lume împreuna cu dureri groaznice, după care te vrea toată, fizic și psihic, se hrănește din corpul tău, din sufletul tău. Copilul îți construiește o închisoare, cea mai frumoasa dar și cea mai chinuitoare. Nu poți pleca, deși uneori îți vine sa o iei așa, pe câmpii, unde vezi cu ochii. Dar de el nu poți divorța, nici nu poți demisiona de la locul de munca. Și uneori toate acestea devin copleșitoare și amețitoare și pur și simplu clachezi. Cu cine mai ai o astfel de relația, pentru a putea face comparație? Cine te mai abuzează atât de sublim ca propriul copil? Cine se hrănește din tine și te face a sa se când e doar o celula? Nu caut justificări, doar ca acea parte dintre parinti( ma refer la mame mai mult fiindcă pe ele le înțeleg mai bine) care își ies din fire ar putea sa își schimbe atitudinea dacă ar fi înțeleși. Da, înțeleși. Chiar și pornirile agresive trebuie interese pentru a putea fi schimbate. Empatia pentru agresor este esențială in procesul vindecării, oricât de dificila ar fi.

        • Andreea spune:

          Ce îmi place cum ai scris, Deea!

        • Alexandra spune:

          Minunat raspuns! Am raspuns un pic mai sus. Nu sunt pentru bataie, in nici un caz, dar mi se pare ca reactiile oamenilor care sunt impotriva bataii sunt f mecanice si trase la indigo. Raspunsul tau e f real si autentic 🙂

        • laura spune:

          Pt tine,copilul e un parazit,o simbioza toxica.Nu-i bine!!!! In oras vad si familii normale care se cladesc pe iubire si comunicare.Pt ele copilul nu-i ceva distrugator.E oribil ce scrii!

        • Anca84 spune:

          Uite ca sa intelegi comparatia. Copilul rămâne copil. De ce nu îl pocnesti si când are 30 de ani si numai când e mic si amarat? Ca sigur si la 30 de ani te poate enerva. Eu o enervez pe mama mea si nu ma mai bate…ca stie ca as riposta…asta e singurul motiv. Fii sincera Deea, lasa de-o parte osanalele către mama si durerea facerii si analizează raportul forțelor…si gândește-te la ce fel de relatie vrei cu copilul acum si la maturitate si mai lasa intelesul agresorului.

          • Deea spune:

            Ceea ce am scris sunt idei preluate de la o celebra psihoterapeută formată exact pe studierea relației mama-copil. Înțeleg ca unii nu înțeleg comparația dar asta e adevarul. De ce la 30 de ani nu îți mai trezește aceleași porniri? Fiindcă e desprins, fiindcă e deja crescut, fiindcă e “plecat de acasa”. Un “copil” de 30 de ani dar cu handicap mintal sever, care are nevoie in continuare de grija permanenta, care depinde de mama, poate trezi aceleași reacții. Lucrez cu astfel de Adulți-copii și le stiu părinții și drama lor. Și da, unii au forța sa riposteze la 30 de ani si IQ 30 și totuși părinții mai au ieșiri. Nu faptul ca ți-o poți lua înapoi te împiedica.

  • maddy spune:

    am citit tot. ma distreaza astia cu „palmutele”. aveti asa o palma mai mica in dulap pe care o insurubati in locul palmei normale cand vreti sa va impuneti vointa in fata copilului sau cum functioneaza?
    lasand mistoul, imaginati`va ca vine sotul acasa si voi nu ati avut timp sa ii faceti o supa sau sa ii calcati camasa pe maine si va da si el niste palmute, ca a avut un motiv bun nu? a muncit sub stress 8 ore si voi ati fost enervante. e ok, nu? se justifica…

  • Sor spune:

    Incredibil!!!
    Noroc ca avem biserica si anti-vaxxers…

    In Canada acesti parinti ar fi arestati!

    • d spune:

      Sa verificam un pic aceasta informatie. Oh, ia te uita, cel putin pana anul trecut inca era legal sa-ti carpesti copiii in Canada. Ma indoiesc ca s-a modificat legea in ultimele luni, chiar daca ar trebui!

      Semnat, o crestina care este impotriva bataii de orice fel 😉

      http://www.huffingtonpost.ca/ruth-miller/legal-spanking-canada_b_12612168.html
      http://www.cbc.ca/news/canada/newfoundland-labrador/spanking-st-john-studies-criminal-code-lawyer-advocate-1.3752735

    • Un batut in copilarie spune:

      Si uite asa te f*ti in ea de societate. Parintii ajung la puscarie, copilul in orfelinat…Si vai, inteligentele, printesele au dus la o societate superba, ca na, in orfelinat primeste cea mai buna educatie, nu?!
      Spun asta pentru ca stau langa o casa de copii luati de langa familii „dezaxate”, si nu ii vad prea bine.

      Eu sunt unul din cazurile de copii batuti. Si la naiba, am crescut bine. Ba, chiar ii multumesc mamei ca mi-a facut curul zebra cu nuiaua cand furasem banii lu bunicamiu – Hai sa vad opinia Printeselor Urbane : trebuia sau nu sa mi se aplice bataia (aveam, 7 ani – sa te vad cum imi explici frumos ca nu am voie, si eu sa inteleg)… De atunci am o retinere foarte mare in a lua ce nu este al meu.
      In generala ne usturau palmele de la nuiaua dirigintei, si acum 3 saptamani mi-am revazut fostii colegi(90% au ajuns bine).

      Acum, sa nu intelegeti ca sunt deacord cu spitalizarea din bataie a copilului, cu bataia excesiva, dar o palma la vremea ei te poate ajuta sa eviti puscaria pe termen lung.

      • Robo spune:

        Pana raspunde printesa iti raspund eu: decat sa te bata ca ai furat banii mai bine te invatau de la inceput ca nu e bine sa furi.
        Cu alte cuvinte, parintii tai nu si-au facut datoria sa te educe, asa ca tu acum crezi ca singura cale prin care cineva poate evita puscaria e sa fie batut in copilarie.

        Te inseli, pe mine de exemplu nu a fost nevoie sa ma bata nimeni ca sa nu fur.

      • Anca spune:

        Si pe mine m-a batut mama cand eram mica, ea si acum considera ca a facut bine si de asta am ajuns eu bine acum. Eu nu sunt de acord cu acest lucru. Sunt sigura ca ajungeam la fel de bine sau poate mai bine daca nu m-ar fi batut. Si nu, nu m-a bagat in spital niciodata dar iti spun sincer ca de multe ori dupa ce ma batea simteam ca o urasc si ii si spuneam lucrul acesta. De asemenea ma gandeam de multe ori sa fug de acasa sau sa ma omor ca nu sunt destul de cuminte si ca ea nu ma iubeste si poate s-ar simti mai bine daca eu nu as mai fi. Asta simteam eu de fiecare data cand ma batea ea.
        Sa stii ca si eu am furat cand eram mica si culmea de acea data nu m-a batut ci mi-a explicat frumos de ce nu e bine sa furi si cred ca m-a si pus sa inapoiez lucrul furat. Uite ca de atunci nu am mai furat niciodata si nici nu am facut puscarie pentru alte lucruri.
        In schimb cand ma batea pentru ceva, tindeam sa repet lucrul acela numai ca sa o enervez si sa o fac sa inteleaga ca asta nu e o metoda buna si ca ma ate fara efect.
        Eu cred ca la 7 ani ai fi inteles ca nu e ok sa furi daca ti`ar fi explicat si daca ar fi petrecut timp cu tine, timp in care sa te educe.

  • Alexandra spune:

    Nu exista „o palma”, nu a fost niciodată o palma, după o palma mereu a existat o alta si o alta. Exista doar mai multe palme sau deloc!

  • Anca spune:

    Felicitari pentru articol.E foarte adevarat ca in cultura poporului nostru „bataia e rupta din rai”.vor mai trece multe generatii pana cand vom dilua aceasta credinta.suntem foarte rupti de realitate…considersm ca doar cei needucati sau cu venituri mici isi bat copii..ei bine nu…stiu profesori universitari,medici,economisti si lista poate continua…asa cum stiu si oameni needucati si saraci care isi cresc copii exemplar.cred ca trebuie lucrat la nivel de cultura si demontate rand pe rand toate zicalele de acest gen pentru toata patura sociala.

  • milena spune:

    Totul porneste de la diferentele de opinie in cuplu referitoare la parenting; sa fim seriosi, cati dintre noi avem fix aceleasi pareri cum trebuie crescuti copiii? presupun ca 10 % au o armonie in cuplu si isi educa copiii cu blandete si respect. Eu una fac parte din cealalta parte a baricadei in care ma lupt cu sotul meu sa nu isi bata copiii (asta aproape am reusit) dar violenta verbala nu am reusit sa o opresc. Prin urmare eu sunt plina de frustrari si binenteles urlu si fac ca un tractor cand imi vad copiii ca nu coopereaza. Presupun ca asta se intampla cand parintii isi bat copiii: isi vad pe fata copilului partenerul plin de nervi si se razbuna chiar pe copil pentru ca nu poate sau ii e frica sa-i aplice o palma partenerului. Va admir si va invidiez sincer pe voi cei care aveti o relatie de cuplu armonioasa. Din pacate atata timp cat de ziua nationala noi defilam cu tancuri, cred ca conceptia de nonviolenta mai are cale lunga pana sa devina o realitate. Sper doar ca procentul de parinti carora le pare rau ca mai aplica o palma va creste si incetul cu incetul o sa ne aliniem la standardele dorite.

  • Adriana spune:

    Din ce observ, e o mare nevoie de articole, care sa explice faptul ca, cei batuti in copilarie nu au ajuns OAMENI „datorita” corectiilor, ci impotriva lor.
    La fel de important mi se pare sa se insiste pe tehnici de calmare a nervilor, cand sunt intinsi la maxim; exemple practice.
    Si ar fi binevenit ca sa ne facem fiecare o introspectie, sa vedem sincer, de ce aducem copilul pe lume…cu siguranta el nu alege asta.
    Numai bine tuturor!

  • Roxi spune:

    În primele săptămâni după ce m-am stabilit în afara României am început să observ ceva ciudat în comportamentul părinților vis-a-vis de copii și invers. Nu îmi dădeam seama ce anume observ, era ceva generic. Mi se părea ciudat și chiar deplasat ca un copil să țopăie în supermarket și mama lui să nu fie deloc irascibilă sau rușinată și să îi spună ceva calm, cu voce joasă până copilul se potolește. Prin parcuri fugeau copiii și zbierau ca apucații, se tăvăleau pe jos iar părinții priveau pasivi de pe margine, le mai aruncau și câte un zâmbet din când în când. În restaurante copiii erau întrebați ce vor să mănânce, își alegeau ei și li se respecta decizia. Dacă cumva nu le convenea ce și-au ales, nu era tragedie, mâncau din farfuria mamei sau a tatălui.
    Acum că am și eu copil și îl cresc aici, în afara României, am realizat ce mi se părea mie ciudat la început. Copiii de aici nu sunt bătuți și zmuciți/certați atât de ușor cum am văzut de atâtea ori în România. Sunt lăsați să își consume energia și li se explică frumos dacă greșesc și unde greșesc; sunt lăsați să experimenteze fără să fie certați că își murdăresc hainele (prin parc, de exemplu); sunt lăsați să aleagă și le sunt respectate decizile. Cu siguranță rezultatul statisticilor se apropie mult de realitate. Mi se părea normal când locuiam în RO să văd copii zmuciți și certați din nimicuri, pentru că era ceva la ordinea zilei, toți părinții o făceau. Abia de când m-am mutat de acolo am înțeles ce înseamnă normalul. Mie doar gândul că poate odată o să fiu foarte furioasă încât să îmi lovesc copilul îmi provoacă o stare de neliniște. M-aș simți vinovată toată viața.

    • Mira2 spune:

      Asta cu nelăsatul copiilor să-şi murdărească hainele ţine şi de sărăcie. Reală sau trăită de părinţi în copilărie.

      • Deea spune:

        Corect, asta e reminiscență din Copilăria noastră. Hainele “ de bune” erau sfinte, trebuia sa plutești in ele. Din păcate eu încă stiu familii foarte multe ce încă mai au hainele “de bune”, pur și simplu sa își rupă copilul geaca buna e o tragedie. Nu trebuie judecat prea repede.

        • Lia spune:

          Mie nu mi se pare nimic rau sa-l inveti pe copil sa evite risipa. Bineinteles ca nu i-as bate sau certa pentru stricat/murdarit lucruri (de altfel pentru nimic nu i-as bate), dar parca acum prea usor zicem ca se spala sau se inlocuiesc lucrurile pentru care noi, parintii, muncim din greu.

  • Bea spune:

    Un exemplu de ” Doar l-a atins putin cu nuielusa, a ridicat putin tonuletul, in timp ce copilului ii curgeau niste lacrimute si, probabil, se prefacea ca este terorizat.” Ma bucur ca sustineti ca sunteti oameni intregi, desi ati primit ” palmute” in copilarie. Sper sa si fiti. Eu nu sunt. Poate sunt mai sensibila si trebuia sa fi fost batuta mai tare, ca sa ma intaresc. Poate eram intreaga acum.

    http://adevarul.ro/locale/bistrita/video-copil-5-ani-umilit-barbat-imbracat-mos-nicolae-mama-rade-pofta-timp-baiatul-plange-hohote-1_5a2a5e3d5ab6550cb8fb3a53/index.html

  • X-uleasca spune:

    Nu am copii. Nu-mi doresc, nu mă interesează, mă obosesc și plictisesc după 5 minute (10 pentru cei din familie). Am, în schimb, deficit grav de înțelegere pentru ”părinții” care-și bruschează copiii, care trag de ei, urlă, îi jignesc, îi înjosesc, îi trag de urechi, îi smucesc etc.
    Ai vrut copil? Asumă-ți imensa responsabilitate pentru educarea unei ființe care se naște perfectă. Puțin îmi pasă că ești nedormit/ă, obosit/ă, cu nervii praștie. Nu e vina copilului. Niciodată. Nici când sparge ”vaza aia bună”. E numai vina ta, ca părinte, că n-ai pus-o bine.
    Nici ai mei n-au fost perfecți, și de la ei am cam încasat-o, dar mai mult de la învățătoare. Nu am nicio înțelegere pentru bruscarea și agresarea fizică, psihică și emoțională a copilului.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *