Uneori suferința e mai comodă decât schimbarea

Nu e un text plăcut de citit, dar să știți că nu e despre voi. E despre mine. Despre un loc negru în care am fost și în care am stat mai mult decât a trebuit, pentru că mi-a fost mai ușor să rămân acolo și să mă plâng decât mi-ar fi fost să mă scutur și să mă ridic.
Uneori nu poți să te ridici, depresia e grea. Atunci ai nevoie de ajutor de specialitate. Iar dacă cineva din jur îți spune asta, nu te grăbi să te declari bine. Când nu mai găsești puterea să faci nimic bun pentru tine, atunci e timpul să ceri ajutor sau să lași pe cineva drag să o facă pentru tine.

Dar de cele mai multe ori, nu e depresie. E doar mintea noastră care se teme să o ia pe căi noi. Preferă răul pe care-l știe, așa că ne toarnă în ureche prostii: Nu o să fie niciodată mai bine, Nu meriți mai mult, n-o să scapi niciodată, Săraca de tine etc etc

Poate fi mai bine, dacă reușești să te scuturi de discursurile astea care nu sunt cine ești tu.

Sigur știți genul. Omul care vine la tine în casă să-ți ceară un sfat, apoi spune NU la tot ce-i sugerezi și pleacă nervos că nimeni nu-l înțelege. Prietena care se vaită de lucruri și te întreabă ce-ai face tu, îi spui, apoi se țâfnoșește că faci pe deșteapta și pleacă val vârtej super ofensată. Persoana care postează pe grupuri statusuri lungi și disperate, cerând ajutorul, apoi combate cu eroism toate sugestiile care vin către ea, lăsându-te confuz: avem oare în fața ochilor pe prima persoană din lume care nu poate fi ajutată în nici un fel? Nu, nu asta avem în fața ochilor.

Eu știu genul, pentru că am fost fix așa. Eram într-un punct al vieții mele în care mi se părea totul teribil de greu, rău și definitiv și mă hrăneam din propria dramă, aveam nevoie ca un număr cât mai mare de oameni să vadă dimensiunea exactă a suferinței mele, aveam nevoie să fiu compătimită și aplaudată pentru eroismul meu, dar pentru că nu puteam cere asta (orgoliul nu dispare odată cu limpezimea minții), ceream chipurile sfaturi, ca să le demontez atunci cu precizie de chirurg și apoi să-mi zic: E clar, nimeni nu are soluții pentru mine, sunt cea mai năpăstuită, vai de mine și de norocul meu etc etc. Trebuie că sunt specială dacă situația mea e atât de nasoală. 

Și aveam impresia că asta mă ajută să mă simt mai bine, dar ce să vezi, mă făcea să mă simt mai rău. Pentru că îmi era tot mai evident că nu știu și nu pot să ies din situația care, oricât mi-ar fi plăcut mie statutul de victimă, nu-mi pria.

Nu m-au ajutat nici intervențiile brutale, gen băi vezi că ești varză, nu te mai victimiza atâta, scutură-te, uită-te bine la viața ta și rezolvă orice se poate, nici sprijinul blând, nici nebăgatul în seamă (asta mă enerva cel mai rău, adică mă vezi cât sunt de varză și decizi să te uiți prin mine?). Acum îmi dau seama cum arătam și sunam, atunci nu vedeam decât propria suferință, care avea dulceața ei (din nou, văd asta abia acum, atunci vedeam doar mizeria). Trebuie că eram o persoană obositoare și enervantă.

Acum înțeleg foarte bine ce aveam de făcut. Și aș putea să fac multe ca să mă scot pe mine, cea de atunci, din butoi. Dar din confortul vieții actuale, cu tot ce am învățat între timp, e ușor să mă uit în trecut. Atunci era greu să mă uit la orice, totul era o rană deschisă.

Eram furioasă, disperată, obosită, agasată, mi se părea că toată lumea are o viață mai bună ca a mea. Tocmai devenisem mamă și mi se părea că fac totul greșit. Copilul nu înceta să plângă, eu nu reușeam să dorm, să mănânc, să mai deschid ochii fără să simt regret, panică și suferință.

Plângeam în picioare noaptea, cu fetița în brațe, întrebându-mă Doamne, ce-am făcut, ce mi-a trebuit, nu pot să fac asta, nu știu să fac asta, ne-am distrus viețile…

Eram victima propriilor mele decizii și nu aveam putere decât să-mi plâng de milă, spre disperarea celor care mai aveau răbdare să mă mai asculte.

Privesc cu mai multă înțelegere acum mamele disperate la fiecare sughiț și muc al copilului mic. Mamele pentru care un morcov nemâncat e o dramă. Mamele care vin cu haine pătate în parc. Aș vrea să le spun că știu, am fost și eu acolo, știu că pare un drum fără sfârșit, plin  de frustrare și durere, dar că de fapt, E ceva ce pot face.

E un întrerupător acolo în noi care ne poate ajuta să nu ne mai ascultăm vocea interioară de victimă, care e o poziție comodă, pentru că te scutește de a te lupta pentru tine, pentru mai bine.

Să te ridici, în ciuda oboselii și a suferinței fizice, și să spui: Ia stai așa, că nu e numai negru aici. Ce nu merge? Ia să fac o listă. Bărbate, ține copilul, eu am de rezolvat ceva. Ca la job. Care e problema? Copilul nu doarme. De ce? Nimeni nu știe. Fost la doctor? Fost. E sănătos? E. Bun, atunci plânge pentru că e mic. Va crește și va fi mai bine. Până atunci ce pot face? Schimb cu soțul. Chem o mamă. O soacră. Angajez o femeie să vină ziua să stea cu el și eu să dorm. Ce altă problemă mai am? Soțul, care o arde cu jocurile la calculator. Ce pot face? Îi spun. O dată de zece ori. Nu merge? Îi spun că dacă nu e mai prezent în viața noastră, iau copilul și plec, merităm mai mult. Mă ofer să-l ajut cu un terapeut bun pe zona de dependență. Care mai e problema? Îmi urăsc jobul. Foarte bine, nu e ceva ieșit din comun, o grămadă de oameni își urăsc joburile. Ce mi-ar plăcea să fac? La ce sunt bună? Mă mai duc la job un an. Strâng bani. Cer ajutorul soțului, ne sfătuim. În timpul ăsta fac cursuri (online, whatever) în domeniul la care sunt bună și care îmi place. După un an, când intră și copilul la grădiniță, îmi dau demisia. Încerc. Dacă nu încerc, n-am nicio șansă să reușesc. 

Dacă simți că nu ai puterea să faci nimic din cele de mai sus, trebuie, e vital să te duci la terapie. Depresia nu trece cu discursuri motivaționale și cu povești de succes ale altora. Ai nevoie să te țină cineva de mână și să te ghideze să ieși la lumină.

Uneori însă lucrurile sunt ceva mai ușor de rezolvat. Contează enorm să ne permitem o clipă de limpezime și curajul de renunța la poziția de victimă. În majoritatea situațiilor, putem face ceva, sau chiar mai multe ceva-uri, care ne vor schimba mult în bine situația.

Trage aer în piept. Urcă o treaptă și privește de acolo. Schimbă perspectiva măcar un milimetru. Și o să te poți scutura de drama care NU E viața ta. Apoi poți pune acolo ce vrei tu, ceva care nu doare.

Sursa foto: femeie descurajată via Shutterstock.com

28 Comments

  • Laura spune:

    Draga mea mana de care ma agat cand citesc toate articolele, esti minunata! Am o fetita de 1 an si 1 saptamana, pare ca a trecut ceva din greul cel mare, cel putin ma simt mai optimista uneori. Merg la un psihoterapeut de 7 sedinte incoace, si parca degeaba, agresivitatea mea interioara, care si iese la suprafata uneori, e inca acolo, starile de tristete si disperare, lipsa rabdarii cu oricine si orice, furiile manifestate brusc, ca artificiile aprinse de la aragaz. Ajuta-ma cu un sfat, te rog, un terapeut bun, dar bun, din Bucuresti, nu refuz nicio vorba buna acum..

    • Printesa Urbana spune:

      hm, uite, poti incerca cu cineva dintre acesti terapeuti.

      https://www.istt.ro/psihologi-recomandati-de-istt

      si poate te va ajuta si cartea Nu exista parinte perfect, de Izabelle Filliozat.

    • Laura spune:

      Multumesc din suflet 🙂

    • Loredana spune:

      Buna Laura, ce spui tu aici este ceea ce am trait eu la intensitate maxima si inca mai am… scăpări sa le zic asa. Dar e din ce in ce mai bine, simt si traiesc asta. Eu simt ca m-a ajutat Ioana Virjoghe, psiholog luat din lista recomandata de Printesa Urbana. Nu pot sa explic acum de ce am ales-o le ea, dar se pare ca ne potrivim. Lupta nu a luat sfarsit, dar merg inainte, trebuie sa fie din ce in ce mai bi e. Succes

  • Andreea B spune:

    Cică „nu e despre tine, e despre mine”. Ca de fiecare data, ai vorbit pentru atât de mulți oameni. Atât de mulți! Și da, uneori îți trebuie doar curajul de a te ridica din situația în care te afli și a face ceva. „Cu riscul… „, da, chiar cu riscul. Sau lăsând la o parte comoditatea, că și aia e boala grea. Mai bine stau pe canapea și ronțăi ciocolata plângându-ma ce grasa sunt, decât să arunc ciocolata la gunoi și să ies să mă plimb brambura o oră-doua.
    Am fost foarte rar in situații din astea negre, poate oi fi avut și noroc, dar cred că și modul de a vedea viața contează. Să încerci să nu te lași copleșit de greutati.

  • Maria spune:

    5 saptamani dupa ce am nascut am fost in cea mai neagra perioada a vietii mele. Eram atat de epuizata fizic si psihic incat am intrat in stare de nepasare doar ca sa ma protejez. Nu dormeam noptile, eram foarte anxioasa, incepusem sa imi resping fetita, care in mintea mea atunci era sursa problemelor mele. M-am simtit prinsa, blocata, am simtit ca am gresit aducand-o pe lume, exact cum spui tu, Ioana, ce mi-o fi trebuit mie copil? Am plans mult, m-am gandit la sinucidere, pastilele pe care le primisem de la medic nu faceau decat sa ma lase si mai obosita si cu mintea si mai tulbure. Toata lumea ( medici si moase) imi spunea sa ies, sa vorbesc, sa fiu activa si asta ma facea si mai disperata pentru ca fizic,pastilele ma tintuiau. Pana intr-o zi cand am facut o criza de plans ca eu nu pot fi mama, ma gandeam sa o dau spre adoptie ca sa nu o chinui, si in momentul in care sotul mi-a zis, hai sa facem asta, am simtit ca mi s-a strans inima. De a 2-a zi am aruncat pastilele si mi-am luat viata in maini din nou. Nu spun ca toata lumea trebuie sa renunte la pastile, insa clar pt mine nu au functionat, ma duceam din rau in mai rau. Toata puterea sta in noi pana la urma, si in felul cum privim situatiile. Cereti ajutorul sotului, mamei, soacrei, oricui va iubeste mult si va poate lua copilul din brate cat sa faceti ceva pt voi.Odata ce eu m-am linistit, fetita noastra a inflorit si ea. Si nu au trecut decat 12 saptamani de atunci. Puteti, proaspete mamici, credeti-ma ca puteti! 🙂

    • Mi spune:

      Vai, draga mami 🤗🤗🤗! Eu am doua minuni, unul de 6 si una de 3. Mi a fost asa de greu de cand am nascut o pe ea, pentru ca el se purta atat de urat, caci nu mai avea atentia mea totala, eu fiind nevoita sa stau non stop cu un nou nascut si el pe langa mine. Barbate miu nu ma ajuta delic, ba mai rau ma scotea din minti. Depresie grava, tipat la copil (:( ) in ultimul hal, ca o nebuna, psiholog, pihiatru (care recomanda tot oiul de pastile), nothing worked. Doar eu. Am ales sa NU iau nici o pastila caci stiam ca ei depind total de mine, caci nici o mama/soacra/bunica/bona nu existau pentru, ci doar sa judece, mi am luat copiii la piept si am zis ca pot mai mult. Mi am revenit singura cu greu, mai am iesiri, mamicitia nu e usoara, dar e minunata.

  • Ana spune:

    Nu doar mamele trec prin depresie, ci si tatii.

  • Daniela spune:

    Nu credeam să fie așa de greu cu un copil. Băiețelul meu are acum 11 luni, și devine mai ușor, deși încă nu doarme noaptea legat 3 ore! Eu am simțit că mor după primele 5 zile ieșite din maternitate. 5 nopți consecutive am rezistat sa stau noaptea cu el. Atât. Apoi am avut un noroc imens cu soacra care a dormit cu el până la 10 luni, aproape în toate nopțile, când nu dormea ea, dormea mama. De o luna am luat bonă de noapte. Prefer sa dau toți banii pentru somnul de noapte. Nu mi-am imaginat că așa va fi, nu am știut că am această limită. Am rămas cu un șoc, parcă m-a lovit ceva in cap după naștere :-)) și când aud de cunoștințe proaspăt mămici sau gravide, mă gândesc dacă ele știu ce le așteaptă …

    Ziua nu am treabă, stau toată ziua și mă joc cu el, îl culc de după-masă, dar noaptea daca nu dorm nu sunt om. Și înainte nu aș fi crezut așa ceva având în vedere că pierdeam nopțile aproape tot timpul, doar că dormeam ziua.

    • Daniela spune:

      Unele mame au noroc cu bebe care dorm sau se trezesc maxim o dată pe noapte 🙂

      Pentru următorul copil luăm bonă din prima zi/noapte 😀 afară din maternitate. As fi preferat să mă fi autoscutit de atâta vinovăție și sentimente negative, că nu sunt in stare, că ce fel de mamă sunt daca nu pot dormi noaptea cu bebe, că ce va zice lumea. Trebuie sa facem pentru joi ceea ne ajută să fim mame senine și odihinite, pe cât putem. Atâtea sentimente de vinovăție am mâncat din cauză că am primit ajutor noaptea cu copilul … Simțeam cum mă judecă toți că nu sunt in stare, că de ce am făcut copilul daca nu îngrijesc de el noaptea … Acum văd altfel lucrurile.

    • Madalina spune:

      Ma gandeam ca sunt singura care am aceasta problema si ma simt vinovata uneori ca nu pot dormi cu propriul meu copil noaptea! 😘 dar pur si simplu nu ma pot odihni deloc..ii simt fiecare miscare, foiala, intoarcere..asa ca asta fost solutia de compromis…sa doarma cu bunica lui..

    • Andreia spune:

      Eu dorm cu el si il alaptez noaptea la cerere, ma trezesc cam doua secunde, il pun la san, si adormim amandoi la loc. Habar nu am de cate ori se trezeste. Primul copil a dormit separat, in patutul lui, si a fost mult mai obositor. Asa as sfatui-o sa faca pe orice proaspata mama. Nici nu imi pot imagina un aranjament mai bun pentru somnul de noapte.

  • Madalina spune:

    la fix a venit articolul asta; cam asa ma simt acum, si incerc sa ma agat de chestii mici ca sa nu pic…

  • alina spune:

    Dar un psiholog bun in Bucuresti specializat pe terapie de cuplu si mai ales despartire sti? Multumesc!

  • Yry yry spune:

    ❤️ cu răbdare! Copii cresc provocările se țin lant grădinița, școala, evaluări naționale 😬🙈! RĂBDARE, calm. Eu 4-5 nopți pe luna sunt in spital(de garda) vin după nopțile albe din spital și o zi de servici la lecții, la joaca după gradi, Și inca mai rezist nu prea știu cum da inca merge. Sa fie sănătoși, sa fim sanatosi, esențial este sa acceptam ca avem nevoie de ajutor chiar și specializat uneori, de cărți care ne mai pot ghida un pic sau un pic mai mult. Fac bine. Copii au nevoie de un mediu calm și liniștit! Putere mămici pentru pitici!❤️ na ca mi-am făcut curaj sa scriu a doua oară in 2 zile pe blogul Prințesei după trei ani 🙈🙈🙈🙈! Ma cam regăsesc in muuuuulte articole 😁

  • Mira 2 spune:

    Frumos articol.

  • Elisabeth spune:

    Ce bine sa il ai pe Dumnezeu alaturi de tine! E cel mai bun psiholog, psihiatru etc.Oare cum s-ar fi descurcat fara El atat de multe mame care au 4 6 9 13 16 copii ?

    https://www.youtube.com/watch?v=C8qg4Rl2YsQ

    • Mira 2 spune:

      Mamele cu 4, 6, 9, 13 copii s-au descurcat greu.

      Daca nu stim noi, nu inseamna ca le-a fost bine. Cine stie cat s-au chinuit. Si ele si copiii lor.

      E bine sa crezi in Dumnezeu, dar de multe ori nu e de ajuns. Si nu inlocuieste psihologul, psihiatrul, ajutorul din alte parti.

    • Elizabeth spune:

      „Cand nu iti mai ramane nimic altceva decat Dumnezeu, vei descoperi ca Dumnezeu iti este indeajuns.”

      Nu le-a fost usor cu siguranta, dar Dumnezeu le-a purtat de grija, au avut si ajutoare; stiu ca la mami cu 9 copii veneau sa se planga femei cu unu doi copii ca lor le e mai greu decat ei cu atatia, asa si era.Si nu, copiii din familiile numeroase nu sunt chinuiti, ci sunt cei mai binecuvantati!

    • Alina spune:

      Eu sunt a doua născută din 8 copii și da, copilaria mea a fost destul de chinuită. Am fost baby-sitter cu normă întreagă pentru frații mai mici și mă doare și acum lipsa de atenție a mamei, care nu avea cu adevărat timp pt mine mai deloc. Am crescut nevăzută, crezând că nu sunt importantă. Încă mai cred asta.

    • Mira 2 spune:

      La asta m-am gandit si eu.
      Nu este corect ca copiii sa creasca alti copii.

  • Cristinik spune:

    Buna, Ioana! Asa cum ne-ai obisnuit de ani buni deja (!) si acesta este un articol care ajuta muuuulte mamici sa vada realitatea cu alti ochi, ca o ploaie rece care le trezeste sau le curata simturile…. Eu vreau sa iti multumesc pentru puterea pe care o ai sa iti pui aici, in cuvinte, sufletul tau, ca sa il vada toata lumea! Din fericire, chiar daca primul copil a fost foarte dificil (abia la 3.5 ani a inceput sa doarma noaptea, de ex :)) ), eu am avut parte de un sot foarte intelegator si saritor si de o familie numeroasa (cumnata, nepoata, soacra, mama) care mi-a fost alaturi si m-a ajutat ori de cate ori am simtit ca ating o limita…. Dar, stiu pe cineva care este exact in situatia descrisa de tine….se complace in rolul de victima, cere sfaturi, sprijin moral, povesteste cu orice ocazie cat ii este de greu si ce viata grea are si cate sacrificii face si ce mult sufera…..dar nu face nimic pentru a schimba ceva….nimic, nimic….nici cel mai mic pas….Nu e o mama noua, problemele ei vin din alta cauza….Am incercat la inceput sa o ajut cu sfaturi sau pareri, sa ii arat articole diverse sau carti de specialitate….am ajuns chiar sa ii spun ca e musai sa faca ceva ca schimbarile nu apar ca minunile – singure! Am incercar sa fiu subtila, directa, mai pe ocolite…..nimic nu functioneaza…..Cum as putea sa o ajut….cum as putea sa o fac sa vrea sa isi schimbe viata?!? Pe tine te citeste, asa ca sunt sigura ca va citi si acest articol….dar nu cred ca va schimba nimic….. 🙁

    • DanielaG spune:

      Cristinik, eu cred ca daca o persoana nu se ajuta singura, degeaba încerci tu sa o ajuți. Poti incerca sa ii sugerezi tot felul de solutii, poți incerca sa o faci sa aibe grija de ea, sa fie mai bine, etc.. Dar atata timp cat nu este dispusă să se ajute singura, nu stiu ce sa zic. Depui energie in van. Stiu pentru ca am fost acolo si pana nu am decis eu ca am nevoie sa fac ceva, nimeni nu a putut sa ma convinga.

  • Ilinca spune:

    Este o postare binevenita. Mama mea a avut un accident vascular acum o luna in urma caruia a ramas paralizata. Am 30 de ani, anul acesta urmeaza sa ma casatoresc si sa imi intemeiez o familie. Viata m-a luat prin surprindere, nu eram deloc pregatita cand s-a intamplat accidentul. In prima saptamana aveam impresia ca nu o sa fac fata, simteam durere in piept, nu puteam sa dorm. Dupa o saptamana am reusit sa imi reglez somnul, mi-am dat seama ca ne descurcam si ca cel mai important este sa fim alaturi de ea si sa gasim solutii. Inca mai am momente cand ma gandesc ca e prea tanara pentru ceea ce s-a intamplat, dar sunt constienta ca astfel de ganduri nu sunt folositoare.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *