PLEACĂ, PLEACĂ ACUM, CÂT MAI REPEDE… pentru copii!

ACEST ARTICOL ESTE SCRIS DE O CITITOARE CARE DOREȘTE SĂ RĂMÂNĂ ANONIMĂ. INTENȚIA EI ESTE DE A ÎNCURAJA FEMEILE DIN RELAȚII ABUZIVE SĂ SE DESPRINDĂ CÂT MAI REPEDE. PENTRU ELE ȘI PENTRU COPIII LOR.

Am 40 de ani, o carieră pe care o iubesc, o familie frumoasă, casă, cățel și tot ce mai arată în reclame. Sunt un om realizat, s-ar zice. Aseară devreme mi-am sărutat copiii pe frunte, i-am pus în pat să doarmă și mi-am turnat un pahar de vin. Apoi m-a sunat mama. Se închisese în baie, iar tata – beat – suna isteric la ușă amenințând că intră peste ea. Următoarele două ore au trecut în ceață – soțul meu minunat a sunat un prieten și a mers repede să o ajute. Eu încercam să dau de o vecină, să o rog să fie pe fază dacă e nevoie să intervină. Apoi pe mama au adus-o la noi. Apoi a sunat tata, voia să îi dau adresa de unde ne-am mutat, să vină la noi. L-am refuzat, i-am spus că tremur și mi-e frică pentru copiii mei, pentru mama. L-am invitat să ne vedem la apartamentul unde stă mama, nu a vrut. A bântuit pe străzi toată noaptea, căutându-ne casa (orașul în care stăm noi nu e atât de mare și o știa din poze). Pe la 3 a.m. a sunat-o pe mama că ia un tren și se întoarce acasă la el. Apoi a mai sunat-o să îi spună că știe că a greșit, că nu i-ar fi făcut nimic, că spera să o convingă să se întoarcă. Apoi mi-a trimis un mesaj în care, ironic, mă făcea responsabilă de tot. Exceptând copiii, am dormit cu toții 2 ore toată noaptea, am stat cu jaluzelele trase și becurile stinse ca să nu iasă casa în evidență, iar azi m-am dus prin oraș privind disperată în toate părțile, să nu apară de undeva prin surprindere – mi-am construit o viață normală și iată-mă plonjată din nou într-un film despre abuz. Nu știu unde e, nu știu ce va face. Mi-am luat copiii de la școală și fac eforturi să funcționez normal, să râd cu ei și să fiu prezentă, deși aș vrea să mă cufund în pământ și să nu mai știu nimic. Dar nu pot, fiindcă de 30 de ani până acum o săptămână, mama a ales, de zeci de ori, să stea în această căsnicie blestemată „pentru copii”.

Povestea noastră e tipic românească – 2 copii, o mamă tânără și un tată alcoolic, violent numai cât trebuie să nu ajungă nimeni în spital sau la poliție și numai cu mama, abuziv emoțional și psihologic, frustrat și însingurat. Episoadele de violență, încheiate cu plânsete și promisiuni că „nu se va mai repeta” au alternat mereu cu cele de calm în care mai că era o plăcere să stai în casă. Aș putea spune că nu a fost mereu rău, doar suficient cât să ne marcheze pe viață. Cu noi nu era violent aproape niciodată – motiv pentru el să spună de fiecare dată că n-avem de ce să fim supărați, că nu are treabă cu noi.

Nu avea, dar eu încă îmi amintesc perfect zgomotul făcut de capul mamei lovind cada, vânătăile mari și violete din jurul ochilor ei… seara în care corpul meu de 12 ani (sau poate 10? nu mai știu) a fost tot ce a stat între mama și cuțitul de bucătărie din mâna lui… nopțile în care mă băgam sub plapumă și număram până la 1000, spunându-mi că până termin de numărat, se va duce și el la culcare… vinovăția pe care o simțeam că nu am curajul să ies de acolo, să îi iau apărarea mamei – „lașă”, așa îmi spuneam că sunt pentru că nu am curajul să o apăr. Să o apăr eu pe ea, înțelegeți? Îmi amintesc când a venit odată acasă atât de beat, încât a urinat în hol, pe o comodă din aceea comunistă cu oglindă, apoi s-a dus să doarmă și eu i-am șters urina cu cârpa, să nu vadă mama când vine de la serviciu. Aveam tot vreo 10-12 ani. Ei nu i-am spus nici în zi de azi, iar el era prea beat să își mai amintească. Multă vreme, a fost atât de ștearsă amintirea asta, încât credeam că poate am visat. Îmi amintesc seara dinaintea olimpiadei la română, când urla la mine că sunt „Satana în casa aia”. Și scandalul de după, când nu am luat premiul I la aceeași olimpiadă.

Îmi amintesc sutele de ori când am implorat-o pe mama plângând să plecăm, să îl lase. Nu a vrut sau nu a putut niciodată. A vrut să nu creștem fără tată, că „uite nu e mereu așa rău” și „acum nu mai bea” sau „unde să ne ducem?” Avea frați și prieteni buni, dispuși să o ajute. Chiar și rudele lui ne țineau partea. Nu am fi stat o secundă în stradă, dar nu a fost de ajuns. Din 100 de motive, mama nu a vrut niciodată să plece; ba chiar avea o vorbă „e rău cu rău, dar mai rău fără rău” Cine dracu’ zice așa ceva? Uneori, perioadele bune au fost mai lungi și atunci mă gândeam că poate a avut dreptate. Și am crescut cu tată. Cum am crescut?

Pe mine m-au salvat prietenele și jurnalul în care îmi plângeam durerea și Beverly Hills și școala. Am plecat de acasă la facultate și mi-am construit viața „ideală”, după modelul filmelor în care îmi înecam durerea și nopțile nedormite. Ce e dincolo de gard? Tristețe, vinovăție, neîncredere în mine, chinul continuu de a dezvolta o relație frumoasă cu partenerul și cu copiii și sute de ore de terapie și auto-terapie. Dar asta nu se vede.

Fratele meu nu a avut norocul ăsta. S-a afundat în anturaje suspecte, droguri și anarhism, a renunțat la școală și la serviciu, a devenit violent și suferă de unul singur, mâncat de boli și de psihoze. Are 30 de ani.

Treptat, odată cu pensia și bătrânețea, accesele lui tata s-au înrăutățit. Acum 3 ani, a încercat să se sinucidă. Pot să vă spun unde eram când am aflat – la Viena, încercând să mă bucur de târgul de Crăciun și de proaspăta veste că sunt însărcinată. S-a ales praful de concediul acela. De atunci nu mai bea, dar scandalurile sunt constante. Vorbeam cu ei rar pentru că nu voiam să știu nimic, de când am plecat de acasă am încercat să scap de viața aia, dar nu pot, mereu mă ajunge din urmă, ori de câte ori se mai întâmplă o criză gravă. Acum, mama a decis în sfârșit să îl lase și să se mute în orașul unde stau. Ce am povestit la început a venit ca o consecință a deciziei ei, pe care o îmbrățișez din tot sufletul. Mă bucur atât de mult să o văd liberă, măcar acum. Înainte să apară la ea la ușă, ne-a terorizat cu telefoane în care ne amenința că se sinucide și ne spunea detaliat cum are de gând să o facă. Jucam Piticot sau luam masa cu copiii, îi răspundeam, îl ascultam, apoi îmi puneam zâmbetul înapoi și încercam să fiu mamă. Vă las pe voi să vă gândiți cum reușeam.

Timp de 40 de ani, mama nu l-a părăsit „pentru noi”, nu l-a părăsit pentru că „nu e așa de rău”, „uite că aveți bani să vă cumpărați de toate”, „el vă iubește, nu băga și tu în seamă, știi cum vorbește la băutură”, „mi-e frică de ce-o să facă dacă plec” etc. Iar acum, la 40 de ani ai mei, încă ne urmărește și ne întunecă viața. Nu îl urăsc, dar aș vrea să nu mai știu de el și totodată mi se rupe sufletul de milă, știu câtă suferință și câtă vinovăție poartă și el în spate. Și mai știu că la 60 de ani se va alege praful de el, nu va fi niciodată în stare să se mai adune. Nu îi port pică nici mamei, am citit suficient de mult despre tot ce am trăit ca să o înțeleg, dar nu mă pot opri să nu mă gândesc de câtă suferință ne-ar fi scutit PE TOȚI dacă ar fi făcut asta acum 20 sau 30 de ani.

Am văzut de multe ori dilema asta – nu e așa rău, oare să stau ca să nu crească copiii fără tată? – uneori am răspuns, alteori am detaliat în privat, alteori am dar scroll mai departe, fiindcă cel mai des vreau ca ușa aia din viața mea să rămână închisă etanș, dacă nu o deschide el cu forța. Dar dragele mele, dragi mame, dragi femei chinuite și nedreptățite, nu stați nicio secundă într-o relație abuzivă „pentru copii”! Nu le puteți face un deserviciu mai mare nici lor, nici vouă, nici măcar lui – pentru că dacă plecați la 25, 35 sau 45 de ani, îi dați ocazia să își revizuiască viața, chiar să se schimbe dacă vrea. Dar la 60, nu mai rămâne în urma voastră decât un om prea schilodit de alcool și/sau violență și vinovăție, prea rodat în rele, ca să se mai poată schimba. Iar copiii… copiii vor plânge și atunci pe gresia din baie, la fel cum au făcut-o la 10 sau la 16 ani. Pleacă, om puternic, pleacă pentru copil. Te rog!

Povestea mea? Nu știu cum se va termina și gândul că voi trăi cu incertitudinea asta zile și săptămâni la rând, mă sufocă. Am 40 de ani și o viață frumoasă, dar mi-e frică și mă simt iar neputincioasă ca la 12 ani.

Photo by Kat Jayne from Pexels

11 Comments

  • Anonim spune:

    Oh, doamne! S-au deschis niște răni pe care le credeam închise. Eu am reușit să trec peste fără terapie, doar cu un soț minunat alături căruia am putut sa-i povestesc prin ce am trecut. Aveam 12 ani când am învățat să acord primul ajutor…mamei, leșinată din cauza bătăilor. Acum sunt stăpână pe mine și nu mă pierd in cazuri extreme, dar…cu ce preț? Nu a plecat niciodată din aceleași motive: “unde ne ducem?” “Azi nu a băut”, “stau pt tine, să nu crești fără tată”. Nu faceți asta! Dacă nu aveți curajul să plecați, măcar nu puneți asta in cârca copiiilor! Acum, el nu mai este! Uneori îi simt lipsa, dar apoi îmi amintesc faptul că nu aveam sărbători- asta însemna zile libere, zilele libere insemnau timp mai mult pt băut, iar timpul mai mult pt băut …insemna haos! Nu mi-am dorit brazi de Crăciun, cadouri de Paște, toate astea in mintea mea însemnau scandaluri și bătăi. Abia acum, când am familia mea, pot face un brad de sărbători fără sa am tot timpul teama că din moment in moment o sa înceapă scandalul. Târziu i-am spus mamei că gluma mea (amară) favorită era atunci când cineva imi spunea că părinții sunt divorțați- răspunsul meu era de fiecare dată: “eu nu am avut norocul ăsta”. Mi-a luat muuult timp să înțeleg că, de fapt, nu a fost vina mea, că nu eu eram motivul pt care mama era bătută și că alegerea a fost doar a ei. Așa că, dragi femei, alegerea vă aparține. Dar niciodată, NICIODATĂ, nu spuneți “stau pt tine”. Nu! Stați pt voi! Iar dacă voi, dragi tineri, copii aflați la mijloc intr-o relație de genul ăsta citiți asta, nu va sfiiți să cereți ajutor! Unui părinte al unui prieten, unui profesor, oricui. Nu uitați, nu sunteți vinovați cu absolut nimic! Nu trebuie sa vă fie rușine. Părinții nu ii alegi!

  • Xyz spune:

    Citind textul m.au napadit sentimentele acelea de care vorbesti si tu…eu nu am avut sau nu am un tata alcoolic sau violent, din contra, e painea lui Dumnezeu…la mine a fost mama cea care facea scandal din orice…care venea acasa plina de nervi si stres de la serviciu si deja stiam ca atmosfera era tensionata. Mereu ii reprosa tatalui meu diverse: ca nu face nu stiu ce, ca nu are avere (nici ea neavand), ca parintii lui nu ii dau nu stiu ce….multe, atat de multe incat si acum am traume…nici acum nu stau lucrurile altfel, doar ca eu nu mai locuiesc in acelasi loc si nu mai iau parte la tot…dar stiu din vocea tatalui meu cand a facut iar scandal. Relatia mea cu mama e spre zero sau doar superficiala. Eu fiind un copil/ adult caruia i s.au pus in carca toate esecurile familiei, desi nu aveam nicio legatura…dar eram si sunt mereu la orice cearta tapul ispasitor. Ca si tine, am noroc de un sot minunat si de fata cu copilul imi pun zambetul si incerc sa trec mai departe….problema mea este ca si acum lucrez foarte mult cu mine si la mine, sa incerc sa am un oarecare control asupra mea, sa ma simt eu stapana pe situatie, sa nu ma mai simt mereu vinovata de orice (desi nu sunt)….traumele sunt inca acolo…eu si sora mea nu numaram pana la 1000 ci pur si simplu ne acopeream urechile sa nu mai auzim cum ii reprosa tatalui diferite lucruri…ce e mai trist este faptul ca ea nici macar nu realizeaza cat rau a facut si face in continuare…si tata inca sta acolo pt ca ii e mila si o iubeste.

  • Roxana spune:

    Wow! Pfiu!! Cati dintre noi suntem urmasi ai unor astfel de experiente. Si eu sunt unul, imi regasesc experienta de copil chiar si in amanunte din aceasta postare.
    Am ajuns in acelasi punct ca adult, dupa cativa ani in care relatia cu sotul s-a degradat rau. Am plecat de acasa, noaptea, de frica. Apoi am luat copilul la mine. Nu detaliez ca iese un comment cat postarea doamnei. Da, trebuie sa pleci, sa iesi dintr-o astfel de relatie, sa accepti ajutor. De dragul copilului si al tau. Ca altfel se lasa cu traume adanci, mai ales pt copil si consecinte grave pt el. Atat.

  • Laura spune:

    Pur și simplu nu înțeleg cum a-ți avut copilării în halul asta și acum aveți relații frumoase de cuplu și căsătorii fericite…. Ceva nu se leagă… Dacă părinții nu au fost aproape langa voi, cum a-ți atras un alt fel de partener? De unde altfel de tipare???? Vorbesc din experienta…. Este imposibil…. Sunt într-o poveste de genul…. Și vad ce am atras…. Exact ca în copilărie…. Vindec și tot nu reușesc sa rup tiparul… Încerc sa înțeleg de ce nu funcționează….

    • Printesa Urbana spune:

      Iti recomand cartile Suflete de sticla si Copilul invizibil de Gaspar Gyorgy, si, desigur, multa terapie. Altfel e imposibil, nu putem singuri sa iesim din aceste tipare, nu cu adevarat.

    • o femeie spune:

      eu am avut si alte repere in copilarie: am vazut si bunici/matushi in casatorii fericite, liniste, pace. Primele mele relatii de cuplu au fost dezechilibrate rau pana mi-am dat seama ca repet comportamentele. A mai contat ca in facultate si dupa am stat in chirie cu alte fete ce aveau relatii sanatoase (sau mai sanatoase decat mine) si vazut ca se poate alfel, ca e bine altfel.
      Psihologul, cartile citite, statul cu mine singura, am invatat sa ma iubesc si sa ma respect etc toate astea construiesc incet incet.

  • Laura spune:

    Multumesc. Ideea e ca eu nu am văzut altfel de relații de cuplu,decât abuzive. Nu am stiut sa construiesc altceva…In jurul meu toti erau parca ,,cu probleme, toate cuplurile….Ori fi fost si altfel,dar eu nu ii vedeam…..Înțelesesem ca asa e lumea…..Nu am stiut pana la 40 de ani ca noi nu avem un destin di ca noi putem recrea ,,lumea,, asa cum o dorim….Eu cam înțeles că suferință și abuzul făcea parte din mine si ca trebuie,,să-mi port credea,, . In lumea mea, oameii erau impartiti in 2 categorii,cei iubiti de D-zeu si cei pe care D-zeu nu ii iubeste,din diferite motive.Eu ,evident,faceam parte din a 2 a categorie.Ma resemnasem ,cumva…..Cand am aflat,ca se poate si altfel ,am avut un șoc…. Cum eu pot sa fiu fericita??? Cum asa? Oricum,mă bucur pt voi ca a-ti reusit…Eu nu stiu daca voivreusi,dar macar fac lucruri pt mine,acum ca am aflat ca pot sa le fac si ca poate o sa mă vindec într-o zi…..cine stie…..macar ma straduiesc….pas cu pas,dar este f greu.Am deja 5 ani de terapii si situatia nu e prea grozavă….Multumesc.

    • Alexandra spune:

      Buna ziua! Daca imi permiteti… Spuneti “Am deja 5 ani de terapii si situatia nu e prea grozava” – dupa parerea mea, undeva este o problema in ceea ce priveste terapia. Ati avut vreun obiectiv asumat impreuna cu terapeutul la inceputul terapiei? Daca da, ce s-a intamplat pe parcurs? L-ati reluat de la an la an? Sau l-ati anulat si ati stabilit un alt obiectiv? Faceti o analiza cat se poate de sincera si clarificati de unde ati plecat cand ati inceput terapia si unde ati ajuns si ce motive au stat la baza acestui proces (de ce situatia nu e prea grozava? ce piedici au aparut? ce puteati face dvs. mai mult dar nu ati facut si de ce? ce putea face terapeutul mai mult dar nu a facut? cum putea sa va ajute mai mult? cum au decurs sedintele de terapie? cand plecati de la terapeut, ce stare aveti? simtiti ca ati mai avansat putin? simtiti ca acea sedinta a fost un castig sau va puteati lipsi? cand discutati cu terapeutul – cum sunt discutiile? simtiti ca vorbiti cu un specialist? sau stati la povesti cu o prietena? dupa aceea – cand trebuie sa puneti in practica ce discutati la terapie, ce se intampla? ce stari aveti? ce blocaje? de ce nu se misca lucrurile? de ce aveti nevoie ca sa miscati lucrurile?). Luati o decizie: ori discutati cu terapeutul si stabiliti de comun acord niste obiective si va tineti de ele, ori incercati sa va reorientati catre un alt terapeut, dar oricum ar fi: lucrati pe obiective, reguli, sa fie o directie. Nu o sa functioneze strategia tot timpul, vor fi perioade de platou, vor fi si regrese in terapie, vor fi si dezamagiri, suferinte, dar totusi trebuie sa se vada niste rezultate, mai ales dupa 5 ani.. De asemenea, sunt indicate si pauzele in terapie.
      Vreau sa mentionez ca nu sunt terapeut, dar ma pasioneaza subiectul acesta. Ca si simplu om, consider ca la orice specialist mergi timp de 5 ani, daca apoi concluzionezi ca “situatia nu e prea grozava”, e clar ca ceva nu e in regula. Ca sa nu mai vorbesc de cat rau poate face un terapeut, scormonind prin mintea omului si neajutandu-l sa-si vindece ranile mai apoi… In final, va recomand sa ii iertati pe toti cei v-au ranit. Stiu ca e greu, e un proces de lunga durata care necesita mult efort, dar iertarea sincera, adevarata, din suflet are rolul de a incheia povestea, de a pune punct, de a vindeca rana.
      Va doresc multa armonie si pace! Si iertare daca am deranjat cu vorbele!

  • Laura spune:

    Cu siguranță asa se vede din exterior, însă…. Sufletul este ceva fragil și nimeni nu va ști vreodată când va incepe cu adevărat vindecarea, iertarea, acceptarea…. Atunci când va veni momentul lui. Deci nici eu nu știu când….. Nu-mi rămâne decât sa sper ca într-o zi va veni si momentul meu, timpul meu….Ceea ce am înțeles în acest proces este ca nu pot întra cu,, bocancii,, în sufletul meu și sa+i stabilesc termene, obiective, direcții…. Atat am avut de spus. Aștept!

    • Anonim spune:

      Si eu am trecut prin ceea ce a scris autoarea articolului si nu inteleg de ce vi se pare anormal sa iesi din situatia repetitiva prin care au trecut parintii tai. Eu efectiv nu vad alta cale. Am ajuns sa urasc atat de mult alcoolul incat la inceputul relatiei cu actualul sot m-am despartit de el dupa ce s-a imbatat cu prietenii intr-o seara in club, desi el bea foarte rar si foarte putin. Acum nu mai bea deloc si daca nu s-ar fi lasat atunci, nu am mai fi fost impreuna. Exact asa am procedat cu fiecare trasatura negativa pe care am vazut-o la ai mei. Nu a fost cazul pana acum, dar nu concep sa ma loveasca sau sa ma insele partenerul, nu as accepta niciodata. Din contra, eu cred ca am ajuns la cealalta extrema, de a filtra atat de mult oamenii cu care imi petrec timpul incat am langa mine numai oameni de calitate, care imi dau o stare de bine. In timpul liceului, spre exemplu, refuzam toti baietii care ma invitau in oras fiindca fiecaruia ii gaseam cate un defect peste care efectiv nu puteam trece (fuma, bea, vorbea urat, era prostut etc).

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *