Când n-avem destule cuvinte să ne cuprindem fericirea

Acum nouă ani, fetița mea era încă în mine. Respiram deodată, mâncam deodată, dormeam amândouă, ne băteau inimile în același corp.

Habar n-aveam ce mă așteaptă. Nu mă puteam gândi mai departe de ziua în care trăiam. Mi-era frică. În fiecare zi până am născut-o mi-a fost frică. Dacă o pierd și pe ea? Dacă nici pe ea n-o s-o am? N-o s-o văd? Îmi era dor și frică și voiam să o nasc, dar în același timp mi-era frică de ziua în care n-o să mai împărțim aceeași carne. O să știe ea să trăiască separat de mine? O să știu eu?

Nu-mi făceam gânduri despre cum o să fie. Nu voiam decât ca ea să trăiască, să se nască sănătoasă, și apoi mai vedem noi, mă gândeam.

Acum șapte ani, băiețelul meu era încă în mine. Mă țineam cu disperare de el, de burta mea țuguiată, îi vorbeam, îl rugam să fie băiat cumsecade și să nu facă prostii. Cu el, știam deja cât de cât cum o să fie. Cunoșteam deja greutatea copilașului pe pieptul meu noaptea, în brațele mele ziua, știam deja plânsul, râsul, mirosul de caise coapte, pumnișorii ca niște bezele, gingiile știrbe, căldura din spatele genunchilor îngropați în grăsime.

Așteptam cu nerăbdare să-l văd, să-l îmbrățișez, să-l aud, dar în același timp știam cât de mult se vor schimba lucrurile pentru ea, pentru fetița mea, care avea doi ani și care se agăța de mine cu disperare, neștiind ce am de gând cu acest nou copil, dacă o mai iubesc, dacă va mai fi vreodată la fel, eu și cu ea.

N-a mai fost la fel pentru ea, nici pentru mine.

Frica a rămas. Iubirea a crescut, dar nu sunt întotdeauna sigură că și ea simte asta.

Râsul a rămas. A rămas și timpul nostru de joacă din fiecare zi. Poveștile seara. Șoaptele noastre.

– Știi cât de mult te iubesc? am întrebat-o aseară cu nasul în ceafa ei, cuibărite la mine-n pat.
– Da, mi-a zis.
– De unde știi?
– Păi și eu te iubesc la fel. Știu cât de mult, dar nu am cuvinte destule pentru toată iubirea.

Exact așa e. Oricât le-aș spune, i-aș strânge, le-aș da, tot ar rămâne teribil de multă iubire neacoperită.

Nu știam eu acum opt ani, nici acum șase ani nu știam prea bine, cât bine, frumos, cald pot trăi fără să am nevoie decât de gândul că-i am, că există, că sunt sănătoși, că-i iubesc și ei pe mine.

Habar n-am cum eram înainte. Eram bine, cred. Acum sunt într-un fel pentru care nu am destule cuvinte. Dar voi știți ce zic.

Photo by Noah Silliman on Unsplash

14 Comments

  1. Irina

    De fiecare dată când vorbești de ea și prin prisma schimbării venite cu sosirea lui, mă bușește plânsul. Deoarece și soțul meu mai dorește să îi oferim șansa de a avea un frate sau o soră alături iar eu simt că mi se rupe sufletul de durere pentru cat ar putea suferi ea. Poate e doar o parte din mine foarte defectă și ea sigur și-ar reveni, dar cât plâng doar când mă gândesc mi-e groază. O iubesc atât de mult și nu știu dacă aș putea gestiona corect iubirea față de amândoi dacă aș alege să mai fac unul. Chiar nu știu și mă doare cumplit deși știu cât mi-am dorit și eu o soră sau un frate și cât m-am luptat permanent să am o bună prietenă care să-mi fie ca o soră, cât m-am luptat să fiu acceptată ca cea mai bună prietenă și cât de dezamăgită am fost de atâtea ori… Nu vreau ca ea să treacă prin toate astea și chiar mă gândesc la tot. Ești minunată, te admir enorm și urmăresc cu mare drag tot ce scrii. Mulțumesc prințesă!

    • IQ

      Irina, eu iti propun alta perspectiva. Da un pic fast forward in viata fetitei tale, cand (poate ca) va avea de gestionat si ajutat unul sau ambii parinti afectati de neputintele aduse de batranete. Imagineaza-ti ca are familia ei si trebuie sa se imparta intre ea si grija pentru parinti. Sau orice alta problema ar putea sa apara. Cand sunt doi e mai bine. Trei sau mai multi, si mai bine. Ai cu cine sa te sfatuiesti, imparti greutatile, alergatura, ai la cine apela daca apar probleme majore in viata (financiare sau un divort etc). Prietenii ca prietenii, dar sangele apa nu se face.

      Ar fi o idee sa pui in balanta o eventuala suferinta de acum (despre care nici nu stim sigur ca va exista si oricum, poate fi gestionata), cu greutatile pe care le-ar putea avea ca adult. Acum esti langa ea, o poti ajuta sa treaca peste, atunci poate ca nu vei mai fi.

    • Manuela

      Poate te ajuta. Am doi copii de 4 și 2 ani. Aceleași frici le-am avut, al doilea a venit dorit dar din întâmplare (cu un an mai repede de cât ne planificasem noi). Te asigur ca este așa cum probabil ai auzit și de la alte mame cu mai mult de 1 copil. Iubirea se multiplica. Nu se împarte. Este infinit mai multă, creste inima in mine de nshpe mii de ori când ii văd pe amândoi, când ii țin pe amândoi in brațe, când (încă) ii mai am pe amândoi la sân (am alaptat in tandem). Exista soluții pentru orice, nu e chiar ușor însă e extrem de frumos și merita totul! Relația mea cu EA a crescut, s-a împlinit, și din prisma existentei frățiorului. Ne completam, suntem complice, învățam toleranta, empatia, răbdarea altfel decât o făceam când eram doar eu și ea (și Papi). Și vorbesc la plural intenționat, și eu învăț odată cu ea.

      Sa ai curaj! Iubirea se multiplica și e infinit mai bine și mai frumos, chiar dacă acum nu îți poți imagina cum e posibil. Este! 🙂

    • Elvira

      Un tanar tatic foarte drag si apropiat mie, astepta venirea celui de-al doilea baietel. Imi spunea ingrijorat ca nu stie daca il va putea iubi si pe el cum il iubeste pe primul. Este prea mare iubirea ca sa o mai poata avea pentru inca cineva. Am ras si i-am spus ca va vedea cum se va naste inca o iubire la fel de mare. Acum baietii au 6 si 2 ani. L-am intrebat cum sta cu iubirea, a ras strangandu-si puiul mic la piept.
      La randul lui, baietelul cel mare, un introvertit care-si tine de jucarii si carti si lucruri, nu are ingaduinta pentru nimeni altcineva sa i le rupa, strice, piarda, decat pentru fratiorul cel mic, pe care-l iubeste si protejeaza cu toata fiinta lui. Nimeni n-ar fi crezut!
      Irina, viata in 4 va fi mai frumoasa si mai usoara pentru voi toti. Si nu doar pentru cativa ani ci pentru o viata intreaga!

    • Mihaela

      Irina, eu o sa dau alt sfat, anume gandeste-te ce vrei tu!

      Simti ca ai energie, resurse si ai vrea sa ai al doilea copil in viata ta?

      Nu te gandi la ce simte fiica ta, ea o sa fie ok oricum, gandeste-te la tine si la sotul tau! Voi deveniti parinti!

      Nu exista un numar corect sau gresit de copii. Poti sa nu ai niciunul, sau poti avea 5 sau 10. Nu e cu nimic mai rau sau mai bine.

      Nici nu ramane traumatizata pe viata daca e singura la parinti, nici nu va suferi groaznic ca mai are frati.

      Gandeste-te la tine si la ce iti doresti tu!

    • Nicoleta

      Iubirea nu se împarte, ea se înmulțește. Așa gândeam și eu când aveam doar fetița cea mare, dar după doi ani a apărut frățiorul ei și mi-a umplut inima de fericire . Surioara s-a obișnuit treptat, iar acum(au 11 repectiv 13 ani)sunt cei mai buni prieteni. Și ca să vezi ce curaj am căpătat, am mai făcut o fetiță care acum are 7 ani .
      Sfatul meu este să mergeți mai departe , bogăție mai mare nu există !! Nu credeam că pot iubi atât, pe toți la fel de mult, dar în același timp pe fiecare în mod diferit.

    • Sis

      Poate un an, doi, apoi, pentru tot restul vietii ei va aprecia si va va multumi infinit..e doar o alta parte din care poți vedea lucrurile.
      (Asa a fost in cazul meu, nu imi imaginez viata fara sora mea)

    • Rox

      Eu m-am „activat” rău la paragraful ăsta:
      „Da un pic fast forward in viata fetitei tale, cand (poate ca) va avea de gestionat si ajutat unul sau ambii parinti afectati de neputintele aduse de batranete. Imagineaza-ti ca are familia ei si trebuie sa se imparta intre ea si grija pentru parinti. Sau orice alta problema ar putea sa apara. Cand sunt doi e mai bine. Trei sau mai multi, si mai bine.”

      Pe bune, nu se poate ca-n 2021 să mai fim în lumea aia în care faci copii ca să aibă cine să-ți aducă apă la bătrânețe. Nu se poate să te aștepți ca ai tăi copii, adulți la casa lor, cu viața lor, să lase baltă tot ca să se transforme în infirmeri. Mi se pare perfect normal să îți ajuți părinții, să fii alături de ei, aș veni de la capătul pământului pentru ai mei, dar există o limită pe care ar trebui să o pună părintele, în primul rând. În țările civilizate oamenii care ajung neputincioși într-o formă sau alta se mută de bună-voie la azil și sunt liniștiți că sunt pe mâini bune, plus că au companie de vârsta lor, pe lângă personal medical specializat.
      La noi, conceptul de azil e similar cu „o doamne, ce copii groaznici are de a fost nevoit să mearga acolo, vai i-au abandonat copiii.” Am destule cunoștințe care efectiv sunt chinuite fizic și psihic alergând zilnic pe la părinți în diverse faze de boli, care cu demență, care cu scutec, părinți de 80-90 de ani care nici nu vor să audă de un așa-zis azil că – vezi doamne – îl asociază cu abandonul. Poți să-i vizitezi și acolo și să știi că sunt îngrijiți mult mai bine decât ai putea să o faci tu vreodată fără să însemne că ești un copil rău sau că nu-ți iubești părinții.
      Asta ca să nu mai vorbim de când mentalitatea asta te face (conștient sau mai puțin) să tai aripile copilului care poate ar vrea să exploreze și alte orizonturi, dar nu poate pentru că simte că tre să stea toată viața după fusta lu’ mămica sau tăticu.

    • Raluca

      Aceleași sentimente ma cuprind și pe mine când ma gândesc la un al doilea copil. La fel și pe soțul meu. Eu sunt singura la prinți, întotdeauna m-am imaginat cu cel puțin 2 copii, însă soțul are un frate mai mic cu 6 ani și deși relația lor e una buna, am înțeles oarecum suferința copilului mai mare prin ochii lui. Poate au fost alte vremuri, poate părinții nu ai știut sa gestioneze situația, însă simt ca îmi iubesc fetița mult prea mult ca sa ii mai fac un frate sau o sora.
      Plus ca nu știu cum as face fata la 2 copii, cu toate ca toată lumea îmi spune contrariul. Însă de comun acord cu soțul am ajuns la concluzia ca rămânem la 1.
      Nu vreau sa ma gândesc ce va face “singura” in viața sau ca nu va avea cine sa îmi aducă apa la batranete, nu fac copii gândindu-ma la asta.
      Așa ca, consider ca e decizia fiecăruia de a face mai mulți copii, după cum simte.

  2. Liliana

    Mult prea bine stim. Asa imi intreb si eu baietelul de 3 ani: Stii cat de mult de iubesc? De necuprins in cuvinte. Aseara s-a agatat de piciorul meu si mi-a zis: “Mami, te iubesc rau de tot! Si pe tine, si pe tati si pe Nati(surioara lui de 10 luni). Pe toti.” M-am topit…

  3. Grecea Simona

    Bună! La fel este și la mine. Aceași întrebare mereu:
    -Sti cât de mult te iubesc? Și același raspuns. Te iubesc mai mult decat mă iubești tu.
    O iubire fără sfârșit între mamă și copii. Băiatul are deja 16 ani, iar fetița 9. Iubirea cea mai mare sau nemărginită etse pentru ei. Ești super. Rămâi așa. 😘😘😘

  4. Maria

    Oare nu e nicio altă mamă aici care simte că viața era mai bună înainte de copil? Ma tot minunez cum toată lumea glorifica viața post copil și cât de minunat e totul și nimeni să zică că ar da orice să dea timpul înapoi oricât de mult își iubește copilul. Unde sunt femeile/bărbații care regretă că au făcut copii deși a fost o decizie asumata pt că asta credeau că vor? E loc și pentru ei?

    • Morera

      Mie personal mi se pare o atitudine profund imatura sa te gandesti ca vrei sa dai timpul inapoi. Si eu as vrea sa fiu tanara, sa am sanii pe care ii aveam la 20 de ani, sa pot sa mananc la 11 noaptea si a doua zi sa nu ma simt rau, sa simt mirosul de tus pe ziare si asa mai departe. Toata lumea regreta diverse chestii din trecut, dar de ce ai trai gandindu-te ce bine era inainte? ce ar fi fost daca?!
      Nu ai cum sa ajungi inainte si degeaba te gandesti ce ar fi fost daca nu, de vreme ce da.
      Asa ca eu cred ca or fi oameni care „regreta” ca au facut copii, sau care se gandesc ca era mai simpla viata inainte, dar nu are rost are sa se gandeasca la nesfarsit la asta, in loc sa traiasca ce au (mai ales ca poti spune orice despre viata cu copii, dar nu ca nu e plina de surprize si de satisfactii si de bucurii)

      Sau tu acuzi lumea de ipocrizie? Ca lumea se preface bucuroasa („glorifica”) dar de fapt este plina de frustrare?
      Eu nu cred. Cred ca oamenii se maturizeaza si desi privesc in trecut cu nostalgie, trecutul este trecut, si intelept este sa traiesti in prezent

    • Printesa Urbana

      Cu siguranta sunt o multime de oameni care regreta in anumite momente ca au facut copii, e o emotie normala, ca toate celelalte emotii si nu cred ca trebuie sa te simti vinovata ca o simti. Nu suntem emotiile noastre, ele vin si pleaca. Daca insa te simti coplesita de regerete, poate ca ar fi bine sa ceri sprijin emotional, sa vezi ce nevoi neimplinite sunt acolo care nu te lasa sa te bucuri de viata (odihna, relaxare, apreciere, iubire, pauza, sprijin) si sa faci tot posibilul sa le implinesti. Cand esti in jocul acesta singura, cand nevoile noastre raman nevzaute, e normal sa ne cuprinda regretul, dar nu este modul sanatos de a trai, e pacat sa iti ratezi viata asteptand ceva ce nu se poate intampla. Solutii sunt si functioneaza, posibil sa reusesti singura, cel mai sigur este sa apelezi la un psiholog care te poate ajuta sa schimbi perspectiva si sa faci tot ce se poate sa vezi binele si plinul din viata ta.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.