Public un nou articol anonim în seria #AdolescentînRomânia.
Voi scrie rapid, să nu mă răzgândesc.
Am 30 de ani, un soț, 2 copii minunați.
Am și amintiri frumoase despre copilărie. La fiecare sfârșit de an școlar mergeam la cofetărie cu părinții mei, nu am fost niciodată în vacanțe (prima vacanță la mare a fost la 20 de ani), însă mergeam la o gârlă la ieșirea din oraș , unde făceam grătar și ne jucam cu toții, niciodată nu ne-au ocolit Moș Crăciun, Moș Nicolae, cu toate greutățile întâmpinate de părinți, ei reușeau sa ne fericească cu un mic cadou (și suntem muuulti frati) și multe alte momente frumoase, banale, însă pentru mine erau fericire la acel moment.
Provin dintr-o familie numeroasă, onestă, umilă. Părinții mei au muncit pe brânci toată viața, dar tot nu ne ajungeau banii.
Așa că foamea era ceva obișnuit, pâinea era lux, haine doar de pomană, eram recunoscuți ca săracii blocului. Cu toate astea, niciodată nu m-am simțit dată la o parte, niciodată nu mi-a fost rușine cu familia mea, niciodată nu a râs nimeni de mine, mereu am fost demnă și cu coloană vertebrală. Mereu am împărțit și cu alții mai săraci ca noi , puținul nostru. Dar mereu!
Am fost mereu genul ăla de copii dați exemplu altora, uită-te la ei, îs vai de Steaua lor și uite ce bine învață” , eram mereu curați, călcați.
Mama mea cred că are o boala psihică, a avut o viața grea, părinții i-au murit, crescută de frați cu violență, tatăl meu -până să ne naștem noi, o bătea și se purta urat cu ea.
După nașterea noastră, tata nu o mai bătea , dar mama se comporta groaznic cu el, nu se lăsa până nu-l scotea din pepeni, eu îl înțelegeam atunci, pur și simplu te aducea la exasperare ea. Tata pleca afară să se calmeze pentru a evita scandalul, dar când se întorcea, ea o lua de la capăt.
Tatăl meu, crescut la casa de copii de pe la 13 ani, un om deștept, demn, cea mai corectă persoană pe care am întâlnit-o vreodată (nu-s subiectivă), sufletist, bun. Și aproape alcoolic. Nu-l învinovățesc. Nu e o scuză faptul că a avut o viața grea și că paharul îl scotea din realitatea vieții , dar dacă 50 de persoane ar fi avut viața lui, cred ca 40 din ele ar fi căzut în mrejele alcoolului.
Mama mă bătea până mă călca în picioare, la propriu. Ajunsesem să fiu imună în fața bătăii, să-i spun, dă-mi, nu mă doare, stând nemișcată și neapărându-mă. Alteori urlam și-mi dădeam eu pumni in cap, ori chiar dădeam în ea. Făceam totul contra ei, îi răspundeam, îi vorbeam urat. Nu e bine, știu, dar ea m-a transformat în acest copil, eu nu m am născut așa…
Era geloasă pe tata ca trăgeam mai mult la el și se comporta cu mine cum făcea cu el, nu se lăsa până nu-mi epuiza tot calmul… Mă bătea doar pe la coaste, burtă, cap, ca să nu-mi lase urme.
De pe la 15 ani nu-i mai spun mama, mi-a dat o bătaie cruntă și mi-am jurat că nu-i mai zic mama. Voi regreta când va muri, știu, dar nu pot! Tot atunci mi-am jurat că atunci când voi deveni mama, voi fi exact opusul ei.
Mă jignea cum nu pot sa reproduc. Cele mai la ordinea zilei erau “nu ești bună de nimic, ești urâtă ca naiba, nu se uită nimeni la tine, ești cea mai proastă, lasă ca te fac eu de râs la toți, vin eu la școală și spun ce mi faci acasă”.
Am fost o adolescentă responsabilă, primul meu prieten (la 20 de ani) mi-a devenit soț, am fost un elev de nota 10 la școală, chiar dacă mergeam cu pungă și sandale în picioare în octombrie, nimeni nu a râs de mine, nimeni nu m-a marginalizat, nu cred că se știa ca-s așa săracă, iar de viața tumultoasa din casa noastră nici atât nu se știa. Casă, care apropo, era mică, mica, mică, uneori mă băgăm în debara ca sa fiu puțin singură.
Uneori mama venea și plângea și-mi spunea să o iert după ce ma bătea. Spuneam da din gură, dar o uram.
Acum nu o urăsc. Am înțeles ca ea s-a comportat așa tot din cauza traumelor trăite in copilărie.
Evitam să îmi fac prieteni apropiați din teama de a nu mă face de râs în fața lor.
Tatăl meu a fost prietenul meu. Mi-a dat o singură palmă toată viața. M a învățat despre demnitate, onestitate, îmi cumpăra cărți, în ziua de salariu mă duceam și-l așteptăm în fața fabricii, iar el îmi cumpăra suc. Alteori întârzia acasă și mă duceam să-l caut prin șanțuri, crâșme, plângând singura pe străzi și spunând rugăciuni ca nu cumva să fi pățit ceva. Îl găseam beat criță, îl căram până acasă, în fața blocului erau vecini, copii, mi-era rușine de situație.
M-am și îndepărtat de tata din cauza asta doar pentru puțin timp), dar apoi am realizat că nu trebuie să-mi fie rușine cu el niciodată. Cu cât îmi povestea mai multe, cu atât înțelegeam că e victima societății, a statului, a vieții, a fost prea bun, n-a avut șanse de izbândă.
Mama și tata se băteau între ei, noi urlam, chemam vecinii să-i despartă, dar nu prea se băgau, ne puneam în genunchi să-i implorăm să se oprească, acestea erau cele mai de coșmar momente. Cine a trecut prin așa ceva, cunoaște spaima…
La poliție mi-era frică să sun, ne-au povestit cândva că dacă facem asta, e posibil să ne ducă la casa de copii, o temere îngrozitoare pentru mine și frați.
Am fost ca o mama pentru frații mei, doar că-i băteam. Nu mereu. Uneori. Credeam că așa se face educația. Am fost uniți, însă.
O altă temere era să nu ne dea afară din casă, pentru că aveam datorii mari la întreținere. Seara ieșeam și căutam de una singură cartoane, mă gândeam că dacă ne dau afară, să avem pe ce să dormim.
Am făcut o facultate, și frații mei la fel, toți suntem la casa noastră, pe picioarele noastre, cu servicii bune, mama e o bunica nemaipomenită pentru copiii mei, eu o respect, dar nu pot fi apropiată de ea.
Uneori vorbesc cu frății mei despre copilărie și plângem, plângem mult și ne dăm seama ce noroc am avut că am avut grija unii de alții, altfel am fi ajuns aurolaci, drogați, curve , bețivi, cine știe…
Însă trauma copilăriei își spune cuvântul în caracterul meu: sunt anxioasă, respect de sine către 0, timidă, retrasă, paranoică, nu știu dacă îmi iubesc soțul sau m-am căsătorit cu el doar pentru că mi a dat atenție și m-a apreciat. Mă purtam cu toți pretendenții mei astfel: dacă se uita la mine, mă gândeam ca e un ratat, la fel ca mine, cine naiba să se uite la o ratată ca mine, dacă nu tot un ratat. Soțul meu a fost foarte insistent, m-a apreciat și a văzut în mine ce nu credeam că va vedea vreodată cineva.
Nu sunt niciodată mulțumită de mine, mereu mă critic , mi se pare ca nu fac îndeajuns, că nu fac nimic bine.
Nu știu să fiu fericită, mereu văd ce-mi lipsește, văd ce e mai rău la soțul meu, uneori mă victimizez și am impresia că fiecare are ceva cu mine. Aș fi putut avea un serviciu foarte bun, dar m-am mulțumit cu unul modest, nu am îndrăznit, mi-am zis mereu nu poți tu, nu e de nasu’ tău…
Sunt o mamă bună, nu excelez, dar nu îmi bat copiii, nu le vorbesc urât, le spun mereu că le iubesc și le voi fi alături mereu, le educ cu blândețe, chiar dacă uneori monstrul din mine vrea sa iasă… Respir adânc, plec în altă cameră, plâng dacă pot, apoi revin cu răbdare. De cele mai multe ori îmi iese.
Mi-e frică să nu deprindă și copiii trăsăturile mele urâte enumerate mai sus… Parcă mă vindec însă încet, încet.
Părinți, nu vă jigniți copilașii, cuvintele dor, schilodesc, formează malformații în personalitatea lor!
Iar bătaia nu e ruptă din Tai! E violență și atât!
Copii, respectați-vă părinții!
Mereu mi-a fost ciudă (la vremea aceea) pe acei copii care se plângeau că nu au telefon sau ghiozdan nou, iar eu îmi strângeam tare, tare burta ca să nu se audă cum îmi chiorăie mațele de foame în liniștea orelor de curs…
Nu e structurat prea bine textul, simt, însă , am scris pe fuga pentru a nu ma răzgândi și a-mi pierde curajul.
Vă îmbrățișez!
Vă doresc sa fiți capabili de multă blândețe și dragoste !
Dragostea repară tot!
Trebuie sa faci muuuulte sedinte cu un psiholog, sa intelegi tot ce ti s a intamplat, efectele produse in tine, sa inveti sa ierti si sa te vindeci de traume. Se poate, curaj.
Am citit cu lacrimi in ochi … M am regăsit oarecum … 29 de ani și o fetiță de 3 ani … Soțul meu m-a schimbat atât de mult și m-a făcut să am încredere în mine,dar inca încerc și mă zbat sa nu mi pierd firea câteodată … am rămas cu atât de multe pe suflet …
Eu zic sa lași psihologul…cel „mai indicat”este Dumnezeu,si ,imi dau seama că,crezi in El,oricum se vede ca El a fost cu tine mereu,si si tu ai vrut asta,alfel ,vorba ta,ați fi fost aurolaci,etc..
Bravo,imi place cum ai scris,ce ai scris,desi este dezastru de trist…,chiar o voi da si copiilor mei,cei 3,sa o citeasca ,adolescenti nemultumiti desi…au mai mult decat trebuie,dar,asta se intampla cu adolescentii de azi,care nu pretuiesc macar,ceea ce au,multul pe care il au,si culmeaa,tot ei sunt deprimati!
Adolescenții pot fi deprimati din diverse motive nu doar pentru că nu au anumite lucruri (materiale din ce înțeleg in exprimarea dumnevoasta), poate sunt deprimați ca relatiile cu prietenii sau cu familia nu sunt cum si ar dori ei ( nu am spus că sunt rele sau ceva de genul acesta, doar ca nu sunt conforme așteptărilor lor ), sau poate lucrurile pe care le fac ei nu ii mulțumește pe deplin sau nu le face plăcere. Nu doar ceea ce ai contează pentru a te simti bine si fericit. Ceea ce ai trebuie să fie in acord cu ceea ce iti doresti tu.
Iar psihologul nu îl înlătură pe Dumnezeu. Nu inseamna ca daca merge la psiholog nu mai crede in Dumnezeu ( de acord ca sunt psiholog care sunt atei dar asta e viata lor si convingerile lor personale care nu au voie să le transmită sau sa încerce să le insufle pacienților). Psihologul te ajuta mult in a-ți rezolva traume si probleme, uneori prin simplul fapt ca el vede lucrurile dintr-o perspectivă pe care tu nu o vezi in momentul acela.
Camelia, cand tu te duci la munca si ceri o marire de salariu, cum ar fi sa iti zica seful tau „hei, uita-te la Gigel, el are mai putin ca tine”, ignorandu-ti argumentele? Si vezi ca s-ar putea ca ai tai copii sa nu fie multumiti doar din cauza lucrurilor care le lipsesc.
Îți mulțumesc pentru adevărul spus. O boaba sau mai multe din povestea ta se regăsește la fiecare. Cel mai important este faptul ca nu predai sub orice forma sau concentrație lecția ta de viata, copiilor tai!
Parca mi-a descris viata, mai putin partea cu situatia materiala si numarul mare de persoane din familie. Si eu m-am vindecat greu, cu ajutorul sotului, el m-a ridicat de jos si m-a adus undeva sus unde nu visam vreodata sa ajung. Au trecut 5 ani si inca nu sunt 100% vindecata, mai ales ca am trait si o relatie toxica cu batai cu jigniri si mama mi-a traumatizat fetita si acum ne luptam cu terapii si metode sa o aducem pe linia de plutire. Cu ea nu mai vb de 4 ani si ceva de cand tata a murit si m-a lasat singura…
Esti o persoana foarte curajoasa si iti multumim! Scrii frumos si curat si asta este demn de tot respectul. Iar faptul ca faci aceste exercitii de sinceritate cu tine insati cred ca ajuta mult la procesul de vindecare! Felicitari pentru cum intelegi sa te porti cu copiii tai, fii puternica asa cum ai fost dintotdeauna!
Draga supravietuitoare, te inteleg pana la ultimul cuvant si sper sa citesti aceste randuri si sa te ajute. Ma adresez cu termenul de supravietuitoare pentru ca asta esti, ca si copil ai trecut prin lucruri greu de imaginat si ai reusit sa treci peste ele si sa devii un om bun, o mama buna, o femeie buna.
Am avut o copilarie asemnatoare: saracie, batai, alcoolism si bonus ( a se citi cu ironie bineinteles) abuzurile sexuale la care am fost supusa de catre fratele meu mai mare.
Dar stii ce? Sunt bine desi nu puteam spune asta la inceputul anului.
Dupa ce am citit o carte: Pacienta Tacuta, am avut un clic si m-am gandit ca daca nu vorbesc cu cineva despre ceea ce am trait o sa inebunesc sau o sa ajung sa omor pe cineva, o sa fac un copil si o sa-l traumatizez.
Asa ca mi-am facut curaj si m-am dus la psiholog, am reusit din a doua sedinta sa ii spun adevarul, a fost cel mai greu lucru pe care l-am facut dar si cel mai bun.
Am continuat cu sedintele si mi-am dat seama cata durere aveam si inca am in mine si cum copila care am fost este inca in mine si asteapta sa o iau de mana si sa o iubesc.
Si asa am facut si inca o fac, ma lupt cu demonii mei si nu o las de mana.
Ca bonus pentru fetita din mine, mi-am cumparat o papusa. Da, la 34 de ani mi-am cumparat o papusa….papusa pe care nu am avut-o in copilarie si pe care cand o iau in brate pot sa simt ceea ce vroiam sa simt cand aveam 5 – 6 ani.
Intre timp, mi-am confruntat fratele si mi-a recunoscut faptele, i-am spus sotului meu ceea ce am trait si incet incet imi acord ingaduinta si incredere ca merit tot ce e mai bun.
Iti recomand din tot sufletul terapie, multa terapie cu un psiholog bun in care sa ai incredere si care sa te ajute sa iti dezgropi demonii si sa faci pace cu tine. Este o munca pe termen lung, dar merita fiecare minut si fiecare banut. Te imbratisez!
Un text excelent! Imbratisez strans autoarea!
Iti multumim pentru articol. Tie si tuturor celor care s-au destainuit aici, anonim sau nu, in articole si in comentarii. Sunteti curajosi cu totii. Sunteti supravietuitori, eroi. Aproape fiecare om are „chestii” in trecut, traume mai mici sau mai mari. Multi dintre noi, cei trecuti de 30-40 de ani, am adunat mizerii cat pentru 3 vieti.
Cel mai important este sa ne gasim modalitati sa fim bine (prieteni, psiholog, Dumnezeu orice ajuta la degrevarea sufletului de chestiile astea) si mai ales sa gasim modalitati sa ne comportam cu copiii nostri asa cum nu au stiut parintii nostri. Sa stim sa ii iubim total si neconditionat, sa nu le frangem aripile, sa le oferim copilaria pe care noi nu am avut-o. Asta in timp ce ii educam asa cum trebuie, le stabilim limite sanatoase si corecte, ii pregatim pentru viitor.
[…] scris cândva pentru blogul tău cum mi-a fost adolescență (puteți citi aici episodul 1 al acestei mărturisiri). Mi-a prins bine să citesc părerile cititorilor tăi. Am înțeles multe lucruri. Am […]