Tânără de 22 de ani: “Dacă aș avea copii, nu i-aș crește în România, unde e mereu vina fetei, a femeii, a celui mai slab”

Am primit pe email o scrisoare de la tânără care a plecat din România acum trei ani, la facultate. A scris foarte limpede despre experiențele în școala românească și despre motivele pentru care a ales să plece să studieze drepturile omului în străinătate, dar și despre motivele pentru care își face griji pentru sora ei de 16 ani, elevă în București.

Dacă vreți să citiți celelalte articole din seria Adolescent în România, dați click aici.

Cred că îți  citesc blogul de când fetița ta avea mai puțin de un an și eu aveam vreo 13 sau 14. Am crescut citindu-ți articolele, am și trimis către tine unul când eram într-a doișpea și mergeam la proteste, după ordonanța de urgență.

 Scriam  destul de bine cândva. Nu am mai scris un text în română de mai mult de trei ani, așa că îmi cer scuze pentru stilul greoi. În multe zile, nu scriu, nu citesc și nu vorbesc în română. Mă pregăteam să văd niște prieteni la o bere și am dat un scroll pe blogul tău, între machiaj, Beth Hart și ondulatoare de păr. Când am plecat din România la facultate, am făcut terapie, consiliere, mindfulness și meditație. Nu e vina unei țări neapărat sau a unui  sistem anume, dar asociez acasă cu stigma și rușinea uneori. În timp ce mă uitam peste ultimele tale articole, am șters rimelul, fondul de ten, mi-am pus un pahar de vin și am început să scriu. Mi-am amintit multe multe situații asemănătoare. Nu am făcut psihologie, am terminat drept (european, internațional, islamic, britanic, drepturi ale omului). Poate tocmai de asta știu că majoritatea persoanelor exploatate, majoritatea victimelor, lipsite de educație și suport, ajung să își accepte statutul de victimă, să își piardă încrederea, să creadă că nu au control asupra propriului corp și că merită ce  li se întâmplă.

În concordanță cu declarațiile europene, femeile care decid să se prostitueze nu își dau acordul să fie exploatate, violate, sechestrate. Dacă se întâmplă asta, deși au decis să lucreze în sex work, ele încă au dreptul de a anunța autoritățile, sunt tratate ca victime și incluse în sistemul de protecție al statului. Totuși, oamenii au ajuns să discute dacă fetele pipăite în școlile din România merită sau nu asta, pentru că poate au acceptat cândva ca altcineva să le atingă.

 O să scriu numai despre experiențele mele. Poate un adolescent plictisit care dă scroll citește și se gândește că e cazul să înceteze să se poarte ca până acum. Poate că le spune și prietenilor lui. Poate că un părinte va vorbi despre sex, sexualitate, sâni, penis, vagin cu copilul lui, poate că îl va învăța să se respecte și iubească mai mult, să nu repete experiențe asemănătoare.

Am o soră de 16 ani și am început să vorbim despre asta acum un an, când o prietenă de la facultate a mers să o viziteze (lucram full time, biletele de avion erau foarte costisitoare, voiam să plătesc niște luni de chirie în avans). Mi-a spus că sora mea a fost oprită, fluierată și agresată pe stradă în centrul Capitalei Europene a Tineretului de bărbați între 30 și 50 de ani, pentru că e înaltă, are păr frumos, o față rotundă și e dezvoltată. 

Dar sora mea, care e incredibil de inteligentă, amuzantă și care citește cărți avansate de psihologie și parenting, care încearcă să se înțeleagă, să ierte și să discute despre bătăile pe care le-am primit amândouă, din lipsă de educație, sora mea care încearcă să fie singură bine, la 15 ani, a fost fluierată și atinsă, a primit etichete înainte ca ea să fie pregătită să se înțeleagă și să își accepte sexualitatea.

Când eram în clasa a 11-a, nu aveam decât o fustă neagră, lungă, ca un sac. Am făcut naveta și băieții de pe autobuz ridicau de haine, te înjurau, te făceau curvă sau măicuță. Am avut sâni din  clasa a treia. Mama nu m-a lăsat să port sutien până foarte târziu, așa că am mers cocoșată ani de zile, să îi ascund. Nu a vorbit niciodată cu mine despre asta. În clasa a șasea, aveam sânii mai mari decât multe femei pe care le cunoșteam, nu aveam sutien și mergeam foarte aplecată, purtând flanele cu mânecă lungă vara, într-un autobuz fără aer condiționat.

Când am avut prima menstruație, am avut dureri teribile, i-am spus unei colege de ce am nevoie să lipsesc. Am văzut cum s-a dus la fiecare bancă, le-a șoptit tuturor, colegii râdeau și mă arătau cu degetul. Dar nu avem nevoie de educație sexuală, copiii nu trebuie să își înțeleagă corpul și să îi înțeleagă pe ceilalți, să știe suficient încât să nu își satisfacă curiozitatea asaltând, trăgând, pipăind. În următorii câțiva ani, mi s-au atins fundul și sânii de multe ori fără permisiunea mea. Am fost lipită de pereți în clasă, un băiat de două ori mai scund s-a lipit de mine, mi-a tras de haine, i-am simțit erecția pe blugi, aproape de coapsă. N-am mai purtat jeanșii ăia niciodată.

Diriginta a hotărât că e rușinos să vorbesc despre asta. Tata nu a avut voie să vină la școală, am fost mutată în bancă cu același copil, pentru că eram cuminte, să îl ajut să învețe. Am avut mereu probleme cu menstruația și făceam hemoragii, am făcut câte 2-3 ore în drum spre școală și am stat câte 6 ore în bancă.

Trebuia să merg la baie. În clasa a șaptea, cinci băieți au intrat peste mine în timp ce îmi schimbam absorbantul, au sărit peste ușile băii, au încercat să facă poze, au avut voie în baia fetelor. Am plâns și nu am primit niciun fel de ajutor ori consiliere, nici nu am avut voie să merg acasă. În pauze, am fost bullied pentru că plângeam și mi s-a spus de către profesori că sunt bleagă, trebuie să tac, sunt fată, li se întâmplă tuturor. Nu am purtat pantaloni scurți aproape 10 ani. Am crezut că e vina mea, pentru că am un corp care îi provoacă pe oameni să mă atingă. Am vrut să slăbesc, să dispară tot.  La 18 ani aveam 1.65 si 47 de kile, părul tuns foarte scurt și nicio  pereche de blugi skinny. M-am simțit mereu ori prea grasă, ori cu o cupă prea mult, ori urâtă, slabă și tunsă ca un băiat. Mi-am tăiat din mine, din cine eram, din personalitatea mea, ca să nu par depravată, să nu fiu ținta unor incidente asemănătoare.

 Nu mi-am acceptat picioarele, fundul, coapsele, faptul că sunt femeie, faptul că sexul e okay când e consimțit și că e normal să vrei să fii sexy uneori. Le-am șters. A trebuit să plec, să fiu la multe ore distanță de mama care îmi spunea că ești curvă dacă lași să fi atinsă înainte să te măriți, înainte să port sutiene care sunt măsura mea, înainte să îmi las părul să crească, să îl fac blond, să mă simt feminină, să port tocuri la o conferință, să cred că pot să moderez dezbateri cu oameni nominalizați la Nobel machiată, că nu trebuie să aleg între a fi frumoasă și a fi inteligentă. Am crezut, inconștient, că a avea grijă de tenul meu, corpul meu, de părul meu, era o alegere care mă îndepărta de sutele de cărți și miile de articole pe care le-am citit, că trebuie să aleg.

 Bineînțeles, am  fost discreditată uneori când purtam machiaj. Am fost privită mai lung. Acum câteva luni am început să lucrez cu niște prieteni la o campanie pentru uniunea studenților. Purtam bocanci de iarnă, pantaloni cu talie înaltă și un crop top. Aveam machiajul scurs, un  carnet în mână, bannere, zeci de foi și postere printate cu fața mea, discursuri, agende și pătrățele desenate pe cei 3 cm neacoperiți de stomac, ca o glumă: nu trecusem pe la sală de câteva săptămâni și fumam iar ca un turc, între dizertație, lucru și campanie. Am salutat pe toată mea, am vorbit puțin, universitățile devin foarte politice uneori în timpul alegerilor, mai ales cele mari, cu mulți studenți. Un tip pe care îl știam destul de bine a venit la mine. I-am spus NU de mai multe ori. Cu fiecare nu și fiecare întrebare am devenit mai rigidă, am uitat să respir, aerul mi s-a blocat în plămâni, am văzut mai neclar și am fost mai amețită.

Nu am văzut toți oamenii din jur, prieteni împrăștiați la aproape fiecare masă din pub-ul restaurant, oamenii care au pierdut săptămâni învățând un flash mob pentru campania mea vorbind cu berea în mână, râzând și împărțind flyere. Nu era real și nu eram acolo. Eram pe podeaua băii, în autobuz, în sala de sport, alergând cu geci groase în mai și iunie, lipită de pereții unei clase cu miros de transpirație, fast food și lapte stricat, lovită peste fund în drum spre stația de autobuz, mică, murdară, o curvă. Mă vedeam pe mine de atunci și pe mine de acum câteva luni, de undeva de sus, două bucăți de sâni și un fund, mă auzeam analizându-mi hainele, întrebându-mă ce am făcut greșit și ce am purtat, dacă am fost prea friendly sau dacă am interpretat greșit, dacă am dat ceva greșit de înțeles, am avut zeci de întrebări învârtindu-se, până m-am ridicat și am plecat plângând, am luat o bere, multe țigări și m-am întrebat de zeci de ori cum am putut să mă blochez, să nu respir, să nu spun nu și să plec.

Când aud poveștile soră-mii, care e feministă convinsă și care își spune feminatzi cu mândrie, nu pot decât să îmi fac griji și să mă gândesc că pentru ea e mai rău, mai repede, mai direct. Faptul că o femeie ori o adolescentă și-a început viața sexuală, că nu răspunde, pentru că blocajul e o reacție la fel de firească precum un țipăt ori o lovitură, faptul că a acceptat cândva să fie atinsă nu reprezintă scuze ori motive.

Nu e nu.

Dacă aș avea cu 8-10 ani mai mult, aș fi în România și nu mi-aș permite o școală bună, cu educație sexuală în programă, suport emoțional și supraveghere, nu aș face copii. Dacă vreodată aș hotărî să am copii, nu aș face asta în România. Oricât de bine sunt educați și pregătiți acasă, există profesoara aia care poate spune că exagerezi și că vaginul ăla nu e primul pe care l-a văzut jumătate de clasă fără să îți dai acordul, că dacă plângi ești proastă, că fetele mereu au fost îmbrâncite. Oricât îți educi sora, nepoatele și băieții mici din jurul tău, familia, există nota la purtare nescăzută, băiatul care și-a auzit mama țipând nu și care lovește, atinge, trage. Chiar dacă termini 16 ani (și jumătate în UK) de școală, citești, te gândești la un doctorat, îți zâmbești în oglindă, îți spui că ești frumoasă, deșteaptă și că ai plecat de mult, vine o zi când cineva te atinge greșit ori nu înțelege un refuz și ești înapoi: ai 14 ani și e vina ta, chiar dacă atunci aveai acnee, trei flanele unele peste altele, spatele cocoșat, ochelari și două cozi lungi, împletite.

Se lasă pipăite, nu sunt sfinte, nu au dreptul să își exploreze sexualitatea, un da justifică agresiunea sexuală a 100 de nu-uri. Dacă au spus da sunt curve, au doar ceva cu mine. Hai să găsim explicații, în loc de educație. Să justificăm, înainte să ne cerem iertare. Nu e ca și cum o să se gândească la asta peste 10 ani, când o să fie adulți, când vor fi departe de noi, toți cei care am cauzat asta. Nu au nevoie de înțelegere. Unele vor, toate sunt curve. Oricum nu ne face nimeni nimic.

Photo by Resi Kling on Unsplash

60 Comments

  • Ioana spune:

    Am 40 de ani si de vreo 7 locuiesc in alta tara. Singura. Divortata. Fara copii. O intrerupere de sarcina facuta cand am realizat ca nu e cazul sa ma leg la cap cu copilul unui barbat, care desi era casatorit cu mine, nu are nici cea mai mica idee despre planuri de viata ca familie. Regret intreruperea de sarcina? Desigur. Sunt mandra de decizia luata? Nu. Dar ma bucur ca am avut posibilitatea sa aleg pentru corpul meu si viata mea. Daca as fi avut mintea de acum, posibil sa fi ales sa pastrez copilul si sa imi vad de drumul nostru, al meu si al copilului. Nu intotdeauna avem norocul sa gasim persoana alaturi de care putem trai. Ma gandesc la vremea adolescentei si citind aceste articole, imi revin in minte amintiri in ceata pe care se multe ori le uitasem sa cel putin voiam sa le uit. Observ ca sunt inca acolo, atat amintirile cat si ranile, cuvintele, reactiile dure, etc. Acesta este si motivul pentru care o replica cu o tenta negativa cat de mica, imi da peste cap lumea. Incerc sa nu arat acest lucru, dar ma retrag acasa si intorc situatia pe toate partile. Cu ce am gresit? Si imi rasuna in cap toate vorbele mamei…esti o curva, stai de vorba toata seara in fata blocului, te vede toata lumea… pai atat faceam, stateam de vorba. Ptimul prieten la 18 ani, o relatie ce a durat peste 7 ani. Daca mama mea vedea acest fapt ca fiind o actiune a unei curve, ce as fi putut spera ca altii vor vedea la mine? Nu am purtat pantaloni scurti zeci de ani. Azi am invatat sa ma accept. Nu sunt perfecta. Dar ma plac eu pe mine. Dar toti acei ani, care ar fi trebuit sa fie cei mai placuti, au cantarit greu si poarta cu sine dureri pe care nu le poti sterge decat cu ani buni de terapie…

  • Alina spune:

    Eu cred ca totul are legătură cu faptul ca acasă nu ai sprijin. Orice copil, adolescent care știe ca în spatele lui este cineva (mama, tata, frate, var, unchi…) are curajul sa reacționeze în fata abuzurilor. Dacă te simți victima, vei fi victima!
    Tatal meu îmi spunea ca agresorii sunt precum șacalii… te simt dacă îți este frica!!!
    Am 1.57 cm și 50 kg. De la 14 ani am plecat din satul meu sa învăț în oras. Nu am permis sa fiu abuzata!!! M-am oprit pe strada când am fost agresata verbal, nu m-am făcut ca nu aud. Am amenințat ca sun la politie și ca sunt camere pe strada și oricând pot proba abuzul…data viitoare sper sa se gândească încă o data înainte de a folosi apelative vulgare.Am reacționat în parc, tramvai, clasa, de fiecare data poate prea vocal, deși sunt timida, dar nedreptatea și violenta ma transforma.
    Iar dacă familia nu este un suport, atunci copiii ar trebui sa nu renunțe sa ceara ajutor. Cineva, un adult va reacționa cu siguranță.Refuz sa cred ca suntem toți defecți!!!
    OK, diriginta nu te crede, ia apărarea agresorului, mama te considera usuratica…vorbesti cu directorul scolii, bibliotecara, femeia de serviciu, mama colegei, vânzătoarea de la chioșc care te vede cum numeri zilnic bănuții sa cumperi paine.
    Nimeni nu este singur pe lume!!!!

    • Costel spune:

      Acesta e răspunsul corect la majoritatea problemelor enunțate anterior.
      O spune tatăl a doua fete de 23 respectiv 16 ani care muncesc si studiaza in UK singure de patru ani. Copii cresc, evoluează și devin adulți mulțumiți de ceea ce sunt, de ceea ce au realizat fără prejudacăți și regrete, in aproape orice țară sau societate în care trăiesc atăt timp căt părinții le oferă la timp educația și mediul corespunzător.

    • Camellia spune:

      Intr-adevar, din scrisoarea fetei transpare faptul ca nu a prea fost sprijinita de parinti in a-si intelege identitatea, in a-si exprima feminitatea. Si mie, ca probabil majoritatii femeilor din Ro, mi s-au intamplat cateva chestiuni sinistre pe strada (spre ex, pe un bulevard luminat, acum vreo 10ani, cand coboram din masina, pur si simplu a luat-o la fuga dupa mine un individ pe la vreo 40 de ani, am rupt-o la fuga dandu-mi seama care este intentia lui si ca niciodata am gasit cheile intr-o secunda in geanta mea fara fund; ca sa intelegeti imaginea de ansamblu, aveam peste 25 de ani, peste 1.70, imbracata in jeansi si nu tocmai tipul mignon:)))….dar nu am riscat sa ma lupt cu nebunul, chiar daca era un bulevard luminat. Ce e important este ca am avut sprijinul tuturor din jur, in 5 min prietenul de atunci al surorii mele si fratele lui au plecat sa cerceteze strada si sa ii ceara socoteala agresorului. Nu mai zic de ai mei, care daca ar fi aflat, ar fi chemat urgent politia. In general, familia mea mi-a dat aripi, nu m-au facut niciodata sa ma simt rusinata de faptul ca sunt femeie, ca sunt atractiva, ca nu m-am maritat cu primul prieten din studentie s.a. Imi e greu sa imi imaginez cu ce presiune creste o copila, care are niste parinti reci, necomunicativi, ingraditi de tot soiul de credinte limitative. Prin prisma acestei lipse de sprijin pot sa empatizez cu autoarea scrisorii si sa inteleg de ce s-a simtit ca o victima o buna parte din adolescenta sa. Si pare sa fi avut o doza mare de ghinion, cu tot felul de intamplari horror, nu stiu in ce oras a locuit, dar tinerii respectivi par sa fi avut probleme grave de comportament, recunosc ca nu am avut parte de asa ceva in adolescenta. Insa, partea buna este ca a invatat sa isi consolideze stima de sine, in ciuda lipsei de sprijin cu care s-a confruntat.

  • Ioana spune:

    Daca violul in grup al celor 7 din Vaslui, desi mediatizat, nu a schimbat nimic din mentalitatea noastra, ca oameni in primul rand, ci din contra, a intarit ideea ca e vina ei ca purta fusta si ca s-a urcat in masina in care se afla un prieten.
    Acum 10 ani, pentru ca nu existau autobuze frecvente pe ruta Brasov -Rasnov, am decis sa fac autostopul, lucru absolut normal pentru locuitorii din acele sate din jurul Brasovului. Masina care se afla in statia de autostop, pentru ca da, exista statii de autostop, era deja ocupata pe bancheta din spate de 2 doamne, iar eu am urcat in fata langa sofer. Doamnele coboara in primul sat, soferul porneste mai departe catre Rasnov, destinatia mea si din vorba in vorba imi spune ca e localnic si brusc, o mana pe coapsa mea. Am inlemnit. Aveam 30 de ani. Septembrie. Imbracat in jeansi si geaca, nicidecum “provocator”… mii de ganduri in capul meu, in jur doar camp, il rog sa traga pe dreapta. Opreste, deja imi era teama de ce ar putea face. Ii arunc cei cativa lei pe care ii tineam strans in pumn si cobor din masina. A plecat in tromba, a claxonat si mi-a urlat ca sunt o curva. Ce am facut eu? Am inlemnit…si am pornit incet pe jos, eram aproape de satul Cristian. Am spus ceva cuiva? Nu. De ce? De teama ca voi fi judecata ca sigur am favut eu ceva, de rusine.

  • Ana spune:

    😢Din pacate asa am fost crescuti…sa fim rusinati pentru nimicuri…Am hotarat sa-mi cresc altfel copilul inca inainte de a-l avea-incredere si respect; i-am tratat cu respect pe copiiii cunoscutilor si am vazut cum creste increderea lor. Dar…ce facem cu bunicii? Fac parte din viata copiilor nostri si ii auzim cand le spun: “esti urata cand plangi” “ ce rusine ca sugi la san”(copil de 1 an), “ sa-ti fie rusine ca vrei numai in brate” sau numai cu mami +alte rusini si frici cu bau-bau sau conditionari nejustificate.

    • Teodora spune:

      Buna, le spunem clar sa limiteze astfel de iesiri, expresii, etc. Daca nu reusesc/vor/li se pare exagerat, atunci limitez eu vizitele si interactiunea. Poate asa inteleg.

  • Roxana spune:

    In ciuda a ceea ce citesc si ma infior, eu imi invat fata sa fie si sa se simta frumoasa. Ii iau haine care sa o ajute la asta, o incurajez in sensul asta, conform cu varsta si in limite decente. Dar si sa stie sa pastreze distanta si cand sa fuga sau sa ceara ajutor daca e cazul. Nu se poate sa ne conditioneze viata astfel de comportamente (si eu am avut o perioada cand ma imbracam in haine largi, gri, cu gluga pe cap si tot nu am scapat de hartuiala. Dar eram cumva dracoasa, nu aratam ca mi-e frica, le raspundeam cu capul sus dar cat sa nu ma considere aroganta si sa-i atat mai rau. A fost insa si noroc cred. De ex, o data cand am facut autostopul in adolescenta, cum am urcat in masina l-am sunat pe prietenul meu, i-am dat nr masinii, i-am spus pe ce drum sunt, de fata cu soferul, of course, iar cand am vazut ca o ia pe un alt drum, care eu stiam ca trece printr-un lan de porumb, i-am cerut soferului buletinul si i-am dictat datele prietenului meu prin tel. Nu stiu cum s-o fi simtit daca nu avea intentii aiurea, stiu ca mustacea).

    Ideea e ca nu cred ca trebuie sa traim cu frica (de orice, de atentate, de covid..de nimic, doar cu putina precautie), trebuie sa fim frumoase, senzuale, uneori putin provocatoare, e ok, dar depinde de context si sa fim f atente, sa observam orice gest sau privire care poate sugera ceva, sa luam masuri din timp. Nici acum, la 40 de ani aproape, nu trece o zi sa nu se ia vreun “macho man” de mine. Cumva ii indepartez pasnic, chiar daca e 1 noaptea si sunt singura pe strada, iar el e cu gasca lui.

    Asta trebuie sa invete fetele, dar e greu de explicat. Nu trebuie sa-si ascunda frumusetea, sexualitatea, trebuie sa-si traiasca viata. Dar sa fie un pic smechere, din atitudine sa-i tina la distanta. Si asta doar cu incredere in parinti, dascali si in ele, fara suport, cam greu. Si cateva scheme de autoaparare, in caz de ceva mai grav. Eu a trebuit sa si caftesc in generala de ex, nu mult, pana au zis ” asta e nebuna, sa o lasam in pace”.

    • E. spune:

      Autoapararea e frectie la picior de lemn, ti-o spun eu, cu ceva ani de judo la activ. Cand dai de un mascul pus pe harta sau cu ganduri de “sex surpriza à la Vaslui”, cea mai sanatoasa e fuga. Cand nu se poate, tot ce poti sa faci e sa-l lovesti in ochi, gat, zona inghinala, daca mai ai timp de reactie. Dar schemele pe care le vezi in tutorialele de autoaparare sunt egale cu zero in viata reala.

  • E. spune:

    Pe bunici i-am pus la punct de la bun inceput, mai intai cu vorba buna, dupa aia taios cand au insistat sa continue cu tampeniile exemplificate in comentariul tau. Am ajuns chiar sa limitez contactul cu bunicii paternali din cauza asta, cand efectiv am clacat, am simtit ca sunt o prezenta toxica pentru copiii, ca le baga in cap tot felul de ineptii, si dupa aia ma chinui sa le explic ca NU sunt urati cand plang, ca NU exista Bau-Bau, ca NU ii dau la tigani daca nu sunt cuminti, ca NU e nimic rusinos sa ne luam in brate etc. Enough is enough. Nu am rabdare si nici energie sa ma lupt cu cretinismele pe care stimabilii bunici le debiteaza, si nici nu vor sau nu au capacitatea sa inteleaga dincolo de ideile lor fixe si proaste. Aia e, uneori chiar nu se poate, asa ca aproape am taiat legaturile.

    • E. spune:

      *paterni, nu paternali

    • Cri spune:

      E ok si paternali ca nu suntem la scoala. Am imteles ce ai vrut sa spui

    • Cris spune:

      Sunt de acord cu modul tau de a creste copii, dar cred că nu ai dreptate în legătură cu bunicii. Ei își iubesc nepoții mai mult decât pe copii lor iar distanțarea nu este soluția. Știu, suntem tentați să fim radicali atunci când e vorba de copilul nostru și ni se pare că doar noi avem dreptate însa uneori, dreptatea e la jumătate. Și bunicii pot fi educați cu vorba bună și blândețe, nu doar copii.

  • o femeie spune:

    Noi am racit relatiile cu bunicii fix din motivele acestea. Au inteles asa ca ne descurcam ca parinti si nu se mai baga peste educatia noastra (asa de mult, evident).

  • Mihaela spune:

    Eu cred ca exagereaza fata. Si ca educatia sexuala nu ar rezolva problemele. Poate dimpotriva.

    Multe frustrari, provocate probabil de mama (de ce sa nu poarte sutien??!! de ce sa-i spui copilului ca e curva daca …?!! ) pe langa asta si ghinion la scoala cu diriginta si colegii. Mare parte din vina zic eu ca au parintii aici.

    • Dana spune:

      Ghinion?!!?Lipsa de educatie si cretinismul nu sunt ghinioane.In Romania nu exista lege, asta e problema.Ghinion este cand se intampla unei singure persoane, nu de sute de ori in toate localitatile din Romania.

  • Mihaela spune:

    Ideea cu bunicii si cu de ce zic toate astea e ca:

    -ii deranjeaza zgomotul cand plang copiii
    -nu vor sa ii tina mult in brate

    Nu e de educatie, e de confortul lor. Plus, cred ca si tu esti la fel ca ei si iti fac o favoare scapandu-te de toate astea.

    Poate in loc de racire, le puteti spune ca pe voi nu va deranjeaza astea, deci nu are sens sa le schimbe in alea 2-3 ore cat stau ei singuri cu copiii.

  • Rus Corina spune:

    Educatia evident e cea mai importanta. Ea este cea care poate schimba o memtalitate. Din pacate, sunt multe de facut in Romania. Accesul la cunoastere si schimbare e liber. Ceea ce e un mare plus pt tara noastra micuta. Dar imi pun urmatoarea intrebare: cati vor schimbare? Cum ar fi daca toti am.pleca din tara, ca nu ne convine una sau alta? Cine ar mai ramane aici? Eu cred ca de vina pt traumele suferite de multi copii, indiferent ca sunt fete sau baieti( si baietii le au pe.ale lor sunt sigura) este educatia parintilor. Si cred ca ar trebui sa luptam cu ToTII sa schimbam mentalitati – sa invatam din greseli si sa le indreptam. Cadrele didactice sunt primele care ar trebui sa treaca printr-un proces ds schimbare a mentalitatii. Apoi, modul in care ne crestem copiii – pareri ca bataia e rupta din rai, ca altceva nu poti face ca sa te asculte cel mic, toate astea ar trebui incluse in pregatirea parintilor. Si ma bucur ca au aparut deja materiale ajutoatoare in acest sens. Dar, si e un mare DAR, revin: trebuie sa vrei altceva!!! Eu una, vreau! Si imi cresc baietelul fara bataie. Are deja 4 ani si cred ca functioneaza. Desi unii ar spune ca e needucat. Eu zic ca e nevoie de rabdare cu un copil si disponobilitate pt multele explicatii care vin odata cu el. Totul pornește de la parinti. Dar cabd copilul ajunge mare, el poate sa se maj si automodeleze. Exista terapie. E suficient sa vrei. Repet, cum ar fi sa plecam toti din tara, ca nu ne convine ceva? Nu cred ca e mai bine peste tot. Ai in alte tari sunt astfel de probleme. Poate mai grave. Doar ca nu le stim. Asa ca…. nu mai blamati Romania. Mai bine sa facem ceva ca sa schimbe ,,, in bine, nu in mai rau!

  • MN spune:

    Draga mea, ai si nu ai dreptate in tot ceace spui. In primul rind te vaicaresti mult mai mult decit este normal. Ai ochi , urechi , numai pentru lucrurile rele si mai putin pentru cele bune. Ducindu-te in occident ai impresia ca l-ai apucat pe Dumnezeu de picior. Preamaresti occidentul si esti intro-o continua critica pentru cei in mijlocul carora te-ai nascut. Parerea mea este ca , mergind in occident, ai schimbat blana de oaie cu blana de lup. In curind vei descoperi adevarata fata a celor pe care-i preamaresti, si anume ca sint infinit mai perversi, mai fara scrupule, decit cei pe care ii desconsideri astazi. Va veni vremea cind vei dori sa te intorci acasa si nu vei mai putea face acest lucru ( citat din parintele Arsenie Boca). Eu iti doresc succes,

    • Capsunarita spune:

      Iar Arsenie Boca? Unii români din România și-au găsit un idol și inventează tot felul de povești cu ce a zis el, ca să-și mai îndulcească viața, chinurile și să-și mai alinte din frustrări. Normalitatea este departe de patria mamă și din păcate cu timpul, această realitate devine tot mai evidentă.
      Înțeleg perfect ce spune această tânără și mă regăsesc în vorbele ei, pentru că ducem cu noi peste mări și țări răni deschise a unei realități prea sălbatice în care ne-am petrecut copilăria și adolescența.
      Eu mă bucur că-mi cresc copilul în afara României, deși nu-i ușor și nici comod ca limba maternă a copilului tău să fie alta decât a ta și să trebuiască să-i explici în altă limbă chestiile importante, dar diferența de mentalitate, comportament, atitudine și reacție este colosală.

    • Oana spune:

      imi iau din timpul meu sa iti spun: comentariul tau e, cap-coada, gresit, din toate pdv. Esti clar habotnica(lasa-ne cu “parintele” Boca), ultra-nationalista(“Occidentul”-sursa tuturor relelor), lipsita de empatie, acuzatoare a victimei. Nici un dram de intelegere, de empatie, de mila. Sper ca fata asta, daca citeste comentariile, sa nu se uite in gura ta atotstiutoare. Esti un cliseu ambulant de crestina intoleranta si care judeca victimele, care nu are o vorba buna, numai venin. E dreptul tau sa te exprimi si nu e dreptul meu sa doresc sa te cenzurez. Dar totusi fa-o, abtine-te, caci te umpli de penibil pe la gura.

  • MN spune:

    Draga mea , si iti mai doresc ceva. Nu mai da vina pe altii, adevaratii vinovati pentru tot ceace ni se intimpla sintem in mare parte noi insine. Deci incearca sa te “judeci” pe tine inainte de a judeca pe altii. Parerea mea este ca nu ai fost niciodata o “luptatoare” , nu ai avut curaj , te-ai clatinat puternic in fata oricarei adieri usoare de vint. Uita-te cu atentie in interiorul tau, acolo vei gasi solutia.

    • Mihaela spune:

      au “sapat-o” parintii, de aia nu a putut fi luptatoare. Nu au stiut sa-i dea incredere in ea insasi.

    • niko spune:

      SI daca tot ii sugerati sa nu mai judece ( desi culmea, era vorba despre niste abuzuri care intr-o tara civilizata se mai si pedepsesc)- dumnevoastra de ce o faceti ?
      De unde sititi cat de luptatoare a fost sau cum trebuia sa se comporte ca sa v-o dovedeasca? Despre ce vorbiti?!? SI ce e de ”judecat” la tine cand esti abuzat, pipait, cand esti fluierata, batjocorita, cand esti atinsa fara sa vrei, cand ti se arata penisul pe strada, si cate si mai cate care se intampla zi de zi femeilor din Romania? Macar cunoasteti mecanismele unui abuz si cam cat de tare se invinovateste cineva care pateste lucrurile acestea? Banuiesc ca nu ati avut experiente similare, si oricum se pare ca si daca le-ati fi avut, le-ati fi normalizat si v-ati fi uitat in ”interior” si ce ati fi facut? Ca vad ca va pricepeti foarte tare.
      Daca tot doreati sa ii dati un sfat de bine, ii dadeati din ”pozitivitatea” despre care tot faceati vorbire ca ar trebui sa o aiba si ea….pozitivitate de care nu va prea vad debordand .Mai bine si mai crestinesc ( ca tot aduceti vorba de parintele Arsenie Boca) ar fi sa o sustineti cu o vorba buna sau nu sa i aduceti acuze nefondate si nejustificate:)
      Tot dati sfaturi altora sa se uite in interiorul lor, poate ar fi bine sa va urmati propriul sfat sau daca nu aveti cum sa contribuiti astfel incat sa ajutati in mod real, macar sa va abtineti daca tot nu aveti empatie.
      Numai bine .

    • o femeie spune:

      Cea mai mare greseala e sa judecam victima. Ea e victima!! Poate mai delicata decat alte femei, poate mai putin luptatoare (desi studii in strainatate si job important in strainatate numai o femeie puternica poate avea). Si daca era goala pe strada nu scuza abuzurile!! Nu mai cautati scuze abuzurilor.
      Realmente pe ea au afectat-o prea mult si a inghitit prea multe jigniri! a depasit limita ei, iar fiecare are limita proprie.

      Am incredere ca intr-o zi va gasi puterea sa treaca peste toate astea si sa devina o femeie extraordinara. Poate chiar de azi.

    • Cristiana spune:

      MN, serios acum, te-ai gandit 2 secunde inainte sa scrii asemenea comentarii la acest articol in care o victima povesteste abuzurile prin care a trecut? Pana cand o sa mai consideram ca victima trebuie sa fie mai puternica si sa se uite in interiorul ei si sa se roage in vreme ce agresorii sunt uitati complet din ecuatia asta? Nu asa, nu. Incearca sa te judeci pe tine inainte sa ii judeci pe altii e un fel de “da, te-au violat, dar tu nu vezi cum erai imbracata?”. Va rog, hai sa incetam cu asemenea atitudini….

      Ah, si chiar vreau sa stiu cati dintre cei care comenteaza ca nu a fost o luptatoare au incercat sa studieze in alta tara. Asta asa, ca dublu standard.

    • Ariela spune:

      Onico, va voi relata din experienta mea cu profesorii care nu numai ca nu luau atitudine, ba chiar mai rau. In liceu profesorul de matematica ii privea in mod repetat fundul colegei mele pana am inceput sa remarc asta cu glas tare si s-a oprit. In facultate, un profesor (care era si judecator si chiar cunoscut!!) ma “invita” de fata cu toti colegii sa “ma odihnesc” pe canapeaua din biroul lui cand vin din calatorie. Sau imi cerea (de fata cu alt profesor care “ranjea”) daca vreau sa il invat Gaudeamus ca daca nu vreau se considera “viol”. Si multe alte faze – probabil colegii care citesc pot confirma. Atunci pe moment am fost afectata, categoric. Totusi nu am spus nimic parintilor din cauza aceleeasi atitudini (pe care o au parintii domnisoarei care scrie) si pentru ca nu ar fi putut schimba nimic. Lucruri neplacute (cel putin) s-au intamplat mereu in scoala chiar si abuzuri din partea profesorilor. Doar pentru ca dumneavoastra nu ati intalnit nu inseamna ca nu exista ci doar ca multe dintre ele nu au fost facute publice niciodata.

  • Metac spune:

    Mda… Avantajul meu că am avut frati băieti, nu că nu am avut probleme.
    Nu se uită niciodată, chiar dacă, rămân la nivel de discutie propunere
    Sunt mamă, am fiică de 21 ani.. Ce știu… Că nu a fost scutită, că este o lipsă de educație crasă pe acest subiect “Femeia” că unii au tati libidonoși și văd în casa lor puratarea taților, fetele o văd la mamă, sau modul de viața libertin, filme porno pentru educație???. Deci sunt astfel de familii si putine cu principii😔
    E democratie, lubertate, trebuie, să gustăm din toate,” ce grețos”
    Ce aș adăuga… Dacă aș afla, spun astfel că încă, cred că fiica, mea, îmi spune tot, deci dacă aș afla că doar cu un cuvânt a fost atinsă, jignită, agresată deja este mult, eu ca, mamă aș muri de gâtul acelei persoane!!!
    In România, bullingul incepe încă, din grădiniță, deoarece asa a evoluat cultura – incultură-necultură,promovată la maxim
    Etichetarea se face la cum te imbraci piepteni etc
    Nu se mai uita nimeni la, suflet si inima.
    O fata, cu principii si decentă nu se va purta niciodata lasciv, iar faptul ca te imbraci ca o măicuță nu ești Maica, Theresa-te poți crede, dar inima rămâne de sarpe cu deget îndreptat mereu spre a judeca pe alții și restul nu vezi că arată spre tine… Sunt multe de discutat pe acest subiect, până la eviscerare sunt multe felii de dezbătut, dar ca un sfat, cunoasterea este buna, necesara, ma, refer la educatia sanitara, educatia sexuala etc
    Si incepe in familie🤗
    Neapărat!
    Cât despre fetele care vând bilete la locurile ocupate în rai, cunosc situatia….Chiar ar avea de lucru în a fi ajutor pentru cele fără sustinere in familie, scoala si intampina astfel de greutati, să isi canalizeze energia sfințeniei în a face bine celor necunoscătoare…. Intr-un fel daca au fost ferite de situatii de genu… mintea tot le-a umblat brambura in perioada adolescentei…. 🤔

  • ONICO spune:

    ,,Dacă vreți să citiți celelalte articole din seria Adolescent în România, dați click aici”. Nu, multumesc. Puteai sa ii spui seriei ,,Adolescent in infern”, sugera acelasi lucru, si eu nu mai citesc articole care sugereaza ca aceasta tara este o gheena. Lucrez cu adolescenti, am fost adolescenta. Nu am intalnit profesori care sa ma tina la scoala cu sangele curgandu-mi pe picioare, nici nu am auzit de astfel de profesori. Nici de profesoare (deci femei) care sa le spuna elevelor ca e ok sa fie tabarate de baieti in baie nu am auzit, nici la stiri macar, ca acolo mai apar (si foarte bine ca e asa) stiri cu profi denaturati care au relatii cu eleve. S-a mai comentat aici ca articolele nu par reale, va suparati (autoarea si sotul ) ca vi se spune asta, eu nu sustin asta, decat atat: daca povestile astea par pentru multi cititori din alt film, inseamna ca nu sunt generale.De ce nu s-a adresat fata asta Politiei, daca era agresata si la scoala, si in autobuz, si pe unde calca? Sa tabarasca baietii peste tine in baie si in autobuz…nu va suparati, aici va spun ceva: astfel de lucruri sunt posibile in scoli dubioase, unde chiar si profesorii se tem de elevi. Stiti vreo tara fara astfel de scoli? Problemele adolescentilor sunt reale( este o perioada tulbure, marcata de dezechilibru emotional), dar sunt universale. Da, ei trebuie sustinuti, ajutati, calauziti de adultii din viata lor (parinti, consilieri, profesori).
    Nu se intampla asta tot timpul si peste tot, este adevarat.
    Dar sa sugerezi prin aceste articole ca in scolile din Romania, la modul general, se intampla asemenea orori, este nedrept. Aceleasi generalizari la indemana, facile, puerile, de dragul melodramei, care nu au nimic constructiv.
    Stiu ca nu te afecteaza cu nimic, stimata Printesa, dar eu n-o sa-mi mai pierd timpul cu aceste articole (chiar daca ii citesc in fiecare seara fiicei mele aventurile Emei si a lui Eric si astept articole care ma vor ajuta in ,,jobul” de mama.)

    • Robo spune:

      ce sa faca politia mai precis daca le zici ca au intrat baietii peste tine in baie sau ca te-au pipait in autobuz?
      nu au ce sa faca, ca astea nu sunt infractiuni.
      bine, daca te duci la politie cu asa ceva o sa rada aia de se prapadesc si o sa-ti iei la glumite de autobaza cu toptanul

    • Alina M spune:

      Eu nu imi dau cu parerea daca articolele sunt sau nu adevarate, dar recunosc ca mi-e greu sa empatizez cu acesti tineri, pentru ca nu am patit sau asistat niciodata la ce povestesc ei. Ori am trait eu intr-un bula, complet deconectata de la ce se intampla in scoala/liceu, ori am avut noroc de o scoala/un liceu bune. Chiar nu au fost si nu sunt toate scolile/liceele asa cum par din aceste articole (un adevarat iad pe pamant). Nu am fost niciodata atinsa, e adevarat ca am fost mereu bataioasa si i-am pus la punct pe colegi de la primele glume proaste (chestii de scoala, nimic sexual), normal ca mai erau discutii, glume, chiar batai, dar comportament d-asta de caini in calduri n-am vazut la scoala (la liceu si la facultate deja nu se mai punea problema, erau oricum putini baieti in clasa/grupa si se comportau destul de civilizat). Sunt sigura totusi ca exista persoane care au trait si traiesc ce scrie in aceste articole, as zice ca atitudinea parintilor conteaza enorm si determina felul in care un copil/adolescent/tanar reactioneaza in astfel de situatii. Eu am avut mereu sprijin din partea parintilor, de aici si curajul meu de a ma “bate” (uneori la propriu) cu oricine indraznea sa ma desconsidere in vreun fel. Am capatat un fel de incredere (probabil exagerata) in mine, nu in sensul ca ma supraestimam, ci ca stiam ca nu am de ce sa accept sa fiu tratata urat de cineva, reactionam imediat. Nici nu stiu cum sa explic, unii parinti cresc victime, altii cresc oameni care impun respect, iar asta vine din sustinere neconditionata. Ah, ca mama era exagerat de exigenta, ca mai aveam conflictele noastre, da, aveam, dar cand era vorba de cum le permit altora sa se poarte cu mine…m-a invatat exact ce trebuie.

    • Dana spune:

      Buna!
      Din ce oras esti?La ce scoala si liceu ai invatat?Parintii tai ti-au oferit o educatie?Ce statut social avea familia ta/Ai avut o comunicare cu ei?
      Daca la aceste intrebari ai raspunsuri care inclina catre pozitiv, nu iti da cu parerea.Experienta ta e una fericita.Cum este si cazul fetitei mele.Invata la o scola buna, unde nu se intampla astfel de lucruri, comunicam foarte mult cu ea, si eu si tatal ei, etc….Dar realitatea in majoritatea cazurilor sta cu totul altfel, din pacate.Si realitatea este ca in nici unul din cazuri nu ar trebui sa fie asa.Chiar daca un singur copil sau fiinta este nedreptatita, ar trebui sa ii sarim in ajutor, nu sa judecam, nu sa invinuim, nu sa spinem ca merita!

    • o femeie spune:

      eu am discutat despre asta cu un politist si recomandarea a fost sa ma feresc ! Asta e tot ce a putut face pt mine…

    • niko spune:

      Pentru Onico-E foarte bine ca nu stiti si ca nici nu concepeti sa existe astfel de profesori-traiti in continuare in bula aceea-faptul ca nu vi s-au intamplat lucrurile astea, sau ca nu ”stiti” pe cineva-desi va uitati chiar si la Stirile de la ora 17.00-nu inseamna NIMIC. dar in fine. Asa ne place noua in tara asta, sa le stim pe toate si sa invinuim victimele, ca sigur or fi facut ele ceva de cineva s-a luat de ele-or fi din medii proaste, in scoli slabe , samd.
      Normal ca nu este o generalizare-si normal ca nu sunt toti profesorii asa, dar faptul ca negati existenta lor pentru ca pur si simplu nu ati patit asta si nici nu ati ”auzit” -de ca si cum te si apuci sa vorbesti despre asta cu cineva-denota doar lipsa de empatie si dorinta de a intoarce capul atunci cand auziti de un abuz, ba mai mult-il si justificati prin argumente stupide, inventate de dvoastra, pentru a va sustine propria ”bula” din care va e asa de confortabil sa vorbiti si sa emitetii pareri despre lucruri pe care cum bine ati afirmat-nu prea cunoasteti nimic.
      Va spun eu ceva si mai grav-exista si profesori care abuzeaza sexual minori-sper sa nu fiti niciodata in situatia de a intelege despre ce e vorba sau de ce victimele-in special in Romania tac, pentru ca nu au alta solutie-ar fi prea multe lucruri de discutat despre motivele pentru care tac, poate daca va intereseaza cu adevarat o intrebati pe Printesa Urbana si poate va va sugera niste carti in domeniu.
      Mult noroc in bula in care credeti ca in Romania chiar te poti duce la politie si se va rezolva ceva pentru ca esti pipaita, fluierata, agresata verbal, umilita, samd.

  • ONICO spune:

    ,,Emei si ale lui Eric” am vrut sa zic:)

  • Alina spune:

    Sincer pt 22 de ani ma asteptam la un text mai coerent putin, am citit de cateva ori pana am inteles (mai) toata povestea. Probabil ca fiind un subiect sensibil a fost scris sub influenta acestui aspect. Foarte multe dintre problemele prezentate sunt din cauza familiei si domnisoara a fugit in alta tara departe de aceasta familie.
    Cred ca ar fi bine ca aceste traume sa fie explorate la un psiholog, este singura varianta pentru a depasi aceste lucruri intamplate in adolescenta.

  • Oana spune:

    Citind unele comentarii ma intristez. Femei, ca si povestitoarea, sar sa o acuze ca e fake povestea, ca e incoerenta, ca e/a fost lasa, ca ce atata vaicareala, ca dc nu a anuntat politia ca intra baietii peste ea in baie, ca e exagerat, ca ele nu au mai auzit asa ceva.
    Nici o vorba despre ranile care raman dupa astfel de experiente, dandu-i fetei prezumtia ca e sincera, ca nu e o facatura de poveste. Nici un pic de empatie la unele comentatoare.
    Daca noi, femeile, ne tratam asa una pe cealalta in loc sa intindem o mana, chiar si un sprijin verbal, NU NE MAI FACEM BINE. EVER. :((((

    • Cristiana spune:

      Exact asta cred si eu…E foarte trist.

      Pentru autoare: esti minunata si o sa fie bine! Si ai scris foarte coerent si clar – poate cei care nu te-au inteles nu au capacitatea intelectuala sau emotionala pentru a pricepe si multi dintre noi judecam ce nu intelegem.

    • Iulia spune:

      exact! subscriu

  • Corina spune:

    Eu acum ma aflu in alta tara si uitasem senzatia de nesiguranta pe care o traiam pe strazile Romaniei. Din fericire la noi in oras atat in scoala in care am invatat cat si la liceu (unde am fost clasa de fete, dar am cunoscut si clase cu baieti, si erau copii buni) erau copiii foarte educati. (Am 36 de ani, vorbim de perioada 1991-2003). Am avut respect pentru profesori toti, vorbim de toate clasele din scoala (chiar si cele mai slabe la invatatura) si de profesori care stiau sa se impuna, foarte buni atat ca dascali, cat si academic. Nu am trecut prin asa ceva, nici nu se punea problema. Eram foarte inocenti, desi aveam colege prin clasa a 7-a care se duceau la biliard cu baietii, fumau si aveau prieteni si vreo 2 dintre ele isi incepusera probabil viata sexuala sau asa se zvonea, cu baieti din afara clasei, dar nimeni nu indraznea nici macar sa le intrebe sau sa nu le respecte pt asta. Era treaba lor. Iar altele doar aveau prieteni cu care se sarutau si marea majoritate “iubiri” platonice. Dar era treaba fiecareia ce facea, iar in rest, priviri timide, chicoteli cand se auzea cuvantul “sex” sau “penis” si glume inocente, bulgareli iarna si cam atat. Cu alte cuvinte: jocuri inocente si copilarie. Eu eram si mai retrasa (si ca mine multe colege) si mai timida si poate nu am fost eu la curent cu tot ce se intampla intre colegi in afara clasei, dar in clasa era liniste, concentrare pe invatatura, etc si de noi nu se lega nimeni, eram respectate. De fapt de nici o fata nu se lega nimeni, nici de cele cu prieteni, nici de cele fara. Am avut poate noroc de o scoala si niste copii f educati si civilizati? Da. Dar se lua din pripa tot. Imi amintesc ca intr-a 5-a a iesit mare scandal pt niste glume inocente (asa le vad acum, dar profesorii au facut bine), dar care au ajuns la urechile profesorilor. Fata si baiatul care participasera au fost ridicati in fata clasei si mustrati cu morala, cu educatie, cu explicatie de ce nu e bine si cu amenintarea “la urmatoarea greseala – scaderea notei la purtare”. Nu s-a mai repetat. Si directorul era temut, si exista si scosul la careu… Aia era mare rusine. Te vedea toata scoala si daca erai scos la careu erai suspendat sau/si ti se scadea nota. Aveam respect si rusine sanatoasa fata de cei mari carora le vorbeam cu sarut mana si ne inroseam daca ne mustrau. Ne pasa. Si ne pasa si de invatatura. Tuturor. Chiar si fetelor care aveau iubiti. Una nu facea ca cealalta sa fie mai putin importanta. Sunt sigura ca nu la toate scolile a fost la fel. Stiu ca si sora mea mai mare a vazut niste situatii mai uratele in clasa, desi nu la nivelul celor de azi din scoli. Cu toate astea, pe strada, am auzit si eu tipicile vorbe aruncate, am fost atinsa pe fund sau sani fara acordul meu (asa in treacat, eram experta in a citi intentii, unuia i-am barat mana in zbor), fluierata indiferent daca era iarna, vara si indiferent de cum ma imbracam. Si imi amintesc sentimentul general de nesiguranta, chiar si mai tarziu la facultate in Bucuresti, de pe strada, fie noapte, fie zi, fie zona populata sau nu. Mersul rapid, cocosat, hotarat, capul in gluga daca era iarna, dorinta constienta de a ma face cat mai urata si neatragatoare pe strada, mai ales daca eram singura, atat in orasul meu cat si in capitala. Si faptul ca fustele mele scurte le purtam doar la mare in tara si cand plecam verile in Spania la sora mea. De cand m-am mutat aici, le port la orice ora in zi sau noapte fara frica. Nu mai merg cocosata, nu simt nevoia sa ma ascund si am uitat ce e frica si pasul grabit. Nu sunt in Madrid. E un oras mai mic din nordul Spaniei. Totusi si aici au fost cazuri in ultima perioada din pacate din cauza imigrantilor din Africa, care, imi pare rau sa o zic, sunt educati cum sunt educati in legatura cu femeile… Cazuri grave de tentative de viol, rare din fericire, dar la care societatea raspunde foarte vehement cu iesiri in strada, inchisoare etc. Sunt si aici probleme, scandaluri si nemultumiri pe tema, insa cel putin senzatia generala e de liniste si siguranta. Si sincer sper sa nu se schimbe. Eu cred ca in Romania la copii e problema accesului la tot, prin telefoane si precara educatie de acasa sau, mai rau, educatia inversa – facuta de catre tati, si mai grav, si de catre mame. Ca in cazul mamei unuia dintre adolescenti care a tras concluzia ca” vezi, puteam sa te si f… ca tot nu pateam nimic.” Este foarte grav ce se intampla si cred ca trebuie schimbat ceva din radacini, la mentalitate, la adulti, la educatie. Si imi pare rau, dar “pedepsele” sau “restrictiile” aplicate unui adolescent care a scapat din mana, dupa o clara si frumoasa discutie cu el, cred ca sunt necesare. Sunt anti-pedepse, in general. Dar cred ca sunt cazuri in care, dupa o clara discutie, aceste restrictionari, trebuie aplicate. Dar cine sa faca discutia, daca si adultul e ne-educat? Asta ma intreb eu. De aceea tb schimbat totul ca societate. Si da, facuta educatie sexuala, astfel incat, daca parintele nu stie sau nu poate sa educe, sa se discute in scoala despre limite, “da”, “nu”, ce e bine si ce nu.

  • ONICO spune:

    Eu sunt intr-o bula, după 23 de ani in care am trăit doar in mediul școlar românesc, ca eleva și apoi ca profesoara. Oi fi, vad din comentarii că mai sunt si alții în bule. Problema nu e ce a scris domnișoara sau doamna, am și precizat că nu neg adevărul spuselor ei. Problema este acest demers jurnalistic ciudat de a numi o serie de povesti ,,adolescent in Romania”, sugerand faptul că aceste situații sunt generale, fără disclaimere in care se precizează că sunt povestiri subiective, fără precizări de loc, persoana, și fără alte opinii asupra acelei situații. Și eu pot sa-i trimit un mail autoarei blogului, cu o poveste din viața mea, subiectivă, și să o judecați dintr-o singura perspectiva. Apoi închei mailul cu concluzia că această țară este infecta. Wow, cat obiectivism și luciditate! Doamna Chicet-Macoveiciuc, sunteți jurnalist. Buna intenție de a- i ajuta pe adolescenți nu va justifica derapajele de neprofesionist.

    • Printesa Urbana spune:

      Bineinteles ca sunt subiective, nu a pretins nimeni altceva. Sunt niste marturii ale unor oameni care isi spun povestea. Niste oameni care nu sunt ascultati in majoritatea situatiilor din viata lor. Eu le ofer acest spatiu fara judecata, in care pot fi cum doresc.

      In niciun caz nu o sa trag eu concluzii pe marginea lor, nu am nicio calitate si expertiza sa fac asta si nu o sa ma apuc vreodata sa judec pe tinerii care imi scriu cu toata increderea. Eu va ofer acces la povestile lor, fiecare intelege cat este dispus, face ce poate si ce doreste cu aceste informatii.

      V-ar placea sa va trimiteti spre publicare anonima povestea traumei si persoana care v-o publica sa se apuce sa va analizeze ca la medic, desi nu va cunoaste, nu asta va doriti si nici nu este posibil ca acest proces sa fie vreodata unul obiectiv si util? Da, stiu, nu ati trimite niciodata asa ceva, pentru ca nu ati trait asa ceva, pentru ca de fapt lumea nu e asa, iar sutele de comentarii care sunt reprezentative (statistic vorbind) pentru sute de mii de persoane sunt toate exceptii.

    • Niko spune:

      Am inteles-deci de fapt asta e problema-ca Printesa Urbana a facilitat un demers jurnalistic cu care nu sunteti de acord-din varii motive. E dreptul dvoastra. Dar eu nu cred ca asta intelege majoritatea lumii-va simtiti atacata pentru ca sunteti in sistemul de invatamant.

      Nu despre asta este vorba in articolele acestea-ma intristeaza ca unui profesor trebuie sa i se explice asta, si ca o ia personal cand in articol este vorba despre abuzurile si suferintele unui om, sa te intereseze mai tare sa nu fie denigrat invatamantul romanesc.
      Nu cred ca va trage nimeni concluziile ca asta e realitatea in toate scolile, la toate varstele, cu toti profesorii, in toate orasele.
      Dar din pacate, este o realitate pe care se pare ca nici nu vreti sa va fie cunoascuta-si asta nu e in regula.
      Nu conteaza daca e o singura peroana sau un milion, o poveste este o poveste-si ar trebui ascultata.

      In al doilea rand-nu v-a contestat nimeni nici calificarea, nici priceperea cu care va faceti meseria-dar nu prea inteleg relevanta acelui ”23 de ani in care am trăit doar in mediul școlar românesc”.
      Credeti ca simplul fapt ca va aflati in mediul scolar romanesc asta inseamna si ca stiti neaparat despre abuzurile care au loc in scoli?
      Daca credeti asta, va aflati intr-o mare eroare.
      Stiu cazuri concrete de abuzuri care au loc de zeci de ani-da, zeci! Abuzuri despre care stiu doar ”norocosii” care nu si-au vazut de treaba si au cazut victime, si nu sunt putini la numar- DAR ceilalti profesori nu stiu. Sau daca vreodata au auzit si nu au reactionat-cu atat mai dramatic.
      Deci simplul fapt ca profesati intr-o scoala nu inseamna ca automat si aveti ochi si urechi pentru abuzurile care au loc acolo sau ca veti avea vreodata habar despre acestea.

      Plecati de la premisa cum ca daca va aflati intr-o institutie stiti cam tot ce se intampla acolo, si nu este asa. in special in astfel de situatii sensibile.
      Nu toata lumea vorbeste si poate cere ajutorul cuiva atunci cand este abuzat/a.
      Uitati-va numai la miscarile de genul ”me too”.
      Dar se pare ca lumea ce nu cunoaste si nu aproba dintr-un motiv sau altul, nu vrea sa accepte ca fiind realitate.
      Cam asta e una dintre probleme. Ca trebuie sa te justifici cand deja ai statutul de ”victima” si trebuie sa convingi oamenii cum ca nu exista nici un motiv pentru ceea ce ti s-a intamplat.
      De la asta plecam se pare.
      In rest, eu nu m-am simtit deloc jignita prin aceste articole, cu totii sper ca avem capacitatea sa ascultam o parere cu care poate ca nu suntem de acord, sa dezbatem pe o tema, dar asta nu inseamna ca trebuie sa o anulez pentru ca nu intra in tiparele mele de ”asa e viata ”.
      SI nu ma refer aici la dvoastra-ci la cine a scris mai sus verzi si uscate si o incuraja ”crestineste” pe tanara in speta sa se uite in interior si sa nu si mai atace atacatorii.
      Daca n-ar fi tragic, ar fi comic, ce perceptii inversate au unii oameni si cum isi justifica neputintele gasind imediat respnsabili, preferabil pe victima-ca sigur are ea o problema-nu degeaba a patit ce-a patit-e plin poporul asta de proverbe gen ”nu iese fum fara foc ” si alte intelepciuni.

      Articole acestea-cum am priceput eu una-sunt pentru a familiariza publicul larg, cu niste probleme ale unor copii, mai mari, mai mici, nu toti suntem partinti, nu toti suntem parinti de adolescenti-de fapt nici nu conteaza daca suntem partinti sau nu-ele zugravesc pevesti
      ale unor oameni, si atat iar Ioana le-a acordat un spatiu unde sa poata face asta. Normal ca sunt subiectivi, normal ca isi spun povestea asa cum au trait-o si simtit-o ei, cum altfel ?!
      SI chiar nu inteleg ce vreti sa spuneti prin faptul ca ” fără disclaimere in care se precizează că sunt povestiri subiective, fără precizări de loc, persoana, și fără alte opinii asupra acelei situați” cine nu v-a lasat sa va spuneti opinia aici?
      E de la sine inteles ca aceste povestiri sunt subiective, aveati nevoie de disclaimere pentru ceva deja evident in spatiul virtual?
      ” Precizari de loc, persoana”? Nu vrei sa stiti si unde a studiat si din ce oras este ? V-ati simti mai bine atunci ? SI daca da, de ce? CU ce schimba treaba asta povestea ei sau perceptia dvoastra ?
      In fine-eu inca cred ca sunt destui care pot si vor sa cuprinda esenta unor articole fara sa se simta atacati, fara sa traga concluzia ca esenta articolului este despre a spune cat de nasoala e Romania sau cat de praf e sistemul de invatamant.

  • ONICO spune:

    ,, există profesoara aia care poate spune că exagerezi și că vaginul ăla nu e primul pe care l-a văzut jumătate de clasă fără să îți dai acordul”
    ,,Nu am făcut psihologie, am terminat drept (european, internațional, islamic, britanic, drepturi ale omului)”
    ,, În clasa a șaptea, cinci băieți au intrat peste mine în timp ce îmi schimbam absorbantul, au sărit peste ușile băii, au încercat să facă poze, au avut voie în baia fetelor. ”
    Sunt doar trei fraze din acest text. La modul cel mai onest, chiar nu gasiti nimic in neregula cu acestea? Absolut nimic, doamne comentatoare ofuscate ca nu toata lumea cade pe spate la un asemenea articol?
    Da, sunt abuzuri in Romania, in scoli, victimele trebuie sa se faca auzite, autoritatile trebuie sa intervina. Un astfel de articol nu convinge de asta. Sunt femeie, sunt empatica, iubesc tinerii, as face tot ce pot sa-i ajut in astfel de situatii. Asta nu inseamna ca nu pot sa ridic un mic semn de intrebare, revoltator pentru unii, cand citesc asa ceva.

    • Niko spune:

      Pai nu prea inteleg care esti problema-ba sustineti ca nu e veridica povestea si imi dati citate din poveste… ba ca Printesa a facilitat un demers jurnalistic nelaudabil…
      La modul cel mai onest-nu e treaba mea sa judec aceasta poveste si veridicitatea sa, nici sa ii dau un premiu pentru literatura, nici sa ridic semne de intrebare cand un om isi expune public niste traume, care poate da, pentru dvoastra nu sunt exprimate intr-un asemenea mod incat sa va ”convinga”, dar cum spuneam si mai devreme-nu credeti ca tocmai asta e o parte din problema? Faptul ca mereu desi cei care ajung in postura de victime trebuie sa mai si convinga publicul de faptul ca intr-adevar au patit ceva, si ca nu au facut nimic sa provoace asta?
      Nu stiu de ce considerati ca astfel de povesti trebuie sa aiba ca obiect principal nevoia dvoastra de a fi ”convinsa” sau de a ”cadea pe spate”-citindu-le.
      V-ati plasat inca o data deasupra povestii in sine si considerati inca o data nevoia dvoastra-respectiv de a fi convinsa ca fiind mult mai importanta decat problemele expuse in articol.
      Eu ma vor retrage din aceasta dezbatere pentru ca nu ii mai vad sensul.
      Numai bine.

      ”O doamna ofuscata”

      *Ioana-sper sa ai cat mai multi tineri cu povesti cat mai diverse-poate asa ”convingi” publicul, ca se pare ca la asta se rezuma totul.

    • Cristiana spune:

      Niko, ai dreptate si te sustin in tot ce ai scris.

      Atitudinea lui Onico imi aminteste de o reclamatie pe care am facut-o la colegiul medicilor (nu in Romania, culmea) impotriva unui medic care si-a dat pantalonii jos si s-a atins pe burta si sub burta (sper ca e suficient de clar si pentru cei care stau sa disece marturiile altor oameni) in timpul consultatiei. Raspunsul pe care l-am primit a fost semnat de insusi medicul cu pricina, care era presedintele comisiei de etica :))) Explicandu-mi ca, practic, mi s-a parut. Asa si aici..

      Mai e mult pana departe.

  • Raspuns al autoarei la comentarii si feedback spune:

    Buna seara,

    Ioana, am primit e-mailul tau si am verificat articolul. Imi pare rau ca raspund asa de tarziu, eu nu am social media si am impurumutat telefoanele colegilor mei de casa pentru a citi toate comentariile, lucrez full time in timpul vacantelor, a durat putin sa citesc tot si nu am putut imprumuta device-urile si conturile oamenilor timp de o ora sau doua. In plus, am avut nevoie de timp sa procesez si nu am stiut cum sa iti raspund si sa raspund in acelasi timp la comentarii, am simtit ca trebuie sa ofer o explicatie, nu stiu de ce. Imi pare rau daca pierzi trafic ca urmare a articolului mei si ca iti pierzi, poate, din credibilitate.

    In primul rand, articolul asta nu este o propaganda feminista, nici una contra Romaniei. Am mers la toate protestele, chiar si dupa ce am plecat la facultate. In vacanta de iarna din primul an, mi-am petrecut prima noapte inapoi la proteste, in Timisoara. Acum am inceput sa trimit e-mail-uri si sa comunic cu studenti din Romania si cu profesorii mei de aici, deoarece numele victimelor traficului sexual din Romania inca sunt publicate in procese (inclusiv minori), desi e impotriva legislatiei Uniunii Europene, a Consiliului Europei si a legii domestice. Incerc sa pornesc o initiativa si lucrez la asta oricand pot. Daca cineva are indoieli cu privire la situatiile prezentate, am multe articole, inclusiv cele folosite pentru dizertatia mea. Pot face un note la comentariu in care sa le trimit, in caz ca cineva se indoieste cu privire la identitatea mea. Serios, nu mint. De asemenea, ma vad in situatia in care imi justific actiunile.

    Apoi, cu privire la nevoia mea de terapie: dupa cum am precizat in articol, am facut pentru o buna perioada de timp si acum sunt foarte bine. E nevoie de o simpla citire pentru a intelege asta. Articolul nu era despre mine, despre viata mea in special, ci despre victime, abuz si despre faptul ca lasa urme si ca fac oamenii se se indoiasca ani de zile dupa aparitia abuzurilor, fie ca sunt femei sau barbati. Se numesc traume 🙂 Terapia face o parte, de restul ne ocupam noi si invatam, cand situatiile apar. Daca stilul meu e foarte greoi si teribil, desi, din nou, mi-am cerut scuze in introducere cu privire la asta, o sa il rezum cat mai simplu posibil: am fost la o scoala generala pedagogica destul de buna, am luat numai premiul unu si doi, nu am fost un copil rau, nu am cerut sa fiu abuzata, nu a fost vina mea ca nu am putut reactiona altfel la 13 sau 14 ani. Cred ca a vorbi despre asta si a citi zecile de comentarii care m-au invinovatit e o dovada ca nu sunt weak si ‘dusa’. Doamna profesoara de biologie care a comentat, profesoara si diriginta mea preda biologie. Ce o puteam intreba in acel caz?

    Nu am spus ca UK e perfect, am vorbit in articol despre faptul ca oamenii nu accepta un ‘nu’ chiar si aici, precum si faptul ca politia a pus intrebari in legatura cu nationalitatea mea cand am sunat sa raportez faptul ca am fost urmarita pe strada. Informatiile sunt in articlol, pentru oricine vrea sa le vada.

    Am vazut, de asemenea, comentarii care se indreptau spre shaming si blaming. Nu a fost vina mea, nici a parintilor mei. Am precizat, pentru oricine a citit cu atentie, faptul ca parintii mei nu au avut voie sa mearga la scoala in urma incidentului. Felul in care procedat mama atunci nu a fost perfect. Acum suntem prietene si o pot suna oricand. Am facut terapie (repet, in caz ca nu s-a inteles primele 3 dati in care am mentionat asta) si am vorbit. Articolul era deja suficient de lung, asa ca nu am vrut sa prezint pe larg situatia din familia mea. Faptul ca au trecut mai mult de 20 de ani pana sa putem avea discutii pe larg nu a fost ideal, la fel ca faptul ca totul a trebuit sa vina de la mine si sa pornesc discutiile, sa o educ, sa ajungem sa discutam liber si sa ma simt comfortabil. Cu toate astea, mama m-a invatat sa fiu independenta, sa nu fiu in relatii abuzive si sa ma descurc singura. Desigur, metodele ei nu au fost perfecte, dar a renuntat la scoala si nu a primit educatia la care spera pentru ca mama ei nu voia sa fie singura cu un sot abuziv, care a fost, totusi, un bunic incredibil. Mama a fost la randul ei o victima si a facut tot ce a putut si crezut ca este corect ca sa ma protejeze si sa se asigure ca o sa fiu bine. Daca a fost okay sau nu e alta problema si daca am iertat-o sau nu e problema mea. Nu credeam ca o sa fie nevoie sa explic toate aceste detalii. Articolul nu s-a concentrat exclusiv pe parintii mei, ci pe faptul ca, uneori, educatia necesara nu exista in familie. La mine, cel putin, nu a existat pana ce m-am ocupat eu de asta. Nu am spus niciodata ca problema sora-mii sunt parintii si asta se poate observa clar din putinele randuri in care am scris despre ea. Dupa cum am precizat, o prietena mi-a vorbit despre acele situatii si am avut o conversatie serioasa cu ea despre astfel de situatii, apoi am stabilit cu ea si mama niste reguli clare, oricand iesea sa isi vada prietenii, pentru ca ea sa aiba mai multa libertate decat mine. Faptul ca ea e libera sa se inteleaga si exprime e un pas enorm, char daca eu a trebuit sa initiez asta.

    Oricine a plecat din Romania sau a citit cat de putin despre facultatile din UK stie ca o chirie porneste de la 300 cu bills daca esti lucky si ca e nevoie de cel putin 300 in plus sa platesti internet, telefon, mancare, autobuz (numai ocazional) si produse de igiena, poate o cafea sau doua in oras, fara nights out, alcool, tigari sau haine. Cu 600 poti supravietui. Daca nu as fi fost ajutata, nu reuseam sa termin 3 ani de universitate si sa incep master-ul, cand am pierdut 2 joburi part time si un career starter job in untimele 7 luni, in timpul lock down-ului. Din nou, articolul nu s-a focusat pe familia mea, ci pe faptul ca multi adolescenti au parinti care nu stiu sa ajute sau cred ca cea mai buna metoda de preventie e bullying-ul de acasa. Intr-un stat ca Romania, in care o mare parte din parinti traiesc in mediul rural, ca ai mei si au primit educatia parintilor mei, cu toata iubirea din lume directionate spre odrasle, ei cred ca bataia e uneori rupta din rai, ca unde da mama creste si ca rusinea e cea mai buna metoda de preventie. Cand cel putin un sfert din populatie se afla in situatia asta, statul trebuie sa intervina. Nu, este obligatoriu sa intevina. In fiecare an, privesc dezamaginta cum statul nostru – tara noastra in care alta doamna spunea ca e bine pentru ca e noastra, cu un vocabular demn de invidiat – refuza sa intervina si cum orice initiativa cu bun simt e calcata in picioare. Stiu ca nu sunt proasta, am incredere in mine, nu sunt slaba, motiv pentru care continui sa citesc stirile in fiecare dimineata, sa fac cercetare si sa ma implic cum pot mai bine. Sunt putin curiasa cate dintre ‘duamnele’ care m-au numit ‘dusa’ fac asta.

    Ma bucur ca am reusit sa deschid subiectul cu privire la o discutie necesara si relevanta si ca am avut o introducere pe care, in mod subiectiv, o consider pertinenta. Daca eram slaba si lipsita de optimism, as fi dormit, plans, sau as fi pierdut o saptamana de lucru, sa ma simt aiurea. Da, am citit absolut toate comentariile. Nu, nu ma simt dusa ori proasta, nici nu cred ca exagerez. Domnule care ai comentat pe facebook, cum ar fi ca cineva sa isi lipeasca penisul erect de coapsa ta intr-o sala de clasa cand ai 14 ani? Sau de a fetei ori, de ce nu, fiului dumneavoastra? Ati mai fi citit sau auzit astfel de prostii incomensurabile, care nu pot fi crezute? Ar mai fi fost o problema? Ar fi trebuit sa fiti pozitiv? Doamna care a cules citate pentru a ma face sa ma simt prost, va rog sa imi explicati ce este gresit cu frazele mele? Daca tratati parti anatomice si menstruatia ca si cum ar fi o problema, sunteti motivul pentru care astfel de articole sunt scrise.

    Vreau sa ii multumesc din nou Ioanei pentru ca a pus articolului si sa le multumesc oamenilor care au inteles mesajul. Nu doresc ca nimeni sa treaca prin situatie asemanatoare ca sa confirme cuvintele mele, ba chiar sper ca nu o sa fie nevoie sa imi dea dreptate. Niciodata.

    • Cristiana spune:

      Hei! Cum am scris si mai sus, esti minunata. Inteligenta, puternica si eu ma bucur ca ai scris tot ce ai scris. Tot cum ziceam mai sus, poate fi o lectie, asa afli ca unii oameni nu sunt pregatiti emotional sau intelectual sa te asculte, dar asta nu inseamna ca povestea ta nu merita spusa sau scrisa. Iti doresc mult succes si sa fii bine!

  • Nadia spune:

    Într-adevăr modul în care sunt prezentate articolele este un pic tendențios. Sugereaza ca hartuirea sexuală este un lucru tipic romanesc și este suficient sa treci granița ca să scapi de orice grijă, ca femeie. Sa nu uitam totuși ca mișcarea #metoo vine din SUA, deci se întâmplă și pe acolo cam la fel. În realitate, hartuirea sexuală este un fenomen foarte vechi și universal. Abuzurile asupra femeilor erau considerate comportament normal în societățile patriarhale. Femeia era o ființă inferioară bărbatului, puțin peste animal, incapabila de gândire logica, sursa tuturor păcatelor. Femeia reprezenta tentația, sexul, ea ademenea bărbatul etc etc. Genul asta de concepții sunt inca foarte răspândite. Femeia e văzută ca obiect și poate fi pipăita, folosita, fără consecințe, mai ales dacă nu e prin jur un alt mascul, tata sau frate care sa își apere “proprietatea”. Generații de copii au fost crescuți cu mentalitatea asta, lucrurile nu se schimba peste noapte. Pentru a provoca o schimbare reală este necesar sa cunoastem istoria și sa ne înțelegem trecutul, pentru ca atitudinea de victima se învață din familie. Asta se vede și în articol. Autoarea este în primul rand afectata de lipsa de empatie și susținere din partea mamei. Educată sa se simtă vinovata, este incapabilă sa ceara și sa obțină sprijinul celorlalți adulți din jur, profesori, director etc
    Eu personal nu m-am considerat niciodată o victima, deși nu am trăit în vreo bula. Profesori libidinoși am avut și eu, pipaielile în autobuz erau o obișnuință și băieții nesimțiți, la fel, dar am dat ignore și am mers mai departe. Din punct de vedere al siguranței personale, cred ca cel mai bine m-am simțit în România și spun asta după ce am fost prin multe orașe din Europa.

    • Cristiana spune:

      Ce frumos ar fi daca nu am mai face pe psihoterapeutii cand scriu copiii acestia pe aici 🙂 Zic si eu.

      Altfel, scrie clar in text ca a cerut sprijinul celorlalti din jur, inclusiv profesori, diriginta, deduc ca si directoare, dar nu a primit acest ajutor. In loc sa discutam atata, la nesfarsit, despre “atitudinea de victima” si ce a facut sau nu victima, nu inteleg de ce nu ne concentram mai mult pe atitudinea de agresor, ca acolo e adevarata problema.

      Cred ca si daca nu ne-am considerat victime propriu-zis, aproape toate am fost sau suntem si ignorarea situatiei e poate la fel de complicata ca trairea ei la maxim. Tu practic zici: “am fost abuzata, dar am decis sa nu ma afecteze, pentru ca nu am mentalitate de victima”. Fair enough, dar asta nu inseamna ca persoanele afectate mai la suprafata, nu doar adanc de tot pot controla asta. Daca nu te-ai considerat o victima, ce te-ai considerat? Adica ti s-a parut normal ce se petrece?

      Eu nu prea sunt de acord cu ideea asta cu “tu te simti victima”, adica am auzit asta de multe ori povestind despre viol – inclusiv de la anumiti psihologi – si cred ca e nedrept. Uneori, da, ne victimizam, e complexa discutia, alteori chiar suntem victime ale unui abuz si e nevoie sa ne vindecam acceptand ca am fost fix asa, niste victime. Daca da cineva peste mine cu masina si imi rupe piciorul, sunt o victima a accidentului sau am o mentalitate de victima pentru ca nu ma gandesc “ei, lasa, sunt multe accidente, e ceva normal”? Felul in care ne raportam la abuzurile asupra femeilor e foarte, dar foarte incalcit, din pacate…

    • Nadia spune:

      Abuzul nu este justificabil în nicio formă. Din păcate aceasta “mentalitate de victimă” de care vorbeam face tocmai ca anumite abuzuri sa nu fie raportate. Victima se considera parțial culpabila pentru ceea ce i se întâmplă, crede ca a făcut ceva greșit, cu atât mai mult dacă familia și mediul nu o susțin. Deși exista pârghii legale prin care se poate raporta un abuz, multe fete sau femei evita sa facă reclamații de teama oprobiului public. Practica de denigrare a victimei este folosita frecvent în instante în cazurile de viol. Cu toate astea schimbarea societății nu poate sa intervină fără luptă. În primul rand ceea ce trebuie schimbat este mentalitatea, prin educație. Atâta vreme cât în societate persista aceleași clișee referitoare la rolul și drepturile femeii, cazuri ca cel de mai sus se pot întâmpla oricând. Da, consider ca fiecare femeie trebuie sa iasă din tiparul victimei și sa lupte pentru propriile reguli. Soluția nu e evadarea într-o lume utopica, unde “nu se întâmplă asa ceva”.

  • o femeie spune:

    Acu, dupa 10 ani plecata din tara si in contact cu mediu multinational si multicultural, sa stiti ca hartuirea nu e doar la romani. Din pacate la romani e in procent mult mia mare decat in tarile vestice, cu care ne comparam si dorim sa ajungem la nivelul lor … inca suntem la nivelul rusilor.
    Statisticile sunt sumbre pentru ca majoritatea in Romania nu sunt raportate (o mare diferenta intre statisticile de la politie si cele facute sub anonimatde catre ong-uri).
    Mai mult, Romania nu are legislatie implementata pentru hartuirea sexuala a femeii si lipsa de reactivitate a politiei dar si pentru ca inregistrarea cu telefonul sau camerele video publice nu sunt acceptate ca proba… mai mult, blamarea victimei (cititi numai cate comentarii aici) duce ca de multe ori sa nu le spuna si multi barbati sa creada ca nu exista / nu e o problema reala / nu e grav/ e ceva obisnuit/ o banalizare / hai ca nu a fu*t-o etc.. Si mai grav pentru mine e ca multe femei dincolo de suferinta s-au abrutizat si privesc ca ceva nesemnificativ si neglijabil – spuneti, de cate ori ati auzit de la o femeie “da, vai, s-a intamplat, ei si ce?” – astea sunt cateva mecanisme psihologice si o suferinta in spatele acestor negari, si uneori ma intreb daca nu multe multe femei ascund suferinta asta in alcool ( https://en.wikipedia.org/wiki/List_of_countries_by_alcohol_consumption_per_capita ).

    De aceea e important sa discutam, sa ridicam problema. Nu e OK ce se intampla. Si primul pas in rezolvarea problemei e fix in a anula tacerea si ascunsul sub presh si firescul cu care am vazut hartuirile sexuale aparent minore.
    Multumim autoarei ca a ridicat o problema asa de delicata. Si mult succes pe viitor – vei ajunge bine. La varsta ta nu constientizam atatea.

  • ONICO spune:

    Doamna Chicet-Macoveiciuc, apreciez enorm faptul ca i-ati cerut tinerei sa-si verifice textul. Aceasta era nemultumirea mea, nu faptul ca refuz sa cred ca se mai intampla si astfel de lucruri. Pur si simplu nu se legau logic multe dintre afirmatiile tinerei, observ ca in acest text nou aparut este mai coerenta si mai credibila.

    • Oana spune:

      Ce bine ca a reusit sa va multumeasca, doamna! Sunteti mai linistita acum, mai senina?
      Ce atitudine de 2 bani aveti, pardon, sa-mi fie cu iertare!

  • ONICO spune:

    Va este cu iertare, Oana, stati linistita. Observ de mult timp ca atitudinea mea nu mai corespunde profilului cititorilor acestui blog, care au in general o gandire bazata mai mult pe emotional decat pe rational. Dovada este si usurinta cu care ei jignesc alti comentatori. Si pentru ca nu mi se mai potriveste acest profil, voi si renunta la citirea acestui blog. Nu sunt patetica, are Printesa destui cititori si fara mine, si vad ca numai comentariile mele nu lipsesc de aici:).
    O sa va raspund, Oana si Cristiana, cu un singur lucru: daca o femeie care isi doreste textul publicat, scrie in acel text ca jumatate din clasa i-a vazut vaginul fara ca ea sa isi dea acordul, eu, ca jurnalist, as face niste demersuri (discutii cu persoana, cerere de lamuriri, nepublicate, evident), inainte de a posta acel text. Daca 15 elevi din acea clasa erau violatori,s-au cel putin ca toti cei 14-15 i-au dat jos chilotii, ca eu cam asta inteleg, este ceva extrem de grav si faptul ca nu i-a denuntat este de neinteles. Iar faptul ca imi permit, ca o fiinta rationala, sa am unele intrebari cand citesc un text nu justifica atitudinea dumneavoastra (de mai mult de doi bani, daca vreti).
    Vreti sa comentati povesti care incep cu titlul (ales de autoarea blogului, din textul mailului) ,,Nu mi-as creste copiii in Romania” fara sa va intereseze daca au sau nu exagerari, si fara sa va sara in ochi titlul tendentios, incorect deontologic? Ok. Ceea ce nu este in regula in realizarea acestui demers bine-intentionat, fara discutii, nu va este evident. Dar sunt linistita, da, Oana, ca autoarea blogului a inteles perspectiva mea.

    • ana spune:

      oamenii sunt mai putin rationali decat isi imagineaza. dincolo de asta, prea cautati pricina si o tot dati cu corectitudinea si cu deontologia. ma indoiesc ca stapaniti termenii in conditiile in care confundati doua meserii cu totul diferite: un blogger nu e jurnalist.

    • Printesa Urbana spune:

      Onico, nu ai inteles ce ai citit sau ai citit pe sarite, fata nu a zis ca i-au vazut 15 colegi vaginul, ci ca asa se adresa profesoara fetelor din clasa, ca sa le umileasca. OMG nu-mi vine sa cred ca discutam de patru zile, zeci de comentarii, pornind de la supararea si dilemele unei persoane care NU A INTELES ce a citit. Dar e bine, ca au iesit la iveala alte chestii, care sigur sunt utile celor care citesc.

      Tot raul spre bine, mereu zic

  • ONICO spune:

    ,,sau cel putin”, ma scuzati.

    • Niko spune:

      Ca profesoara ma gandesc ca ati facut cursuri de psihologie-nu vreau sa va jignesc dar nu prea se vede.
      Nu inteleg omeneste ce va tot minunati de 2 zile de cum se intampla abuzurile, ce reactii au sau n-auvictimele-reale sau ‘f’ake”-ca vad ca inca o tineti in aceiasi nota cu ”14 ,15 i-au dat jos chilotii ca eu cam asta inteleg”-deci problema dvoastra in continuare e ALTA-ba pozitia Ioanei, ba veridicitatea evenimentelor-ORICE mai putin discutia despre abuz, efectele acestuia si eventual o dezbatere normala despre CE putem face, cum sa reactionam cand le cunoastem sau ni se fac cunoscute astfel de situatii-samd.
      Intelegeti Doamna numai ce vreti se pare, si ce va este confortabil pentru a va intretine realitatea din bula aia mare in care se pare ca noi, cei care am incercat sa va expunem o alta realitate decat cea pe care o cunoasteti-nu reusim sa ajungem.
      Ma sperie sincer astfel de reactii si o asa lipsa de intelegere, indiferent ca nu ati fost in asemenea situatia, asta nu ar trebui sa anuleze existenta lor si nici intelegerea de care ar trebui sa dati dovada, macar prin prisma faptului ca daca tot nu stiti despre ce vorbiti, ar fi mai bine sa faceti un efort real sa cititi despre aceste lucruri,
      Asta ar fi o reactie echilibrata si normala-NU ce spuneti dvoastra , care cand vi s-ar confesa cineva despre o situatie similara , ati face pe politistul si ati lua la chestionat victima, pe toate partile, pana poate, poate va convinge ca a fost victima unui abuz si aflati cum au stat lucrurile-credeti ca este normala reactia asta? Credeti ca de asta are nevoie cineva intr-o astfel de situatie? Logic, nu sunteti calificata pentru interventia in astfel de cazuri, dar simplul fapt ca spuneti ca intr-o situatie de genul ati proceda la modul ” eu, ca jurnalist, as face niste demersuri (discutii cu persoana, cerere de lamuriri”-spune multe despre ce e relevant si important pentru dvoastra, si despre cat de tare NU va pricepeti sa gestionati astfel de situatii.
      Concluzionati spunand ca nici nu veti mai citi aceste blog-pacat-asta inseamna ca nici nu va doriti sa aflati despre lucruri pe care nu le cunoasteti.
      Si uite asa, lasam astfel de probleme grave nediscutate, nimeni nu vrea sa isi bata capul ca oricum-probabil dumnavoastra faceti parte din cei care cred ca nu vi se poate intampla asa ceva sau poate credeti cum spunea cineva mai sus ca -”victimele se cresc acasa”-si poate pe undeva este putin adevar si in asta-in sensul ca daca nu ai ”spatele” unei familii care sa te inteleaga si esti chestionat cand esti abuzat sau ti se spune ”esti prea sensibila, treci peste”-da, probabil ca pentru multi este devastator si totodata punctul de plecare pentru multe alte astfel de situatii-cum este si cazul autoarei articolului.
      Dar de la asta pana la a spune cum spunea cineva mai sus ca victimele se ”cresc” acasa, e cale lunga: oricine, oricand poate deveni victima cuiva, victima unui abuz, in orice societate.
      Oriunde .
      Da, este revoltator pentru cei care au trecut prin asa ceva sa auda ca un seaman de-al lor poate sa aiba o asemenea atitudine!
      Va doresc sa nu va aflati niciodata in situatia de a trebui sa stiti cum sa gestionati o astfel de situatie si va doresc sa nu fiti tratata niciodata asa cum dvoastra tratati acest subiect-superficial si inadecvat.

  • OK spune:

    Inainte de miscarea #me too nu am discutat cu prietenele/cunostintele despre abuz. Cred ca niciuneia din noi nu i se parea firesc sa o facem.
    Aveam desigur, temerile clasice exprimate in “suna-ma cand ajungi acasa”, “da-mi numarul taxiului in care te-ai urcat”, etc. Dar nu discutam deschis despre asta. Poate nici nu realizam cat de nepotrivit este sa te atinga cineva fara permisiune, sa-ti strige obscenitati pe strada, etc.
    Am fost crescute majoritatea (un grup destul de mare de fete) cu ideea ca victima « si-o cere », si ca nu ti se poate intampla tie daca te porti decent, te imbraci decent, te feresti. Si ca numai curvelor le place atentia baietilor, fetele cuminti stau in banca lor.
    Apoi s-a facut mare valva in SUA cu #me too si au inceput postarile pe facebook, fete/femei povestind experientele lor, despre care nu vorbisera niciodata. Intr-o seara, stand la discutii cu grupul meu de prietene am inceput sa ne impartasim si noi experientele si am observat cate lucruri comune :
    1. Majoritatea abuzurilor nici nu le considerasem abuzuri la momentul respectiv. Pipaitul fetelor, intratul peste ele in baie, ridicatul fustei, cuvintele porcoase, erau atat de comune (la toate scolile in care am invatat fiecare dintre noi) incat nimeni nu te lua in serios daca reclamai. Fiecareia dintr noi i s-a spus macar odata “baietii sunt baietii” sau “ eh, ai facut tu ceva ca altfel nu se lua ala de tine”.
    2. Cel putin unul dintre parintii fiecareia ne-a explicat ca e datoria noastra sa ne ferim, sa nu atragem atentia, sa nu fim prea feminine si daca se intampla ceva e vina noastra.
    3. Absolut toate am fost pipaite in scoala iar profesorii nu au intervenit niciodata. O prietena a fost acostata pe culoarul scolii de trei baieti care i-au defacut nasturii de la blugi si profesorul le-a spus dor “gata, terminati si haideti in clasa”. Nici nu a vrut sa vorbeasca cu fata dupa, nici nu a adresat problema parintilor, scolii.
    4. Tuturor ni s-a intamplat macar odata sa paralizam si sa ne fie greu sa spunem “nu”-ul acela cerut de lege. Ca eram prea mici, sau ca nu ne-am dat seama exact unde ducea situatia, sau ca era vreun prieten de familie si ne era rusine (fete cuminiti, deh, invatate sa asculte de adulti).

    Si da, abuzuri sunt si in alte tari, dar nu la acelasi nivel. Am locuit in 7 tari pana acum (de la 13 la 40 de ani), cate un an/doi/cinci, in functie de situatie. Am vizitat alte 28. Unele au fost tari dezvoltate, altele mai putin. Dar teama ca aici nu mi-a fost nicaieri (nu am ajuns in India totusi…). Teama de a merge cu autobuzul seara, teama de a ma intoarce cu taxiul din oras, teama de a ramane singura pe langa un barbat in intuneric, teama ca nu ma va crede nimeni, teama ca politia nu ma va apara… Am sunat de doua ori la politie cand am fost urmarita: prima data aveam 18 ani, eram in clasa a 12 si ma intorceam la 8 seara iarna de la meditatii; imbracata pana in dinti, cu caciula, fular si un rucsac cat toate zilele, a doua oara aveam 30 si ceva, si ma urmarea un tip care si-a scoc pantalonii pe o alee. Ambele dati mi s-a spus ca atata timp cat nu m-au atins politia nu pot face nimic.
    De ce nu luam in serios lucrurile astea? De ce blamam victima? De ce nu facem educatie sexuala in scoli??? Poate fete ar stii ca au dreptul sa nu fie atinse daca nu doresc asta, poate baietii ar intelege ca e abuz… Poate s-ar schimba ceva…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *