Copilăria mea în comunism, ep 12: Salamul prăjit cu ou la micul dejun

M-am gândit că ne va face bine un exercițiu de memorie. Nu va fi unul plăcut, sau poate va fi, căci ne vom da seama cât de bine ne e acum prin comparație, cât de frumos ne cresc copiii, cât de privilegiați suntem că ne-am născut atunci și nu cu 30 de ani mai devreme.

Vă invit să povestim despre cum ne-am trăit noi copilăriile în comunism, pentru că sunt mulți care nu știu cum era pe atunci, pentru că ce se petrecea atunci în casele noastre, pe stradă, în magazine, sunt lucruri greu de crezut, pentru că nu avem voie să uităm de ce am scăpat, ca să nu cumva să ni se mai întâmple vreodată.

Dacă nu vă regăsiți în aceste povești, vă invit să fiți recunoscători pentru asta și să nu contestați experiențele altora. Nu a fost pentru toți la fel. Aveți, vă rog, respect, pentru suferința altora, chiar dacă (sau tocmai pentru că) vă este străină. Mulțumesc.

La Revoluție aveam aproape 5 ani. Primii ani din viață i-am petrecut la bunicii paterni. Mama, care e medic, făcea naveta, și venea împreună cu tata să mă ia vinerea acasă pentru weekend.
Primele amintiri le am cu bunicii. Iarna era frig în casă, bunica încălzea o cărămidă în cuptor, pe care o înfășura apoi într-un prosop și o punea seara sub plapumă. Se lua curentul destul de des, și atunci stăteam cu bunicii în sufragerie, în jurul mesei pe care ardea o lumânare.

Aveam o păpușă mare dintr-un plastic oribil și un ursuleț de pluș pe care îl cărăm peste tot. În ’92 sau ’93 s-a deschis lângă școală, pe Bulevardul Dorobanți, un second hand de jucării, cu lucruri aduse din Germania. Mama îi tot făcea cadouri copilașului învățătoarei, abia atunci mi-am dat seama de lucrurile pe care nu le-am avut.

Mâncare? Țin minte că iubeam la micul dejun salamul prăjit cu ou ochi. După Revoluție, când au început să apară buticurile, magazinele cu de toate, țin minte că bunicul îmi luă o data pe lună, la pensie, o sticlă mare de coca cola sau o cutie de maxi mix. Atâta își permitea să îmi facă cadou. Acea cutie sau sticlă se drămuia, ajungea să țină vreo două săptămâni, cu toate că împărțeam la toată familia din ea.

Culmea, nu am avut niciodată senzația că suntem săraci, că nu avem. Probabil că eram prea mică să înțeleg astfel de lucruri. Bunicii erau în putere, mă iubeau, se îngrijeau de mine, inventau jocuri educative. Bunicul exersa cu noi, copiii din față blocului, tablă înmulțirii, alfabetul. Pe bunica o „ajutam” la curățenie, gătit. Cred că mai mult o încurcam decât o ajutam, dar țin minte cum pregăteam dulciuri împreună, cum învârteam sarmale, cum puneam folii de celofan prinse cu bucăți de dres drept capac la borcanele de gem.

Abia cu mintea de acum îmi dau seama în ce sărăcie trăiam, cum se descurcau ei cu greu, și plâng pentru ei, pentru bunicii mei care au făcut tot posibilul să nu simt lipsa a nimic. Și încerc să le îndeplinesc părinților (căci pentru bunici este prea târziu) toate mofturile, încerc să răscumpăr sacrificiile pe care le-au făcut pentru mine.

Și, dacă îmi permiți, mi-e ciudă pe prietenii mei care deja sunt părinți, care le cumpără copiilor lor o mie de jucării, lucruri sofisticate, cu care copii se joacă singuri în timp ce părinții stau cu telefoanele și tabletele în mână. Noi (verișoara mea și cu mine) nu am avut multe jucării, dar am avut bunici și părinți inventivi care se jucau cu noi, care ne băgau în seamă.
Doamne, sunt atâtea lucruri care îmi trec prin cap. Pentru mine a fost frumos, eram mică, nu înțelegeam nimic, nu știam cum e să fie altfel, aveam familia sănătoasă. Dar când îmi povestesc părinții cum se vedeau lucrurile din perspectiva lor, mi se întoarce stomacul pe dos și simț o nesfârșită milă pentru ei.

Capitolele anterioare le puteți citi aici: Arhivă copilărie în comunism

Photo by freestocks.org on Unsplash

5 Comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *