Un nou articol despre adolescență primit de la o cititoare care dorește să rămână anonimă, în seria #AdolescentînRomânia, pe care o puteți citi în întregime aici.
Mama a fost mereu strictă și nu a știut niciodată să ne gestioneze emoțiile pe care ea le percepea ca fiind negative. Am crescut cu principiul că unde dă mama crește și cu o falsă consolare că nu mi-o luam așa de rău ca soră-mea. Dacă eram tristă, îmi spunea că ăstea nu-s probleme și râdea. Dacă începeam să plâng, începea să mă gâdile. Îmi spunea că sunt prea sensibilă. Mă închideam în baie, dădeam drumul la apă și plângeam cu teamă să nu mă audă.
Aveam 12 ani când într-o pauză la scoală, s-a apropriat de grupul nostru, mi-a strigat numele și m-a rugat să vin să vorbim. Era tatăl colegului meu de clasă, coleg de care toți copiii râdeau pentru că nu învăța și își lua bătaie acasă din cauza notelor mici. Tatăl lui venea la școală des să discute cu profesorii, să afle notele reale (nu pe cele pe care colegul meu le declara) și așa mai departe. Mama colegului îi părăsise în urmă cu câtiva ani. Toată lumea știa. Am discutat cu el câteva minute. Voia sa mă roage să îi spun ce teste dăm, ce note ia fii-său, ce se întâmplă pe la școală, pentru că se simțea vinovat față de profesorii pe care trebuia să îi deranjeze mereu. Ah și m-a rugat să nu spun nimănui pentru că nu voia ca fiul să afle. Mi s-a părut plauzibil și cumva m-a făcut să mă simt specială că îmi încredințează acest serviciu, deși avea sens, pentru că eram printre primii din clasă.
La început am sunat eu. Apelul era scurt și la obiect. Apoi a început să sune el și să ne tot lungim. Mă întreba multe lucruri despre mine, despre ai mei, despre prieteni și dacă am iubit. Îmi spunea că sunt cea mai frumoasă fată din clasă, că sunt deșteaptă și că sunt matură pentru anii mei, ceea ce mă făcea să mă simt extrem de specială. Apoi a început să insiste să mă întâlnesc cu el. Asta a fost limita mea. Simțeam pericolul și mi-am dat seama că începe să mă depășească situația. Nu i-am mai răspuns vreodată la telefon. Am vorbit cu doamna dirigintă, i-am povestit cum am povestit și aici, iar ea spus: Hmm ciudat. Ăsta a fost tot sprijinul pe care l-am primit.
După vreo două luni, venise deja iarna și se întuneca devreme. Învățam după-amiaza. I-am spus mamei că mai rămân o oră la școală pentru o pregătire pentru olimpiadă. De fapt, aveam în sfârșit o întâlnire cu un băiat mai mare de care îmi plăcea mult. Stăteam pe o bancă în parc, discutam despre muzică și prieteni comuni, sperând că la un moment dat o să mă pupe. Eram complet fascinată și acaparată de el. Nu mai aveam niciun simț conectat la realitate. S-a uitat la mine și mi-a spus: Tipul ăla a mai trecut de două ori pe aici. Hai să mergem. Ne-am ridicat, eu mai mult fără tragere de inimă, și am grăbit pasul spre casă. Undeva, pe la jumătatea parcului a apărut el, tatăl colegului. Am înghețat instant. M-a întrebat dacă părinții mei știu că umblu prin parcuri cu băieți seara târziu. Prietenul meu i-a răspuns că da, știu. Atunci tatăl colegului meu mi-a spus că în acest caz nu ar fi nicio problemă dacă îi sună pe ai mei. Prietenul meu m-a tras de braț și mi-a zis hai să plecăm. N-am plecat. Am rămas pe loc, înghețată, și l-am văzut cu coada ochiului pe băiat fugind. Tatăl colegului meu și-a desfăcut șlițul de la pantaloni. Mi-a spus în timp ce mi-a luat mâna: Dacă nu vrei să le spun alor tăi, freacă-mi-o.
M-am întors acasă și zilele au continuat la fel. Îi povesteam mamei doar ce voia să audă, de școală, de notele bune, discutam despre cărțile pe care le citeam și găteam împreună.
M-am gândit de multe ori să îi spun mamei, dar mă simțeam atât de vinovată pentru că mi-o căutasem. Mi-era frică de ea. Pe tata nu l-am mai lăsat să mă atingă niciun cu un vârf de deget. Era bărbat și mi-era scârbă. Și, în fapt, fără penetrare nu e viol. Deci nu aveam dreptul să mă simt abuzată. Mă simțeam singură, murdară și defectă. Am avut gânduri suicidale până la 19 de ani, când în sfârșit mi-am găsit intimitatea și am luat un pumn de pastile. Apoi am început terapia.
Mama a murit la jumătatea liceului. Brusc. N-a apucat să mă cunoască niciodată. Se lăuda întotdeauna cu copilul ei perfect, deși avea întotdeauna câte ceva de criticat față de mine. După atâția ani, cumva am reușit să o iert în absența ei. Știu că m-a iubit și că a crezut că așa ne educă cel mai bine. Deși încă mă lupt să înțeleg cum poți ignora faptul că fiica ta e în depresie. Eu și tatăl meu suntem acum prieteni foarte buni și i-am spus povestea în urmă cu câțiva ani. Am relații funcționale acum și sunt fericită. Dar a fost un drum al naibii de greu.
Photo by Karolina Grabowska from Pexels
Multumesc pentru ca ai scris despre asta. Te imbratisez.