Lucrul care te împiedică să fii și să ai ce-ți dorești: lipsa de discernământ

Pe Connie Larkin am cunoscut-o acum 11 ani. După ce am făcut Landmark Forum, despre care am tot scris și povestit de multe ori, Connie a fost persoana cu care am făcut seminarele de practică, în care am învățat ce trebuie să văd și să fac cu mine ca să fiu vie. La începutul Forumului am pus pe o foaie lucrurile pe care mi le doresc în viața mea. Am pus trei lucruri acolo, cele mai îndrăznețe lucruri posibile. Un an mai târziu, erau acolo toate pentru mine. Și nu cred că e o coincidență. Cred că a contat enorm felul în care m-a schimbat Forumul și interacțiunea cu Connie. Și vreau, vrem să dăm asta mai departe.

Așa că am invitat-o pe Connie la o conversație deschisă. N-o să fie ceva ușor de ascultat. Educația ontologică e destul de crudă. Și de eficientă. Pentru mine, seminarele și Forumul nu au fost ușor de digerat, dar au făcut diferența. Cred că e important să citiți conversația noastră într-un moment în care sunteți doar voi, în liniște, și aveți o jumătate de oră să fiți acolo. Aici aveți varianta audio, dacă vă e mai ușor să ascultați pe drum spre serviciu. Connie, mulțumesc!

Landmark Forum revine în România pe 20-24 septembrie, la Hotel Caro. Aici puteți urmări informații despre înscriere.

Connie Larkin: Mulțumesc, Ioana. Este un privilegiu pentru mine. Știi, oamenii care au participat la educația ontologică la cursurile Landmark pentru mine sunt ca familia mea. Oriunde sunt pe Pământul ăsta, dacă spui că ai făcut Landmark Forum, ești familia mea. Așa că mă raportez la tine cu o afinitate deosebită. Mulțumesc.

Ioana: E reciproc. Mulțumesc și eu. Înainte să fac Landmark Forum și să te cunosc pe tine, eram cumva… eram un pion. Eram victima propriei mele vieți. Practic, simțeam că lucrurile sunt decise pentru mine și că mă duc acolo unde mă duce firul vieții. Care sunt lucrurile care ne împiedică să trăim viața pe care ne-o dorim? Care ne împiedică să facem și să ne luăm ce considerăm noi că trebuie și că merităm de la viață?

Connie Larkin: E unul singur, nu sunt multe. Este lipsa de discernământ. Pe pământul ăsta nu există niciun fel de educație care să te sprijine să gândești cu mintea ta. Să gândești curat, adevărat ție însuți. Și din cauza asta, este ca și cum am conduce o mașină – mașina fiind viața noastră – cu picioarele, de pe bancheta din spate. Și ne mirăm tot timpul de ce intrăm în toți pomii și în toate râpele. Este pentru că nu avem discernământ. Pentru că nu știm că, de fapt, stăm pe bancheta din spate. Asta facem. Este inadmisibil ca ființe umane așa cum suntem noi, inteligente, extraordinare, muncitoare, oameni cu un potențial imens să aibă vieți atât de suferinde, de goale, de ratate, de problematice. Și tu, oriunde te uiți în jurul tău vezi suferință și oameni care-și doresc altceva decât ce au. Asta-i lipsă de discernământ. Conduci mașina stând pe bancheta din spate. Asta-i tot. La baza oricărei suferințe și disfuncționalități este lipsa de discernământ. O obții participând în educația ontologică, care pur și simplu îți arată cum ești poziționat și cum faci lucrurile. Și apoi alegi singur.

Ioana: Există persoane pentru care nu funcționează? Tu știi. Tu ai făcut asistență pentru Landmark Forum atâta vreme. Eu știu, am văzut oameni ridicându-se și plecând din sală.

Connie Larkin: Evident că sunt. Dar întrebarea ta vine dintr-o preocupare anume? Care este preocuparea din spatele întrebării tale?

Ioana: Eu vreau să înțeleg cum pot ajuta un om care nu vrea să treacă la volan, care îmi spune: „Eu nu pot să conduc mașina mea. Pentru că…”. Și aici urmează o listă lungă de „piedici”.

Connie Larkin: Dumnezeu ne-a dat liber arbitru. În toate filozofiile se vorbește despre acest liber arbitru și libertatea ființelor umane. Îmi place foarte mult zicala lui Krishna, care spune să nu încerci să înveți pe cineva care nu vrea să învețe, deoarece comiți un act imoral. O ființă umană, dacă vrea să aibă rezultate în viață, trebuie să deschidă ușa dinăuntru. Să fie dispusă să facă ceva. Sunt oameni care spun că vor să facă cursurile mele, dar e prea departe Bucureștiul de Ploiești, de Iași, de Cluj… Eu aș face gaură până-n China pentru viața mea. Păi stai puțin, omule, ai creierii făcuți jumări. Spui că vrei să-ți schimbi viața, dar nu poți lua trenul pentru asta?

Ioana: Una dintre principalele surse de suferință pentru mine și pentru mulți dintre prietenii și oamenii cu care intru în contact este relația cu părinții noștri. E foarte multă durere acolo. Sunt resentimente, sunt lucruri nespuse și eu simt că e un lucru care mă ține din a mă bucura de ce am. Mulți dintre noi am avut copilării complicate, care încă atârnă pe lângă noi și ne țin, nu ne lasă să ne luăm zborul. Cum putem gestiona – în noi, cu ei – relația cu părinții noștri, astfel încât să ne eliberăm de suferința asta și de resentimente?

Connie Larkin: Ceea ce-ți creează starea pe care tu o ai vizavi de trecutul tău cu părinții tăi este o interpretare pe care tu ai dat-o. Acea interpretare, tu consideri că este singura și cea reală. Nu există alta. Iar consecințele, sau impactul interpretării alese de tine sunt cele pe care le ai în viața ta acum. Acea interpretare nu reprezintă realitatea. E doar o interpretare. Părinții tăi au făcut ce au făcut, și n-au făcut ce n-au făcut, iar tu ai pus o etichetă. Și acum te dai lovită în aripă. De ce te dai lovită-n aripă? Că-ți place să dormi pe tine.

Ioana: E mai comod.

Connie Larkin: Păi, normal. Fă o alegere! Vreau să dorm pe mine sau vreau să am viața pe care zic că nu o am din cauză că nu-știu-ce. Renunță la interpretare! Dar nu e ușor. Tu, de una singură, eu, de una singură, fără un antrenament din exterior care să-ți arate mecanismele astea care te conduc, n-ai șansă. Pentru că ce faci? Cu o minte deja defectuoasă încerci să pui ordine? Cu ce pui ordine?

Ioana: Nu poți. Îți lipsește și instrumentul și antrenamentul și renunți foarte ușor.

Connie Larkin: Și mai uită-te la un lucru te rog. Ia încearcă să te uiți, dacă sunt patru copii sau cinci copii într-o familie? Părinții sunt aceiași. Dar sunt cinci interpretări diferite. Copiii au interpretări diferite. Unul ajunge să fie într-un fel, altul ajunge să fie în alt fel. De ce oare?

Ioana: Chiar am avut experiența asta la un atelier de curând. Discutam între noi despre momente bune și momente rele din copilărie, amintiri dureroase și plăcute. Și erau două surori și prima i-a povestit celei de-a doua un eveniment și cu câtă suferință și durere a fost și cealaltă se uita la ea șocată și-i spunea „Îmi aduc aminte ziua aia, dar eu nu-mi aduc aminte nimic din ce spui. Eu m-am distrat, am făcut baloane de săpun, mami și tati au fost…”. Și au început amândouă să plângă.

Connie Larkin: Da. În momentul în care tu ai un sprijin din exterior ți se luminează capul. Este acest maestru indian care a spus „Tot răul vine din minte, dar mintea nu este rea. Tot ce este rău este gândire greșită, care are nevoie de corecție.”. Da! Păi dacă tu-ți dai seama că gândurile tale, suferințele tale vin pe baza unei interpretări greșite și ești dispusă să renunți la a avea dreptate despre acel lucru, ți-ai luat viața înapoi. Sau poți să mori victimă. Tu alegi!

Ioana: Aș vrea să ne întoarcem un pic la copiii noștri, cărora ar fi grozav să le putem da mai departe educația ontologică, dar nu putem, pentru că n-o avem. Nu se face la școală, nu este nimeni care să-i învețe să gândească corect, așa cum foarte bine ai spus mai devreme. Cum facem?

Connie Larkin: Păi ei au educația ontologică. Noi le-o stricăm, că vrem să-i disciplinăm. Și astfel am avut o revelație pentru mine. Când oamenii vorbesc că vor să disciplineze, să lucreze cu copiii lor, mi-a picat o fisă. Și anume că vrei să-i disciplinezi pentru tine însuți, ca să-ți fie ție bine. Ca să nu te deranjeze. Nu e pentru ei. Și atunci, ce faci? Îți tâmpești propriul copil, îl încastrezi, îl încorsetezi, îl înjunghii, îi faci niște lucruri pe care tu nu le-ai putea tolera. De ce? Ca să-ți fie ție bine. Hm! Nu ți-e bine!

Prințesa Urbană: Pentru mine un lucru foarte greu a fost să ies din hainele pe care mi le-au construit ceilalți. Adică: pentru tata, am fost întotdeauna o fetiță cam urâțică, care n-avea niciun talent. El tot încerca: hai cu muzică, hai cu desen, nimic n-a mers. Și mereu îmi spunea că o să mă fac fie tractorist – asta era vorba lui preferată – fie că o să spăl pe jos, „Nu, domne, nu ești suficient de bună la nimic”. Și nici acum, când fac atâtea lucruri și multe au rezultate bune și le văd și le simt, când mă culc seara, în continuare sunt convinsă că nu sunt suficient de bună, că sunt rățușca cea urâtă, că niciodată n-o să reușesc să fac ceva cu adevărat important pentru nimeni, pentru că asta e.

Connie Larkin: Da, Ioana. Asta n-are nicio legătură cu tatăl tău.

Prințesa Urbană: Da, știu. Exact cum ai spus mai devreme. Toți am crescut așa, în niște dosare cu etichetă. Băiatul bun la asta, fata bună la toate. Eu am observat de exemplu în grădiniță că dacă dădeam lucruri, copiii mă plăceau. Și atunci ajunsesem să dau tot ce aveam pe acasă. Și acum fac asta dacă vin străini la mine și-mi cer bani, eu le dau. Pentru că vreau să mă placă.

Connie Larkin: Da, și fiica mea face asta.

Prințesa Urbană: Și e greșit! Când mi-am dat seama… E normal să fii un om bun. Dar eu făceam lucrurile astea programat. Îmbrăcam o haină și nu este nici autentic, nici corect față de ceilalți, și nu sunt eu acolo. Sunt niște costume.

Connie Larkin: Niște tipare, niște mecanisme, da.

Prințesa Urbană: OK, întrebarea următoare este cum facem să scăpăm de ele și să vedem cine suntem, să fim noi?

Connie Larkin: Eu cred, din experiența mea, că orice ființă umană știe că nu este adevărată sie înseși. Și tu știi că atunci când dai lucruri, când erai la grădiniță și dădeai lucruri: cu cât dădeai mai mult, cu atât erai prezentă la faptul că ești mică și insignifiantă.

Prințesa Urbană: Absolut.

Connie Larkin: Deci știai acest lucru. OK. În momentul în care tu ai o conversație în care vezi tot mecanismul ăsta – și în Landmark acest lucru este făcut de excepție – te poți elibera de el. Pentru că îi vezi rădăcina, vezi de unde vine. Vezi, de fapt, că acest mecanism îți menține o judecată despre tine și tu nici măcar nu știi acest lucru. Tu consideri că ești urâtă și rățușca urâtă care trebuie să-i mulțumească pe oameni și să-l facă pe tată-său mândru. Și este o aberație. Pentru că nu este real, în primul rând. Este o falsitate, este ireal. Viața ta va fi condusă de acel lucru pentru că tu nu știi că ai acest lucru care te mecanizează, te mână. Dacă nu-l descoperi.

Imaginează-ți o cameră întunecată sau semi-întunecată. Și la un moment dat – să zicem că ești într-un loc unde sunt șerpi. Să zicem că ești în India. Și ajungi acolo și vezi într-un colț al camerei ăsteia, în întuneric încă, un ceva rotunjit, așa. Ai o frică, nu-i așa? Îți tresare inima, poate te oprești să nu fugi și zici „Hai să aprind totuși lumina”, aprinzi lumina și vezi că este un furtun lăsat de grădinar. Atitudinea ta este complet diferită.

Prințesa Urbană: Și pot să sting lumina după aceea de zece ori. Că tot voi ști că…

Connie Larkin: Tu poți face orice. Sigur că da. Deci în momentul în care pui lumină pe aceste comportamente, de unde vin… După aceea nu le mai ai; sau le ai, doar când te duci și te culci. Adică atunci când adormi pe tine. Când nu ești prezentă. Dar dacă ești prezent și știi de unde vine toată chestia, nu mai cazi în capcană acolo. De ce? Pentru că-ți iubești viața. Nu vrei să ți-o vinzi unui mecanism. Vrei să ai dreptate despre un mecanism pentru care plătești cu viața? Sau vrei să trăiești viața pe care Dumnezeu ți-a dat-o? Că nu se știe dacă mai ai alta după aceea. Poate ai, poate n-ai… Îți dă mâna s-o pierzi pe asta? Sunt oameni care cred că pot să-și permită asta.

Prințesa Urbană: Sunt foarte mulți oameni care nu știu ce nu știu.

Connie Larkin: Da, exact.Majoritatea oamenilor nici nu știu ce vor pe pământul ăsta. Nu știu ce vor. Ce vrei? Păi…

Prințesa Urbană: Păi. Să fiu fericit. Să am bani. Și să nu mor.

Connie Larkin: Ești nefericit, habar n-ai de ce și nu știi încotro te îndrepți. Cam atât. Viață? Ioc!

Prințesa Urbană: Cam toată lumea așteaptă. Viața e după ce…

Connie Larkin: Asta este teoria măgarului cu morcovul în față. N-ajunge niciodată la el pentru că e prins de un băț și toată viața până când ajungi la pensie alergi ca să fii fericit. Acum, că ai ajuns la pensie, acum ce mai faci?

Prințesa Urbană: Te dor toate alea, ești pe moarte…

Connie Larkin: Când trebuie să scapi de dureri atunci nu mai poți fi fericit și până la urmă cumperi un loc de veci în cimitir.

Prințesa Urbană: Acolo o să fii liniștit.

Connie Larkin: Investești niște bani, îți faci un cavou frumos.

Prințesa Urbană: Îmi place, asta. Da. E greu să faci lucrurile astea. La început e un exercițiu, să te uiți și să vezi toate lucrurile astea și multe sunt foarte greu de văzut, că te enervezi, își vine să-ți dai palme, mori că ai pierdut atâta timp, dar în timp devine foarte ușor să aprinzi lumina și să vezi. Dar trebuie să exersezi. Să practici aprinsul luminii în fiecare zi…

Connie Larkin: Scuză-mă, Ioana. Toată viața ai practicat să dormi pe tine. Scuză-mă. Ai multă practică în a dormi.

Prințesa Urbană: Vreau să-ți spun ceva apropo de asta. Mi-am dat seama… lunile trecute mi s-a stricat suportul de la hârtia igienică și bărbatul meu a pus hârtia igienică în stânga, pe chiuvetă. Și cred că mai mult de trei luni eu am încercam să iau hârtia din dreapta. Deși eu știam că nu-i acolo. Dar creierul meu – nu? – era bătătorită calea… tot acolo întindea mâna. Acum s-a reparat. Bineînțeles că vreau s-o iau din stânga. Ce chestie! E fix același lucru. Creierul tău știe s-o ia pe acolo. Și orice este cu lumina stinsă… Nu vreau să mă duc acolo. Dacă sunt șerpi? Dar odată ce-ai aprins lumina, este… Funcționează, dar trebuie să începi de undeva.

Connie Larkin: Începi cu a te întreba. Bine, a descoperi sau a vedea sau a spune adevărul despre faptul că ești nemulțumit despre felul în care-ți trăiești viața.

Prințesa Urbană: Grijile. Ăsta e un capitol important pentru mine.

Connie Larkin: Vai, ce-mi place!

Prințesa Urbană: Eu mă perpelesc. Sunt o maestră a grijilor! Mi-e bine doar când sunt copiii cu mine. În momentul în care ei au plecat la școală, la joacă, în camera cealaltă, să doarmă, gata! Mă sufocă grijile. Ce-o să fie? Fac suficient? Acesta e un lucru în care nu am control în viața mea. Deși în toate celelalte simt că am făcut progrese foarte mari și sunt mult mai bine decât acum zece ani. Aici…

Connie Larkin: Cu alte cuvinte, ce aud eu de la tine este că datorită faptului că te-ai deschis, ți-ai deschis capul cu educația ontologică ai beneficii multe în viața ta.

Prințesa Urbană: Nemăsurate.

Connie Larkin: Nemăsurate, OK. Și că în continuare te complaci în a-ți pierde puterea și liniștea și pacea făcând niște lucruri. Unul din ele este acela legat de părinții tăi, al doilea este cu grijile. N-am ce să vorbesc despre griji. Fac parte din mecanismul care te ține pe bancheta din spate în propria viață. Pot să spun însă un lucru. Eu am grijile. Le văd în viața mea când vin. Ele vin automat. Vin la pachet. Vin și te sufocă, dacă vrei. În schimb, dacă tu ai educația ontologică și tu o aplici și ești prezentă, atunci te folosești de tot ce funcționează să ieși din tiparul ăla. Osho zice: când ai griji, când te îngrijorezi, imaginează-ți că ești ca și cum ești în genunchi și te rogi dracului.

Prințesa Urbană: Aoleu!

Connie Larkin: Serios! Și când îmi vin grijile, cum s-au dus dracului. Pentru că nu stau în genunchi să mă rog dracului.

Prințesa Urbană: O să încerc asta.

Connie Larkin: Grijile au plouat pe noi. Sunt ca aerul în jurul nostru. Nu ne aparțin. Acuma poți să aud pe cineva care spune „Da, bine, nu îți aparțin. Cum adică nu-mi aparțin dacă n-am banii ăia și n-am aia și bărbatul meu bea, na-na-na-na… Am griji!”. Nu, nu! Când renunți la griji și ești prezent la viață, la ce este fără etichetă, poți să faci o diferență, pentru că poți să ai acțiuni corelate cu ce este în realitate. Dacă într-un loc nu-ți este bine, pentru că te coboară, pleacă! Deci ți-am răspuns pentru griji?

Prințesa Urbană: Mă rog dracului, nu?

Connie Larkin: Exact asta faci.

Prințesa Urbană: Fir-ar să fie! Ar putea să funcționeze… Un alt subiect care-mi place foarte mult, care mă preocupă și despre care am scris mult în ultima vreme este felul în care ne simțim foarte bine când ne dăm mai buni decât alții. Când ne validăm pe noi aruncând sentințe și judecând și intrăm undeva și zicem toți cei de aici sunt niște proști, numai eu sunt, numai eu știu… În schimb, asta nu e de făcut.

Connie Larkin: Este atât de neautentic, este scârbos, uleios, grețos, mizerabil… Este oribil! Și nu face parte decât din același mecanism: ego-ul. Deci același lucru. În Australia este o zicală, că unii oameni devin mai mari când taie capetele altora. E scârbos.

Prințesa Urbană: Da, asta vedem pe Facebook. E suficient să intri oriunde, la orice subiect și vezi niște oameni care se înjunghie, latră, se urăsc…

Connie Larkin: Ferească Dumnezeu! Ce spațiu oribil!

Prințesa Urbană: Este ca o lupă, iar lucrurile astea sunt din totdeauna. Dar acum le vezi și ți se pare… ți-e frică să și ieși pe stradă.

Connie Larkin: Păi da, este o alegere individuală. Dacă eu aș face așa ceva, ar însemna că mă poziționez superior. Ce persoană are nevoie să se poziționeze în felul acesta superior? O persoană care consideră că nu este.

Prințesa Urbană: Da, dacă ești prea scund și trebuie să te urci, să vezi mai bine. Nu? Dacă ești bine, n-ai nevoie să faci asta.

Connie Larkin: Dacă ești acasă cu tine, nu faci chestiile astea, pentru că astea sunt coborâtoare. Bineînțeles că este sportul majorității ființelor umane și este de la sine înțeles și tuturor oamenilor le plac bârfele și ce-a făcut ăla și cu cine s-a culcat aia și na-na-na… Și știi, înainte să fac această educație, mi-aduc aminte că puneam, ascultam – și chiar acum ascult, dar mă prind acum ce fac – ascultam, pentru că, cumva, dacă tu ești într-o oală de rahat, când îl vezi pe altul într-o oală și mai mare de rahat te simți mai bine un pic în rahatul tău. E jalnic. Dacă mie-mi merge prost dar ăluilalt îi merge mai prost decât mie. Ce joc patetic!

Prințesa Urbană: O diversiune. Deci zici că putem scăpa de asta. Și ce faci când tu ești cel judecat, de care râde toată lumea, deși tu încerci să faci lucrurile bine?

Connie Larkin: Atunci trebuie să te folosești de educația ontologică, care spune că acțiunile oamenilor, vorbele oamenilor, reflectă cine sunt ei. Dacă cineva vorbește rău despre tine, te bârfește, te denigrează, pe el îl reprezintă ce spune. Nu pe tine. Când cineva face aceste lucruri, dacă încerci să ai o conversație cu ei, ești mai prost decât ei. Motivul este că în primul rând, nu sunt dispuși să asculte că există și posibilitatea ca ei să n-aibă dreptate cu ce spun despre tine. Și atunci vorbești în zadar. Îți pierzi energia, îți pierzi timpul și te amesteci în mocirla lor fără să-ți dai seama. Și apoi mi-a picat fisa la zicala lui Mark Twain, care a spus „dacă tu ai de-a face cu un prost, în primul rând te va coborî la nivelul lui, iar apoi te va bate, că el are experiență”. Știi cum trăiesc asta pe pielea mea? Nu-ți poți imagina. Câtă lipsă de înțelepciune. Și mi se întâmplă alte lucruri și deodată mă trezesc în India că datorită acestor lucruri care mi s-au întâmplat și că mi-au arătat tot felul de chestii, nu mă supăr când mi se întâmplă ceva de genul ăsta. Și când nu mă supăr, măcar nu creez animozitate cu proștii. Asta este fantastic! Un prost cu animozitate e nenorocire.

Prințesa Urbană: Da, te termină, te consumă.

Connie Larkin: Este nenorocire, nu? Poate să ți se facă rău. Și apoi, ce înseamnă prost? O chestie peiorativă. Ce fel de persoană este o persoană care-și bate joc de altcineva fără dovezi? Să-i zicem prost. Mă rog, n-am idee cum să-i zic, că nu folosesc cuvintele astea. Este o persoană redusă, sau o persoană care nu vede. Nu poți să te superi pe o persoană care nu vede. Trebuie să ai compasiune. Apropo, știi ce-mi pică fisa? Cuvintele lui Iisus Hristos din Biblie: „Iartă-i, Doamne, că nu știu ce fac”. Ce să faci, dacă nu pot să înțeleagă mai mult? „Iartă-i, Doamne, că nu știu ce fac”. Măreția la tine, la mine, dacă ai antrenamentele ontologice este să observi și cu adevărat să nu intri în incriminarea lor. Pentru că atunci te-ai prins și tu.

Prințesa Urbană: Da, aici mai am de lucrat, dar puțin.

Connie Larkin: Viața o să-ți arate tot timpul de învățat, că nu poți să te oprești. Învățătura este continuă, până la sfârșitul vieții ai să-nveți. Și după aia, cine știe? Dar nu te poți opri niciodată. Nu poți să spui niciodată „Am ajuns!”, că atunci ți-o trage.

Prințesa Urbană: Exact! Ego, da? Gata, le știu pe toate. Mulțumesc, Connie.

Connie Larkin: Cu plăcere.

Prințesa Urbană: Vestea bună e că revine Landmark Forum. Anul acesta e în septembrie la București.

Connie Larkin: Pe data de 20 mai eu voi fi în față la Hotel Caro la ora 18:15, are loc o prezentare a forumului. Cine vrea, să vină acolo să ne întâlnim și mergem împreună. (Aici aveți detalii despre prezentarea de luni)

Prințesa Urbană: Deci e ca un fel de preview, da? O prezentarea a Landmark Forum pe 20 mai seara.

Prințesa Urbană: Deci chiar și dacă nu vă înscrieți la curs după prezentarea asta, tot o să vă fie de folos. Pe mine m-a convins. Eu am fost la prezentarea asta. Mi s-a părut destul de straniu. Adică lucrurile pe care le auzeam acolo nu le mai auzisem niciodată în viața mea, dar m-am încăpățânat și m-am dus. Curiozitatea cred că m-a împins de fapt. Că nu eram sigură că pot să fac în viața mea lucrurile astea. Păreau pentru oricine altcineva în afară de mine. Eu eram ratată, n-avea cum să-mi iasă mie nimic pe lumea asta. Dar am vrut să aflu ce 0 să se întâmple acolo. Și a fost cel mai important. Cel mai valoros lucru pe care l-am făcut vreodată pentru mine ăsta a fost.

Connie Larkin: Deci ne vedem în data de 20, este într-o luni. 20 seara, la ora 18:15. Vii și tu? Ne întâlnim? Vii?

Prințesa Urbană: Vin!

Sursa foto: shutterstock