Copiii şi ticurile

Ticurilor copiilor. Unul dintre motivele mari de stres ale multor părinți.

Cunosc foarte bine spaima, furia, lipsa de control, oboseala psihică și disperarea părintelui unui copil care are ticuri.

Mai întâi speri că ți se pare. Rogi copilul să înceteze.

Apoi vezi că se repetă tot mai des. Fie clipește mai des decât trebuie, fie își drege vocea, se trage de haine, tușește, deși nu e răcit, își freacă degetele.

Te simți cel mai prost părinte din lume. Ți-ai stricat copilul. Sau ceva ți l-a stricat și nu poți să-l ajuți să se repare.

Atragi atenția copilului. Vorbești cu el. Îi interzici. Te răstești, deși știi că nu e bine, dar frica e prea mare. Dacă e ceva grav în neregulă cu copilul? Dacă e doar un simptom a ceva mult mai grav? Dacă vor râde copiii de el? Dacă nu vor trece ticurile niciodată? Dacă urmează și altele, mult mai serioase?

Copilul simte în tine toată această presiune, devine și mai stresat, face ticurile mai des, iar tu simți că-ți explodează capul.

Știu, pentru că am fost și noi acolo. Câteva luni acum doi ani, băiețelul nostru sensibil și mai anxios din fire a tras de gulerul hainelor de parcă îl strângeau. Ele erau deja largi, dar el trăgea de ele de se făcuseră toate la gât ca gura de sac. A trecut, a urmat trasul de pantaloni în sus, trăgea de ei mereu, de se rupeau la spate. A trecut și asta, un an a fost bine. Apoi a venit pandemia și ticul a revenit, sub forma spălatului compulsiv pe mâini, des, de sute de ori pe zi. După ce cu greu am rezolvat o dermatită cauzată de săpun (care e unul special, dar tot face rău la mii de spălări), a început să se spele doar cu apă. Dar se spăla mereu, fără motive raționale să o facă. De câteva săptămâni e ceva mai bine, se pare că a trecut perioada critică.

Pentru că știu că e un subiect atât de dificil pentru părinți, am invitat-o pe Luiza Vasilescu, care este psiholog pediatru și la care noi mergem de mult pentru a-l ajuta pe Iv în joacă să-și depășească anxietatea, furia și ticurile, să ne explice tot ce e de știut despre ticuri, ca să știm cum să gestionăm și când să apelăm la un specialist.

Am pus mai jos informațiile specialistului, pe capitole.

Ce sunt ticurile? De unde vin ele?

Un tic este o acţiune motorie sau vocală involuntară, rapidă, recurentă şi nonritmică. Este subită şi lipsită de scop. Ticurile constă în mişcări, gesturi şi sunete simple sau coordonate, repetitive sau secvenţiale, ce mimează secvenţe dintr-un comportament normal. Ticurile pot fi simple şi complexe.

Ticurile motorii simple sunt rapide şi fără sens, incluzând clipitul, grimasele şi ridicarea umerilor, mișcări ale capului, încruntarea, trosnirea degetelor, lovitul cu picioarele, miscări ale degetelor,  în timp ce ticurile motorii complexe tind să fie mai lente şi pot părea intenţionate, de exemplu : ţopăitul, sărutatul, atingerea obiectelor, răsucirea, aplecarea, ciupitul, gesturi faciale, ecopraxia (imitarea gesturilor altor persoane) şi copropraxia (gesturile obscene).

Ticurile vocale simple includ tusea, lătratul, dregerea vocii, adulmecatul, pufnitul, ţipatul, mormăitul, plescăitul, fluieratul, sunetele de sucţiune, sunetele bisilabice (uh,uh, iii, bu).

Ticurile vocale complexe includ repetarea anumitor cuvinte sau expresii ca: „ O, Doamne!”, „Taci!”, „Ştii…”, „Sigur”, onomatopee animalice, şoptitul, tiparele complexe de respiraţie, bâlbâitul, variaţii de ritm, accent, intensitate, viteză, ton, coprolalia (cuvinte obscene sau inacceptabile social), palilalia( repetarea involuntară a unuia sau  mai multor cuvinte dintr-o frază), ecolalia.

Există trei tipuri de tulburări în care ticurile sunt elementul essenţial:  tulburarea Tourette, ticul motor sau vocal cronic şi ticul tranzitor (Sursa: DSM-III – R). Ele se diferenţiază prin durată, complexitatea ticurilor, gradul de deteriorare a activităţii.

Tulburarea Tourette este cea mai severă şi complexă. Ea este o combinaţie de ticuri motorii  şi vocale multiple prezente cel puţin un an. Vârsta medie de debut este 7 ani, iar marea majoritate a cazurilor au debutul înainte de 14 ani, dar poate apărea şi înainte de un an.

Ticul motor sau vocal cronic cuprinde fie ticuri motorii, fie ticuri vocale, dar nu ambele. Durata perturbării se poate întinde de-a lungul unei perioade de mai mult de un an. Severitatea simptomelor şi deteriorarea funcţională sunt de regulă  mai reduse decât în cazul tulburării Tourette. 

Ticul tranzitor este caracterizat de ticuri unice sau multiple, motorii şi/sau vocale, care survin de mei multe ori pe zi, aproape în fiecare zi, timp de cel puţin două săptămâni, dar nu mai mult de douăsprezece luni consecutive. Debutul are loc întotdeauna în copilărie sau la începutul adolescenţei, dar poate avea loc şi înainte de doi ani. 

Ticurile pot dispărea pentru totdeauna sau pot reapare, în special în timpul perioadelor de stres. 

Ticurile sunt involuntare, irezistibile, dar pot fi suprimate pentru intervale variabile de timp. Toate ticurile sunt exacerbate de stres şi de regulă se reduc considerabil în somn. Ele pot fi atenuate în unele activităţi, cum ar fi lectura şi cusutul.

Ticurile sunt comune în copilărie şi sunt privite ca făcând parte din dezvoltarea normală. S-a estimat că până la 10%din copii au  avut un tic la un moment dat înaintea vârstei de zece ani. Cele mai multe sunt în mod tipic tranzitorii şi se estompează în câteva luni.

Nu se ştie cu siguranţă ce anume declanşează ticurile , dar poate să fie stabilită deseori o predispoziţie genetică sau mai pot fi implicaţi factori de mediu, factori de dezvoltare psihoemoţională a copilului, precum şi factori perinatali (greutate scăzută la naştere, stresul maternal în perioada sarcinii)

De ce au copiii ticuri?

Ticurile nu sunt manifestari izolate în comportamentul copiilor. Ele sunt asociate cu frica faţă de o persoană (un părinte autoritar, de exemplu, un educator, profesor) sau de o situaţie (începutul în grădiniţei sau al școlii, schimbarea grădiniţei, mutarea intr-un alt oraş, ţară; apariţia unui frate mai mic, rivalitate între fraţi, certuri frecvente între părinţi, divorţ), îngrijorare excesivă, anxietate, furie, gelozie, vinovăţie. De asemenea, presiunea educatională, fie din partea unui învaţator sau profesor, fie a părinţilor poate fi resimţită ca un stres şi poate duce la declanşarea ticurilor.

 Prin ticuri, copilul  comunică părinţilor o suferinţă interioară pe care nu poate sau nu ştie  să o verbalizeze.

Infecţiile care determină ticuri sunt rare și includ Coreea Sydenham (infecţie streptococică), boala Creutzfeld- Jakob, neurosifilisul şi diverse forme de encefalite.

Stările de intoxicaţie, cum este intoxicaţia cu monoxid de carbon, și hipoglicemia  pot determina ticuri.

Medicamentele care determină ticuri includ antipsihoticele, antidepresivele, litiul, stimulantele şi antiepilepticele.

Afecţiunile ereditare ce se pot manifesta prin ticuri includ : boala Huntington, scleroza tuberoasă, boala Wilson şi afecţiuni cromozomiale, ca sindromul Down, sindromul Klinefelter şi sindromul X fragil.

Care e vârsta obişnuită la care apar cele mai multe ticuri?

Cele mai multe ticuri apar în copilarie, începând cu vârsta de doi ani. 

Ce spun ticurile despre copil, Că e anxios? Stresat? Are nevoi neîmplinite?

Copiii anxioşi, copiii care se stresează mai uşor, copiii care se simt “ ameninţaţi “ de naşterea unui frate, copiii care se simt neglijaţi, copiii care sunt victime ale abuzului verbal, emoţional sau fizic al unui adult, copiii care nu reuşesc să îşi gestioneze furia sunt mai predispuşi să dezvolte ticuri.

Când devin ticurile o problemă şi trebuie să ducem copilul la specialist?

Când un copil începe să aibă un tic sau ticuri, nu poţi să ştii dacă este trecător, dacă ticurile  vor dispărea sau se vor agrava. 

Majoritatea tulburărilor care implica ticuri, inclusiv sindromul Tourette, nu necesită o intervenţie semnificativă. Adesea sunt suficiente reasigurarea copilului si a familiei, precum şi sprijinirea lor pentru a învăța cum să-și arate afecţiunea.

Totuşi, dacă ticurile sunt dureroase, cauzează disconfort psihic sau pur şi simplu fac viaţa copilului neplăcută, este necesară o intervenţie mai directă. Scopul nu este eliminarea completă a ticurilor, ci diminuarea disconfortului, astfel încât copilul să atingă un nivel de control asupra ticurilor care să îi permită să funcţioneze normal, pe cât posibil.

De cele mai multe ori, copilul nu este conştient de ticul său  şi nu îl consideră o problemă. Îngrijorarea excesivă a părintelui îi poate atrage atenţia copilului asupra ticului şi astfel devine o problemă.

Dacă pe lângă ticuri copilul prezintă şi alte manifestări, agitaţie, irascibilitate, retragere, atunci ticul nu este problema principală şi este bine să consultaţi un specialist.

Cât durează etapa ticurilor?

Pentru ticurile tranzitorii, durata este de câteva luni, timp în care acestea pot varia ca frecvenţă şi intensitate, se pot accentua în momentele de oboseală, în momentele cu încărcătură emoţională ridicată (pozitivă  sau negativă), se pot diminua în anumite perioade ale zilei sau în anumite zile.

Marea parte a ticurilor se remit de la sine şi  nu devin permanenete. Ele nu ar trebui să dureze mai  mult de douăsprezece luni. Ele însă ar putea recidiva în anumite perioade de stres foarte intens pentru copil.

Cum facem să ne relaxăm noi, părinţii, când vedem că al nostru copil are ticuri?

Atitudinea părinţilor este foarte importantă pentru că ar putea să agraveze manifestarea ticurilor şi suferinţa copilului sau, dimpotrivă să-l ajute pe copil să înţeleagă şi să se relaxeze.

Ce ar trebui să nu facă părintele. Să nu îl certe pe copil, să nu considere ticul ca fiind ceva intenţionat menit să îl enerveze sau pe care copilul îl poate controla dacă ar vrea.

A avea cîteva informaţii despre ticuri este un prim pas în a înţelege şi a face o evaluare a situaţiei. Concentrarea pe înţelegerea copilului, pe analiza asupra mediului, a ritmului de viaţă a familiei, pe modalităţi în care copilul poate fi ajutat e un mod în care părinţii se simt utili . A fi implicat, a fi alături de copil, a te concentra pe soluţii este o modalitate în care părinţii contribuie la reglarea echilibrului emotional al familiei, ceea ce duce la un sentiment de control al situaţiei. Nu este ceva ce dispare de pe o zi pe alta, nu este ceva de netrecut, este doar pentru un timp. 

Consultarea unui specialist îi  poate ajuta pe părinţi să inţeleagă ce se întâmplă, ce pot face să îşi ajute copilul, îi poate ajuta să nu devină anxioşi, să nu se simtă vinovaţi sau ruşinaţi.

Poate jocul ajuta la reducerea ticurilor?

Jocul în sine nu va duce la dispariţia ticului, dar jocul ca moment plăcut, jocul împreună cu părintele, conectarea cu acesta poate contribui în timp la o relaxare şi o stare de bine a copilului, la creşterea încrederii şi a stimei de sine a acestuia. Jocul poate conduce la o detensionare, la exprimarea emoţiilor trăite în raport cu ticul, a emoţiilor trăite în context scolar.

Jocul dirijat Îl poate ajuta pe copil să înveţe strategii de gestionare a stresului.

Cum ajutăm copiii să facă faţă copiilor sau adulților care râd de ticurile lor?

Educarea mediului este foarte importantă. Părinţii au datoria de a-i informa pe cei  care fac parte din familia extinsă, alte persoane de îngrijire pentru copil, educatori, profesori. Cu toţii trebuie să înţeleagă ca ticurile nu sunt intenţionate, nu sunt în controlul copilului, că se pot diminua sau intensifica şi că nu trebuie certat sau criticat copilul, că nu trebuie blamat.

Copilul trebuie să ştie că luaţi situaţia în serios, că îi sunteţi alături. Ascultaţi-vă copilul şi asiguraţi-l că veţi face tot posibilul să-l ajutaţi. Păstraţi-vă calmul şi nu ii spuneţi copilului că veţi trecepe  pe la şcoală “să-i certaţi pe copiii vinovaţi”. Explicaţi-i că veţi căuta o soluţie împreună cu educatorul sau profesorul său.

 Astfel, daca în context şcolar apare acest fenomen al bully-ingului, copii care râd de copilul cu ticuri, copilul poate cere ajutor educatorului, profesorului. Părintele il poate sfătui în acest sens, ştiind că a discutat cu persoanele responsabile. Educatorul ,profesorii la rândul lor pot vorbi copiilor despre ticuri într-o manieră care să impună înţelegere şi respect.

Alte forme de ajutor sunt să vorbiţi cu copilul despre motivele pe care le au copiii care râd de el, il jignesc, îl imită şi astfel să participe la a găsi soluţii.  Vorbiţi-i despre experienţele şi amintirile proprii. Astfel, veţi ajuta copilul să îşi dea seama că nu este singur şi că înţelegeţi prin ce trece.

Puteți de asemenea să îl ajutaţi să exprime faţă de agresor ceea ce simte într-o manieră care să nu sune ca o victimă.

Căutaţi şi citiţi cu copilul cărţi cu povestiri care arată cum au făcut faţă personajele în situaţii similare.

Daţi dovadă de calm, rabdare, susţinere. Copilul trebuie să simtă că se poate baza pe dumneavoastră, că îi puteţi conţine emoţiile (supărare, tristeţe, furie, frică, ruşine), că nu vă identificaţi cu ele, că nu vă blocaţi, că nu vă speriaţi.

Jucaţi-vă împreună şi ajutaţi-l să-și exprime emoţiile dificile, dureroase şi să găsescă modalităţi noi, creative de a face faţă situaţiei. 

Dacă copilul trăieşte intens situaţia, plânge mult, are coşmaruri, devine retras e bine să apelaţi la un specialist.

în adolescenţă creşte frecvenţa ticurilor. Cum ajutăm un tânăr cu ticuri?

Poate exista o exacerbare a ticurilor în  adolescenţă. Are legătură şi cu particularităţile acestei etape de dezvoltare .

O parte din sfaturile de mai sus sunt valabile şi în cazul adolescenţilor.

Calm, răbdare, ascultarea acestora, susţinere în  a-i ajuta să găsescă soluţi concrete. Pentru că uneori comunicarea părinte-adolescent poate fi dificilă, părinţii pot sugera ajutorul unui specialist. Cred că pentru adolescenţi, existenţa ticurilor este trăită intens şi dureros, putând crea probleme de relaţionare, de imagine de sine, de izolare. Acestea la rândul lor se pot constitui în declanşatori pentru anxietate, depresie şi alte  tulburări. Și aici, ajutorul de specialitate este foarte important.

Prieteni, e greu, eu știu prea bine.

Îmi înghit vorbele și mă fac că nu văd că se ridică din brațele mele și se duce să se spele iar, deși în ultimele cinci minute nu a făcut decât să stea lângă mine în timp ce eu le citesc, lui și surorii lui. Îmi vine uneori să plâng de neputință, alteori mă înfurii, alteori mi se face frică. Reușesc de cele mai multe ori să-l las în pace și să mă concentrez asupra lui, acest băiețel fermecat, sensibil, uneori prea anxios, care greu își gestionează furia, care are nevoie de mine și de sora lui și de tatăl lui să-l înțelegem și să-l iubim. Iar când o iau razna, îmi amintesc vorbele Luizei de mai sus. Nu ajută să-i atrag atenția, să-i interzis, să-i vorbesc cu furia și cu frica mea.

Mergem la specialist, avem răbdare. Va trece și asta.

Despre copilul meu introvert am scris aici.

Despre cum gestionăm multele opoziții ale copilului, am scris aici.

Ticurile la copii, sursa foto: The pexels.com

11 Comments

  1. Morera

    si eu am ticuri. de fapt unul singur. si eu il pun pe seama mastii :))) in orice caz, cum probabil reiese clar din prima propozitie, nu sunt tocmai cea mai neanxioasa fiinta din lume, asa ca nu pot sa fiu o mama grozava asa ca si fiica mea are ticuri uneori.
    Prima oara a avut parca ceva cu clipitul, dupa ce a inceput clasa pregatitoare. se suprapunea si pe niste probleme in familie la momentul ala si chiar am ajuns la neurolog. A pus-o sa mearga drept pe o linie, ceva cu un ciocanel in genunchi, si nu mai stiu ce, apoi a facut-o pe doctora sa rada, apoi desigur doctora s-a intors spre mine care ma agitam groaznic si a parut sa fie de parere ca eu sunt cea mai problema a copilului 😀 nu am condamnat-o.
    ne-a spus si sa nu manance deloc dulciuri si maxim o ora pe telefon/ televizor/pc, si daca in cateva luni in care NU AVEM VOIE SA II COMENTAM TICURILE nu dispare, sa revenim. la vremea respectiva nu statea poate nici atat la calculator, dar acum mai ales de cand cu scoala online sta cu mult peste. La dulciuri nu prea putem renunta..
    in general are ticuri cand i se schimba cumva modul de viata (inceput de vacanta, inceput de scoala, pandemia). dar trec in maxim 2 luni, daca nu intru eu in panica si incep sa i le analizez si sa o stresez cu ele 🙁

    • Geo

      M a impresionat mult povestea despre baietelul tau!🤗

  2. Tenea Carmen

    Buna dimineata, sunt mama unui adolescent de 14 ani si incercam de aproximativ 11 ani sa facem fata ticurilor motorii care au aparut in jurul varstei de 3-4 ani (primii ani de gradinita). Am citit tot ce se putea citi despre ticuri, am ajuns si la neurolog si psihologi, speram ca dupa aceasca perioada a adolescentei aceste ticuri vor disparea sau va putea sa le controleze mai bine.
    Initial a fost doar un clipit de ochi nevinovat, pe care apropo il aveam si eu in copilarie. Am zis ca o sa treaca dar imediat a aparut si o miscare a nasului, de fapt un incruntare si o miscare a nasului in acealasi timp. Au venit primii ani de scoala si ticurile s-au schimbat, a aparut o miscare a capului, initial usor observabila dar care ulterior a devenit frustranta si foarte vizibila. Apoi au inceput sa alterneze aproximativ la 2-3 luni, a aparut un usor spasm pe mana dreapta (drept pentru care invatatoarea l-a scos in fata clasei si la pus la catedra incercand sa il imite drept pt care toata clasa s-a pus pe ras….ulterior am si schimbat scoala). A trecut miscarea mainii dar a aparut un mic spasm pe picior….noroc ca noaptea se opresc…aparuse o durere musculara datorata contractiei musculare. Tin sa precizez ca pe durata vacantelor ticurile se manifesta fff usor sau aproape deloc, cum incepe scoala el reapara usor usor….au urmat niste miscari involuntare ale stomacului, apoi cand mergea avea o anumita cadenta la un picior, acum au trecut acestea si a revenit un spasm pe bratul drept care momentan produce ceva dureri musculare si articulare pe care incercam sa le mai diminuam local cu unguente.
    David este un adolescent frumos si inteligent care a invatat sa faca fata tuturor intrebarilor din partea colegilor de clasa si chiar si din partea profesorilor, a invatat sa aibe raddare cu ei si sa le explice ce sunt ticurile si faptul ca sunt miscari involuntare, a invatat sa nu se supere cand copii din curtea scolii strigau la el: „handicapatule”, „ce-ai ma de dai din cap” …
    Momentan este in clasa a saptea, nu este un copil stresat de catre noi ca parinti, invata foarte bine pentru el si nu este supus presiunii notelor mari. Dar sunt convinsa ca sunt multi copii care au ticuri si care au ajuns la depresii si sufera din cauza asta.
    Il mai ajuta vitaminele din cand in cand dar in perioada tezelor sau a testelor se simte ca intensitatea lor creste.
    Speram ca vor trece la un moment dat sau ca va reusi sa le controleze, asa ca multa rabdare si multa intelegere pentru puiul tau, la noi multe dintre ele au disparut dupa ce nu ii mai atragea nimeni atentia si nu ii mai amintea de ele…au disparut de la sine dar din pacate la noi apareau altele.
    Le trebuie multa rabdare, intelegere si timp de calitate petrecut alaturi de ei.
    Cu drag, Carmen

    • Andra

      Buna Carmen, mi-a atras atentia in comentariul tau faptul ca mentionezi ca pe timpul vacantelor ticurile se manifesta ff usor sau aproapre deloc si ca ele reincep odata cu scoala desi voi nu il supuneti presiunii notelor. Citind dinafara, pt mine e foarte evidenta legatura intre stresul generat de scoala si ticuri mai ales ca povestesti si ca in perioada tezelor acestea se intensifica. Desi voi nu puneti presiune explicita si directa asupra lui cu scoala, nu pot sa nu ma intreb daca totusi nu exista o presiune implicita, nu neaparat de la voi, cat de la scoala in general, care pare ca ii genereaza stres suficient de mare incat sa declanseze ticurile… Experientele parintilor cu scoala romaneasca implica de cele mai multe ori un nivel de stres si presiune foarte mare, cel putin asta e impresia mea cand stau de vorba cu parinti pe acest subiect. Si ce imi atrage atentia de asemenea e ca parintii par sa nu isi dea seama ca pot sa NU accepte acest stres. Sunt multe maniere de a proteja copiii si a-i usura de expunerea la presiune complet nenecesara.

  3. Dana

    Iti multumesc pentru articol. Este fix ceea ce aveam nevoie pentru a intelege mai bine ticurile copilului meu.

  4. etmilov

    Fetita mea are un suflet sensibil si bun, are compasiune pentru cei din jur si o poti rani usor (daca-ti propui asta). Am adoptat-o, iar la scurt timp dupa adoptie a avut un tic, facea o grimasa involuntara, ciudata, cu obrazul stang. Am si certat-o de cateva ori bune pana cand mi-am dat seama ca-i fac si mai mult rau, o stresez si mai tare si ca nu o ajut asa. Am ignorat ticul si m-am concentrat sa afc ce pot ca sa se simta iubita. Dupa o vreme a disparut ticul.
    In cazul nostru a fost clara cauza, a trecut printr-un stres foarte mare (unui copil adoptat i se schimba, brusc, toata viata – familia, casa, prietenii, gradinita etc.).

  5. oana

    Buna, eu am o intrebare care se refera la un obicei, nu cred ca se califica drept tic, desi se pare ca fetita noastra de 5 ani nu isi da seama ca face asta mereu: rosul unghiilor.
    Are cineva idee cum sa o fac sa inceteze? uneori isi roade unghiile pina la sange, plus ca ma streseaza ca are mereu mainile in gura, in conditiile in care, fiind la scoala, nu stiu cat de des se spala pe maini!
    Nu vreau sa ii mai spun mereu, o stresez degeaba, acum in spun, in 2 minute e iar cu degetele in gura!
    multumesc

  6. Diana

    Uneori simt ca articolele tale imi sunt trimise de Cel de sus exact cand am o problema legata de copii. Cam 2 luni ne confruntam cu un nou tic al fetitei de 4 ani( primul tic a fost rosul unghiilor de care am scapat),miscari ale degetelor(la inceput zicea ca deseneaza cand o intrebam de ce le misca un acel mod). Am de lucrat la mine mai mult,ma rog sa trecem si peste hopul acesta. Multa sanatate tuturor!

  7. M

    Bună
    Noi ne confruntam cu altceva și anume își rupe parul din cap.
    Am trecut prin multe etape.
    Plansete, tipete, urlete inclusiv palme.
    Nu funcționează.
    Acum am ajuns la concluzia ca are nevoie sa fie acceptată asa cum este ea.Are nevoie sa fie iubită, sa nu pun presiune pe note.Este esențial sa rămânem calmi.
    Dar nu va puteți închipui cum este când îți vezi copila cu zone de chelie…
    Sper sa treacă. Ma rog sa treacă

    • Morera

      Am mai auzit la cineva de exact aceeasi problema. Situatia fusese depasita, spunea mama respectiva, de cate ori copilul era surprins smulgandu-si parul ea ii lua mainile cu blandete si i le tinea in mainile ei si incerca sa ii distraga atentia, vorbindu-i, si abia apoi ii lasa mainile. Nu stiu daca este ceva ce se face cu usurinta sau daca are sorti de izbanda, dar asa mi s-a povestit si am zis ca poate ajuta.
      Pe de alta parte, ce pot sa spun despre mama respectiva, care la momentul acela era colega cu mine de birou, este ca era o femeie foarte dura, foarte rece si foarte ambitioasa, si asta se vedea si in relatia cu copilul ei, la momentul la care lucram noi impreuna deja adolescent, dar in diverse pe la birou.

    • Morera

      Pe final cred ca am fost neclara.
      baiatul, deja adolescent, la multi ani dupa perioada cu ticul respectiv, venea in diverse situatii la birou la mama lui, si relatia lor parea crispata de faptul ca mama era dura, rece si demanding.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *