Pentru că ne iubeam fetița nenăscută, am ales ca ea să nu sufere

ACEST ARTICOL APARȚINE UNEI CITITOARE ANONIME CARE ȘI-A DORIT PUBLICAREA LUI AICI, PENTRU VOI.

Avortul terapeutic este un subiect puțin abordat în România, familiile care trec prin această suferință trebuie să suporte ignoranța și judecata celor din jur, așa că am hotărât să public acest articol aici ca să vedeți prin ce trece o femeie al cărui copil nu crește sănătos înăuntrul ei. Nu voi permite comentarii jignitoare la adresa autoarei, putem face împreună un exercițiu de empatie și compasiune. Ce a făcut ea aici este să își expună inima deschisă, s-o vedem. Putem să-i oferim sprijin și gânduri bune. Cu siguranță i-a fost și foarte greu să scrie aceste rânduri știind că vor deveni publice. Totuși, dorința ei de a fi de ajutor altor femei care trec sau vor trece prin asta a fost mai puternică decât frica de judecată. Mai jos, mesajul ei integral.

Pentru noi, totul a început în primăvara anului 2020, când eu și soțul meu ne-am hotărât vom încerca  avem un copil. Eu 25 de ani, el 29. Suntem împreună parcă de o viață și am crescut împreună pe toate planurile. Ne-am mutat la căsuța noastră (un apartament mic, pe care l-am renovat amândoi și l-am transformat în ACASĂ), ne-am luat mașină, ne-am terminat studiile, avem fiecare câte un job bun, practic am așteptat bifam toate aceste etape ca  știm atunci când vom avea un copil, vom avea pentru el o oarecare stabilitate financiară și emoțională.

Nu am fost nicio zi despărțiți, iubim ne petrecem timpul liber împreună, ne îmbrățișam când ajungem acasă după o zi grea de muncă, vorbim orice, ne încurajăm, ne facem surprize constant și râdem mult când suntem împreună. Am simțit nu există persoana mai potrivită alături de care fac acest pas.

uit la el și văd cât e de bun, de răbdător și de sufletist și știu cu țoață inima fi un tată minunat. Mereu ne-am dorit fim părinți tineri, așa am început lucrăm în direcția asta. M-am rugat la Dumnezeu și i-am spus: ,,Doamne, noi suntem pregătiți primim de la Tine un suflețel, îi vom oferi iubire și vom avea grijă de el, atunci când Tu vei dori, te rog trimite-l la noi”.

Nici o lună mai târziu, aveam testul de sarcină pozitiv. Știu am fost norocoși, am rămas însărcinată din prima lună de încercări. Simțeam e ceva schimbat la mine, așa am făcut testul de sarcină singura în baie, într-o dimineață, și când am văzut a doua liniuță am plâns și m-am așezat în genunchi mulțumesc. Simțeam dacă a venit atât de repede, Dumnezeu a hotărât merităm.

Ne-am bucurat amândoi foarte mult, am hotărât îi spun soțului seara, după serviciu. Apoi am anunțat familiile. A fost un val de emoție din partea tuturor. Am mers la prima ecografie, dar din păcate sarcina era prea mică și nu vedeam decât săculețul, nu și embrionul. Am mai așteptat 2 săptămâni și am văzut atunci și un omuleț mic, i-am auzit inimioara și am plecat acasă bucuroasă.

Urma revin peste o lună la prima morfologie și la analizele pentru dublu test. Sarcina era mai mică cu două săptămâni decât vârsta menstruală, dar asta s-a pus pe seama faptului eu mereu aveam menstruații la intervale lungi, peste 40 de zile. Țin minte cât de frică îmi era e posibil pierd sarcina. Știam se întâmplă, știam multe femei care trecuseră prin asta. Eram atentă la fiecare crampă, uitam cu atenție după fiecare mers la toaleta dacă nu cumva sângerez. Exceptând grețurile, care au ținut de la 7 săptămâni până pe la 12, totul a decurs normal. Îmi era atât de rău în perioada aceea nu am mâncat decât pâine prăjită și cornuri cu ciocolată.

Slăbisem vreo 4 kg, ceea ce nu era tocmai ideal pentru mine, ținând cont ajunsesem la 49 de kg. Am făcut și vreo 5 zile de perfuzii. Am ajuns la programare la prima morfologie, unde am văzut bebelușul, se mișca, îi bătea inimioara perfect. Doamna doctor măsură fiecare părticică, îmi spunea exact ce măsoară, apoi a urmat o liniște. Liniștea care omoară orice femeie aflată în momente atât de vulnerabile. Liniștea după care orice cuvinte ar urma, rămân impregnate în mintea ta și le vei întoarce pe toate părțile mult timp.

Mi-a spus așa: ,,Știți, bebelușul are dimensiuni bune pentru aceasta vârstă, dar am depistat ceva. În medicină se numește cordon cu arteră unică. În mod normal, cordonul ombilical este format din trei vase: două artere și o venă. La dvs., avem doar o arteră și o venă. În majoritatea sarcinilor, dacă e doar asta, nu înseamnă nimic și totul decurge bine.”

Stăteam pe masa și simțeam cum îmi fuge pământul de sub picioare. Am întrebatȘi momentan e doar asta? Ce ar putea fie altceva?”. „Momentan e doar asta, dar e devreme și încă nu e format cu totul”, mi-a spus. ,,În rest e totul normal, translucența nucală este 1,5, deci foarte bine, os nazal prezent, deci nu ar părea Down. Acest cordon apare de obicei la sindromul Down. Dar stați liniștită, totul pare bine, așteptam rezultatele și de la dublu test”.

La morfologie am aflat și 90% vom avea o fetiță, ceea ce ne-am dorit amândoi cu toată inima, dintotodeauna. Am recoltat sânge pentru analiza de dublu test, apoi am ieșit din clinică. Soțul meu aștepta în față, pentru din cauza noilor măsuri, nu a putut fi cu mine. M-a văzut sunt puțin îngândurată, și i-am spus direct avem două vesti, una bună și una rea.

A ales afle întâi vestea rea, i-am povestit ce înțelesesem și eu din povestea cu acest cordon fără o arteră. Eram amândoi nelămuriți, dar îi repetam ce știam și eu, în rest totul e normal. I-am spus și vestea vom avea o fetiță și am simțit cum se topește tot. Repeta întruna: ,,Vai aibă tati o fetiță? învăț eu fac codițe și o îmbrac în rochițe?” uitam la el și mi se înmuia sufletul. Eram foarte fericiți.

Am ajuns acasă și am început caut tot mai multe informații despre cordonul cu arteră unică. Pe grupuri, toată lumea care avusese așa ceva avea copii sănătoși, fără probleme. Pe Google găsisem de obicei nu înseamnă nimic dacă nu e corelat cu alte anomalii, dar este frecvent în bolile genetice, cromozomiale. M-am liniștit știind la mine nu se vedeau alte semne, iar când rezultatul la dublu test a venit și a indicat risc scăzut, de 1:10.000 pentru cele 3 mari condiții genetice (trisomie 13, 18 și 21) m-am liniștit și mai mult.

Apoi, la 15 săptămâni am mers la doctor cu rezultatele la dublu test și am făcut iar o ecografie, care arăta bine. La 18 săptămâni, într-o noapte am avut probabil o criză de fiere, când am vomitat aproape din oră în oră, iar a doua zi am ajuns la perfuzii și am făcut ecografie la alt doctor, care mi-a spus bebelușul pare în regulă. La 20 de săptămâni m-am dus la morfologia de trimestru doi, dar am plecat după 5 minute. Am făcut-o la o alta doamna doctor, renumită pentru competentele în ecografie morfo-fetală, dar care din cauza poziției bebelușului mi-a spus revin peste o săptămână. A apucat măsoare doar capul și am simțit ceva e în neregulă. Nu mi-a spus nimic, eu am insistat mi spună dacă e totul ok și ea a spus da, ce a apucat măsoare arăta bine.

Am ajuns acasă și am plâns atât de mult, simțeam rămân fără aer. Simțeam văzuse ceva și nu voia mi spună, ca  nu țină în panică. Am fost peste o săptămână și povestea s-a repetat, bebelușa stătea tot foarte ciudat, strânsă toată un pisicel și nu permitea vizualizarea tuturor organelor. Am revenit peste câteva zile, când am reușit, la 21 de săptămâni, o vedem foarte bine. Totul părea în regulă, apoi doamna doctor a spus pleacă puțin din cabinet și revine. Mi-a lăsat pe ecran imaginea fetei ei, în 4D, atât de frumoasa și de perfectă! I-am trimis o poza soțului meu și i-am spus totul cred e bine. Apoi, doamna doctor a revenit. M-am ridicat de pe masă, apoi în timp ce ștergeam de gelul ecografic m-a întrebat dacă am făcut teste genetice până acum în sarcină. I-am spus nu și mi-a recomandat facem Panorama. Nu înțelegeam de ce, dublu test ieșise perfect. Îmi spune: ,,Știți, nu vreau sperii, dar sunt trei lucruri care neliniștesc la bebeluș: cordonul cu artera unica, apoi avem o asimetrie între cei doi ventriculi cranieni și, ce e cel mai îngrijorător, o microcefalie. Cutia craniana a bebelușului măsoară de 18 săptămâni, în timp ce sarcina are 21. În interior, creierul, absolut tot sunt dezvoltate normal, dar capul cu totul e mult prea mic.” Nu știam ce mai cred. Simțeam pe o parte totul e bine, dar pe o parte parcă erau prea multe coincidențe.

La toate prietenele mele totul era mereu bine la morfologii, la ecografii, dar eu mereu aflam câte ceva. A urmat apoi un consult la un doctor de genetică. Morfologia era vineri, iar până luni când am mers la genetica am simțit de 1000 de ori sunt cel mai sus, apoi cel mai jos de cât fusesem vreodată. Simțeam nu are cum, fetița noastră e sănătoasă, apoi plângeam din senin poate totuși e bolnavă. Doctorul de genetică ne-a spus cele trei lucruri pot fi corelate cu extrem de multe boli genetice, așa am decis cea mai buna alegere este amniocenteza în varianta extinsă. În plus, amniocenteza are rol de diagnostic, în timp ce daca am fi făcut Panorama erau două variante: fie nu se vedea o problemă cromozomială pe care amniocenteza o vedea, fie dacă Panorama o vedea, atunci trebuia făcută și amniocenteza ca  existe diagnostic. Panorama este văzută ca statistică, pentru îți spune este „risc scăzut de Down”, de exemplu, în timp ce amniocenteza spune există doar doi cromozomi 21, deci nu exista sindrom Down. Am sunat-o pe doamna doctor unde făcusem morfologia și a doua zi am mers fac amniocenteza.

Îmi era atât de frică! Cel mai mult temeam e posibil pierd sarcina din cauza amniocentezei, mi s-a spus exista un risc de 0.5 – 1% la vârsta sarcinii mele se întâmple asta. Dar totul a decurs bine. Am ajuns în clinică, întâi mi s-a pus o perfuzie, apoi doctorul în timp ce urmarea ecografic poziția bebelușului, a placentei și a cordonului realiza înțepătura. Întâi mi-a făcut anestezia, care a fost foarte dureroasă, apoi înțepătura de unde au extras lichidul amniotic, care a durut aproape la fel de tare. Ulterior, pentru am mai făcut o recoltare de lichid amniotic, am făcut fără anestezie și pot spune doare la fel, deci dacă ar fi aleg acum, alege fără, ca  fie doar o înțepătură.

După aceea am așteptat se termine perfuzia și într-o oră am plecat acasă. Am stat trei zile doar în pat, am luat tratamentul indicat cu antibiotic și progesteron și m-am bucurat am trecut cu bine. La două zile după recoltare am primit rezultatele pentru cele trei trisomii, unde ni se confirma un număr diploid normal de cromozomi 13, 18 și 21. Aveam o fetiță fără sindrom Down, Edwards sau Patau. Știam totuși mai avem de așteptat pentru rezultatele amănunțite, așa nu ne-am bucurat prea tare. În cele trei săptămâni de așteptare cred am îmbătrânit 10 ani. Mi s-a declanșat instant o dermatită pe baza stresului pe față și scalp, mi-au apărut primele fire albe.

gândeam totuși e bine am făcut acești pasi, măcar o știm odată dacă e albă sau neagră. Îmi părea rău toată perioada sarcinii fusese atât de stresantă, de plina de griji și nu înțelegeam cum alte femei au sarcini atât de ușoare și relaxante. Am aflat apoi răspunsul.

Într-o luni, am fost sunată de doctorul de la genetică. Am simțit de când am văzut apelul ceva nu e în regulă. M-a întrebat dacă am primit rezultatele finale pe email, le primise și el. Nu le aveam. Simțeam ocolește discuția, atunci l-am rugat mi spună el ce a primit. L-am întrebat dacă e totul bine, apoi, după ce a tras aer în piept mi-a spus: „Nu este bine”. M-am sprijinit de blatul de bucătărie și am simțit mi se taie picioarele. Mi-a spus atunci au fost depistate două anomalii cromozomiale severe și trebuie vin la el la cabinet urgent a doua zi. Am închis telefonul, soțul meu a venit, nu auzise discuția, dar a înțeles instant despre ce e vorba. spun a fost cea mai grea zi din viață mea minți, pentru aceea abia urma. Am plâns atât de mult, simțeam nu e real ce ni se întâmplă.

Plâng și acum când scriu… nu cred existe ceva mai dureros pentru niște părinți care își doresc atât de mult un copil. Am plâns non stop până a doua zi. Am făcut o plimbare lungă și am vorbit atât de mult, am dezbătut, ne-am consolat. Plângeam pe stradă și uitam la oameni, oare cați or avea probleme acum?

Oare știe cineva eu am în burtica un copil bolnav? Nu știam ce se va întâmpla, nu știam exact nici diagnosticul, eram atât de neputincioși. Am plâns amândoi cât pentru zece vieți. Când ne-am pus în pat și soțul meu a pupat burtica, cum făcea în fiecare seară și i-a spus o iubește, am simțit sufletul mi s-a rupt în o mie de bucăți. Nimeni nu ar trebui treacă prin așa ceva.

Am mers apoi la genetica amândoi și ni s-a spus din păcate sarcina nu este una viabilă. La amniocenteză s-au depistat probleme la doi cromozomi: exista o deleție de cromozom 18 și o adiție de cromozom 17. Practic, o parte extrem de mare dintr-un cromozom lipsea, iar o alta era adăugată la alt cromozom. Ni s-a spus asta putea duce la numeroase defecte fizice, de la statura mică, aspect diferit al fetei, deformări ale membrelor și în mod cert va fi un copil cu retard psihic sever. nu se va putea dezvolta niciodată normal, este posibil nu meargă niciodată. Mi s-a spus o problemă genetică din cele pe care le avea era extrem de gravă, dar fiind două asociate, rezultatul era imprevizibil. Copiii cu astfel de probleme genetice serioase cel mai adesea nu supraviețuiesc în burtică, mor la naștere sau au o viață scurtă, plina de suferință.

Mi s-a spus fiecare dintre cele două anomalii genetice se întâlnește la peste 55.000 de nașteri, iar pentru amândouă asociate nu se găsește o statistică. M-am simțit extrem de îndreptățită întreb „De ce eu?”. Nu m- fi gândit niciodată așa ceva mi se poate întâmpla mie. La 25 de ani, prima sarcina, atât de dorită. Și totuși, se întâmplă.

Dacă e ceva ce am învățat e orice ți se poate întâmpla și tie. A doua zi am făcut o noua ecografie amănunțită, de aproape 2 ore jumătate, cu alt doctor, unde am văzut de la ultima morfologie lucrurile se schimbaseră în rău: inima avea o modificare severă, cel mai probabil incompatibilă cu viață, cutia craniana era în continuare mult mai mică, aproape nu crescuse deloc în ultimele săptămâni și împiedica dezvoltarea creierului, exista o malformație a stomacului care indica faptul niciodată nu va putea manca singură plus alte câteva modificări fizice. Mi s-a recoltat lichid amniotic pentru analize genetice și în cadrul spitalului.

A urmat apoi o perioada cumplită. O simțeam mișcă în burtica mea și știam nu e bine. Știam nu are nicio șansă la o viață fără suferință. Știam nu o voi vedea niciodată. Știam nu am avut cu ea decât 6 luni. Eram atât de supărată pe Dumnezeu! M-am pus în genunchi și am spus: „Doamne, daca te-am rugat mi dai un copil când simți suntem pregătiți de ce ni-l iei după 6 luni? De ce ni l-ai dat când știai nu trăi?”

Aici s-a încheiat ultima mea discuție cu Dumnezeu. De atunci până azi nu am mai putut rog.

Am știut care e decizia noastră.

Pentru ne iubeam fetița, am ales nu sufere. Toată lumea ne-a sfătuit același lucru. Doctorii, familiile noastre, prietenii. Mama mea pierduse o fetiță la doua luni de viață, tot din cauza unor malformații și mi-a spus dacă ar fi știut în timpul sarcinii, ar fi făcut aceeași alegere. suferința ei și a fetiței au fost infinite și nu-și dorește asta pentru mine.

Am căutat peste tot ce înseamnă faci avort terapeutic, ce înseamnă întrerupere de sarcina la 24 de săptămâni și nu am găsit. Doctorii mi-au spus puține, probabil nu sperie. Când m-am internat în spital m-am simțit atât de singură, atât de mică, simțeam toată lumea judecă și sunt de condamnat pentru ce urma fac.

M-am schimbat în pijamale și mi-au spus duc hainele și încălțările soțului, i le-am dat și m-am întors în salon. Plângeam încontinuu, dar încercam totuși fiu cerebrală și atentă la ce mi se întâmplă. Soțul meu mi-a povestit apoi a plâns atât de mult când m-a lăsat la spital, încât oamenii se opreau pe stradă și se gândeau la ce e mai rău văzându-l cu hainele mele în brațe.

Experiența asta nu e de depășit singur.

E atât de nedrept și de greu treci singură în spital prin ea, la fel cum este și pentru bărbați stea acasă și aștepte neputincioși.

Procedura de avort terapeutic constă în administrarea unor tablete care provoacă contracții uterine, apoi o naștere naturală, cu tot cu travaliu. Întâi am luat tablete oral, apoi la 36 de ore, când eram în spital, mi-au fost administrate două tablete intravaginal.

În prima zi practic nu mi s-a întâmplat nimic, doar am fost sub supraveghere. Stăteam întinsă pe patul de spital pe spate și o simțeam cum mișcă mai tare niciodată. Mi se rupea inima, simțeam oribil și fi dat orice pot schimb totul și fie bine. Eram atât de nepregătită, fizic și sufletește, trec prin asta.

Nu cred oricum cineva e vreodată pregătit pentru asta. A doua zi dimineața la 6 mi-au fost administrate tabletele și mi s-a spus în medie durează 4-5 ore până se va termina totul.

La mine a durat 11.

Când m-am întors în salon m-am dus în baie, nu trezesc colegele de salon, și m-am pus pe genunchi și am plâns atât de mult am simțit nu mai pot ridica. Știam nu mai era cale în întoarcere. Vorbeam încontinuu prin mesaje cu soțul meu, încuraja, eram amândoi atât de speriați pentru ce urma.

La scurt timp nu am mai simțit-o în burtica mea. Atunci am fost devastată. Am chemat doctorul, plângeam incontrolabil, dar mi s-a spus mai durează. e normal. așa e procedura. Aveam frisoane și durea tot corpul. Tremuram cu tot cu pat, burta îmi era tare un pietroi. Pe la ora 12 mi s-a făcut un ecograf și mi s-a spus din păcate colul meu e închis și extrem de rigid. mai dura. Plângeam și rugam de ei facă ceva, se termine mai repede, dar mi-au spus nu pot interveni, pentru a recupera eu mai ușor e important lăsam procesul și urmeze cursul natural.

La ora 1 m-au mutat din salonul de ginecologie la etajul de nașteri, unde am așteptat alături de alte fete care erau în travaliu pentru nașteri naturale. Când am ajuns am început plâng din nou, nu voiam fiu acolo printre ele. Am auzit la scurt timp o naștere, un bebeluș plângând și m-a cuprins cea mai mare durere din lume. Eram și eu cu ele, urma nasc și eu, doar eu nu plecam acasă cu un bebeluș.

Plecam goală, mai goală decât vreodată. Mi-au făcut două injecții pentru dilatare care m-au ametit foarte rău, dar tot nu păreau funcționeze. Aveam contracții la fiecare 15 secunde ce durau cam 10 secunde. Abia ajunsesem la dilatare 3. Deja nu mai eram coerentă, nu știam cum mai stau pe pat, pe lângă pat, chircită toată.

durea spatele în permanență, iar în contracție burta mi se întărea îngrozitor și simțeam rup în două de la brâu în jos. Așa am ținut-o până la ora 4 jumătate, când am simțit mi se face rău. I-am spus unei asistente vomit, mi-a adus o găleată, apoi i-am spus cheme doctorul nu mai pot. A venit doctorița de gardă, m-a controlat și mi-a spus sunt dilatată, copilul e pe canal. În timp ce verifica, mi s-a rupt sau mi-a rupt ea apa, care a curs peste tot în pat. Atunci ea mi-a zis mergem alături, pe masa de nașteri, dar eu simțeam nu am cum. Nu puteam. Pur și simplu nu putea ridica. S-a uitat la mine și mi-a zis: „Ai încredere în mine, tine-te de noi, mergem ACUM. Crede-, nu vrei treci prin asta în pat”. Cu toate puterile mele m-am ridicat și abia mergeam de dureri, mai ales simțeam o presiune uriașă jos, simțeam la fiecare pas o o scap. M-am urcat pe masă, abia m-am întins pe spate, apoi am împins de două ori și am simțit cum s-a născut. Am mai împins o dată și a ieșit și placenta. Țineam ochii închiși, cate o asistenta ținea de mână și plângeam. N-am vrut văd, știam dacă o voi face voi fi mult prea afectată. Apoi am auzit din sala alăturată o altă naștere, un bebeluș care a început plângă și atunci m-am pierdut. Nu știam pot plâng așa, exact un animal înjunghiat la abator. A venit un alt doctor, care a încercat îmi vorbească, întrebe cum cheamă, mi spună va fi bine și la mine într-o zi, încerca orice acopere sunetul plânsetului, dar nu puteam liniștesc.

M-au ridicat, apoi am văzut în trecere când cântăreau bebelușul care plângea și nu-mi mai amintesc decât ziceau ,,Luați-o, duceți-o, nu-i face bine vadă”. Când m-au adus iar în salon nu mai durea nimic. Nu mai aveam contracții, nu mai aveam nici burta, nici copil. Au venit și mi-au făcut perfuzii, apoi mi-au luat sânge pentru genetică și am semnat sunt de acord cu incinerarea copilului meu. M-au dus după câteva ore în alt salon, unde am găsit o fată care urma treacă prin aceeași procedura ca mine din cauza diagnosticului de lipsă corp calos. Eram atât de epuizată, de amețită, dar am stat până târziu cu ea pe patul meu -i povestesc tot. Era la fel de speriată, la fel de trista și pierdută cum fusesem și eu. Ce -i spun, după va fi și mai pierdută?

Am încurajat-o cât am putut, apoi am adormit amândouă. M-am externat a doua zi, iar revederea cu soțul meu a fost mai grea ca niciodată. întorceam de la spital singură, simțeam suferința din sufletul lui. Am stat câteva zile amândoi doar în casă, până m-am refăcut eu cât de cât, timp în care doar am vorbit și ne-am consolat unul pe altul. Sunt sigura fără el nu fi putut trece prin experiența asta, nu exista pentru mine persoană mai potrivită mi fie alături. În astfel de momente și bărbații suferă enorm, chiar dacă par puternici, de fapt doar încearcă pară așa, ca ne ajute pe noi. Și ei sunt implicați și cred cu tărie ar trebui poată fi acolo la ecografii, la controale, la naștere. Ce mi mai dori e lumea nu mai pună întrebări despre planurile unei familii.

Aveam o săptămână de la procedura și ne-am întâlnit pe scara blocului cu o vecină, care mi-a pus din senin mana pe burtă și a spus răzândMai, dar chiar nu e nimic aici? Voi chiar nu aveți niciun plan?”. Cât de puține știu oamenii și cât de multe răscolesc în tine cu propria ignoranță! Am și acum coșmaruri legate de acel moment, simt în vis tot ce simțeam pe masă, de la fierul rece pe care îmi țineam picioarele și până la mănușile calde de pe mâinile asistentelor care atingeau. Mi-a fost greu revin la serviciu, dar toată lumea știa și nu au existat întrebări. A trecut o lună jumătate și simt parcă e ceva mai ușor pe zi ce trece. Dar trauma și durerea nu cred le voi domoli decât în ziua când vom avea puiul nostru. Când voi naște și voi tine ochii deschiși șimi voi vedea copilul plânge și e sănătos. Când voi fi din nou MAMĂ.

Photo by Anthony Tran on Unsplash

116 Comments

  1. Stefania

    Nimeni nu ar trebui sa treacă prin asa ceva, am citit și am plâns, și eu am făcut amnicenteza de frica unei malformații…. Te îmbrățișez tare, tare!

    • AD

      Am trecut printr-o situație similara. Asa de mult se aseamănă de credeam ca este despre mine. Doar ca eu aveam 34 săptămâni de sarcina, iar bebe a murit în burtica din cauza unei malformații abdominale, care se putea repara printr-o intervenție ulterioara nașterii. Insa s-a format un tromb si ….s-a terminat totul. 48 ore de travaliu. Si o durere insuportabila. Acum, după 5 ani și 5 luni, am 2 baieti minunați dar gândul la primul meu copil nu v-a muri niciodată. Esti foarte curajoasa. Sigur vor veni lucruri bune în viitor. Trebuie

    • Andreea G

      Fii puternica! Și eu am trecut printr-o pierdere dar astăzi am 2 fetite sănătoase pentru care mulțumesc Domnului! Nu îți pierde credința și gândește-te ca ai făcut tot ce a ținut de tine ca să fie bine.
      O sa vina și binele!
      Te îmbrățișez! ❤️

    • DanielaG

      Mi se rupe sufletul când citesc asemenea marturii de la femeile care au trecut prin asa traumă și durere. Cine nu a trecut prin asa ceva, nu are cum sa știe, cred eu. Nu pot sa îmi dau seama cât de tare doare, și cu toate astea aceste femei minunate aleg sa retrăiască momentele acelea, asa dureroase cum sunt, ca să le poată ajuta pe alte femei sa nu se simtă singure, sa știe ca au mai trecut și altele prin aceeași situație. Și ca într-o zi vor putea funcționa din nou, deși cu durerea tot acolo. Mi-aș dori sa pot oferi câte o îmbrățișare calda și lunga fiecăreia dintre ele.
      Eu am fost foarte aproape sa trec prin asa ceva, am făcut și amniocenteza din cauza suspiciunii unei probleme genetice. Rezultatul în cazul meu a fost bun, copilul s-a născut cu o malformație cardiacă, dar nimic altceva. Prin urmare am putut păstra sarcina, dar timp de 2 săptămâni am trecut prin ce descrie ea aici. Este teribil, nu pot descrie durerea pe care o ai în suflet, felul în care nu poți decât sa plângi, nimic altceva nu mai poți face. Și nici nu o doresc nimănui. Nimeni nu merita sa treacă prin asa ceva. Nimeni…
      Îmi doresc din tot sufletul ca autoarea sa treacă peste perioada asta neagra, sa găsească pe viitor și fericirea de a deveni mama. Deși nu va uita niciodată prin ce a trecut. Ii trimit gânduri bune și o îmbrățișare.

  2. Alexandra

    Foarte tragic, îmi pare f rău pentru voi
    Știu caz unde primul copil a avut malformații grave și au reușit sa facă un copil sănătos apoi
    Însă atenție testele genetice sunt absolut obligatorii deoarece malformația este generată de Combinația între tine și soț 🙁
    Multă tărie și multă bafta

    • Anonima

      Am citit si am plans. Din pacate am retrait o parte din sentimentele pe care le aveam atunci cand am aflat ca fetita surorii mele a murit la 35 de saptamani, eu fiind insarcinata in 31 de saptamani cu Bebe 2, ea fiind la primul copil. Eu nici pana in ziua de azi nu sunt sigura daca diagnosticul pe care l-a primit sora mea e corect. Ei i-au facut cezariana si era la ATI cu alte mame care au nascut copii sanatosi. E greu! E greu si pentru cel implicat direct, e greu si pentru cei din familie.
      Si da, multi isi baga nasul in familia ta. Si eu am patit-o cu o ruda care ma intreaba daca sunt gravida, ca am burtica si ca ar trebui sa slabesc, dar ea nu stia ca in urma cu 3 zile facusem chiuretaj pentru ca la 10 saptamani era sarcina oprita in evolutie.
      Ce iti pot spune e sa fi tare. Pentru urmatoarea sarcina sa te pregatesti sa faci toate testele necesare astfel incat sa nu mai treci prin asa ceva. Multe imbratisari!

  3. Sunt convinsă că ai să devii foarte repede mamă din nou. O prietenă de-a mea apropiată a trecut prin asta recent și la mai puțin de două luni după a rămas din nou însărcinată. Acum are o fetiță frumoasă și sănătoasă!

    • Silvia

      Multumesc ca ai impartasit asta cu noi, esti minunata. Va doresc bine inzecit pt acest lucru extrem de trist care vi s-a intamplat.

    • Maria

      Doamne, am plans de am rupt!
      Esti cea mai puternica!!! Si sunt sigura ca intr-o zi o sa-ti ti copilu in brate, ai luat cea mai buna decizie❤❤❤

    • Kea

      Din pacate am trecut prin aceeași situație acum 3 ani jumate. Nu cred ca ceva poate sa doară mai mult, ca decizia de a renunța la ființa din tine. Am avut norocul ca dupa 3 luni sa raman din nou însărcinată și copilul sa fie sănătos, dar am trecut prin depresie urâtă pentru că nu ma vindecasem si nu cred ca o voi face vreodată complet. Ador minunea noastră mica, mai ales cand stiu ce am pierdut. Fii tare, va trece, dar de uitat nu vei uita niciodata, eu ma împac cu gândul că nu i-am oferit o viață de chin de care nici nu ar fi fost conștient.

    • Cristina

      Îmi pare tare rău pdngtu6sufdrinta prin care a trebuit ați trecut îți doresc din suflet sa devii mama cât mai curând. Sunt mama de 2 copii (băiat și fata) 9 și 5 ani.
      La 6 luni de sarcina, cu băiatul mi s-a spus ca are o tumoare renala. Nici un dr nu a știu sa îmi spună exact ce este, asa ca la 7 luni am fost nevoita sa mi se facă cezariana, pentru ca nici un dr nu a riscat sa nasc normal. După naștere nimeni nu mi-a spus nimic, ce va fi cu el, va trai, va muri, cât de grav e. După o sapt am plecat acasă, urmând sa revin peste o luna sa ii pună un diagnostic. Ma uitam la el în pătuț și plângeam non stop, nu știam ce va fi cu el, vedeam doar dializa, operații, etc. L-am botezat mai repede…. La o luna i s-a pus diagnosticul malformație pielo-ureterala, adică canalul care ducea de la vezica la un rinichi eera opturat. Era posibila o operație, d-ra fiind prea mic, a supus ca e prea riscant. Timp de 2 ani din 3 în luni mergeam la Cluj la controale și teste. Atât de mult mi-am dorit ca copilul meu sa fie bine, și atat de mult m-am rugat, încât rinichiul a început sa funcționeze, nu normal, dar atât cât sa nu creeze probleme.
      Dumnezeu are un plan cu noi.
      La 3 ani după an rămas însărcinată. Nu îmi mai doream alt copil, sa trec prin aceleași suferințe și griji. Aflasem de Paște. Când am fost la primul eco, la 7 sapt, mi-am dat seama ca ceva nu e în regula. Embrionul era prea mic. Dr m-a chemat iar peste 2 sapt. La acea vârstă ar fi trebuit sa aibă semne vitale…. Dar nimic. Mi s-a spus ca e o întârziere în dezvoltare, iar dacă duc sarcina la final copilul va avea multiple probleme de sănătate. A fost un soc… Am ales sa întrerupt sarcina, iar peste 6 luni eram însărcinată din nou. Sarcina normala, copil normal fără probleme
      Aveți speranța și încredere

    • Diana

      Am plans ptr suferinta ta, am pierdut sarcina la 10 saptamani (oprita din evolotie), au trecut 6 ani de atunci, am doua fetite minunate acum. Nu exista an in care sa nu imi aduc aminte de primul copil din burtica si sa ma intreb de ce? Il iubesc mult si imi pare rau ca nu am putut sa fac mai multe ptr el. Iti doresc sa treaca aceasta durere intensa cat de curand si sa stai din nou „de vorba cu Dumnezeu”, eu asa m-am regasit.Te imbratisez cat pot eu de strans cu multa putere si iubire.

    • Loredana

      Iti multumesc ca ai împărtășit cu noi necazul si durerea voastră! E greu de citit,ma doare sufletul.
      Noi stim cu totii, ca fiecare primim de la Dumnezeu atat cat putem duce, El are planuri cu fiecare, nu fiti triști.
      Draga mea , crede in minuni si ele se vor întâmplă. Să fiți sănătoși și binecuvântati.

  4. Simona M

    Este o experiență groaznic de tristă. La a doua sarcina am avut risc crescut de sindrom Down si am facut testul Panarama care a infirmat acest diagnostic. A durat o săptămână până am primit rezultatele testului. În acea saptamana nu am mai fost om, nu am mai fost soție pentru sotul meu si nici mama pentru primul meu copil. Adormeam si ma trezeam plângând cu gândul că copilul meu poate fi bolnav. Deși rezultatul era favorabil, am purtat în suflet o teama care s-a risipit abia în momentul când mi-am tinut copilul in brațe și mi-au confirmat medicii ca este sănătos. Dacă copilul meu ar fi fost confirmat cu sindrom Down, as fi ales sa nu ii ofer o viață chinuită. Mamele de copii speciali sunt mame puternice…eu nu sunt una dintre ele. Avem o singură viata pentru care suntem responsabili. Noi alegem cum vrem să o trăim.

    • Beatrice

      Fii tare! Sper ca citesti comentariile si simti durerea mamelor si in acelasi timp puterea lor. Am pierdut prima sarcina la 7 saptamani, mult dorita si asteptata. Din pacate embrionul nu se dezvoltase. La doua luni dupa am ramas din nou gravida si acum am un baietel perfect de un an si jumatate. Am plans acum citind ce ai scris si gandindu-ma la prima mea sarcina. Te imbratisez!

  5. MZ

    Am trecut printr-o experienta de acest gen. La 20 sapt am avut un avort terapeutic. Nimic pe lumea asta nu se compara cu o experienta de genul acesta. 2 ani și… , nu am suportat sa vad femei însărcinate, bebeluși, copii mici sau de grădiniță. Eu fiind dascălita, aveam gradinita fata în fata cu ușa clasei mele. Cumplit și de nedescris! Citind articolul am retrăit aceea trauma.

    • Anonim

      Draga mea,
      Daca citești acest comentariu sa stii ca undeva in această lume cineva a plâns citindu-ti durerea si iti trimite cele mai calde gânduri și multe imbratisari!

  6. Stanca

    Am plans si nu imi pot imagina cat de tare doare….
    Dar am un copil cu dizabilitati si pot sa iti spun ca si asta doare….de 12ani si de cate ori vad un copil sanatos.
    Trecem chiar si peste cele mai grele dureri…nu le uitam dar le ingropam adanc in colturile uitate ale sufletului nostru
    Multa putere si oameni dragi alaturi care nu au nevoie de cuvinte si explicatii….

    • Mirela

      Pot sa îți spun că vei fi bine. Am încercat 10 ani sa avem un copil. Când în sfârșit am rămas însărcinată, sarcina s-a oprit din evoluție la 9 săptămâni. Am făcut avort medimecantos acasă, Groaznic. Și acum ma vad așezată pe toaletă și aud cum picau bucăți din mine, din copilul meu. La 1 an după experienta asta am ramas însărcinată și am adus pe lume minune de fetita perfect sănătoasă, pe care o iubim ca pe ochii din cap. Nu trece, dar vei primi alt copil care îți va da rostul în lume. Eu acum am înțeles ca am pierdut acea sarcina pentru ca acest copil bun pe care Dumnezeu mi l-a dat, trebuia sa se nască. Te îmbrățișez!

    • Maria

      Te îmbrățișez. Si noi am varsat lacrimi pentru copilașul nostru din burtica!

    • Angela

      La prima sarcina, la morfologia fetala, aveam 19 sapt de sarcina, era 10 decembrie, am primit diagnosticul de cordon ombilical cu artera unica, dar ca bebelușul este bine. Nu știam ce înseamnă, ce presupune. Abia acasa m-am lămurit, după ce citisem pe net. Imi făcuse ecografia unul din cei mai buni dr specializat în eco din oras, deci știam ca e ok diagnosticul. Stiu ce înseamnă să plângi în sarcina, stiu ce durere ai în suflet. Simțeam ca nu mai rezist. Am sunat dr meu care îmi ținea sarcina, sa imi mai dea detalii, sa ma liniștească. Intrebam în disperare orice medic ginecolog, dacă a mai avut astfel de cazuri. Dr meu imi povestise de 2 cazuri: unul vazut în facultate și 1 dupa: o sarcina a fost ok, iar a2a s-a oprit din evoluție. Dar citisem ca poate dezvolta pb cardiace , ca posibil sa nu mai ia în greutate etc.
      Am repetat morfologia la alt medic foarte bun în spital. Fetita era perfecta, chiar peste greutate fata de varsta dupa menstruație. Treptat a luat-o înainte cu 3-4 sapt. Am născut la 37 săptămâni, natural, 3,880 kg cu o armata de oameni în jur: 2 dr ginecologi (dr meu prof. conferential), 1 moasa, 2 dr neonatologie, 4 asistente si multi rezidenti. Acum fetita are 6ani jumate și este perfecta.

  7. Alisa

    Am citit si am plans! Sunt mama si incerc sa iti inteleg durerea! Va doresc multa putere!
    Multumim ca ai avut puterea sa scrii despre tot ce s-a intamplat!

    • Ana

      Este ora 5.25. Am început sa plang de cand am citit primele randuri, despre voi doi cat de mult va iubiti si va sprijiniti. Iar apoi, lacrimile si suferinta voastra si – au facut loc si in mine. Este extrem de dureros prin ce ati trecut, nimeni nu ar trebui sa treaca prin asta, este de înțeles care trebuia sa fie rezultatul, asa mi se pare normal sa fie. De ce sa chinui un suflet, despre care tu ai stiut ca se va naste cu probleme? De ce sa il condamni la o viata chinuita? De asta imi este si mie teama, avem un baietel sanatos, perfect(pentru mine si tatal sau), dar imi este teama daca voi ramane din nou însărcinată, daca va avea probleme? Cu siguranță voi alege aceeasi „solutie”, pentru ca nu imi pot condamna copilul sa fie vazut altfel de societate, care oricum te ucide din priviri si normal daca esti, dar sa ai probleme de sanatate, nu imi pot condamna copilul sa nu aiba o viata fericita, si pe fiul nostru la a avea un frate/sora cu probleme, si sa nu se poata bucura impreuna de ceea ce noi si viata le oferim.

      Sunt cu sufletul alături de voi, cei care ati trecut prin aceasta incercare grea! Astept cu nerabdare scrisoarea catre Prințesa Urbana in care o veti anunta ca aveti un prunc sanatos si fericit, si voi, sufletele voastre vor fi cu adevărat implinite si fericite. Stiu ca ceea ce s-a întâmplat nu va fi sters niciodată din sufletele voastre. Aveti grija de voi!

  8. Madalina

    Sunteti 2 oameni foarte puternici, va doresc sa gasiti alinare si putere sa treceti peste perioada dureroasa. Te îmbrățișez!

    • Andreea

      Numai cine a trecut printr-o astfel de experienta intelege ce simti..iti doresc sa fii puternica in continuare si sa te rogi din nou, minunea voastra urmeaza sa vina vina.. la noi asa a fost! Nu vei uita niciodata, nu vei intelege de ce a trebuit sa treceti prin asta, dar sa fii sigura ca ati facut alegerea corecta, omeneasca, indiferent ce ar zice altii! Asteptam cu drag sa ne spui cand povestea va avea un final fericit!

  9. Blagan Georgiana

    Mult curaj! Încrederea și iubirea reciprocă o sa va ajute și o sa va ducă pașii mai departe pe drumul vieții!

    • Ioana

      Am plans tare. Am plans pentru tine, am plans pentru mine, am plans pentru toate femeile care si-au pierdut copiii. Daca as putea, te-as strange tare in brate. Durerea e infinita! Eu am avut 2 chiuretaje terapeutice care m-au ciopartit psihic. Au fost facute la finalul primului trimestru…aprox 10-11 saptamani. Nu stiu ce as fi facut si cum mi-as fi revenit daca sarcina ar fi fost mai mare. Acum am 2 fetite, multumesc lui Dumnezeu, dar pentru fiecare am tremurat 9 luni.

  10. Andreea

    Draga mea,
    Am trecut și eu prin asta, diferența e ca băiețelul meu avea 13 săptămâni în ziua avortului și trisomie 18 care a fost evidenta devreme, ceea ce mi-a oferit „șansa” unui avort chirurgical și nu a unei nașteri. Îți înțeleg toate trăirile și temerile pe care le-ai exprimat aici.
    Vreau sa îți spun asta:
    – astăzi, am 2 copii sănătoși,
    – mi-a luat 5 ani sa realizez trauma și sa o integrez mergând la psiholog,
    – faptul ca am încercat sa fiu „puternica” și sa trec peste asta doar cu sprijinul soțului mi-a afectat calitatea vieții personale și a relației cu copiii mei ulterior (eram mereu anxioasa, aveam senzația în permanenta ca vor păți ceva, ca li se va întâmpla fatal).
    Asa ca, dacă îmi permiți acest sfat, nu face aceeași greșeală, mergi sa discuti cu un psiholog, procesul de doliu este important, ai nevoie de susținere specializată pentru a trece peste asta. Sigur, cei din jur sunt calzi și iubitori, trauma exista și pentru ei, dar procesul în sine a fost fizic doar pentru tine.
    Iti recomand grupul de Facebook „Rămânem mame”, sunt multe femei acolo care au trecut prin asta, din păcate nevăzute și neauzite, dar poveștile lor pot face diferența pentru tine.
    Te îmbrățișez, îți doresc răbdare, speranță și pași mici pentru refacerea legăturii spirituale. Și eu am fost supărată pe Dumnezeu o vreme, m-a ajutat și discuția cu un duhovnic și încrederea ca experienta asta va face ceva bun cu viata mea „after all”. Astăzi cred ca sunt un părinte mai bun și mai conștient decât dacă nu ar fi trebuit sa trec prin trauma pierderii primului meu copil. Sa fii bine! 🧡🙏

  11. Georgiana

    Nu cred că există durere mai mare pe lumea asta. Am citit și am plâns în același timp și mi-am amintit de experiența mea. Am avut două avorturi spontane până sa am primul băiețel, am trecut și prin procedura amniocentezei cu tot stresul aferent. Imi amintesc și acum groaza și frica ce mă cuprindeau când trebuia să merg la morfologiile fetale. Din fericire, după acele avorturi am putut avea sarcini normale și am născut doi băieți perfecți. Autoarea articolului nu e de blamat pt alegerea făcută, e o decizie care te rupe in doua, îți sfâșie sufletul. Multa putere să depășească momentul!

  12. Irina

    Foarte dureros si atat de trist..imi pare rau ca ati trecut prin asta. Avem o prietena care a trecut printr-o experienta asemanatoare, tot cu o sarcina cu malformatii genetice grave, rare, incompatibile cu viata, a nascut chiar de ziua femeii, putine experiente sunt mai dureroase. Te pot incuraja ca prietena mea a gasit cumva puterea de a depasi pierderea si au o fetita sanatoasa, care le umple viata de veselie. Veti gasi si voi puterea, dincolo de durere. Nu stiu care e sensul vietii, de ce ni se pun unora dintre noi astfel de obstacole, mai ales cand e vorba de copii, dar observ ca devenim mai puternici, mai buni odata cu depasirea lor. Îți transmit imbratisari.
    Ioana, multumesc ca faci asta, sunt sigura ca aduci reflectie si vindecare multor suflete prin comunicarea acestor povesti si noua prin parcurgerea lor.

    • Angel

      Te imbratisez mamica de inger! Dupa nasterea unei fetite cu T18 de care nu am stiut in timpul sarcinii „foarte” atent monitorizata a urmat decesul ei la 50 de ore de la nastarea la termen. Doare infiorator, parca cu trecerea anilor se mai estompeaza durerea, dar e acolo gata sa se reverse la cel mai mic dezechilibru. La doi ani am fost binecuvantata cu a doua fetita, sanatoasa si nazdravana. Sa nu.ti pierzi speranta! Te imbratisez!

  13. Cristina

    Sora mea, la sfârșitul lui 2018 a trecut prin același lucru, avort terapeutic. E greu de cuprins în cuvinte atâta durere, ma doare pe mine, apăi pe ea. Cuvintele sunt de prisos…
    Acum are un băiețel de aproape 3 luni, sănătos, fără nicio problema.
    Nimeni nu poate garanta ca va fi bine în viitor…pana la urma se mai domolește durerea, ideea e sa mergi înainte. De aceea suntem pe lumea asta, sa evoluam. Ce lecție ai de învățat din experienta asta…habar n am.
    Știu doar ca sunteți niște oameni puternici, când simți ca nu mai poți, te ridici și mai poți puțin. Poate răspunsul la „De ce ni s a întâmplat noua?” o sa l aflați pe lumea cealaltă, dar poate sunteți mai înțelepți și ați învățat lecția acceptării…si nu mai puneți întrebări care va macină…
    Vindecarea vine în timp și sa știi ca alt bebeluș vă va alege…

  14. F

    Te îmbrățișez! Am trecut prin asta în 2015, nu credeam ca voi mai fi om vreodată, nu credeam ca îmi voi reveni, dar timpul vindeca! Nu vei uita niciodată prin ce ai trecut, dar va veni un moment când vei putea spune ca ai trecut peste. Am plâns citindu-ti povestea și rememorand durerea prin care am trecut și eu… Timpul vindeca și durerea trece! În 2018 am avut curaj sa încercăm din nou și am reușit, am devenit părinții unei minunate fetițe! Dați-vă timp, plângeți cat e nevoie, vorbiți, povestiți durerea prin care treceți! Multe îmbrățișări pentru voi!

  15. Geani

    Imi pare rau pentru tine si sotul tau. Va imbratisez tare pe amandoi si va doresc multa putere si credinta! Veti fi parinti din nou, parintii unui copilas sanatos care va va incanta vietile!

  16. Ana-Maria

    nu am putut sa citesc tot din prima. m-am oprit si am plans putin. nu am trecut prin asa ceva. am fost printre acele mame norocoase, ferite de probleme. Capul sus! sunt sigura ca aceasta tragedie v-a unit si mai mult pe tine si sotul tau. totul vine in viata noastra cu un motiv! sunt de acord ca nimeni nu ar treb sa treaca prin asa ceva, dar nu il condamna pe Dumnezeu. Roaga-te Lui ca sa te intareasca sa puteti trece mai usor peste aceasta trauma! Iti trimit o imbratisare si sunt.convinsa ca pe viitor o sa vina si acea fetita mult dorita!

    • Alma

      Scumpa mama, te imbratisez cu toata puterea si dragostea pe care ti le pot transmite doar asa, virtual.

      Nu am trecut prin vreo suferinta asa de mare si deci nici nu imi pot inchipui cu adevarat durerea ta. Ma doare experienta ta, dar parerea mea de rau e o picatura de ploaie in oceanul durerii tale. Dar sa stii ca exista vindecare, iar vindecarea reala o poti gasi doar tot in bratele Celui pe care L-ai chemat, cu Care te-ai razboit si cu Care te-ai certat, si de Care acum nu vrei sa mai auzi. Sa stii ca 99.9% dintre oameni, si din pacate inclusiv si tu (si inclusiv eu pana la un moment dat si chiar si acum intr-o anumita masura, ceva mai mica decat inainte), avem o parere gresita despre Dumnezeu. Sau mai bine zis ni-l inchipuim pe Dumnezeu cam dupa o parerea personala sau generala, dupa chipul si asemanarea noastra de oameni muritori si limitati. Sau si mai bine zis noi nu credem in Dumnezeul cel Viu si Adevarat, cel Real, ci avem o credinta gresita intr-un Dumnezeu inchipuit si imaginat cam cum ne place noua sa ne imaginam ca este Dumnezeu. De ce spun aceasta, doareve observ din scrisoarea ta ca Dumnezeu face parte (si face, asa e) din ecuatia acestei suferinte, drept pentru care Il pomenesti des. Drept dovada crezi ca sarcina a venit atât de repede, deoarece Dumnezeu a hotărât că meritati… sau apoi te revolti impotriva Lui si Ii ceri socoteala cu intrebarea strigatoare la cer „De ce”…. Nu este Dumnezeu asa cum credem si El nu doreste suferinta omului. Uitam ca suntem co-creatori cu El in lumea zidita de El si ca ne-a pus in centrul universului creat de El. Cu alre cuvinte, daca tu si sotul tau ati hotarat ca vreti un copil si daca nimic biologic nu va putea impiedica, atunci Dumnezeu nu se pune contra si El ia act si pecetluieste unirea voastra dand viata micutului suflet -trup care se concepe. Da, El trimite viata, dar nu o face pentru ca meritam, sau ca nu meritam, El se bucura de bucuria noastra si sufera pe cruce de suferinta si crucea noastra, si acolo unde i se cere sau acolo unde i se face loc si i se da voie, fara sa constranga libertatea omului cu nimic, intervine si indreapta raul produs de noi sau intamplat noua. Dintr-un anume motiv micutul vostru era condamnat la boala si suferinta o viata intreaga, si numai Dumnezeu stie de ce, dar sa stii ca nu Dumnezeu a facut sa fie asa, nu El dat malformatia genetica, El nu e creatorul raului in lume si nu doreste raul nimanui. Atunci cine face raul? Care e inlantuirea de cauze care a permis raul copilasului vostru nevinovat? E o intreaga poveste, in care suntem si noi fiecare protagonisti, dar nu isi are rostul in discutie. In schimb ce ar fi facut Dumnezeu, ar fi fost sa scoata ce e mai bun din raul intamplat voua si sa va ajute cu Harul Sau sa parcurgeti tot greul. Daca ai fi facut o alta alegere. Dar cum ai ales altceva, povestea, asa grea si plina de suferinta a bebelusui si a voastra impreuna s-a incheiat si continua doar cu suferinta ta…. dar nici aici nu te va lasa Dumnezeu, cu conditia sa nu te lasi tu de El, sa nu te indepartezi tu si sa ii permiti sa te ajute sa aduceti vindecare in sufletele si in inimile voastre.
      Eu una nu sunt de acord cu avortul si nu il consider o optiune nici macar cand e cu indicatie terapeutica. Dar nu te pot judeca! si nimeni pe lumea asta nu imi da acest drept sa te judec!
      Stiu intr-o oarecare masura ce inseamna presiunea de a face avort. Am nascut primul copil cand eram studenta, mama singura… in primele luni m-am luptat mult cu aceasta presiune atat exterioara cat si cu mine insami sa fac avort. Am ales totusi viata no matter what. Cu atat mai mult in cazul tau unde presiunea este uriasa si pana la urma ati ales ce ati crezut ca va fi mai bine pentru copilasul vostru ai sa il scutiti de o viata de chin.
      Trecutul nu poate fi schimbat, dar prezentul si viitorul da.
      Stiu cazuri unde prognosticul medicilor a fost foarte prost in cazul sarcinii, la modul ca de exemplu copilul prezenta acefalie…. adica o malformatoe ingrozitoare prin care s-ar fi nascut fara cap, sau ma rog cu o umflatura acolo cat sa ii zici ca are cap. Si mama s-a rugat mult Maicii Domnului si s-a nascut copilul sanatos si a dat peste cap toate morfologiile fetale facute in sarcina. Fara nicio explicatie stiintifica – case closed.
      Sau cazuri in care copiii s-au nascut totusi cu probleme, dar evolutia lor a fost mult mai favorabila decat au crezut medicii si au devenit oameni de exceptie. Sau cazuri in care copiii s-au nascut cu acele malformatii ingrozitoare, insa pur si simplu prin suferinta lor si a parintilor lor asumate, s-au rastignit pe cruce impreuna cu Hristos si astfel in plan sufletesc si spiritual au avut mult mai mult de crescut, de invatat si de castigat.
      Pe de alta parte se poate intampla si altfel, precum cazul unei prietene din Cehia, foarte asemanator cu al tau pana intr-un punct comun. Mai mult, se chinuia saraca de peste zece ani de zile sa aiba copii, si cand in sfarsit a ramas insarcinata a trecut apoi prin toata trauma prin care ai trecut si tu. Mai putin partea cu avortul terapeutic. Sustinuta de sot, au ales sa pastreze sarcina si sa lupte pana unde o trage Dumnezeu linie. Culmea e ca medicii s-au impotrivit foarte mult, au inceput sa se poarte urat cu ea, i-au facut zile amare si reci. Si a venit si ziua nasterii, s-a declansat spontan nasterea la 8 luni, a nascut o fetita, cu malformatiile diagnosticate, care a trait 2 ore, si pe care a apucat sa o tina in brate si a dorit inclusiv sa o boteze in numele Sfintei Treimi si ale aceluiasi Dumnezeu de care vorbim, stropind bebe cu putina apa sfintita avuta la ea si punandu-i un nume. Apoi a murit micuta si au i gropat-o crestineste. Da, a suferit si inca sufera, asemenea mamei tale, dar a preferat de o mie de ori asa decat altfel.
      Acum faptul e consumat si pe langa durerea pierderii copilasului, mai porti povara si trauma intregii sarcini, cu stres mare, nopti nedormite si fire albe, plus povara alegerii. Te intrebi poate uneori cum ar fi fost daca asa sau pe dincolo? Nu iti face decat mai mult rau pe deoparte, dar pe de alta te ajuta sa distilezi toata experienta din care abia ai iesit ca dintr-un soc.
      Oricum cu siguranta si tu si sotul tau aveti nevoie de consiliere si de suport terapeutic, ori sa mergeti la un psihoterapeut, ori la un grup de suport si consiliere cu alti parinti trecuti prin experiente asemanatoare. Ma gandesc de exemplu la centrul de consiliere de la Iasi al Maicii Siluana Vlad (sa ne intelegem, lucreaza profesionisti acolo, oameni care au terminat formari si mastere in psihoterapie), si care are si grup de suport pentru avort si sindrom post avort, dar si pentru alte traume si probleme, si unde se poate parcurge si un seminar al iertarii.
      sfintiiarhangheli punct ro /sparge-tacerea .
      Si de ce nu, ar fi minunat daca ti-ai putea varsa durerea si ti-ai putea descarca sufletul in intimitatea camerei inaintea unui duhovnic bun si incercat, dar chiar unul bun, nu la oricine, ca multi popi si putini preoti, la fel cum multi vraci si putini medici buni, multi profi de duzina si putini profesori adevarati, si multi sefi dar putini leaderi, ai inteles ideea. Dar ca sa intalnesti acel duhovnic cu care sa construiesti o relatie, intai de toate reinoada discutiile cu Leaderul al Mare, cu Doamne Doamne, cu care sa iti construiesti si cu El o relatie personala trainica, nu doar ocazionala, si cere-i Lui sa te indrume cum sa ajungi si unde. Pentru fiecare pas marunt pe care il facem spre Dumnezeu, Dumnezeu face o mie de pasi spre noi. Conteaza insa primul pas, al nostru, facut cu smerenie si constiinta propriei micimi, conteaza vointa noastra libera si libertatea noastra pe care nici Insusi Dumnezeu nu ni le incalca, ca fagaduinta pe care ne-a facut-o din marea Lui dragoste pentru noi.

      Cu drag te imbratisez de departe.

  17. Ioana

    Cu greu imi găsesc cuvintele. Nu le găsesc.
    Sa-ti doresc putere? Nu vad cum ai putea avea mai multa decat ai avut. Fizic și psihic.
    Iti trimit gânduri bune.
    Iti mulțumesc ca ai împărtășit cu noi!

  18. O fostă suferindă

    Pot spune doar ca am plâns. Mult. Am plâns și am simtit durerea. Cu siguranta, cred ca as fi luat aceeași decizie. Atunci când iubești prea mult pe cineva, uneori, cel mai bine e sa-l lași să plece. Dumnezeu să o ierte, Dumnezeu sa îi ierte. Si sa se întoarcă la El, El da speranța. Eu sunt mamă după ce incetasem sa mai cred, după ce suferisem un avort spontan( sarcina rezultată prin FIV) si imi pierdusem speranța în embrionul meu, catalogat ca fiind de proasta calitate, ce a stat criogenat la -196°timp de 6 luni. Si totusi, embrionul ăsta îmi umple viața si brațele si e cel mai minunat copil. Sperati ca va fi un viitor mai luminos și va fi!

  19. Elena

    Am trecut printr-un avort terapeutic anul trecut. Bebelusul avea spina bifida și Chiari. Am făcut avortul la 23 de saptamani. La fel ca tine nu am putut să mă uit, sa il privesc..
    M-a ajutat faptul că mă aștepta acasă, cineva, băiatul meu. Cu ajutorul lui am trecut mai ușor peste această traumă.
    După 3 luni am rămas însărcinată din nou și am nascut un băiețel sănătos.
    Multa sanatate si putere!

  20. Andreea

    Imbratisari mii! Sa ai puterea sa-ti revii si sa devii din nou mama. Ganduri bune!

  21. IoanaD

    Vai, câtă durere! Câtă suferință! Mi se rupe sufletul… si nu mai am cuvinte. Citeam si plângeam in hohote. Te îmbrățișez cu toate puterile mele si plângi, lasă toată durerea afară.
    Te îmbrățișez cu mare căldură!

  22. Ionela

    Groaznic, cuvintele sunt de prisos. Am plans tot articolul. Mi-am adus aminte de momentele cand imi imaginam o posibila sarcina cu probleme, nu stiu de ce, nu aveam motive, fara sa raman vreodata insarcinata, cu cativa ani inainte de nunta. Asta mi-a fost frica, lipsa de incredere in mine, pesimismul, care m-au facut sa gandesc probleme care nu exists. Soarta a facut sa ma imbolnavesc de la anticonceptionale, o posibila sarcina nefiind imposibila dar fiind cu mare risc pt mine. Sotul a decis ca nu vrea sa ma piarda si ca putem adopta. Sa fii tare, sa va fiti alaturi mereu in toate si veti reusi ceea ce va doriti cel mai mult. Te imbratisez.

    • Mi

      Îți doresc ca visele sa ți devina realitate curând. Sa îți strangi puiul la piept și sa știi ca e sănătos și ca toata suferinta și tot ceea ce s a întâmplat în trecut a fost pentru a strânge în brate un bebel sănătos. 🤗🤗Te îmbrățișez cu drag. Multa sanatate

    • Maria S.

      Și eu am trecut prin asta, cordon cu 2 vase, sarcina oprita din evoluție la 35 săptămâni, am născut natural băiețelul de 2 kg mort acum 7 ani, dar acum am 2 copii sanatosi de 5 ani jumătate și 11 luni. Fă-ți toate testele de anomalii genetice care se fac din sange și încearcă din nou!eu am găsit după ce am mers la mulți doctori un medic minunat Cristiana Vilcan la Medlife și care mi-a ridicat moralul și m-a încurajat și a adus pe lume cei 2 băieți ai mei. Si eu ma gândesc uneori la primul meu băiețel, nu am apucat sa îl țin în brate niciodată 😌

  23. Sorina

    Îmi pare foarte rău pentru voi! Am plâns în timp ce citeam. Cu siguranță nu meritați sa treceți prin asa ceva. Dar sa știi ca problemele mari și grave vin la oamenii puternici. Poate ca altcineva nu avea putere sa treacă și nici susținere. Și eu am trecut prin ceva asemănător. Am avut o sarcina oprita din evoluție la 8 săptămâni. Si după 5 ani de încercări și o alta sarcina extrauterina a venit și minunăția de fetita. Trebuie sa fii tare și soțul tău sa te susțina, și o sa vina și la voi fericirea. Sănătate multa și fi la fel de tare ca pana acum.

  24. Gabriela

    Esti o femeie extrem de curajoasa ca ai avut putere sa iti scrii experienta si ai ales sa o imparti cu noi. Te imbratisez asa, de la distanta, strans strans si iti doresc sa fii bine si sa iti astepti cu toata iubirea puiul urmator!
    Si eu am trecut prin momente dificile (stimulari, FIV nereusit, sarcina biochimica) si eram la pamant, ma simteam ultimul om si nu intelegeam de ce toate colegele si prietenele mele care isi doresc au copii si eu nu reusesc (33 ani, fara nici o problema de sanatate atat eu cat si sotul). Intr-un final m ramas insarcinata natural la doar 2 luni dupa un FIV care mi-a rupt sufletul in doua.
    Sa ne dai de veste cand vine puiul, sa ne bucuram impreuna cu tine!💌

  25. Laura

    Imi pare foarte rau pentru voi. Nu ar trebui sa treaca cineva prin asta. Sper sa aveti familia visata cand veti fi pregatiti. Pare ca partenerul tau este minunat si va fi un tatic foarte bun. Nu imi pot inchipui suferinta voastra! Sper din suflet sa nu existe comentarii de judecata! Sunteti foarte curajosi ca ati povestit!

  26. Nicoleta

    Am trecut printr-o situatie asemanatoare in 2011. Eu am nascut fetita (Sofia Elena), care a trăit 3 saptamani dupa nastere. Am făcut lunar ecografii dar doctorita nu a văzut că are malformatii.
    Nu pot descrie stările prin care am trecut.
    Acum am 2 fetițe perfect sănătoase.

  27. Nitu Mariana

    Nu exista cuvinte de alinare! Am trecut printr-o experienta asemănătoare acum 13 ani, acum am retrăit totul.

  28. Ana

    Pentru tânăra doamna care a trecut prin aceste luni grele și a găsit puterea sa facă publice experiențele familiei: Îti doresc multă putere sa treci peste aceasta trauma, pentru ca eu consider ca este o trauma, îți doresc sa depășești durerea și sa mergi mai departe cu încrederea ca data viitoare va fi bine. Am plâns și am simțit toată neputința voastră. Nu cred ca problema are legătura cu tine si soțul tău, astfel de accidente genetice se întâlnesc și la cei mai sanatosi oameni. Scopul pentru care Dumnezeu v-a dat aceasta încercare, nu este in măsura omeneasca pentru a fi inteles imediat. Deși este greu acum, probabil veți înțelege la un moment dat ca exista un sens mai înalt, mai profund, in aceasta suferința a familiei. Chiar faptul ca ați ales sa publicați povestea, ajutați oamenii care au trecut prin aceleași suferințe sa nu se mai simtă singuri in propriile suferințe. Sunt sigura ca intr-o zi, curând, veți deveni părinți. Veți fi niște părinți minunați, sunt sigura.

  29. Gabriela

    Cata durere.. fara cuvinte, doar lacrimi si suflet rupt 😞

  30. Diana

    Am plans… Nu cred ca exista cuvinte de consolare, insa sper din toata inima sa treceti de aceasta trauma. Citind, am vrut sa fiu acolo si sa o imbratisez, sa o strang in brate si sa iau o parte din durere.
    Ma bucur ca are persoana potrivita alaturi si stiu ca vor trece peste aceasta drama si vor fi mai puternici impreuna.

  31. Cristina

    Am o prietena foarte apropiata care a trecut acum 7 ani prin ceea ce ai trecut tu, la 24 de saptamani de sarcina, dupa ce anterior avusese o sarcina extrauterina. Am fost alaturi de ea fizic, dar simteam ca orice cuvant pe care il rostesc pentru a o alina e neinsemnat comparativ cu suferinta si durerea pe care le resimtea ea in acele momente. Acum are un baietel care a implinit un an luna trecuta, si care a venit pe lume dupa multi ani de tratamente pt. fertilitate si proceduri FIV nereusite. Si eu am un baietel care s-a nascut dupa multi ani de incercari de a ramane insarcinata. M-am intrebat de nenumarate ori de ce unele femei nu intampina probleme majore in a reusi sa conceapa sau sa duca o sarcina la bun sfarsit, in timp ce alte femei lupta ani de zile pt. a deveni mame. Nu am gasit vreun raspuns, decat acela ca pur si simplu unii oameni sunt mai incercati de viata aceasta decat altii. Iti doresc multa putere si sa ai incredere ca intr-o zi, in curand, vei deveni mama, iar ziua aceea va estompa suferinta si iti va aduce alinarea pe care o cauti acum.

  32. Alina

    putere, putere va doresc la amandoi. Am citit si am plans si inca plang. Multa putere. Va imbratisam.
    Prima sarcina am pierdut-o la 14 saptamani, tot fetita. La urmatoarele sarcini am facut amnio. Cu o seara inainte sa primim primul rezultatul eram amandoi asa de speriati si ne intrebam ce vom face daca aflam ca sunt probleme.La fel ca si voi nu mergeam mai departe.
    Va imbratisez, durerea se va diminua, dar va fi acolo mereu.
    Mergeti sa vorbiti cu cineva, va rog. Ioana, sigur o sa va poata ajuta sa primiti recomandari de terapeut.

  33. Alexandra

    Draga mea,

    Iti doresc ca timpul sa mai aline din durere. Am plans cu gandul la tine…desi nu te cunosc.Iti doresc din suflet liniste si multa putere! Numai bine, Alexandra

  34. Un om

    Am plâns citind rândurile tale, prietena mea a trecut printr-o situație asemănătoare, la 25 saptamani și i-am fost alături in acea perioada, A fost greu.. la un an de la acest eveniment dureros a rămas însărcinată din nou, cu un băiețel perfect sănătos.. iar peste încă un an și 2 luni a rând iar însărcinată cu o fetița perfect sănătoasă. Ambii sunt finutii mei! Va fi bine! Ai încredere! Sunteți doi oameni foarte puternici!

  35. Alina

    Imi pare sincer rau, ai luat decizia corecta si nici nu exista alta varianta.
    Nu imi imaginam ca avorturile terapeutice decurg ca o nastere normala si extraordinar de traumatizanta, am crezut ca sunt sub sedare ca o cezariana.
    Sper ca scrierea acestui articol te va ajuta cumva in depasirea acestui moment.

  36. Anna

    Draga mea….stiu si eu cum este sa treci prin astfel de momente. Povestea ta m-a rascolit adanc. E nevoie de timp si rabdare ca sa vindeci o asemenea rana. Acordati tot ce ai tu nevoie, ca sa vindeci macar o parte din durere. Povestea mea seamana cu a ta, doar ca a fost in urma cu 10 ani. Am lucrat mult cu mine ca sa pot depasi durerea, ca sa scap de frici, ca sa pot primi un alt copil cu bucurie si fara teama. Si am reusit. Acum am doi copii sanatosi si veseli. Iar primul ingeras e mereu in inima mea. E greu, e nespus de greu…va veni o zi cand va fi mai bine.

  37. Sabina

    Am plâns. Mult. Am plâns citind în timp ce îmi țin copilul în brațe și îl strâng și ma gândesc cât sunt de norocoasă că e bine. Am plâns și doare durerea transmisă de mama în povestea ei. E crunt, e tragic și te schimbă pentru totdeauna. Sa ai încredere în tine, femeie puternică! Cine trece prin asemenea tragedie, continuându-si viața asa cum se mai poate simți ea, este mult mai puternic decât oricine. O sa vina un moment care o sa aline suferința și o sa fie bine in final. Te îmbrățișez și îți mulțumesc că ai avut curaj sa fi exemplu de tărie pentru noi, restul.

  38. Oana

    Am citit articolul cu lacrimi in ochi. La 29 de saptamani de sarcină au apărut problemele cu lichidul amniotic care era un exces. Băiețelul meu s-a nascut cu o afecțiune genetică extrem de rară, 35 de cazuri in lume, deletie majora din cromozomul 7. E greu, e cumplit de greu, dar eu nu as schimba nimic din cine este el si ce dragoste ne ofera zi de zi. Inca de la începutul sarcinii am simțit ca ceva este in neregula cu micuțul. Din fericire, nu are malformații organic, dar boala il va insoti tot drumul lui.
    Eu nu am avut recomandare de amniocenteza desi pierdusem 3 sarcini de varsta mica.
    Capul sus, timpul șterge toate ranile!

  39. Nicoleta

    Buna, si eu am trecut prin jumatate, sa zic asa, din ce ai trecut tu. Am avut o artera si o vena, la 6 luni au vazut o malformatie la inima si am facut Amniocenteza, eram in drum spre casa cand ne-au sunat sa ne zica sa mergem la ei ca nu a iesit bine testul genetic, veneam de la alt cardiloog ce ne confirmase malformatia la inima. Si acum imi aduc aminte cuvintele doctorului ” daca e doar inima noi o reparam, insa daca e si altceva nu mai sta in puterea noastra”, noi ne-am gandit imediat ca nu are ce sa fie altceva ca nu aveam risc de Sindrom Down. Cand am ajuns acolo ne-au spus ca, copilul nostru are Sindromul Jacobsen, un sindrom foarte rar si necunoscut. Ne-au explicat ce riscuri sunt si eu atunci am intrebat daca se poate face ceva, gandindu-ma la avortul prin care ai trecut tu, eu aveam deja 7 luni si mi-au spus ca nu se poate face nimic, ca trebuie sa duc sarcina pana la final. Probabil au ales aceasta optiune pentru ca el prezenta doar malformatia, in rest se dezvolta normal fara alte probleme, unicul lucru era ca nu reuseau sa il masoare bine si mi-au spus ca are manutele si piciorusele mai mici cu vreo 3 saptamani. A fost foarte greu, mai ales ca ne-au facut teste si au zis ca pur si simplu s-a intamplat, nu e nici de la mine nici de la sot. Au urmat luni grele, nasterea prin cezariana si la 5 zile de viata operatia pe inima. A stat 1 saptamana in coma indusa dintre care 4 zile cu pieptul deschis. Mergeam sa il vad de 2 ori pe zi cate 5 minute sa ii duc laptele muls, a fost cumplit. Apoi usor usor l-au trezit si dupa cateva zile ne-au dat drumul acasa. Au urmat luni grele pentru ca nu stiam ce va fi. Acum are 17 luni aproape, este bine, am reusit sa vorbesc cu un medic ce cunoaste Sindromul si m-a mai linistit, spunandu-mi ca el are o forma usoara. Inca traiesc cu frica ca ceva poate se poate intampla, dar ma rog sa fie totul bine. Eu ma pot considera un caz fericit. La mine a fost inuman de greu nici nu vreau sa ma gandesc la tine. Nu stiu daca ai sa reusesti sa citesti ce am scris dar te imbratisez strans si sa stii ca ai luat decizia buna din punctul meu de vedere. Va doresc sa reusiti sa va reveniti si sa va aduca viata sufletelul pe care vi-l doriti.

  40. Andre

    Stau in pat langa fetița mea de 6 luni, citesc ce ai scris aici, plâng și mă doare sufletul. Nu exista cuvinte pe care sa le spunem care să îți aducă alinare. Asa că sper sa îți găsești alinarea in faptul că ai scris aici un lucru atât de greu, prin care poate trec mai mulți părinți și nu au cu cine sa vorbească și să împărtășească. Iar ceea ce ai scris tu ii va ajuta!

  41. ZO

    Am avut doua avorturi terapeutice (sindrom Noonan), dar am astazi 2 copii sanatosi. Se poate, o sa fie bine … Recomand insa consiliere psihologica. Ajuta sa treci mai repede peste durere.

  42. Claudia

    Ai scris absolut… sfâșietor. Cu greu îmi pot găsi cuvintele. Ești un om deosebit, și soțul tău asemenea. Ai încredere, copilul vostru va veni.
    De ce s-a întâmplat așa, cred că nimeni nu poate spune. Cert e că tragedia asta v-a apropiat pe voi 2 și mai mult, pentru că sunteți oameni fundamental buni, puternici și pentru că iubirea voastră e una adevărată.
    Pe ea n-o veți uita; își are locul ei în inima și, da, în familia voastră. Cândva, le veți povesti fraților sau surorilor ei că au avut încă o surioară, care a plecat pentru a-i veghea din alte lumi.
    Te îmbrățișez din tot sufletul și te rog ca, atunci când bebelușul vostru va sosi, să vii să ne povestești ca să ne bucurăm împreună cu tine.
    Căci va veni.

  43. Nu e drept ca o mama sa treaca prin asa ceva. Nu e drept.

    Mie nu mi se pare avort terapeutic, e nastere in toata forta ei: cu asteptare, cu travaliu, bonus cu durere. O mama ce trece prin asa ceva are dreptul la un certificat de nastere, la o mormantare daca doreste, la un concediu de maternitate platit si timp sa isi revina. Nu e o sarcina pierduta, ci un copil nascut….

  44. Corina

    Nimeni nu ar trebui sa treaca prin asa ceva. Nu exista niciun motiv pt a te invinovati pt alegere. Ai avut taria sa ii curmi suferinta.
    Aceasta drama te va schimba, te va face mai puternica si mai capabil. Nu esti nici prima, nici ultima, vei trece peste si aproape sigur vei ramane iar insarcinata, vei avea un copil sanatos. Cunosc persoane carora le-au murit bebelusii la nastere sau in sarcina. Nu am de unde sa stiu cat mai sufera pt ce li s-a intamplat, dar par ca isi vad de viata lor, cu ai lor copiii si amintiri are unei experiente traumatizante.
    Ceea ce vreau sa mai adaug, pt alte cititoare este sa NU va incredeti 100% in Panorama. Mai bine zis sa nu cumva sa faceti avort avand doat Panorama facuta.
    Am un copil sanatos, iar la Panorama mi-a iesit ca este cu sindrom. La fel si unei alte cunostinte. Deci NU este deloc atat de sigur cum il prezinta medicii.
    Cat am asteptat rezultatul amniocentezei si eu am avut vreo doua saptamani in care nu am fost om. Cele mai crunte trairi de pana acum.si a fost insuportabil doar gandul ca trebuie sa intrerup sarcina datorita bolii genetice. Horror.
    Sper sa nu mai treaca nimeni prin asa ceva! Dar.. cu siguranta sper degeaba

  45. Mia

    Am plâns cu suspine citind povestea ta. Nu te cunosc dar îmi pare rau pentru tine, nimeni nu ar trebui să treacă prin așa ceva. Încă îmi înghit lacrimile. Multa putere ție și sotului. Te îmbrățișez și multă sănătate!

  46. Denisa

    16 saptamani, prima sarcina, avort terapeutic, malformatie cardiacă severa plus alte asociații, aceeasi poveste doar ca mult mai scurta. Soțul nu a vrut să aflăm sexul fatului dar stiu sigur ca a fost băiețel. Si eu aveam de gand sa il privesc, macar pentru o secundă dar a fost mai bine ca l-am ascultat pe el, cel care mi-a fost alături din momentul în care am vazut primele două liniute din viata mea, controale, ecografii, teste, a fost acolo langa mine si a contat enorm. Am avut perioada de „jale”, am mers si la câteva sedinte de terapie (chiar dacă eram împăcată cu ceea ce s-a întâmplat, m-a ajutat foarte mult), viata si-a reluat cursul si am lăsat să se întâmple asta. Suna groaznic însă a fost decizia cea mai bună. Am fost recunoscătoare că s-a întâmplat așa pentru ca acum sa am doi copii sănătoși. Doare, stiu, cuvintele sunt de prisos dar o sa fie bine.

  47. Anca

    Iti inteleg fiecare durere, suferinta si intrebare fiecare cuvintel. Am patit-o am luat aceeasi decizie…nu mai pot lacrima pt nici cea mai cumplita durere atat de mult am plans.
    Acum am 2 copii, m-am incapatanat sa formez o familie cu sotul meu. Sa fim fericiti.
    Durerea trece cu timpul nu uit in nici o ora are trece dar ma alina copii.

  48. Mara

    Nu stiu cum te as putea ajuta. Iti multumesc insa ca ai adunat putere sa impartasesti, e de mare ajutor. Te imbratisez!

  49. Bogdana-Mara

    Plâng în hohote și cu suspine. Ați fost curajoși în luarea deciziei și tu pentru împărtășirea cu noi. Gânduri de liniștire a sufletului trimit către voi. Și îmbrățișări multe, lungi și strânse-tare!

  50. A

    Draga mea puternica imbrasitari si sa fii sigura ca bebelusul tau va veni repede si sanatos si va avea niste parinti extrem de buni care sa l iubesca enorm, eu am 2 din 5, 2 copii minunati dar si 3 avorturi ptr sarcini oprite in evolutie.

  51. Andreea

    Ma durut si mi.a plans sufletul incontinuu cat am citit.😭
    Dumnezeu este bun si imi doresc sa o binecuvinteze din nou dar cu gemeni❤❤
    Cata suferinta….n.am cuvinte😭😭

  52. Elena

    La un an si 11 luni de la a doua cezariana (multumesc lui Dumnezeu am doi copii sanatosi), am ramas din nou insarcinata, desi nu mai voiam inca un bebe. Dupa ce a trecut socul testului de sarcina, am fost la consult la medicul cu care am nascut pana atunci, care din start mi-a spus ca trebuie sa fac intrerupere pt ca riscul era prea mare si pt mine si pt copil, fiind prea devreme dupa doua cezariene. Eu sunt una din persoanele care sunt total impotriva avortului…a cazut cerul pe mine…am plans, m-am tanguit, am suferit vreo doua zile pana cand am ales sa mai cer o parere. Mi s-a spus ca desi exista riscul sa fie o ruptura uterina aproape de nastere, nu e motiv de avort si ca pot incerca sa duc sarcina la capat. Am fost cea mai fericita. Si eu si sotul. Am hotarat sa spunem si familiei (destul de socant pt toti, dar s-au obisnuit cu gandul). Ii spuneam mamei ca simt ca va fi copilul cel mai iubit dintre toti. Aveam greturi usoare desi primele doua sarcini au fost cu disgravidie emetizanta, am vomitat pana la sange la propriu. Am ajuns in ziua morfologiei la un medic pe care nu il cunosteam dar cu experienta, se vedea ca stie ce spune. Mi-a spus sa merg de urgenta sa fac intrerupere pt ca nu e in regula (se vedea ecografic). Mintea mea nu voia sa accepte. Am fugit la medicul care ma luase in evidenta (un om deosebit), care, vazand ecografiile, mi-a confirmat ca era o problema genetica, probabil sarcina se va opri din evolutie curand. M-a trimis la o doctorita specializata in morfologii fetale, alte ecografii, biopsie placentara (un fel de amniocenteza dar care se poate efectua mai devreme)…intr-un final cei 5 medici care m-au vazut si biopsia de placenta, au confirmat unanim diagnosticul: sindrom Turner (monosomie X), cu multe complicatii, hidrops fetal etc, fara sanse de supravietuire. Numai femeia care trece prin asa ceva poate sa stie ce am simtit si ce simt. De dragul parintilor mei in varsta, cumplit de ingrijorati, de dragul copiilor mei sanatosi, dupa multe, multe lacrimi, am hotarat brusc sa fac intrerupere. Ma gandeam ca am o sarcina cu risc mare de ruptura uterina, viata amandurora poate fi in pericol, iar copilasul urmeaza sa se stinga ori pe parcursul sarcinii ori la nastere. Nu ii dadusera nici macar o sansa de viata. Medicul meu m-a trimis la camera de garda (el fiind impotriva avortului indiferent de motiv), am coborat si de acolo parca nici nu am apucat sa ma dezmeticesc, m-au preluat, m-au internat…nici nu am mai apucat sa realizez ce urmeaza. Aveam aproape 14 saptamani. Acolo a fost ca la abator. Am fost internata in salon cu alte doua fete extrem de tinere, 17 respectiv 20 de ani cu sarcini cu malformatii cumplite! Mi-au administrat injectii intrauterine si o sonda pt dilatarea colului. A doua zi nu mai aveam semne de sarcina, sanii nu mai dureau, stiam ce se intamplase. De acum imi ramanea sa astept „nasterea”. Plangeam, plangeam, plangeam…pe la ora 19 colega de salon a avortat…atat de usor si totusi atat de sfasietor. Am incurajat-o, „scapase”. Ma gandeam ca mie nu mi se intampla atat de curand. La ora 21 mi s-au rupt membranele, am chemat asistenta, mi-a facut o anestezie si m-a pus sa astept intinsa. Imi era rau, tare rau de la anestezie, infirmiera, o femeie cu suflet, imi dadea cu apa pe fata si ma incuraja. Apoi, cu o colega de-a ei, m-au intrebat daca vreau sa merg la toaleta pt ca mai tarziu e riscant. Am spus ca da. M-am ridicat usor si am simtit: copilasul deja iesea. Am urlat si le-am rugat sa nu ma lase sa vad. Apoi m-au dus pe masa urmand sa curete cineva in urma, placenta ramasese inauntru. M-au chiuretat pe viu…fara sa clinteasca, un medic si o rezidenta. Anestezia trecuse. Am urlat continuu. Si acum simt chiureta in uter. Urlam si imi ceream scuze. Pe Dumnezeu imi era rusine sa il rog sa ma ajute. El mi-a dat o cruce si eu nu am dus-o pana la capat (asa gandesc eu).
    Dupa ce s-a terminat m-au dus in salon si m-au pus sa semnez foaia aceea cum ca in calitate de MAMA, imi dau acordul ca fatul sa fie incinerat. Ce MAMA??? ce MAMA isi abandoneaza puiul asa??? Asa simteam. Rana asta nu se va vindeca niciodata. Voi trai cu sentimentul de vinovatie ca nu am lasat natura sa isi urmeze cursul, ci am decis eu cand sa se opreasca totul. De frica.
    Te rog, Ioana, daca consideri, impartaseste povestea mea cu mamica indurerata. E atat de asemanator! E prima data cand reusesc sa ” povestesc” despre asta.

    • ana

      Doamne, cum te poti invinovati pentru chinul prin care ai trecut? Sper sa gasesti alinare si pace, sa se linisteasca sufletul tau si sa intelegi ca ai facut tot ce ai putut pentru copilasii tai. Cei doi mai mari au nevoie de tine iar cel mic nu a cunoscut suferinta. Viata pe care a avut-o, asa scurta cum i-a lasat-o Dumnezeu, a fost in pantecele mamei la caldura si dragoste. Daca Dumnezeu nu ar fi vrut sa se intample asa, medicii nu vedeau malformatia. Cei doi copii mai mari au o mama si trebuie sa fii intreaga pentru ei. Multa liniste iti doresc. Si ar fi bine sa mergi la terapie daca ai posibilitatea. Te imbratisez cu toata inima
      O mama

  53. Nemes cristina

    Cumva , candva , Dumnezeu va privii catre suferinta ta si vei primii inmiit bucuria unui copil . ❤️

  54. Mona Turcitu

    Am trăit cu tine povestea și m-a durut ca și cum ar fi fost a mea. Faptul că ai avut puterea sa încurajezi alta femeie la scurt timp după trauma ta, este darul lui Dumnezeu pentru tine. La fel cum este și soțul tău. Uneori nu înțelegem ceea ce numim căile Domnului, dar întotdeauna rugăciunea ajută. Rugăciunea inimii. O sa incep și eu să o rostesc pentru tine , chiar daca nu știu cum te cheamă. Te îmbrățișez virtual și îți mulțumesc că exiști!

  55. Mie imi place cum ai incheiat, ca vei fi din nou MAMA. Pentru ca esti mama. Esti mama de inger si cred sincer ca va veni timpul sa ai un copil (sau mai multi), sanatosi si minunati, asa cum va doriti amandoi. Este bine ca sunteti inca tineri, sunteti puternici si sanatosi, VA VENI SI ZIUA AIA. Si sa nu ne uiti, sa ne scrii despre sarcina ta cea frumoasa si usoara, despre nasterea de vis si sa ne povestesti despre cum creste puiul vostru. Este inimaginabila durerea pe care o simti, dar, dupa cum vezi in comentarii, pentru multe mame de aici dupa durere au venit si zilele senine. Un copil sanatos si o amintire a celui care va vegheaza din cer. Te imbratisez cu drag si va doresc amandurora sa fiti parinti asa cum meritati 🙂

  56. Teodora

    Am trecut exact prin aceeași experiență, doar diagnosticul a fost ușor diferit, în rest este exact povestea mea… Au trecut 14 ani de atunci și citind aici am retrăit fiecare moment. Ce pot să îți spun este că după, am făcut analize genetice și au ieșit ok și la mine și la soț, iar după perioada de refacere a organismului, am rămas însărcinată din nou, acum am 2 băieți sănătoși și minunați. Nu o voi uita însă niciodată pe fata mea…Te îmbrățișez cu drag!

  57. Ana

    Draga mamica de ingeras,
    Nu am trecut prin ce ai trecut tu. Nici nu imi pot imagina cata suferinta Poate sa fie in sufletul tau… am plans cu tine si pentru tine citindu-ti povestea. Sper sa ai puterea sa incerci din nou, candva, sa fii mama. Te imbratisez ❤️

  58. Raluca

    Doamne . Am citit cu lacrimi în ochi,plang si nu ma pot opri. Si eu am trecut exact prin ce a trecut mamica ,doar ca fetita noastră avea 39 săptămâni. Urma sa programam cezariana cand am aflat ca nu ii mai bate inimioara . Au urmat zile oribile ,dureri insuportabile ,aveam acasă totul pregătit, patut ,haine,jucării.. asta a fost acum 2 ani jumătate. Dupa 6 luni de la cele întâmplate, am rămas însărcinată si totul a fost bine . Acum avem o fetita perfecta de 1 an și 3 luni . Nu îți pierde speranța. Știu ca este foarte greu ,ca doare al naibii de tare ,ca nu o sa treacă. Niciodată. O sa rămână acea durere și acea lipsa ,dar o sa aveți și voi un bebe perfect sănătos. E important sa descoperiți care a fost cauza . La noi a fost boala mea celiaca de care nu știam. Cu regim strict ,totul a fost bine .

  59. Cris

    Am citit și nu mă pot opri din plâns. Îmi pare extrem de rău că unele persoane trebuie sa treacă prin așa ceva, mai ales cei care își doresc foarte mult in copil. La ultima ecografie bebe meu era înghesuit, am uterul contractat – mi-a dat cam multe pastile pentru asta. Îmi e teama de mor sa nu se oprească din dezvoltat. Peste 5 zile voi avea morfologia 4d specifica trimestrului 2. Sper din tot sufletul sa fie bine puiul meu de om din burtica.

  60. Alexandra

    Imi pare foarte rău pentru experiența trăită.
    Am trecut de doua ori prin aceasta experiența, diferența face faptul ca aveam deja un băiețel acasa si faptul ca soțul este o persoana rece si nu m-a susținut aproape deloc, dar a trebuit sa ma pun repede pe picioare pt cel mic, nu ne are decat pe noi si nu puteam sa il las sa ma vada doborâtă.
    Ce vreau sa îți spun este ca am rămas insarcinata la fiecare 3 luni dupa sarcinile pierdute, iar acum mai am inca un băiețel, sarcina ce nu credeam ca va rezista din cauza antecedentelor.
    Curaj mami si capul sus.
    Slava Domnului pt soțul tau ca a știut sa îți fie alaturi, altfel este infinit mai dureros!
    Roagă-te in continuare la bunul Dumnezeu pt copilași, el stie întotdeauna cand este momentul si de ce este nevoie sa trecem prin astfel de experiențe.
    Te îmbrățișez cu drag.

  61. Monica

    Îmi pare atât de rău pentru cele trăite de tine… Îmi vine greu să nu plâng în hohote și mă stăpânesc doar ca să nu îmi sperii colegii. Îmi doresc ca această cumplită durere să fie pentru tine sămânța unei bucurii infinite și, chiar dacă relația ta cu Dumnezeu este acum în mod firesc lezată, mi-aș dori să te binecuvânteze și să-ți fie stâlp în a te ridica mai bună, mai iubitoare de viață.
    NU ESTE VINA TA pentru ce ți s-a întâmplat, de cele mai multe ori ni se răspunde la ”de ce ?” mai târziu în viață. E normal să ai inima bucăți, dar nu-ți îngropa durerea. Fă-i loc să se exprime, poți merge în terapie dacă simți nevoia de sprijin și oferă-ți timp de vindecare și iubire de sine. Te îmbrațișez cu drag!

  62. ivona

    n-am putut sa citesc tot ptr ca m-a teleportat pe 24 mai 2019, ziua in care mi-am pierdut copilul si dorinta de a trai. treceam prin iad, prietenul meu de 7 ani hotarase brusc ca vrea orice altceva, numai pe mine nu. dar eu ramasesem deja insarcinata.. dupa ce 8 teste au iesit pozitive, am incercat sa dau de el timp de 3 zile sa-l anunt, dar el nu raspundea, dimpotriva,mi-a dat block. cand in sfarsit am reusit sa-i dau vestea, mi-a spus sa-i aduc rezultate de la doctor pentru ca nu ma crede :). am plans continuu, dar m-am programat la un control ginecologic. era cea mai fericita zi din viata mea si omul pe care-l iubeam ca pe dumnezeu, tatal copilului meu nu era nici fizic, nici cu sufletul langa mine, desi sustinuse 7 ani ca asta isi doreste cel mai mult pe lume. in ziua controlului ginecologic, m-am trezit, m-am dus la baie si atunci am observat ca am pete de sange pe chilot, am alergat singura la spital si in momentul in care doctorul mi-a spus ca e un avort spontan, am simtit ca mor. peste 3 ore, urma sa trec prin acea operatie prin care tot insemna fizic copilul meu va fi extras din uterul meu. am alergat la fosta mea cumnata la serviciu s-o rog sa-i spuna, sa vina si el, sa nu ma lase singura. eu nu mai aveam acces la telefoane, mesaje, la nimic. raspunsul lui : e o mincinoasa. m-am intors la spital, am asteptat plangand procedura, l-am asteptat pe el, am asteptat o minune, sa-mi spuna cineva ca e o greseala, ca cel mai dorit copil din lume e bine si viu si creste, mi-am chemat parintii. el n-a venit.. anestezia nu m-a ajutat deloc, m-a durut ingrozitor, am plans continuu, ma tineau asistentele de mana si eu urlam incontinuu ca nu vreau, ca sigur e bine, ca e al meu si nu mi-l poate lua nimeni. mama plangea pe hol, tata era alb la fata, el nu venise… desi inca am acele teste pozitive si rezultatele zilei in spital scrise negru pe alb, el a refuzat sa le vada, sa ma creada, sa orice. dupa atata timp, doar resemnarea ma face sa continui sa traiesc. el nu mai cu mine de atunci, desi am incercat. il iubesc in continuare (puteti sa credeti?) dar …il urasc. si urasc ca eu traiesc. nu-mi mai doresc nici copii, nici niciun „el” in viata mea vreodata.

    • Ana

      Draga Ivona. L-ai iubit prea mult pe acel om, mai mult decât te-ai iubit pe tine. Nu era omul potrivit pentru tine, cu siguranta, și nici nu era tatăl potrivit pentru copilul sau copiii tai. Eliberează-te de iubirea și de ura pentru el, singura care suferă inutil, acum, ești tu. Învață sa te iubești pe tine prima data. Și prețuiește-te pe tine și pe cei care te iubesc, pe părinții tai, care probabil au inimile frânte când te văd suparata. Timpul îți va estompa durerea. Nu vei uita, iar experiența avuta te va ajuta ca data viitoare sa faci alegerile corecte. Vei întâlni un om bun, pe măsura ta, atunci când vei fi pregătită și va veți întemeia o familie reușită. Încearcă sa vorbești cu cineva, un terapeut bun te poate ajuta sa depășești dezamăgirea și durerea. Lasă timpul sa te vindece. Și ai încredere ca soarele va răsări și pe strada ta.

  63. Ioana

    Nu ai cum citi acest articol fara sa plangi. Nu imi pot imagina cum a fost pentru tine sa traiesti toate astea. Iti multumim ca ai ales sa impartasesti cu noi! Fii puternica, binele va veni negresit! Imbratisari

  64. Dana

    In februarie am fost internata pentru o sarcina extrauterina oprita din evolutie. Am avut noroc sa nu fie nevoie de interventie chirurgicala, dar ce colege de salon am intalnit…o tanara tot la prima sarcina a avut parte tot de un avort terapeutic…am incurajat-o o noapte intreaga cum am putut mai bine. Am simtit aceeasi durere citind acest articol…eu am o fetita de 4 ani acasa dar dupa aceste experiente nu prea ma mai gandesc sa mai fac inca un copil. Ii multumesc lui Dumnezeu ca suntem toti sanatosi ceea ce iti doresc si tie, sa gasesti puterea sa treci peste aceasta imensa suferinta si sa vezi ca viata merita traita si ca exista scop in orice!

  65. Ana

    Ma bucur ca ai avut curajul sa povestesti prin ce ai trecut si mai ales ca iti doresti in continuare sa fii mama! Esti mai puternica decat crezi!

    Prietena mea a trecut recent printr-o sarcina care s-a oprit din evolutie in ultimul trimestru, si a trecut prin nasterea naturala, am suferit alaturi de ea, dar nu pot sa imi imaginez ce e in sufletul unor parinti care au trecut prin asta…

  66. Roxana

    Multă putere sa treceți sănătoși peste acest cumplit episod. Iti doresc sa ramai pozitivă si sa te gândești ca viitorul iti va aduce și lucruri bune și fericite. Te îmbrățișez cu drag!

  67. V.

    Draga mea, vreau sa iti spun ca ESTI mama! Esti mamica unui ingeras in ceruri, si intr-o zi o sa fii mamica unui ingeras pe pamant! Eu cred cu tarie ca sufletelul acela care a vrut sa raspunda chemarii tale se va reintoarce la tine intr-un trupusor sanatos!
    Am plans pentru durerea ta, nu stiu daca te ajuta cu ceva ca iti spun asta. Lacrimile unor straine nu-ti elibereaza tie suferinta, dar sper ca iti aduc putina energie pozitiva. Iti doresc din tot sufletul ca tu si sotul tau sa va gasiti linistea dupa experienta asta si sa gasiti forta sa mai incercati. E extraordinar ca ai un om bun langa tine, veti fi niste parinti minunati! Te imbratisez!

  68. Emma Cires

    Am plans si eu citindu-ti suferinta, femeie draga…
    Nimic nu e mai dureros decat sa n-ai parte de copilul dorit!
    Fetita noastr ne-a luminat viata, in cele 5 luni traite, ne-a schimbat perspectiva asupra ei si poate ca, stiind cat de putin timp avem cu ea, am trait fiecare suflare a ei cu o intensitate pe care oamenii n-o mai pretuiesc acum!
    Desi doare inca, e o durere pe care astazi o putem impleti cu momente asa de frumoase ce ne-au fost lasate de ea…
    Aici imi scriu si eu inima: https://ciresemma.blogspot.com/2019/07/dupa-2-luni-de-amalia19-iulie-2018-doua.html?fbclid=IwAR0TskTR6RfA5kx5a31gbfAdu0jFbD1Kq22Tu85L61sUjXKZRnwxMOAosy4

  69. Mihaela

    Am citit articolul plangand cu bebe de 7 luni langa mine. Am pierdut o sarcina anul trecut in iulie si stiu ce inseamna durerea maxima. Cu ajutorul sotului, la fel de bun ca si al tau am trecut peste si acum stiu ce inseamna si fericirea maxima pentru ca avem o bebelusa minunata. Fruntea sus, vor veni si zile mai bune.

  70. Cristina

    Imi pare atat de rau…eu am trait cu frica in ambele mele sarcini, desi nu am avut probleme. Si am incercat sa nu ma atasez prea mult emotional pentru ca am auzit atatea si stiam ca se pot intampla multe. Dar, in alta ordine de idei – ai zis ca mama ta a avut inainte de tine un copilas cu malformatii. Din cate stiu aceste probleme genetice se mostenesc si era destul de probabil sa ti se intample si tie din pacate. Un mare plus este ca ai reusit sa ramai insarcinata atat de repede. Eu zic sa nu mai stai pe ganduri si sa incerci din nou pentru ca cu siguranta e un sufletel care asteapta sa vina si sa iti spuna „mama”. 🙂 Curaj, sunt convinsa ca toate mamele care au citit ce ai scris sunt alaturi de tine si iti trimit numai ganduri bune, sigur va fi bine data viitoare!

  71. Roxana

    Durerea nu trece, doar inveti sa traiesti cu ea: cind s-o lasi sa-si faca de cap, cind s-o tii inauntru, cind s-o lasi doar putin sa iasa. Traieste-ti durerea, plingi, urla, scrie, vorbeste. Cei care nu au trecut prin asa ceva nu vor sti sa va sustina si nu vor sti ca el ramine copilul vostru, indiferent de ceea ce se va intimpla de acum inainte.

    • Alexandra

      Nu am cuvinte… Am citit plangand… Este inuman sa treci prin asa ceva. Aveti nevoie de multa putere. Doamne ajuta sa vina un copilas minunat in viata voastra care sa umple putin din golurile ramase, care sa stearga macar putin din toata durerea aceasta, care sa va umple sufletele de bucurie. Nu ma pot opri din plans… Domnul sa fie langa voi

  72. Vio

    Buna,
    Esti minunata,te admir si te respect desi nu stiu cine esti.
    Nu am trecut prin asa ceva insa dupa ani de zile de incercari am reusit sa obtin o sarcina prin FIV. A fost f grea toata perioada de dinaintea dar mai ales din timpul sarcinii in care m-am stresat zilnic sa nu se intample ceva cu bebelusul. Eram la eco in fiecare saptamana sa stiu sigur ca e totul in regula. Pana nu am nascut nu am avut o zi linistita.
    Stiu atat de bine ce inseamna sa iti doresti un copil incat numai cand ma gandesc ma apuca plansul din nou.
    Am plans cat timp am citit articolul si vreau sa te incurajez sa crezi in continuare in Dumnezeu chiar daca te-a dezamagit. Stiu si ce inseamna sa te rogi intr-una si nimic din ce iti doresti sa nu se implineasca. Ca si in cazul meu,cu siguranta El va avea grija de voi si va va rasplati pt toata suferinta. Ziua aceea este aproape!
    Nimic nu e intamplator in viata!
    Te imbratisez!❤️

  73. Ioana

    Draga mamica de ingeras,

    Ai trecut printr-o durere imensa pe care cuvintele nu o pot descrie. E frumos tare ca din durerea ta vrei sa faci un bine altor femei care trec prin asta. Apreciez ca scrii si despre cat de dureros e si pentru tatici.

    Am fost si eu in groapa asta a durerii in urma cu 2 ani. Am trecut printr-o nastere provocata la 15 saptani pentru ca bebelusul avea sindrom Edwards si avea sanse mici de supravietuire. Am stat 5 zile in spital pana sa se declanseze nasterea. Ma uitam la filme ca sa opresc mintea sa gandeasca ca altfel plangeam fara oprire. Imi era ciuda pe Dumnezeu ca eu trebuia sa pierd copilul meu desi mi-l doream din tot sufletul, imi era ciuda ca asteptam sa nasc ca sa il pierd, imi era ciuda ca erau alte femei care faceau avort la cerere fara sa fie motive medicale. Era dreptul lor (si cred ca si lor le era greu), dar eu sufeream ca de ce nu mi-a dat mie un bebelus sanatos in burta. Am avut noroc ca acasa ma astepta fetita de 2 ani si ca nu am trecut prin durerea asta la prima sarcina. Ea m-a vindecat. Am pierdut insa trei sarcini dupa prima fetita, am plecat de 3 ori goala de la maternitate si a fost greu tare de dus. Treceam prin fata maternitatii apoi si ma rugam sa apuc sa plec si eu cu un copilas acasa.

    Am plans cand am citit prin ce ai trecut pentru ca iti simt durerea. Dar vreau sa crezi din toata inima ca poate fi urmata de bucuria fara margini de a avea un copil sanatos. In cazul meu am un bebelus care acum doarme pe mine. Durerea ta va fi mereu acolo si tu esti mama de ingeras. Dar fa tot ce poti ca sa ai parte si de bucuria unui bebelus sanatos in bratele tale. Cauta in tine tot curajul sa fii mamica daca asta iti doresti. Sigur ai inima de mamica.

  74. Lia

    Draga mea, as vrea sa-ti spun ca tu ESTI mama! Deja esti mama, pentru ca ti-ai dat inima unui ingeras, sa aiba grija de ea! Oricati copii vei avea de acum incolo, sa stii ca tu deja esti mama pentru (n+1) copii!

    Te imbratisez cu putere!

  75. Bianca Vlasin

    Dragă mea, inteleg perfect ce simti. Eu am trecut printr-o situație similară acum 4 ani jumate, doar ca la mine fetita era sănătoasă. Din pacate a murit în burtica la 30 săpt din cauza unor probleme de sanatate pe care le am eu. M-am regăsit aproape în totalitate în povestea ta. Tot 25 ani aveam si eu, casa, job, de toate.
    Ceea ce pot sa iti spun cu certitudine este că timpul vindeca rănile, trebuie doar sa ai răbdare. Eu acum am 2 fetite si îi mulțumesc Domnului pt ele.
    Fiti puternici si aveti incredere ca totul va fi bine.
    Multa sanatate!

    • Adelina

      Ați trecut printr-o suferință inimaginabilă… Vă transmit toate gândurile bune și vă doresc multă putere pentru a merge înainte.
      Te îmbrățișez.❤️

  76. Ioana

    Imi pare rau….sincer imi pare rau pentru ca nimeni nu merita sa traiasca o asemenea durere. Iti doresc multa putere sa iti revii si sa privesti cu optimism spre viitor.

    Ma surprinde placut sa citesc atatea comentarii frumoase, pline de incurajari, sa vad oameni empatici. Si imi pare rau sa vad cate povesti similare sunt….e dureros.

    Nu am copii inca, sunt la inceputul povestii cand inca incerc sa imi fac o situatie financiara stabila ca sa vina si bebe. Insa mi se face frica cu gandul ca exista atatea riscuri.

    • Monica

      In orice exista riscuri, Ioana. Asa-i ca nu te opresti din a traversa strada doar pentru ca poate da o asina peste tine? Te asiguri si treci. Si cu copilul e la fel: incerci sa traiesti cat mai sanatos, iti faci toate analizele si ai grija de tine. Uneori se mai intampla si neprevazutul fara ca tu sa ai vreo vina, e adevarat. Dar in cea mai mare parte a cazurilor ajugi cu bine de partea cealalta a strazii. Pe bune ca merita :-).

  77. Monica

    Ai luat cea mai buna decizie, nu pentru tine, ci pentru fetita ta. Felicitari si tie si sotului tau! Este nevoie de multa putere pentru a lua o astfel de decizie si va trece foarte mult timp pana vei putea gestiona cumva durerea asta. Din pacate durerea nu va disparea niciodata complet. Vor fi povesti, imagini, ganduri care o vor redestepta din nou si din nou, la inceput mai des, apoi mai rar. Dar durerea asta te va face sa apreciezi mult mai mult ceea ce vei avea. De unde stiu asta? Eu am fost obligata sa renunt la 10 saptamani de sarcina la un copil perfect sanatos, aparut in ciuda mijloacelor contraceptive folosite, pentru ca organismul meu nu mai putea duce o a treia sarcina. Medicul meu m-a intrebat extrem de sec „Vrei sa-ti cresti cei doi copii pe care ii ai, sau vrei sa creasca fara mama? Asta este alegerea pe care trebuie sa o faci.” Copilul cel mic avea putin peste un an… Nici acum, dupa 7-8 ani, nu pot spune ca m-am iertat cu adevarat pentru alegerea facuta. Am fost furioasa pe mine si pe sotul meu mult timp. Psihologul la care m-am dus dupa 6 ani m-a ajutat, munca mea m-a ajutat, cei doi copii crescand m-au ajutat. De Craciun inca plang pentru cadoul care nu e sub brad. Tu i-ai facut fetitei tale cel mai frumos cadou: sansa de a nu suferi si de a se intoarce inapoi in Univers pentru a mai incerca o data. Sa fii mandra de tine!

  78. Ivan Anca

    Buna. Imi pare atat de rau prin ce ai trecut si te inteleg perfect. Si eu am trecut prin aceleași experiențe doar ca eu nici acum nu stiu, dupa 3 ani, de ce am patit asta. Eu doar am simtit ca fetita mea nu mai misca, am fost la control mi s-a spus ca inima fatului nu mai bate si trebuie sa nasc. Ai ales foarte bine sa naști natural, recuperarea fizică este mult mai usoara dar psihic nu o sa treaca eu spun că niciodata; începi să mai uiti din intensitatea durerilor dar tot timpul o sa fie in mintea ta pt ca ai simtit-o cum misca ati fost legate. Iti doresc multa putere sa mergi mai departe si sa fie totul bine la următoarea sarcina.

  79. Rosu Aprins

    Cum frumos zicea Dojo mai sus, ma alatur si eu gandurilor ei: esti si o sa mai fii mama! Eu cred sincer ca ai fost o mama minunata pt micuta ta si impreuna cu stul tau, parinti minunati.

    Profunda ignoranta a celor care isi permit sa intre cu cizmele in sufletul unui om nu va inceta vreodata sa ma uimeasca desi o cunosc prea bine in diferite forme si stiluri…dar draga minunata mamicuta, in bula mea e o vorba zisa la tara: „those who matter do not mind and those who mind do not matter!

    Te imbratisez, suflet bun.

  80. Ada

    Am 30 ani, nu am copii și nici nu am trecut printr-o experiență similară cu cea pe care ne-ai împărtășit-o. Cu toate acestea, ieri ți-am citit rândurile printre multe lacrimi. Și m-a durut durerea ta. Dar în același timp m-a copleșit iubirea nesfârșită pe care i-o porți fetiței, care emană din fiecare rând. Nu am reușit să articulez nimic după ce am terminat de citit. Cuvintele sunt și acum prea puține și prea sărace… Am încredere că Dumnezeu îți va trimite mângâiere pentru toată suferința prin care treci acum. Și cred cu tărie că gândurile noastre bune, ale celor care ți-am citit povestea, nu vor trece neobservate acolo, Sus. Îți doresc putere, alinare, și întâmplări minunate, care să îți readucă speranță.

  81. Madalina

    Draga mea, nu ceda, esti tanara, ai toata viata înainte, ai grija de tine in primul rand, tu ești cea mai importanta, fără tine nu poate apărea o noua ființă in burtica! Neapărat, consulta un psiholog, fiindcă eu n-am făcut-o și nu mi-a fost bine după (aproximativ aceeași experiență)! Am trecut și eu prin asa ceva, la a doua nastere, doar ca la mine faptele s-au petrecut mai brusc, fara nicio problema morfologica, sau cromozomiala in sarcina. Istoric: la 27 de ani am avut o sarcina oprita in evolutie la 4 luni, atunci a fost posibil un chiuretaj in spital, cu riscurile de rigoare, dar n-au fost probleme dupa, am mai ramas insarcinata dupa 2 ani, sarcina cu probleme. Fiind patita, m-am protejat la extrem și m-a ajutat si Dumnezeu sa duc sarcina la capăt (practic, la indicația medicului, m-am ridicat din pat doar pentru masa si toaleta) și la 38 de saptamani a rezultat fiul meu (bunul meu, sufletul meu, dragostea mea, unicul meu drag si iubit). Apoi, după 7 ani am ramas insarcinata din nou, super sarcina, fara rau, fara nicio problema (confirmat fetita, ceea ce era idealul nostru, sa avem pereche copiii, baiat si fata), totul in sarcina a mers la superlativ, pana in saptamana 27, cand mi s-au rupt membranele, asa dintr-o data. am ajuns la spital și s-a confirmat ca nu mai rămăsese nicio punga amniotica, astfel a trebuit sa trec prin ce ai trecut tu. Procedurile medicale descrise de tine au fost aceleași acum 14 ani, după oxitocina pe vena pentru dilatatie, după aceleași pastile introduse intravaginal pt contractii, am reușit sa nasc după 2 zile. Fetita s-a nascut natural, dar cu dubla circulara de cordon si 900gr, toata echipa era prezenta: 2 ginecologi, 2 neonatologi cu incubatorul pregătit și 2 moase. Dupa expulzie, după ce au bagat-o la incubator, iar eu am vazut-o decat cu spatele, medicul meu curant mi-a prins capul intre mâini și mi-a spus: „Tu nu ai nevoie de acest copil, știu sigur ca are leziuni cerebrale, te vei chinui toata viata cu ea si nu vei scoate om. Dacă n-ai fi avut copil, am fi salvat-o, dar tu ai baietelul tau pe care trebuie sa-l cresti!” Astfel, am fost nevoita sa semnez (la fel ca tine), pentru incinerare. Dupa … am crezut ca sunt puternica, dar n-a fost asa … am cazut psihic după 6 luni … tot felul de simptome nediagnosticate (ca tiroida, ca neurovegetative, ca suprarenale) … practic, m-am luptat timp de 2 ani cu anxietate, atacuri de panica si depresie, ședințe la psiholog, dar prea târziu a fost pus diagnosticul corect. Din acest motiv te indrum spre psiholog, nu aștepta sa se cronicizeze durerea! Nimeni n-ar trebui sa treaca prin aceste experiențe!

  82. Ingrid

    Vai cat am plans citind articolul.
    Ma regasesc in cele scrise. La mine, fetitele din burtica au murit subit la 27 de saptamani. Si, Doamne, cat am putut plange cand le-am nascut moarte.

    Sa plangeti si voi, mult mult, cat puteti. Trebuie sa va descarcati.

    Iar timpul va vindeca.
    Si deveniti mai intelegatori.
    Cand veti avea copilasul mult dorit in brate, veti stii ca sunteti parintii perfecti.

    Va doresc dragoste si iertare, pentru ca soarta e crunta uneori, dar stie ea de ce se intampla unele lucruri. Peste ani si ani, la momentul potrivit, veti intelege si voi.

    Si, nu uita, tu esti MAMA, sotul tau e TATA. Aveti o fetita ingeras.
    Eu uneori vorbesc singura cu fetele mele ingerase, si ma simt bine facand asta, desi pare ciudat… ele traiesc, nu pe pamant, ci in Rai.

  83. Carla

    Doamne… Unul la unul cu povestea noastră. Și noi, în primăvara anului acestuia, am primit vestea că vom deveni părinți pentru prima dată, plini de bucurie (eu 24 de ani, soțul 26). Ne-am finalizat studiile, împreună ne-am clădit o casă, bifat tot…ne lipsea doar acel mic suflețel care să ne împlinească de tot. Și a venit… și am fost mai fericiți ca niciodată! Dar Doamne – Doamne, nu știu de ce, probabil nici nu voi afla vreodată răspunsul, a avut alte planuri cu noi.
    După bucuria maximă dăruită și primită, la 6 luni, aflam vestea că fetița noastră nu este bine deloc… că inimioara ei nu era întreagă, că șansele pentru supraviețuire erau minime, că ea se chinuie în burtica mea. M-am simțit și mă simt în continuare cea mai neputincioasă femeie… cum, Doamne, cum? Ne-am dorit-o atât de mult, mai avem atât de puțin să ne întâlnim ca mai apoi să ne despărțim rapid și dintr-o dată. Este și va rămâne cea mai grea experiență a vieții noastre. Mă rugam încontinuu de când am aflat vestea, și de când doctorii la care am fost ne-au sugerat avortul terapeutic, mă rugam lui Dumnezeu să nu fim nevoiți să alegem. Să facă o minune, să facă ceva să ne trezească din coșmarul acesta, iar dacă va fi să alegem… să ne ajute să luăm cea mai bună decizie, să se întâmple totul așa cum vrea El.
    Nu știu dacă așa a vrut Doamne – Doamne. Cert e că așa s-a întâmplat… și noi ne-am îndreptat către avortul terapeutic în luna septembrie. Am trecut prin exact aceleași proceduri. M-am internat miercuri, iar vineri am născut. Din cauza pandemiei, nu aveai voie cu însoțitor și nici drept la vizită. Singură într-un salon (ceea ce oarecum a fost bine, astfel nu m-am lovit de alte mame împlinite), îmi mângâiam încontinuu burtica și ziceam „iartă-mă, iartă-mă, iartă-mă!”. La naștere, am fost întrebată dacă vreau să o văd, dar mi-a fost prea frică. Frica că voi rămâne mult prea traumatizată, că am s-o văd și n-am să mă pot dezlipi de ea. Greu, al naibii de greu. Nu doresc nimănui să treacă prin așa ceva. Nici un părinte nu merită așa ceva. Nici o mamă nu ar trebui despărțită de puiul ei, și nicidecum un puiuț de mama lui.
    Crunt, doare și acum al naibii de greu. Mi-o imaginez tot timpul, mă uit la soțul meu (fără de care nu aș fi eu în momentul de față) și încerc să o asemăn lui, mă uit la mine în oglindă, și încerc să mi-o asemăn. Când merg la cumpărături mă uit după toate decorațiunile tip îngeraș. Le iau și le strâng la piept, de parcă aș strânge-o pe ea. I-am creat un spațiu special al ei acasă. Nu va fi uitată niciodată. Pentru noi va rămâne mereu puiuțul nostru iubit, inimuca noastră.
    Dr. care mi-a monitorizat sarcina ne-a încurajat mult. Mi-a spus și m-a rugat ca după 2 luni să rămân însărcinată, pentru că „o mână spală pe alta”. Așa vom reuși să facem durerea noastră mai ușoară. Au trecut 3 luni de-atunci. Încă plângem și azi și vom plânge mult timp de-acum încolo. Nu știm când vom fi pregătiți pentru următoarea sarcină, pentru că ne dorim enorm. Finuța noastră, urmează să nască. Și ea, tot fetiță. O colegă de serviciu, la fel. Știu că îmi va fi foarte greu, când am să le văd pe amândouă cu copilașii, gândindu-mă că și eu, trebuia să fiu printre ele. Dar, așa cum am primit bucuria de a deveni părinți trebuie să primim și durerea provocată de pierderea puiul nostru. Punct și de la capăt, dar cu un îngeraș în inima mea.
    Pe mine m-a ajutat și mă ajută în continuare rugăciunea. Doar în ea mi-am găsit liniștea. Când mă rog, plâng cum nu m-aș fi gândit vreodată că aș putea plânge. Dar ceva mă liniștește. Și îl rog pe Dumnezeu să fiu ultima femeie care trece prin așa ceva. Să nu mai îngăduie astfel de suferinți peste mame, pentru că da, și noi suntem mame. Chiar dacă, ai noștri copilași, nu sunt fizic cu noi, în noi vor rămâne veșnic.
    Rog toți sfinții din ceruri să îi fie bine acolo unde e, iar Dumnezeu să îmi dea iertare pentru decizia luată și să-mi lumineze mintea, pentru a mă putea ierta și eu. Și parcă, cu fiecare zi ce trece, simt că așa a fost menit să se întâmple, că ea, nu a fost făcută pentru lumea aceasta.

  84. FloreFlorentina tina

    Si eu am trecut prin cumplitul presupus diagnostic se sindrom down si atunci am simțit că pur și simplu nu pot sa depășesc situația..este groaznic ce i s-a putut întâmpla mamicii si judecata nu isi are rost in asa situatie….doamne ajuta sa i se stingă focul durerii si sa fie alinata de dragostea de copii ce vor veni!

    • Deea

      Si eu am trecut prin asta, doar ca sarcina a fost de 17 săpt dar durerea este aceiasi….in povestea ta m am regăsit total..

  85. Irina

    Buna! Iti scriu pentru ca am trecut prin asta, aproape la fel ca si tine. Dar exista viata si dupa aceasta experienta groaznica. Ai incredere! Acum am o fetita de 7 ani, sanatoasa. Mergi mai departe! Va fi bine!

  86. Anonim

    Nu-ti pierde credinta si speranta, ba dimpotriva, roaga-te mai mult!
    Suferinta….nu va disparea niciodata, dar cu timpul se va atenua.
    Am trecut prin aceasi experienta acum 7 ani. Baietel, primul meu copil. La controlul de 21 de saptamani mi-au spus ca are probleme cu inima incompatibile cu viata, ca nici o operatie nu-i va putea repara micuta inimioara. Nu voi intra in detalii.
    Am retrait acele momente, citind randurile impartasite de tine si inteleg perfect prin ce treci si ai trecut si apreciez curajul de a impartasi cu noi, ceilalti, durerea ta.
    Vreau sa stii ca intr-o buna zi, cand o sa te astepti mai putin, va sosi si copilasul tau -curcubeu, asa cum mi s-a intamplat si mie. Acuma are 3 anisori, un ingeras de fetita.
    Un sfat as avea: nu incerca sa treci singura peste aceasta trauma. Incerca sa discuti cu un psiholog sau cu un preot cu har, un preot calugar, nu orice preot.

    Ai grija de mintea si sufletul tau !

  87. Isabella

    Am plans cititnd si tot ce pot spune este ca nimeni nu are dreptul sa judece alegerea facuta.
    Este ultimul lucru de care are nevoie o femeie care trece prin nenorocirea asta.
    De asemenea mi s-a parut intotdeauna de toata jena intrebarea “cand faceti/de ce nu faceti un copil?” Plus chestii de genu “nu vreti, nu puteti, sunteti egoisti, traiti degeaba”.
    Este ceva atat de intim, incat nimeni nu are dreptul sa iti judece alegerea.
    Daca as fi pusa in situatia ta, as alege acelasi lucru, deoarece nu pot condamna un copil la o viata in durere si suferinta.
    Te imbratisez.

  88. Cristina

    Pe 24 septembrie m-am despărțit de copilul nostru. După 10 ani de încercări, la al doilea FIV, sarcina s-a oprit brusc din dezvoltare.
    Înțeleg foarte bine durerea, eu însămi apelând la terapie ca să pot depăși momentul și să pot pregăti un alt FIV.
    Sper pentru scriitoarea ta și pentru restul ca ea, ca noi, să fim sănătoase să putem naște în viitor copii sănătoși. Curaj e clar că avem!
    Iubire și lumină!
    Cristina

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *