Conversații cu Connie Larkin, ep 6: Despre singurătate, tristețe, frustrări, putere și bucurie de Sărbători

Azi vă invit la cel de al șaselea material din seria de articole și interviuri despre sine. De data asta am povestit cu Connie Larkin despre Sărbători și tot ce vine cu ele: amintiri, tristețe, presiune, singurătate, dor, frustrare, bucurie, așeptări, conectare, libertate, putere. Connie Larkin este antrenor în educație ontologică.

Precizez din capul locului că nu am nici un fel de interes material din această serie de articole, nu mi-a cerut nimeni să scriu și nu mă plătește nimeni să o fac, dimpotrivă, și eu și Connie avem cheltuieli (inclusiv materiale, nu doar timpul și energia noastră) pe care ni le asumăm strict pentru că ne dorim ca un număr cât mai mare de oameni să aibă acces la acest tip de conversații (care pot schimba esențial viața unui om, știu sigur, pentru că mi s-a întâmplat mie acum 11 ani și tot ce am schimbat atunci este în continuare prezent și benefic pentru mine).

În primul episod am vorbit cu Connie despre relația cu părinții noștri, despre copiii noștri, despre de ce nu avem putere-n viața noastră. Aici găsiți articolul, aici este podcastul, dacă preferați să îl ascultați. Cel de al doilea episod (aici) a fost despre vină, despre frici, despre orgoliu și un pic despre toată povestea cu educația ontologică și Landmark Forum și de ce unora li se pare că sună ca o sectă care spală creiere. Eu am făcut Landmark Forum în 2008, pot să vă garantez că nu e nicio sectă, nici creiere nu se spală, deși da, poate face o diferență uriașă în felul în care trăiești.nici creiere nu se spală, deși da, poate face o diferență uriașă în felul în care trăiești. Episodul al treilea a fost despre divorț, despre relații, iubire, încredere și ce se strică în timp. Îl găsiți aici, cu tot cu video. Episodul patru a fost unul foarte puternic, despre ideea de sacrificiu pentru copii, dezvoltare personală și eșec, îl găsiți aici, video și text. Episodul cinci este despre furie, copii, cuplu, ceilalți, evoluție și soluții reale, e disponibil aici.

Episodul șase este gata. Click play și ascultați în căști. Sau citiți mai jos transcrierea interviului, realizată de Ioana Grecu.

 

Prințesa Urbană: Connie este persoana care a contribuit foarte mult la transformarea mea dintr-un om confuz, dornic să facă pe plac altora și care nu știa nimic despre sine, la o persoană mult mai prezentă în viața ei, mult mai conștientă de potențial. Am primit foarte multă putere de la tine, Connie. Și mă bucur că acum putem da asta mai departe. De data aceasta pregătim o ediție specială, dat fiind că vin clopoțeii, cadourile, brazii și toate cele ce ne mai așteaptă de Sărbători… Ne propunem să povestim despre sărbători din perspectiva educației ontologice. Ne dorim foarte mult să avem o conversație plină de sens și folositoare pentru voi toți. Am pregătit o listă de întrebări – ca de obicei – pentru Connie și vă încurajez, dacă aveți întrebări pe tema asta, sau pe orice alt subiect, să le scrieți în comentarii, fie pe YouTube, fie pe blog. Connie, cum sunt sărbătorile din punctul de vedere al educației ontologice?

Connie Larkin: Știi, educația ontologică te face conștient de propria ta experiență, de tiparele pe care le ai, de felul în care te comporți, care te sprijină sau nu te sprijină în viața ta. Datorită acestei educații, la care am acces de 30 și ceva de ani și datorită faptului că am trăit în multe țări, mi-este mult mai ușor să văd sărbătorile ca o uriașă condiționare. Pentru că știu asta, reușesc să fac Sărbătorile cum vreau eu, astfel încât în timpul lor, să am putere, bucurie, libertate și să fac ce și câte lucruri vreau. Ontologia îți arată experiența ta și alegerea experienței care ți se potrivește cel mai mult ție.

Prințesa Urbană: Putere, bucurie și libertate? Uite, astea sunt lucruri cu care eu nu asociez deloc Sărbătorile. Bun, acum, de câțiva ani, de când mi-am făcut și eu curat în minte, da, reușesc să fac asta. Însă mă gândesc la Sărbătorile mele din copilărie și pentru mama mea, pentru bunicile mele, nu era nicio bucurie, nu era libertate și nu era nici putere. Pentru că tot ce făceau era să muncească enorm,  tăiau porcul, făceau toate cele, curat, spălau perdelele, geamurile, era așa, o revoluție a zdroabei. Interesant e că vedeam asta doar la femei. Sigur, bărbații aveau și ei treburille lor, băteau covoarele și aduceau bradul. Dar îndeosebi femeile erau cele care munceau enorm. Nu stăteau niciodată la masă, ba pregăteau felul următor, ba spălau vasele, ba se pregăteau să facă desertul. Nu le vedeam bucurându-se. Mi se păreau lipsite de putere, pentru că era evident că nu este ceva ce le face neapărată plăcere. Trebuiau să se trezească la patru dimineața, să coacă cozonacii, că nu erau gaze. Era foarte complicat. Și cumva cred că foarte multă lume încă asociază sărbătorile cu efortul. Aoleu, vin Sărbătorile, stau acasă și trebuie să: spăl toate hainele copilului, să fac curat în jucării, să…

Connie Larkin: Știi, este un fel de regulă nescrisă, parcă ar fi o regulă universală, pe care toți oamenii o urmează. Trebuie să gătești mult, trebuie să faci bradul, trebuie să faci aia, trebuie să faci aia… și apoi trebuie să te bucuri și să fii fericită…

Și dacă nu ai împlinire și nu te bucuri și nu simți aerul ăla de sărbătoare, înseamnă că ai eșuat și toată munca ta se duce în fum, în timp ce cureți după toată munca pe care ai făcut-o înainte. Dar nu este o regulă, știi? Asta este ontologia. Nu este o regulă, poți să-ți faci singur regulile. Ți-am zis că am trăit în multe țări. Datorită faptului că am trăit în țări foarte variate – am trăit în Israel, unde sărbătorile sunt cu totul altfel. Noul An are loc în septembrie! Și pe urmă am trăit în Egipt, o perioadă, care, ce să vorbim, e altă mâncare de pește! Apoi am trăit în Africa de Sud sau mă duc des în India, care e țara mea de suflet. Ce fac eu de Sărbători este că mă duc într-o țară în care nu se sărbătoresc Sărbătorile. Pentru că felul în care se sărbătoresc sărbătorile, așa cum se sărbătoresc tradițional aici, este neplăcut pentru mine. Mă sugrumă, mă sufocă, așa că plec în altă parte. Și dacă sunt în altă parte, mă bucur de viața mea. Iar dacă stau în România, mi-am făcut o regulă, și anume: în primul rând, nu intru în jocul ăsta. Nu văd filmele alea cu Christmas nu știu ce și nu știu ce, nu ascult minunile alea și am decretat că pentru mine decembrie este o lună de transformare. Lucrez mult, sunt prezentă, mă onorez pe mine, dansez, lucrez, creez, scriu… E cea mai productivă lună a mea, pentr că am renunțat la munca asta și alergătura asta pe care toți oamenii o au. Stresul ăla s-a dus! Pentru că acum toți mănâncă și beau! Și atunci am senzația că sunt eliberată și pot să gândesc și să mă bucur.

Apoi, ce atașezi tu ca semnificație sărbătorilor? Dacă atașezi o semnificație care te prinde într-o capcană din care nu poți să-i ieși, ai de pierdut. Dar poți schimba asta. N-am nicio legătură cu ce-a fost în trecut, cum a fost în trecut, părinții mei. OK, au avut, ce-au făcut… Ca copil m-am bucurat cât m-am bucurat. Acum, pentru că pot să văd un pic mai mult, nu e nevoie să mai intru în asta. Are sens ce spun? Face o diferență?

Prințesa Urbană: Face. Cum se împacă educația, discursul ontologic, cu toate tradițiile, inclusiv cu cutumele religioase, bisericești?

Connie Larkin: Educația ontologică permite absolut tuturor cutumelor să fie, absolut tuturor religiilor să fie. Nu are niciun conflict cu absolut nimic. Datorită educației ontologice, având acces la propriul meu creier, am ales să fac ceea ce mă inspiră și mă împlinește pe mine. Nu fac niciun păcat că nu mai pun pom în casă. Nici nu mă interesează și nu vreau să văd pomi tăiați ca să-i pun eu în casă pentru două săptămâni pentru – n-am idee de ce?! N-am treabă cu cutumele. Educația ontologică permite absolut tuturor lucrurilor să existe, fără critică.

Prințesa Urbană: Ce faci dacă există tot felul de presiuni familiale, vine soacra, soțul nu este în același discurs cu tine , el e OK, te lasă cu toate „nebuniile” tale, dar totuși vine mama lui la el și ar vrea și el ca mama lui să vadă că are o nevastă gospodină… El este obișnuit cu cutumele familiei lui, unde femeia are niște îndatoriri, bărbatul le are și el pe ale lui și  iată, în casa lui lucrurile astea nu se mai întâmplă. Femeia s-a emancipat, privește conversațiile cu Connie Larkin și zice „Gata, soțu’, eu am putere, bucurie și libertate în viața mea de Sărbători, refuz cutuma, refuz să frec podeaua”.

Connie Larkin: Vezi tu, dacă tu ești un om conștient de propria ta viață și de ceea ce tu vrei, și alegi să nu te plângi, îi spui frumosului tău soț să pună mâna să spele podelele împreună cu tine. Decât să fii victimă, să-l blamezi apoi, spune-i „Dragule, suntem amândoi în aceeași căruță. Hai să facem lucrurile să funcționeze”. Și apoi aș schimba și punctul de vedere din care mă uit la Sărbătorile astea. În loc să fiu cățea și să critic și să spun ce nu-mi place, aș lua Sărbătorile ca o oportunitate să mă antrenez. În ce? În răbdare, în acceptare și în respect. Respect pentru ce? Pentru mine și pentru alții și pentru timpul ăsta de sărbătoare. Și pur și simplu, m-aș bucura. Vezi tu de unde vine bucuria? Nu vine din lucruri externe. Bucuria vine dintr-o alegere pe care o faci în propriul tău sine, înăuntrul tău, o faci cu tine. Tu alegi dacă vrei să pui botul la toate suferințele, cutumele și poveștile și victimizările. Tu alegi! Poți să renunți la ele. Suntem capabili de acest lucru. Așa că n-am nicio problemă cu soțul meu dacă vrea să facă. Dar el nu arată bine față de maică-sa punându-mă pe mine să muncesc. Niciodată!

Prințesa Urbană: Noi avem această înțelegere, cum că de Sărbători – de mulți ani facem asta, de când avem copii – ne întrebăm unii pe alții „Tu ce vrei să faci azi?” „Uite, eu vreau să mă uit la un film” „Eu vreau să ies afară” „Eu vreau să nu fac nimic”. În sfârșit, pot și eu să spun ce vreau să fac și chiar se întâmplă. Și ne împărțim, astfel încât la sfârșitul zilei toată lumea a făcut cel puțin un lucru din ce și-a dorit și mâine o să le facă și pe altele. Și funcționează atât de bine! Nu mai trebuie nimic! Vreau să fac de mâncare, bine. Nu? Comand. Sau mâncăm ceva ce am făcut ieri împreună. Și e într-adevăr eliberator. Și mă bucur și eu în sfârșit.

Un scenariu cu care se confruntă foarte des părinții, mai ales cei de copii mai mari, este că părinții se tem că nu vor reuși să împlinească așteptările copiilor apropo de cadourile pe care și le doresc. De la 8-9 ani, poate chiar și mai devreme, încep să-și dorească telefoane scumpe – sunt foarte multe familii care nu-și permit și nici nu cred că e indicat să oferi copilului un telefon care costă de trei ori mai mult decât alt tău. Simt că mulți părinți ar vrea să dea skip la toată partea asta cu cadourile, ca să nu se mai simtă vinovați și insuficienți pentru copiii lor, care nu primesc ce-și doresc și-și exprimă foarte violent tristețea și dezamăgirea.

Connie Larkin: Eu cred că părinții sunt responsabili – și știu asta din propria mea experiență – de faptul că ei dau copiilor lor ca și cum își dau sieși, când erau mici și n-au primit. De fapt, dau copiilor lor pentru că-și dau lor, că ei n-au avut și vor să dea. Ce se întâmplă cu copiii ăștia este că la un moment dat încep să considere că li se cuvine. Și nu există limită la ce pot să ceară. Și deja nu mai este un gest de generozitate și dragoste pe care-l faci dând ceva, este o obligație. Merită să-mi cheltui eu banii ca să satisfac poftele acestei persoane care crede că totul i se cuvine? Sau pur și simplu am o conversație cu el și-i spun „Dragule, știi? Te iubesc, situația noastră este asta, te rog frumos să nu te aștepți la nimic, pentru că un cadou este un cadou, nu este o obligație. Și eu nu sunt responsabilă să-ți dau tot ce-ți dorești”. Cred că o conversație curată și autentică ajută mult. Și dacă alții au telefoane și tablete – și ce dacă?! Fiecare poate să aibă ce are. Nu trebuie să ai și tu neapărat. Ai ceea ce-ți permiți. Poți să lucrezi, poți să-ți produci banii, poți să faci ceva ca să obții ce vrei. Dar nu-mi cere mie. Și dacă au așteptări, să aibă așteptări! Ideea este că părinții trebuie să-și curețe atitudinea. Asta înseamnă că trebuie să înceteze să mai dea ca să-i manipuleze pe copii ca să-i respecte înapoi. Dau, dau, dau. Nu are sens. Apoi îi vezi la 20 de ani, 21 de ani, 23 de ani: nici nu știu să spună „Mulțumesc” măcar, pentru că totul li s-a cuvenit. Și sunt nemulțumiți toată viața. Că vor aștepta în continuare să le dea. Cine? Viața să le dea. Și uite-așa o să ai acolo o adunătură de oameni tineri care nu au viață. Care arată cu degetul și se plâng tot timpul. Băieții mei se plângeau de școala la care-i trimisesem, cu o groază de bani. Îi trimisesem la Laude Reut, prima școală evreiască deschisă în București. Nu făceau decât să critice! Și mă uitam la mine. Mă gândeam „Ce fac eu? Mă spetesc atâta? De ce arunc atâția bani pe ăștia, măi? De ce să fac eu asta?”. „Lasă, ca să primească educație bună”. Păi da, dar dacă se plângeau atâta, evident că nici măcar nu învățau. Darul meu s-a întors împotriva mea. M-a costat bani și suferință, în același timp. Ca părinte, continui cu actul de sacrificiu. Dar mi-am dat seama într-un târziu și din momentul acela n-am mai cheltuit cu copiii mei. Deloc. Mi-am salvat o groază de bani. Sunt așa de fericită! Nu trebuie să le cumpăr respectul dându-le cadouri. Nu trebuie să-i mituiesc să vină acasă dându-le cadouri. Pot să le dau, dacă vreau, dar apoi nu mă plâng că ei nu dau nimic înapoi. Copiii care sunt dezamăgiți n-au decât! Ei se fac dezamăgiți. Ei se pot desface de a fi dezamăgiți. Dacă vor. Dacă nu, n-au decât! Eu, ca părinte, nu mi-aș face probleme pentru copiii care fac mofturi de-astea.

Prințesa Urbană: Mulțumesc. Persoanele care au trecut recent printr-un divorț sau o despărțire gestionează cu atât mai greu Sărbătorile, mai ales dacă e primul an în care ești departe de persoana alături de care ți-ai petrecut în anii trecuți momentele bune, rele. Există o conversație care le poate fi de folos să depășească Sărbătorile cu bine?

Connie Larkin: Eu am trecut printr-un divorț. Și știu că în momentul acela ești complet surd la tot ce-ți poate spune cineva. Ești în suferință și nu faci decât să repeți aceeași placă. Din nou și din nou și din nou și din nou. Cu cât o repeți mai mult, cu atât ai mai multă dependență de ea. Ce-aș putea să le spun oamenilor care au divorțat? Aș spune să aibă compasiune și să-și permită să plângă. N-au decât să facă asta! Și au libertatea să facă asta. În același timp, dacă cumva doresc să facă altceva, le-aș zice să scrie toată drama pe o foaie de hârtie. Două, trei foi de hârtie, câte ar fi. Toată drama! Cât de singuri sunt, cât de incert e viitorul, că n-au siguranță, că n-au bani și nu știu de unde or să vină banii și ce se întâmplă cu copiii și cum suferă copiii… totul să scrie pe o hârtie. Tot, tot, tot. Apoi să împacheteze hârtia asta, să o pună într-un pliculeț și să-și spună așa: „OK, de Sărbătorile astea drama mea este aici, o știu. De sărbătorile astea, o să-mi schimb punctul din care o să trăiesc, o să exist”. Și apoi, ce pot să facă e să se uite la lucrurile pe care le au. Să facă o altă listă, cu lucrurile pe care le au. Am sănătate, Doamne-ajută! Am o casă, în care locuiesc. Sau ce are fiecare. Am copiii ăștia, îi mulțumesc lui Dumnezeu de ei. Și pe urmă, o altă listă: care ar fi acele lucruri pe care aș vrea să le fac în casă la mine? Care mi-ar da putere și m-ar elibera dacă aș face acele lucruri? Și mi-aș face o listă cu alea. Unii oameni vor să-și curețe șifonierul de ani de zile. Să scoată lucruri afară, să facă curat în casă, să schimbe ceva. Și apoi mi-aș pune atenția pe acele lucruri care sunt constructive. Vezi tu, pe de o parte am dat ce-i negativ jos. L-am pus într-un plic, nu mi-l fură nimeni, e acolo, îl onorez. După aceea, m-am uitat că am și lucruri bune și apoi mi-am spus „Uite, am și lucruri de făcut”. Și îți cere voință și angajament să faci acele lucruri. Și dacă faci acele lucruri, cumva ieși din partea negativă, care te suge de viață. Din plânsul de milă. În special, plânsul de milă este cel mai mare dușman pentru viața noastră, este cel mai ucigător de putere și de viață lucru.Cine este responsabil? Tu! În primul rând, tu ești responsabil. Da, soțul tău a făcut așa și pe dincolo și te-a lăsat și el e de vină. Nu, nu e el de vină. „Eu sunt responsabilă pentru viața mea, acum. Indiferent cum este, orice s-a întâmplat e responsabilitatea mea”. Dar nu e totuna cu vina. Și dacă îți asumi responsabilitatea, nu ca povară și vină, cu fruntea sus și spui „Eu sunt responsabil, asta este viața mea, mi se întâmplă pentru că asta e viața mea și în viața mea apar aceste lucruri”. Dar peste acest lucru, ai un pic de coloană vertebrală și demnitate și asta îți dă putere să trăiești. Dacă n-ai putere să trăiești, nu poți face nimic. Trebuie să ai putere să trăiești. Demnitatea, responsabilitatea și asumarea te sprijină să-ți aduci în viață un pic de bucurie, un pic de liniște, un pic de pace. Și la urma urmei, nu mai fi așa de important. Nu fi așa de semnificativ. Să știi că Universul nu se învârte în jurul tău. Tu nu ești buricul Pământului. Nu ești singura persoană care suferă. Diferența între noi o face felul în care ne raportăm la suferință. Cât merită să-ți plângi de milă? Pentru ce? Ce obții cu asta? Nimic! Obții ceva când suferi? Sau când îți plângi de milă?

Prințesa Urbană: Nu știu. Mă pot gândi că ți se pare că obții atenție, că obții ajutor, atenție… Plus că mai e ceva, Connie. În cultura noastră, ni se pare că persoanele care sunt bine și spun asta sunt privite ca arogante, lăudăroase…

Connie Larkin: Ioana, dar dacă ai putere, nu trebuie să spui că ai. Dacă spui, înseamnă că nu ai. Nu trebuie să mă duc afară și să bat toba că eu trăiesc o viață extraordinară pentru mine, pentru că în primul rând, de ce aș spune-o? Asta se vede!

Prințesa Urbană: Și cui îi pasă, până la urmă?

Connie Larkin: Și la urmă, nu îi pasă nimănui! Și la urmă, dacă o spun, acolo, afară, care ar fi motivația? Să invalidez pe cineva, să le arăt că eu sunt o mare stea?

Prințesa Urbană: Mă gândesc inclusiv la conversațiile noastre, pe care le facem cumva ca oamenii să privească și să înțeleagă. Și cumva mi se pare că o persoană care nu știe și care pică în mijlocul conversației, poate să aibă senzația asta. Și este chiar nepoliticos în cultura românească, știi, să zici „Dar eu sunt bine, am ce vreau în viața mea, eu nu-mi mai plâng de milă”. Se găsește cineva să zică „Hai, soro, mă lași? Dar cine te face pe tine atât de grozavă?”.

Connie Larkin: Și ce-mi pasă mie de ce spune altul? Fiecare om are dreptul să facă ce vrea. Absolut. Dacă scoți lucrurile din context, sau dacă ai picat ca musca în lapte și critici, e treaba ta, nu este treaba mea. Noi facem aceste emisiuni ca să facem disponibil pentru acei oameni care ne spun că primesc valoare. Și care cer emisiunile. Nu le facem pentru cei care pică ca musca în lapte și critică, pentru că nu văd altfel lucrurile. Cui îi pasă?

Prințesa Urbană: Eu cred că în cele din urmă, încet, încet, oamenii înțeleg, chiar și cei care ne iau în râs… Cred că în momentul în care omul deschide o conversație, chiar dacă e ca să te înjure, dacă omul și-a luat din timpul lui să-ți zică „Ești o proastă”, e posibil să se întoarcă să vadă „Mi-o fi răspuns proasta asta?”. O fi zis ceva și despre mine? Și cumva, încet, încet, se deschide acolo o posibilitate de trezire.

Voiam să te mai întreb dacă strategia asta cu ce e rău, ce e bun și ce ai de făcut, funcționează și dacă ai pierdut pe cineva drag? Dacă ești în doliu? Și dacă nu, ce poți face ca să nu te scufunzi de sărbători?

Connie Larkin: Din nou este vorba despre milă de sine și vorbesc doar din experiența mea personală. Eu, în Africa de Sud, am pierdut un copil. Spre norocul meu, avusesem educația ontologică deja de vreo trei ani de zile. Și stând singură, acolo, pe pat, mi-au trecut prin pat niște gânduri, eliberate de mașinăria obișnuită, de plâns de milă și bla, bla, bla. Și m-am gândit că dacă Dumnezeu voia ca acest copil să trăiască, ar fi trăit. Înseamnă că Dumnezeu n-a vrut să trăiască, de aceea nu trăiește. În concluzie, cine sunt eu, să judec ce face Dumnezeu? Și mi s-a așternut o pace pe suflet absolută. N-am suferit, n-am plâns, am luat copilul în brațe, mi l-au dat în brațe, să-l țin, a fost complet. Când cineva pleacă de pe pământul ăsta, este pentru că i s-a terminat călătoria. Ce sens are să urli, să-ți dai în cap? Ce sens are? Ca ce chestie? A plecat cineva prin care justificai ceva din viața ta, acum nu mai ai justificarea? Ce înseamnă asta? Sunt păreri diferite, aici, evident. Și eu onorez părerile tuturor oamenilor și experiențele tuturor oamenilor. Dar eu onorez moartea. Când cineva a murit, trebuia să plece. Trebuie să onorez momentul. Nu trebuie să mă târăsc pe jos acum de suferință. De fapt, unii oameni își plâng doar de mila lor: „Ce-o să fac acum?”. Păi ce-o să faci acum, ai să trăiești! Înainte să mori. Și dacă ai trei zile de mâncare și ai să mori apoi de foame, asta este. Lumea spune „Cum să poți să spui asta?”. Sunt foarte acasă cu mine. Nu-mi pierd timpul pentru suferințe și plâns de milă. Nu! Că nu sunt integre. N-au autenticitate. Deci nu mă folosesc de niciun motiv să aduc dramă în viața mea. Și oamenii fac drame de sărbători. Plânsul de milă și drama nu-ți dau viața pe care ți-o dorești. Încetează! Și ce faci? Pune-ți povestea neagră într-un plic. Iubește-o, fă-i un semn, o inimă, ceva. Și apoi uite-te ce ai și după aceea, acțiune. Fă ceva! Și, mai important decât orice, fă pe prostul! Dansează, fii absurd, fii prin casă, de unul singur. Fă lucruri pe care le-ai fi făcut ca și copil, știi? Nu-ți mai da atâta importanță.

Prințesa Urbană: Crezi că mai este ceva de spus apropo de depresia de sărbători, de toată tristețea care vine împreună cu asta, că sunt amintiri neplăcute, că este dor de persoane – mie, de exemplu, mi-e foarte dor de bunicii mei, care nu mai sunt. Și nu este o suferință, dar este o nostalgie, cumva. Mă bucur, sunt cu copiii mei și aș vrea să fie și ei acolo. Uneori simt că sunt. Alteori, îmi lipsesc. Dar sunt și persoane care suferă cu adevărat de depresie și pentru care sărbătorile sunt un chin. Și nici prezența în casele altora, care sunt bine, nu ajută, să te uiți la televizor, nu ajută, să stai pe Facebook, cu siguranță nu ajută…

Connie Larkin: Ajută să te trezești, da. Ți-am spus, eu nu stau în trecut. Drama vine din trecut. Bunicii mei au murit, într-adevăr, bunica mea, una dintre ele, la care am ținut foarte mult, a murit. N-am niciun fel de nostalgie. Ea este bine unde este, a plecat. Dar doar pentru că s-a întâmplat toată moartea asta după ce am făcut educația ontologică. Eu n-am mai ținut regrete și nimic după mine, pentru că totul e complet, știi? Sunt liberă de trecut. Sunt liberă de oamenii care au murit în trecut. Nu-i mai doresc să fie aici. Nu am atașament de oameni. Nu mai am atașament de oameni. Ce aș face eu dacă aș pierde acum pe cineva? Mi-aș schimba punctul din care mă uit la tot ceea ce fac. Ontologia spune că tu ai abilitatea să schimbi punctul din care te uiți. În loc să-ți plângi de milă, dansează! Învață! Fă ceva ce ai vrut dintotdeauna să faci – fă-l! Depresia vine din faptul că oamenii n-au claritate mentală. Asta e tot.

Prințesa Urbană: E foarte greu, când ești cu adevărat în depresie. În depresie, problema este că nu mai găsești puterea de a face nimic. Nu-ți mai dorești nici să mănânci, nici să respiri, ești lipsit de putere. Și cumva mă gândesc că poate ar ajuta să fie sprijiniți în demers. Să aibă lângă ei pe cineva care să-i ghideze. E foarte greu, când ești acolo…

Connie Larkin: Nu poți să ghidezi o persoană în depresie. În schimb, poți să ai un prieten cu care să faci un acord. Să-i spui „Te rog frumos, vreau să vorbesc cu tine o jumătate de oră, în fiecare zi”. Și o jumătate de oră, să te asculte. Să-i debitezi toată chestia. Da? Sau… dar cel mai bine e să te asculte cineva. Cunosc asta, din experiență. Când te ascultă cineva și-ți spui placa, din nou și din nou și din nou și din nou, ăla trebuie să fie un om foarte generos ca să asculte. Dar fără discuție, să nu dea niciun sfat despre ce trebuie să faci. Pentru că asta e o oroare. Apoi acceptă faptul că ești în depresie. Și apoi, începe să faci lucruri. Cele pe care vrei să le faci, fără să te forțezi. Cu multă dragoste față de tine.

Prințesa Urbană: Da, uite, ăsta e un subiect pe care poate ar trebui să-l abordăm într-un episod următor – dragostea de sine, care să nu fie nici orgoliu, nici prea multă importanță. Mulțumesc pentru astăzi. Aș vrea să încurajez din nou oamenii să-ți caute cartea. Știu că de la ultimul nostru episod au citit-o câteva persoane, pentru că mi-au scris că primesc mult, în feluri la care nu se așteptau. Unii citesc cu curiozitate, alții citesc cumva ca să-și demonstreze că au dreptate în a nu le plăcea de tine, dar este un demers care se fracturează undeva, pe parcursul cărții… În orice caz, e interesant. Și n-o să mă opresc din a recomanda oamenilor să citească cartea ta.

Connie Larkin: Vai, Ioana, primesc mesaje de peste tot din lume, unde sunt români, până din Japonia. Oameni care și-au transformat viața doar citind cartea și văzând filmulețele. Deci pentru cei care pot să sufere de depresie, sau de dramă sau ceva, de acum până în ianuarie, pe 15, ce să facă? Să vadă filmulețe, să citească cartea și să ia acțiuni, care-i inspiră. Sunt uluită de valoarea pe care o dau aceste filmulețe ontologice pe care le văd oamenii. Și cartea. Sunt uluită. Eu știu că au valoare. Dar cumva, să vezi din nou asta în realitate, este impresionant. Îmbucurător, că oamenii își iau puterea înapoi datorită a ce-am scris.

Prințesa Urbană: Să mai zicem și că se întâmplă din nou Landmark Forum în ianuarie. Informații găsiți pe pagina de Facebook, Landmark România se numește. Iar pe Connie o găsiți pe site-ul ei. Acolo e o hartă cu toate locurile în care ajunge cu cursurile.

Connie Larkin: Da. Și avem un curs de relații la București pe 11 ianuarie. Și nu numai asta. Dar primesc o temă cei care se înscriu. Și tema aceea implică participarea lor la un nivel inimaginabil.

Prințesa Urbană: Și ne revedem anul viitor. Să ne scrieți! În comentarii, la mine, sau la Connie, sau chiar aici, sub discuția noastră. Să ne mai dați idei pentru conversațiile viitoare. Să ne revedem sănătoși și inspirați și puternici. Deci bucurie, putere și libertate de sărbători!

Siteul lui Connie este ConnieLarkin.com. Cartea ei este disponibilă în limba română aici. Pagina Landmark Forum este asta. Canalul meu de youtube este aici.

Photo by Danil Aksenov on Unsplash

5 Comments

  • V. spune:

    Foarte interesant subiectul! Treaba cu presiunea Sarbatorilor e reala, intr-adevar! Presiunea sa fie casa curata, impodobita, sa gatesti de toate, sa vezi pe toata lumea, sa cumperi cadouri potrivite pentru toti…phew! Si cand ai copii mai vrei sa faci totul perfect pentru ei, desi ei nu vin cu bagajul tau si nu au nici o asteptare. Sau daca nici nu locuiesti in tara e si mai groaznic, ca vii, esti mereu pe fuga, vrei sa-i vezi pe toti, si te intorci mai obosit decat ai plecat. Si cata risipa…mancare aruncata, brazi aruncati, cadouri inutile.

    Asta cu plecatul in alte tari care nu sarbatoresc functioneaza cand esti single, deprimat sau cand vrei sa fugi pentru o perioada sa-ti cureti creierii…dar nu prea merge facut de multe ori, eu personal dupa astfel de escapade am simtit ca am sarit o etapa din an, nu stiu cum sa zic…Merge o data, de 2 ori, dar nu in fiecare an.

    Sunt de acord ca fiecare familie sa-si faca propriile reguli. Nu trebuie sa faci curatenie chiar atunci, ce daca speli perdelele si geamurile in octombrie sau in februarie, si nu in decembrie? Si mai bine e daca in loc sa cumperi catralioane de cadouri si mancare, mai bine platesti pe cineva sa-ti spele perdelele si geamurile. Multa lume zice ca nu-si permite sa aiba pe cineva pentru curatenie, dar daca iti permiti sa lasi 300-400 lei la Carrefour pentru mancare, iti permiti sa dai 50 lei ca sa-ti faca cineva curatenie cateva ore. Apoi gatesti putin si proaspat, pentru maxim 2-3 zile. Iesi la plimbare, in parc, la un restaurant in zilele urmatoare. Renunti la cadouri si oferi experiente sau lucruri simbolice. Am o prietena care de Sarbatori vine cu sacose intregi de cadouri, la propriu, si e coplesitor, simt ca ma sufoc, sunt zeci de lucruri cu care nu am ce face si care sfarsesc fie expirand, fie aruncate, fie date mai departe. Mai bine oferi un singur obiect, ceva facut de tine, sau ceva ce stii ca persoana respectiva are nevoie.
    Eu cu sotul nu prea ne mai oferim cadouri, doar experiente sau chestii simbolice si mai deosebite. In rest fiecare isi cumpara ce are nevoie.
    Bradul il impodobim, ne mai uitam la filme de Craciun ca ne plac, cozonac cumparam (sunt multe brutarii acum care-l fac cu ingrediente decente), gatim putin si cam atat.

  • Cristiana spune:

    Am mai scris asta la episodul trecut, dar o sa repet, pentru ca unele tipuri de discurs sunt periculoase.

    Draga Connie (si oricine nu intelege asta), depresia este o boala. O boala serioasa, o boala grava, o boala care nu se vindeca doar prin puterea mintii si eliberarea de trecut. „Depresia vine din faptul că oamenii n-au claritate mentală.” – am zice asta despre diabet, de exemplu? Diabetul vine din faptul ca oamenii n-au claritate mentala. Cum suna? (Stiu ca repet, dar vad ca e nevoie). Depresia, nu tristetea, nu e o joaca. Nu suntem vinovati noi ca suferim de depresie, ba chiar sa ii spui asta unui depresiv pe marginea prapastiei il poate impinge sa sara. Nu poate un depresiv sa se vindece doar prin puterea mintii si tot felul de citate motivationale. E mai complicat un pic, cum bine a ghidat conversatia Ioana.

    Cred ca sunt lucruri interesante in aceste conversatii – pe mine chiar m-a ajutat partea despre Sarbatori si atitudinea noastra colectiva de a fi mega panicati in loc sa fim fericiti, cred ca sunt principii demne de luat in seama, fiecare alege ce il ajuta, ce doreste sa citeasca etc. Dar cred ca ar trebui limitate opiniile despre boli serioase, daca ele nu sunt intelese pe deplin. Si, clar, nu sunt.

    • Printesa Urbana spune:

      Da, aici este un spatiu unde eu si Connie nu suntem in acord.

      Eu cred in importanta psihoterapiei si uneori inclusiv in tratament medicamentos, Connie nu. Eu sunt convinsa ca depresia este o boala serioasa, getionabila prin terapie, cunosc si cazuri in care nici terapia nu a functionat, in schimb a ajutat interventia unu psihiatru, cunosc si cazuri de depresie rezolvata in terapie, multe, ma rog, nu mi-e clar daca depresia chiar se vindeca. Citesc mult despre asta, vad ca specialistii nu sunt acord. Dar da, nu cred ca depresia reala se poate vindeca intr-o zi, pentru ca tu decizi asta.

      In acelasi timp, stiu de pe propria-mi piele cat de mult conteaza ce-ti spui, care e discursul tau despre ce ti se intampla, din ce prespectiva privesti lucrurile. Si daca ai claritatea sa te vezi asa cum esti de fapt, poti facc multe sa-ti faci bine. Nu cred ca te poti vindeca de despresie.

  • o femeie spune:

    ooo, ce bine descrie ce simtim noi: sarbatorile de iarna erau o fuga dupa cadouri si cumparaturi care mai de care mai scumpe si in final partial apreciate, curatat pana la oboseala, gatit mancaruri prea complicate si prea grele pt ficat si pt sanatatea noastra, pupat neamurile inclusiv cele pe care nu le-am apreciat prezenta, si in final terminat cu oboseli si bani cheltuiti.
    De 6 ani am ales diferit: plecam in vacantza. Da, costa, dar cele 2 sapt. nu mai platim incalzire, nu mai mananc excesiv, las 1-2 cadouri simbolice de Craciun (carti), nu fac mai curat decat de obicei si cel mai important ne odihnim incat sa simtim sarbatorile, cu un timp in familie.

  • Mihaela spune:

    Cartea lui Connie o gasim si tradusa?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *