Nu-mi place să mă joc cu copilul meu, mă plictisesc și mi se pare ridicol!

Pentru copilul tău, joaca e un mod de a fi. E parte din el, e o nevoie de nestăvilit, e ceva fără de care nu poate trăi. Prin joacă explorează, se exprimă, investighează, se calmează, se distrează, negociază, aproape tot ce ține de informații și de emoții ajunge la el în primii ani prin joacă.

Prin joacă poți afla ce e în neregulă cu copilul tău dacă brusc, comportamentul lui se schimbă.

Tot prin joacă poți ajuta copilul să depășească tot felul de frici (de întuneric, șerpi, monștri, vaccin, orice).

Prin joacă îl poți ajuta să gestioneze despărțirea de ceva sau de cineva.

Jocul conectează rapid, mai bine decât orice alt lucru.

Când râzi alături de copilul tău, intrați amândoi într-o lume nouă, în care totul curge frumos, luminos, cu iubire și râs.

Și când te gândești cât de nerăbdători suntem noi, părinții, să ni se joace copiii singuri, să mai scăpăm puțin de ei, să respirăm și noi. E normal, suntem obosiți, disperați după o pauză. Doar că nu ne gândim ce instrument util pierdem când copiii nu vor mai vrea să se joace cu noi. Ce baghetă magică dispare dintre noi și cât o vom regreta!

Cât sunt încă mici, să ne bucurăm de joc cu copilul. Să ne așezăm pe podea și să ne imaginăm lucruri împreună. Ce fericit va fi copilul tău să te vadă acolo, lângă el! Știu, te strânge costumul de om mare. Te temi că arăți ridicol jucându-te cu păpuși, te plictisești, te tentează telefonul, să vezi dacă ți-a mai răspuns cineva la postare. Știu.

În plus, după ce te străduiești atât de mult să fii om mare, să uiți să te joci, e greu să te mai bucuri de lucruri simple, cum ar fi să pui cuburi unele peste altele într-un turn strâmb. Dar talentul la joc se dezvoltă, ca un mușchi. Joacă-te și vei fi tot mai bun la asta. Învață de la copilul tău. Inventeză cuvinte. Dansează când câștigi la macao. Pune-ți hainele pe dos. Stai murdar de sos pe la gură. Scoate limba. Tăvălește-te pe jos ca un câine. Latră. E distractiv, știu sigur, Doamne, ce eliberator e să râzi jucându-te cu copiii tăi!

Am fost și eu paralizată în primul an cu Sofia. Nu știam ce să fac. Eram ca un elefant care trebuie să danseze cu o pitulice. Mi-era frică să nu-i frâng spiritul și pofta de joc cu plictiseala și blazarea mea. Apoi am citit o carte. Am învățat niște jocuri. Le-am jucat. Bucuria din ochii fetiței a fost răsplată suficientă. Am prins bucuria jocului fără reguli, a invențiilor caraghioase.
E magic, jur!

Acum mă pot juca ore în șir cu copiii. Cărți, zaruri, roluri, fugă, orice vor și orice vreau. M-am vindecat. Știu să mă joc și eu și-mi place. Ne distrăm, ne vindecăm, stăm legați cu fire de râs și ne face tare bine!

Sunt foarte recunoscătoare omului care a scris cartea care m-a salvat. Vorbesc mereu despre ea, pe grupuri, aici și la TV, se numește Rețete de jocuri și e scrisă de psihologul de copii Larry Cohen  (se găsește în librării, online și offline). L-am și văzut în conferință acum mulți ani, Doamne, ce mult mi-a plăcut, cu ce poftă de joc am plecat de acolo! Între timp am citit și celelalte cărți ale lui, Rețete împotriva îngrijorării și Arta hârjonelii, foarte multe idei de jocuri în ele petru calmarea fricilor copiilor și părinților, respectiv idei de jocuri fizice.

Când am primit ocazia de a face un interviu unu la unu cu Larry Cohen, vă dați seama că am făcut dansul bucuriei. Apoi și interviul. Îl aveți mai jos.

Îi sunt recunoscătoare și prietenei mele, Otilia Mantelers, care mi-a vorbit prima oară de Larry și cu care m-am jucat de multe ori.

Aveți mai jos interviul, eu zic că o să vă fie de mare folos!

 

Cum putem noi, adulți serioși și responsabili, să redescoperim bucuria jocului? Putem exersa spontaneitatea?

Larry Cohen: Da! O prietenă mi-a povestit ceva amuzant. La ea la serviciu toată lumea a fost supusă unei evaluări psihologice, iar când li s-au dat rezultatele, ea a ridicat o mână și a întrebat: „Scrie aici că nu sunt spontană, dar în fiecare sâmbătă după-amiază fac ceva spontan”. Toată lumea a râs, iar ei i-a luat ceva timp să înțeleagă de ce râdeau toți. Chiar avusese o idee bună să-și planifice mici momente de spontaneitate, dat fiind faptul că ea nu era o persoană spontană. E nevoie de efort și antrenament. Totodată, aveți o sursă incredibilă de inspirație pentru joacă și joc, chiar acasă: copiii voștri. E suficient să vă așezați pe podea, la nivelul lor, să-i observați și să-i imitați. Sunt maeștri ai jocului și avem foarte multe de învățat de la ei. Mie îmi mai place să vorbesc pe voci caraghioase și să port o pălărie amuzantă – mă ajută să-mi găsesc o dispoziție jucăușă. Exagerați emoțiile în timpul jocului, dar aveți grijă să nu fie prea înspăimântătoare pentru copii. Exagerați și cu seriozitatea, va stârni râsul, garantat.

Dar dacă o persoană nu are imaginație, se plictisește repede și nu-i place să se joace cu propriii copii? Există speranță chiar și pentru această persoană?

Larry Cohen: Da, există speranță. Și e chiar mai ușor decât ați crede. Luați un cronometru. Programați-l să sune în zece minute. Timp de zece minute, puteți alege orice activitate, dar în acel interval, debordați de entuziasm. Fiți surprinși și entuziasmați de orice face copilul dumneavoastră, însă fără să vă prefaceți. Un entuziasm autentic. Dacă sunteți în București și vă suiți în trenul de Iași, nu sunteți la Iași și nici nu vă prefaceți că sunteți la Iași, dar ați decis să mergeți la Iași și aveți mult mai multe șanse să ajungeți acolo decât dacă ați fi rămas pe peron sau dacă v-ați fi suit în alt tren.

Încă o idee: sunați un prieten, atunci când copiii nu pot auzi conversația, și rugați-l să se prefacă a fi unul dintre copiii dumneavoastră. Spuneți-i toate lucrurile pe care nu vreți să i le spuneți copilului: „Urăsc jocurile astea ridicole. Ești plictisitor. De ce nu te maturizezi odată? De ce nu-ți plac lucrurile care-mi plac mie? E plictisitor să fiu mama ta”. Firește că nu i-ați spune niciodată așa ceva copilului (nu i-ați spune, nu-i așa?), dar spunându-le unui prieten, vă eliberați de ele, vă pufnește râsul și rezolvați blocajul conectării cu copilul prin jocurile pe care copilul le alege. Eliberând aceste gânduri în fața prietenului, puteți descoperi amintiri dureroase din trecut, care constituie o parte din obstacolul pe care-l întâmpinați în regăsirea imaginației și a poftei de joacă. Eliberați lacrimile acelor amintiri, precum și râsul, exagerând faptul că nu vă place să vă jucați.

Ne puteți indica niște jocuri prin care să ajutăm un copil care e victima bullying-ului să facă față situației?

Larry Cohen: Există probabilitatea ca un copil să nu se simtă pregătit să se joace după un eveniment dureros. S-ar putea ca mai întâi să fie nevoie să-l ascultați, fără să vă grăbiți să-i dați sfaturi sau „să reparați repede tot”. După ce ați ascultat, sugerez să-i adresați trei întrebări: Ce ai încercat să faci ca să rezolvi situația? Ce efecte a avut? Ce poți face acum? Aceste întrebări responsabilizează și îi dau putere copilului, pentru a nu rămâne blocat în rolul victimei și nici nu plasează asupra lui vina de a fi fost hărțuit. Dacă răspunsul la prima întrebare este „Nu am făcut nimic”, puteți întreba totuși „Ce efecte a avut?” pentru că și „nimic” este o strategie și uneori chiar o strategie foarte bună. După această discuție, îl puteți întreba pe copil dacă vrea să faceți un joc de roluri despre această situație. Întrebați-l dacă vrea să fie agresorul sau dacă vrea să fie el însuși; sau puteți fi doi urși în pădure – orice scenariu îi convine copilului. Nu folosiți jocul de rol pentru a-l învăța pe copil cum să răspundă corect. Nu știți care este răspunsul corect; e viața lui. Folosiți jocul de rol pentru a explora diverse opțiuni. Unele pot fi serioase, altele pot fi amuzante, e foarte bine. Pe lângă asta, jucați-vă multe jocuri în care copilul este cel puternic și influent. Vă puteți lupta, lăsând copilul să câștige întotdeauna (pe măsură ce dumneavoastră opuneți tot mai multă rezistență, pentru a-l face să depună tot mai mult efort). Asta nu are rolul de a-l întări, ci de a-i crește încrederea în sine. Asigurați-vă că nu vă hărțuiți propriul copil acasă, printr-un comportament care îl agresează – poate crea un teren fertil pentru ca el să fie hărțuit la școală, sau pentru a deveni el agresorul.

În plus, nu uitați de importanța discuțiilor deschise cu cineva apropiat. Spuneți-vă poveștile din copilărie. Asta vă va pune ordine în gânduri pentru a vă putea ajuta copilul eficient, fără a-i impune propriile soluții.

Au copiii probleme care NU POT fi rezolvate prin joc?

Larry Cohen: Da, desigur. Mi-am denumit abordarea „Rețete de joc” deoarece joaca și jocul sunt primele care dispar atunci când familiile sunt stresate. Dar asta nu înseamnă că joaca este mereu o soluție eficientă. Uneori, copiii (sau părinții) nu sunt pregătiți să se joace, deoarece sentimentele sunt prea intense. În acest caz, părinții trebuie să se conecteze folosind o abordare empatică: Înțeleg cum te simți, îți accept sentimentele, sunt alături de tine oricât ai nevoie. Când tu, părintele, ești cel care are sentimente intense, atunci e nevoie să te eliberezi de ele vorbind cu un prieten de încredere, nu țipând sau lovindu-ți copilul. O altă variantă ar fi să respiri adânc, să-ți dai cu niște apă rece pe față sau să iei o pauză. Nu încurajez time-out-ul pentru copii, deoarece duce la deconectare, nu la conectare. Dar recomand părinților time-out-ul, deoarece avem adesea nevoie să ne calmăm pentru a putea empatiza și a fi deschiși. De îndată ce sentimentele noastre au scăzut în intensitate, atunci e timpul să înceapă joaca sau alte forme de reconectare, cum ar fi îmbrățișările sau discuțiile purtate cu calm.

E în regulă să râdem pe seama situațiilor serioase (cum ar fi divorțul, fricile unui copil și așa mai departe)?

Larry Cohen: Nu recomand să luăm în râs situațiile serioase, fapt ce ar implica să ignorăm sentimentele dureroase sau să folosim rușinea sau umilirea. Cu toate acestea, abordările destinse, aparent superficiale, își au și ele locul în situațiile serioase. În cazul fricii, de exemplu, îmi asum adesea rolul unei persoane foarte fricoase, pentru a stârni râsul unui copil foarte fricos. Mă prefac că sunt speriat de creioane, de perne, chiar și de aerul din jur, astfel încât copilul să se simtă puternic – fie ca să mă sperie, fie ca să mă protejeze – și prin urmare, să se desprindă de propriile-i frici. Dar am multă grijă să fiu pe aceeași lungime de undă cu copilul, pentru a mă asigura că jocul nu este perceput ca fiind o situație în care râd pe seama lui.

În cazul divorțului, părintele poate lua o păpușă sau un pluș, care să-i spună copilului „Părinții mei divorțează, sunt cam trist din cauza asta”. Apoi, copilul are puterea să decidă 1) să poarte o conversație serioasă cu jucăria, simțindu-se mai în siguranță și fiindu-i mai ușor decât o conversație cu un adult; 2) să se prostească; sau 3) să ignore ideea de joc și să treacă mai departe la altceva, ceea ce arată că și simpla idee a unei abordări simbolice, ca aceasta, este un subiect „prea sensibil pentru a fi discutat” de către copil. Oricare dintre aceste variante este la fel de corectă, deoarece fiecare reprezintă alegerea copilului în momentul respectiv.

Încă un exemplu: după evenimentele traumatizante din 11 septembrie din SUA, prietena mea, care lucrează la un afterschool, i-a spus profesoarei să aducă obiecte care pot fi folosite pe post de clădiri sau avioane și să le pună la dispoziția copiilor. Unii părinți au fost îngroziți de ideea că se „jucau” de-a prăbușirea avioanelor în clădiri, dar exact acesta este modul natural prin care copiii se vindecă după o traumă.

Mulțumesc, Larry, pentru timpul și ideile tale grozave! Mulțumesc, Ioana Grecu, pentru traducerea interviului.

Acum hai, la joacă! Știți, vă puteți juca și între voi, adulții!

Sursa foto: adulți la joacă via Shutterstock.com

7 Comments

  • Barbu Mihaela-Maria spune:

    Buna, Ioana! Si eu am cartea, e bestiala, nu am terminat-o inca, tot reiau lucruri din ea care se aplica baietelului meu de 5 ani. O citeste si sotul si observ cum si el pune in practica ce invata din carte. Si eu ma simt cateodata agasata de cat de mult vrea Darius sa ne jucam doar noi doi, dar imi revin si ma straduiesc sa fiu in joc pt el, mai ales in vacanta asta lunga, cand a fost numai cu noi acasa. Il admir pe Larry Cohen pt cum isi pune pe tava experientele muncii lui, dar si pe cele de tata si parca simt cum autorul empatizeaza cu mine atunci cand citesc din cartea lui. E minunat sa simt asta.

  • C spune:

    Vai ce m-am chinuit cu asta. Nu-mi place sa ma joc cu masinute, spidermeni si lego de nici un fel. De fapt nici cu papusi nu mi-ar place. In putinele momente libere tanjesc cu disperare dupa „jocuri de oameni mari”: citit o carte faina, un dus fierbinte, o ora de antrenament la sala.
    Din fericire am gasit solutia. De pe la 4 ani de cand a devenit copilu meu mai social si interesat de alti copii am grija sa aiba permanent partener de joaca: prieteni, vecini, colegi. In fiecare zi, dupa scoala, se joaca 2-3 ore minim, „free unstructured play”, asa ne-a zis pediatra. Avem noroc de o comunitate faina in care copii pot umbla singuri, pe afara, din casa in casa dupa cum au chef, asa cum am crescut si eu la tara. Noi, parintii, facem cu randu sa-i supraveghem si ne consideram fericiti ca am scapat de joaca cu spidermeni.

  • o femeie spune:

    Nici eu nu sunt cea mai „jucareatza” mama – noroc ca fiica mea e f. sociabila si s-a jucat cu alti copii, afara, sau la noi, de pe la 1-2 ani. Pana pe la 4 ani eram tot in spatele ei.
    Acum ne plac jocurile de societate – cred ca ii place si pt ca uneori o las sa castige :))

  • Mihaela spune:

    Cateodata joaca cu copilul poate fi ridicola, dar in unele momente este chiar bine-venita.
    http://imagegeek.club/photos/2390xJf83Jdn_ie38K.jpg/

  • d spune:

    Eu n-am copii si nici nu stiu daca vreau sa fac, dar asta ar fi una dintre bucurii: sa ma joc incontinuu fara sa ma simt vinovata!
    Nu am incetat niciodata sa ma joc (singura), am jucarii, scenarii, voci pentru maimutoi, dorm cu plusuri, merg in magazine de jucarii etc.
    Daca merg in vizita la oameni cu copii, ma joc cu toate jucariile pe care le au (spre disperarea parintilor care trebuie sa le stranga dupa), sunt efectiv la mintea celor mici, in sensul ca ma oftic daca pierd la ceva lol, ma “bat” pe randul meu la jucaria cea mai faina, ma doare injectia facuta cu degetul si alte chestii.
    Mi se pare ultra stresant sa fii om mare responsabil, deci joaca pt mine e ceva super, cand poti fi iar copil, cand e normal sa crezi ca animalele vorbesc, cand poti mieuna in patru labe pana te doare-n gat, cand cumperi orice de la magazinul virtual si multe altele.
    Dar vine partea cu scutece si platit scoala si avut grija sa nu-si sparga capul si nedormit si uite asa raman eu sa ma joc tot singura :-))

  • Trendy Girl spune:

    Un articol extrem de interesant. Ma bucur ca am dat peste el. Il voi imparti cu toti cunoscutii. La mai multe!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *