Am primit într-un mesaj privat pe Facebook încă o poveste adevărată pentru seria #AdolescentînRomânia. Cred că descrie o situație cu care s-au întâlnit și alți tineri.
Ori de câte ori îmi amintesc lucrurile astea, mă umplu de rușine, îmi vine să mă ascund în mine.
Mergeam la o școală teologică neoprotestantă din orașul meu, considerată atunci și acum una din cele mai bune din oraș. Eram în clasa a 7a sau a 6a când ne-a venit o colega nouă în clasă, ea nu era neoprotestantă.
Era foarte frumoasă, se îmbrăca șic, era prietenoasă. Nu înțeleg de ce profesorii au considerat că e potrivit să ne spună detalii despre părinții ei. A fost acum multă vreme, dar rețin că se spunea că mama și tatăl ei au conceput-o în afara căsătoriei și nici nu au continuat relația. Nu a fost prea bine primită, mai ales că aflaserăm detaliile astea personale înainte să o întâlnim, se vorbea despre ea. Cred că noi, copii, am preluat atitudinea adulților.
O dată, când colega lipsea, diriginta ne-a spus că mama fetei spune că ea nu s-a integrat, că nu se simte bine la școală. Diriginta a făcut un fel de sesiune deschisă în care fiecare pur și simplu a spus de ce nu îi place de ea. Ca și copil, eu sincer o admiram, dar am simțit că asta e curentul, nu ne place de ea, așa că am zis disprețuitor despre ea că „trăiește sub un bol de sticlă„.
Diriginta doar a ascultat, nu a încercat să medieze, să ne sfătuiască, să creeze un mediu prietenos. A creat doar un spațiu deschis pentru răutăți în absența colegei. Privind în urmă, îmi dau seama că fata asta a venit cu încredere în ea, fără rușine, ceea ce o făcea fundamental diferită de noi. A încercat să fie prietena mea, dar am respins-o. Și era chiar drăguță, sunt convinsă că ar fi fost o prietenă bună.
Au trecut câțiva ani, am ajuns la liceu în clase diferite. Ea a rămas în continuare sursa bârfelor, dar la liceu și-a făcut o prietenă, o fata deosebită venită dintr-o localitate ceva mai îndepărtată. Dirigintele ei era un profesor foarte simpatizat, popular, tânăr, însurat cu 2 copii. Chiar era foarte de treabă, părea că ne înțelege. Cu toții îl iubeam. Ea era șefa clasei, așa că, se pare, petreceau uneori timp singuri.
Către sfârșitul anului, l-a acuzat că ar fi avut o relație nepotrivită cu ea. Avea ca dovezi sms-uri. Vestea s-a răspândit ca focul prin școală. Bineînțeles că minte… bineînțeles că iubitul profesor nu ar face așa ceva. Toată lumea a fost împotriva ei, cu excepția prietenei pe care am amintit-o mai sus.
Verdictul public a fost că e o mincinoasă, iar valurile de simpatie s-au îndreptat către profesor, adevărată victimă. Într-o zi m-a oprit portarul scolii că să îmi arate ceva: un ziar. În ziarul local era pe atunci, nu știu daca mai este și acum, o rubrică unde apărea ocazional poza unei fete frumoase. Se vedea zâmbitoare fața fostei mele colege de gimnaziu, un chip superb, fericit, plin de încredere.
Sub poză îi scria prenumele, vârsta și dimensiunile în cm. Vezi, e curvă, îmi zice portarul. Nu e… Asta nu înseamnă că e curva. Ba da… de ce crezi că s-a dat la ziar? Anul următor ea a început să frecventeze un alt liceu, profesorul a continuat să predea, să fie diriginte și să participe activ la servicii religioase, chiar să predice, toate astea fără a se explica în fața cuiva, fără să se pornească o investigație.
Acum câțiva ani am găsit-o pe Facebook, i-am trimis o cerere de prietenie, dar nu a acceptat. Aș fi vrut să îi spun că îmi pare rău. Toate astea s-au întâmplat acum 11 ani…
Sper din suflet că lucrurile s-au schimbat, deși profesorii au rămas aceiași. De fiecare dată când trec pe lângă fostul liceu, am un sentiment oribil. Îmi aduc aminte de rușinea profundă pe care o simțeam acolo, rușinea pe care trebuia să o simțim toate și pe care ea a refuzat-o, ceea ce a făcut-o simultan incredibil de dezirabilă și detestată. Câțiva ani mai târziu, cineva m-a întrebat cum mi s-a părut școala respectivă, daca mi–aș da copii acolo. Am răspuns candid că din punctul meu de vedere acolo e prea multă rușine sexuală.
Imagine de Shahid Shafiq de la Pixabay
Intrigant articol, mai ales despre sentimentele autoarei cu privire la propriul liceu. Mi-ar fi placut sa ne scrie despre propiile rusini ce le simteau (fetele sau si baietii?) in acel liceu, comparand cu fata increzatoare in ea insasi.
acei profesori de la liceul neoprotestant erau oameni extrem de falsi. pai unde e ” iubirea de aproapele”?
demulte ori in spatele unei religii( nu conteaza care) se afla monstrii nu oameni.
Foarte trist. Din pacate uneori crestinii pot fi mai rai decat oamenii necredinciosi. Eu ma consider crestina dar sunt constienta de lipsurile mele si mai ales, pt ca e mai usor, de lipsurile altora care se numesc pe ei insisi asa. Dar nu esti cu adevarat crestin decat daca esti plin de iubire. Pacat ca nu putem sa ne ridicam la nivelul asteptarilor. Dar Dumnezeu repara de multe ori nedreptatile pe care netotii de noi le comitem. Sper ca fata respectiva sa fie rasplatita cu bine si sa fie ea insasi bine.
As vrea sa iau legătura cu cea care a scris articolul. Am o banuiala ca poate am trecut prin același liceu.