Un exercițiu rapid de calmare când ne enervează copiii (sau adulții, internetul, orice)

Am mai scris despre furie, despre cea latentă, care vine din multe locuri, dar mai ales din faptul că nevoile noastre nu sunt împlinite, pentru că:

  • ne comparăm cu alte mame, care par să se descurce mai bine (probabil că nu se descurcă mai bine, cel puțin nu tot timpul)
  • nu primim destul ajutor
  • nu primim apreciere
  • nu ne odihnim destul
  • nu apucăm să facem ce ne place și ne încarcă
  • nu primim destulă iubire, destulă mângâiere
  • pare că toată lumea observă ce facem prost și nimeni nu observă ce facem bine
  • găsim tuturor justificări, doar nouă nu
  • când furia e mare, cortexul prefrontal, partea rațională a creierului, pierde controlul, reacționăm instinctiv, fără filtre, iar dacă pilotul nostru automat spune că la furie reacționezi agresiv, vei vrea să ataci, fie lovind, fie trântind, fie răcnind și jignind.

Am scris și despre furia acută, aia care te cuprinde dintr-odată și te face incontinentă emoțional. În secunda asta ești bine, rabzi, ai controlul, copiii sunt OK, fac și ei ce știu mai bine pe lângă tine, le zici o dată ceva, de două ori, de trei ori, sau se pun în pericol și pac, în secunda următoare, deși știi toată teoria, te scapi: faci fix ce te lăudai acum trei secunde că n-o să (mai) faci până îngheață Iadul: strigi, trântești, aplici o palmă, îmbrâncești, tragi de haine. Apoi te simți ca naiba că ai pierdut controlul, te îneci în vină, se adaugă și asta la lista de mai sus și data viitoare ai șanse cu 10% mai mari să repeți nefăcuta, pentru că paharul tău cu bine e și mai gol.

Bun, perfect, dar cum fac să nu mă mai scap cu urlete, smuceli?

Știi teoria: te asiguri că bumbii ăia de mai sus se rezolvă. Ceri ajutor, ceri pauze, îți dai și ceri și de la cei dragi apreciere, iubire, mai puțină critică, stai departe de ce te frustrează.

Eu chiar le-am spus alor mei: Omușori și om, vă iubesc, dar dacă aud că nu vă place ce am făcut de mâncare pentru voi, că stau ore în șir aici să pregătesc și să strâng și să potrivesc de gust toate chestiile care știu că vă plac, nu vă mai fac nimic. Ia să aud niște aprecieri acolo, nu mâncați ca la cantină, că nu lăsați bani pe masă la final. E bun? Spuneți-mi că e bun. NU e bun? Silențio, vă rog. Puteți lăsa în farfurie, mă prind eu. Dar na, eu știu că fac bun. Așa că hai cu statuia aia măcar verbală, că și eu vă apreciez când terminați tema la artă și pe tine, omule, când repari ceva. Dați aici înapoi, ca să am ce vă da tot vouă.

Teoria e bună, dar practic, practic, ce e de făcut când simți că de transformi în dragonul cu capete de foc?

Poți încerca acest exercițiu de calmare rapidă, e foarte simplu de reținut și de practicat. L-am făcut întâmplător în ziua a treia de carantină, când aveam de făcut ciorbă și felul doi și amândoi copiii trăgeau de mine în direcții diferite, suna telefonul ca nebunul, iar eu eram foarte speriată de tot ce se întâmpla în lume, bărbatul trăgea de mobile să își instaleze biroul acasă, știți decorul, vi se întâmplă și vouă.

Am simțit cum mi se urcă nebunia la cap, urechile-mi ardeau, vocea stătea să năvălească afară pe un ton teribil de ascuțit. Mamă, ce aveam să le ziiiic! Și am făcut cele de mai jos. Și a mers. Vă zic și vouă. Sigur merge!

Exercițiul curge simplu și firesc, de sus în jos. Începem cu ochii și terminăm cu degetele de la picioare. E ca și cum cineva îți toarnă în cap o găleată cu calm. Puteți să vă imaginați că sunt eu aia. Imaginați-vă că eu am un senzor și când simt că o mamă o ia razna, apar acolo imediat ca s-o ajut să nu scape caii! Mă urc pe o scară (e musai, am 1.60 pe vârfuri) și vă torn în cap găleata cu calm. Vă înec în calm capul întâi, apoi tot corpul și în mai puțin de un minut, ești înapoi pe traseu.

Așadar, când treaba se încinge și simți că-ți ia foc centrul rațiunii:

  1. Închide ochii. Ca să te rupi măcar vizual de ce te-a declanșat.
  2. Trage adânc aer pe nas, până îți umpli burta cu aer. Ține-l acolo trei secunde, apoi scoate-l pe gură încet. Mai trage aer o dată. Și a treia oară! Bun, mergem mai jos. Poți deschide ochii acum.
  3. Gâtul. Du o mână la gât și mișcă-ți capul stânga dreapta. O să te ajute să te concentrezi pe senzațiile din corp mai mult decât pe ce te supără în jur. Se relaxează și mâna, și gâtul.
  4. Coborâm spre trunchi. Inima. Poți să încerci să o auzi cum bate? Du o mână aproape de ea. Probabil bate mai repede, mai puternic? Doar simplul fapt că îi dai atenție o s-o mai potolească, și pe tine la fel.
  5. Picioarele. Mișcă-le. Oricum, dar nu înainte, spre sursa supărării. Le poți înfige în pământ, le poți scutura, poți face pași pe loc, poți dansa la stânga sau la dreapta, doar câteva secunde. Mișcă degetele de la picioare.
  6. Respiră din nou adânc. Uită-te la copil. De ce face toate chestiile astea care te scot din sărite? Pentru că e copil, nu știe și nu poate mai bine. Dar o să poată și o să știe, că o să învețe de la tine.
  7. Ești gata! Furia s-a scurs în pământ, în aer, nu contează, nu mai e în tine.

Ochi respirație gât inimă picioare și gata.

Ai reușit să eviți ceva neplăcut, iar asta o să te facă să te simți bine cu tine, o să bifeze câteva dintre lucruri de la început, dintre cele care-ți lipseau. Vei simți iubire, acceptare, apreciere, pe care ți le dai tu ție după fiecare astfel de moment dificil.

Iar la următoare situație cu potențial de reactor, poate nu te vei înfuria la fel, sau poate da, caz în care poți aplica din nou același exercițiu, oricum, nu vei reacționa mai rău.

Nu uitați, Prințesa are senzor și vine imediat cu scara să vă toarne în cap găleata cu calm! (posibil și numai imaginea asta să vă facă să râdeți, și o să se ducă furia, că nu poți să fii furios și să râzi sincer în același timp)

 

Alte articole despre furie:

Cum gestionez furia cea mare?

Cum îmi tratez incontinența emoțională?

Și cu furia ce fac?

Despre răbdare, cu calm

Photo by engin akyurt on Unsplash

 

 

15 Comments

  • Alina spune:

    O sa te chem cand o sa am nevoie de galeata aia. 🙂

  • Lia spune:

    Tare mi-e teamă ca genul asta de lucruri frustrează si mai mult! Cere ajutor! Daca n-ai de la cine, e degeaba! La fel si daca ceri si nu primești! Cere apreciere! Uneori nici liniște nu poti cere! Sau poti, dar ceri degeaba, ca nu primești! Si apoi te simti vinovată ca nu știi sa ceri! Sau ca nu ai oamenii potriviți in jur! Iar alții au si îți dau sfaturi! De respirat putem toți, dar restul e mai greu.

    • Printesa Urbana spune:

      Dacă nimic nu ajută, te rog ia în calcul măcar câteva ședințe de terapie. Nu e asta viața pe care trebuie s-o trăiești, ceva trebuie să înceapă să fie mai bine pentru tine.
      Intotdeauna exista solutii, daca nu reusesti sa le vezi si mai degraba te irita, ar putea fi un pui de depresie acolo. Te incurajez sa apelezi la ajutor specializat inainte sa fie si mai greu. Toti terapeutii fac sedinte online sau telefonice acum, poti face si gratuit cu trimitere de la medicul de familie, daca banii sunt o problema.
      Si stai departe de tot ce te frustreaza, inclusiv de blogul asta, e clar din comentariile tale ca nu iti e bine aici. Nu mai intra, e si asta o dependenta toxica, sa stai unde iti sunt apasate butoanele, incearca sa o rupi, macar pana cand o sa fii mai bine.

    • Lia spune:

      Nu e vorba despre mine, la mine nu e nimic grav, a fost grea carantina, dar a trecut. E vorba ca pe toate blogurile, mai putin al Mirunei, nu se accepta ideea ca uneori nu exista ajutor, ca majoritatea femeilor din țara noastră se împart între un job greu si prost plătit si o familie pentru care trebuie sa facă de toate, ca abia exista bani de mâncare, iar netul le sfătuiește sa-si ia ajutor la curățenie, terapeut si multe altele, de aici frustrarea mea. Eu sunt conștientă ca asa cum trăiești tu si eu si inca vreo câțiva de pe aici, in țara noastra trăiește mai puțin de 5% din populație. Dacă mai adăugăm si munca de acasă probabil am ajuns deja la 1%. Si sa spui ca totul tine de alegeri nu mi se pare împuternicire, ci lipsa de recunoștință, pentru ca multe tin si de noroc si soartă. Faptul ca suntem sănătoși, ca avem copiii sănătoși, ca nu întreținem vreun părinte neputincios, astea toate sunt noroc, nu alegeri.

    • Printesa Urbana spune:

      Daca au acces la internet sa citeasca bloguri, pot folosi acelasi internet pentru a primi ajutor emotional, fie in grupuri, fie in conversatii cu terapeuti care le pot ajuta inclusiv pro bono, dar e vorba despre prioritati si alegeri.
      Nu cred ca 95% dintre mamele din Romania traiesc la limita, cum spui, pentru ca majoritatea oamenilor pe care ii vad in jur, indiferent de oras, pe strada, in parcuri sau in magazin, au telefoane, masina, haine, jucarii mai scumpe decat avem noi, nu traiesc la limita subzistentei. Inclusiv la sate oamenii au telefoane destepte, au televizor plat, sigur ca nu vorbesc de cei care traiesc cu adevarat la limita (si care oricum nu stau sa citeasca bloguri). Timp si bani ar fi, dar nu pentru asta. Poate nu exista disponibilitate de a gandi in felul acesta, iar pentru asta nu e nimeni altcineva responsabil decat fiecare in parte.

    • Lia spune:

      Ai văzut si tu ce se primește când ceri ceva in grupuri, nu prea se primește roz de pe net, se primesc mai ales judecăți si reproșuri, eu, cel puțin nu as cere nimic de la necunoscuți.

    • Lia spune:

      Si inca ceva despre grupuri, chiar azi dimineață citeam pe un grup despre grădinițe postarea unei mame care zicea ca speră sa se deschidă si grădinițele de stat, ca de la 12 iunie nu mai primește ajutorul ăla pentru stat acasă cu copilul (infim, as zice eu, dar pentru ea chiar face diferența) si efectiv nu știe ce sa facă, pentru ca de la serviciu o da afară daca nu se duce, iar pe copil nu-l poate lua cu ea si nici lăsa singur in casă. Nu-ti zic câtă susținere si-a luat, nu trebuie să își mai cumpere carne o lună, ca i-au umplut frigiderul!

    • Printesa Urbana spune:

      Exista si grupuri mai mici care sunt civilizate, poti chiar sa iti faci grupul tau de 3-4 mame care-ti plac pe net, le scrii, le inviti, creezi tu un spatiu in care sa te poti exprima in siguranta, poate fi si doar o conversatie privata la trei patru zile cu cineva intre la cap de pe partea cealalta a globului.

  • ONICO spune:

    Multumim!:)

  • Vilma spune:

    Multumesc Ioana pentru articol. Pe copii, pe astia mici de 5-6 ani cum ii invatam asta cu furia. La noi nu prea merge cu respiratul, mai rau se enerveaza. Daca ii zic sa numaram impreuna pana la 10, numara rapid si apoi fuge si loveste pe cine avea de lovit. Doar daca il tin cu forta in brate il pot opri. Stiu ca spuneai de niste jocuri pentru ei, m-ar ajuta tare mult sa ne povestesti.

    • Printesa Urbana spune:

      La noi au ajutat mult jocurile in care copilul avea control total, pentru ca furia venea cel mai adesea din frica si lipsa de control. Vreo 3-4 saptamani am facut mult asta, o ora sau doua pe zi el alegea tot: ce tip de joc, ce rol am eu, ce fac eu, putea sa ma miste ca pe o papusa, putea sa imi arunce paturi in cap, eu construiam si el putea sa distruga daca dorea.

      Cat despre autocontrol, am facut multe exercitii cand era calm despre cum sa reactioneze cand se infurie: scuturat maini, dat din picioare, alergat pana in camera lui si inapoi, povestit despre ce simte, discutat cu mine sau cu un plus despre orice il supara. Pe unele si le aducea aminte la furie, pe altele nu.

      Acum se controleaza mult mai bine, se mai enerveaza, dar isi foloseste cuvintele si plange, mai ridica vocea, dar nu mai urla ca inainte, plus ca ii trece mult mai rapid si se intampla tot mai rar.

    • Iulia_Be spune:

      Ai putea te rog Ioana sa dezvolti intr-un articol, cand oi avea tu timp, ce tocmai ai scris in comentariul adresat Vilmei? Cred ca ar ajuta multi parinti! O zi faina

  • Simona spune:

    Multumesc!

  • Andreea spune:

    Mulțumesc! Ce bine că ai scris și despre nevoile neîmplinite ale noastre, eu tind să uit despre ele.

  • o femeie spune:

    mai merge si dus la baie si spalat cu apa rece pe fatza, si baut o cana cu apa, si iesit la geam/balcon.
    Nu de alta, dar sa cer ajutor si nu am cui. Dar nici nu as cere, m-am descurcat atatia ani cum am putut, ma descurc si acum. Cei dusi de acasa inteleg :)) . Am invatat singura ca m-am intins prea mult decat imi tine plapuma: ca faceam prea multe/complicate mancaruri, prea multe haine, prea multe de curatzat in casa prea mare, job prea departe, prea multe actrivitati la copil etc. Serios. Se poate trai si in pijama, si fara machiaje in casa, fara covoare, cu geamuri nu asa de curate si cu o salata in farfurie, dar mancata in calm si liniste.
    P.S. nu am avut nici mobil pt cativa ani, manca timp…de tv nu mai zic, ca nu am de si mai multi ani

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *