Astă seară am pentru voi un guest post anonim pe o temă diferită de cele pe care le abordează de obicei cititoarele aici, la rubrica Cititoarele scriu. O femeie care are de un an o relație cu un bărbat divorțat, care locuiește cu cei doi copii ai lui (ea nu locuiește cu ei) a făcut o listă cu lucrurile pe care le-a învățat în această perioadă, lucrurile necesare o relație bună cu iubitul ei și cu copiii lui, dar și pentru o relație civilizată cu mama copiilor. Speranța ei este ca acest articol să fie de folos altor familii în situații asemănătoare. Mesajul ei integral este mai jos.
E un subiect destul de tabu ăsta despre care voi scrie mai jos: noua iubită în viața unui tată divorțat și implicat în creșterea copiilor lui. Iar nevoia de a scrie despre asta vine din cauză că nu am prea găsit povești sau sfaturi legate de această situație specială și sensibilă.
Am să încep cu începutul: de un an sunt într-o relație cu un bărbat divorțat, cu doi copii. Pandemia și viața l-au adus în situația de a fi părintele rezident, cel cu care copiii locuiesc. Copiii sunt mici, unul are 9 ani, celălalt are aproape 5. Și își iubesc foarte mult ambii părinți, nu există dubii aici.
Acum vine partea sensibilă, cea a relației mele cu copiii lui. Ne-am cunoscut treptat, întâlnindu-ne la câte o terasă sau mergând cu biciclete la plimbare. În aer liber întotdeauna, fără activități în casa lor, doar pe afară. Am povestit cu ei cât am putut de mult, le-am răspuns la orice întrebare, am plecat atunci când mi-au cerut, am venit când m-au chemat. I-am lăsat să decidă cât mă vor în preajmă și n-am avut momente de afecțiune cu tatăl lor în fața lor până în momentul în care ne-au spus amândoi că ar vrea ca noi să fim iubiți, că ne potrivim. Ca o paranteză, a fost foarte drăguț momentul, cu ei doi foarte serioși la masă, cel mare spunându-ne că ei au discutat și dacă suntem de acord să fim iubiți, putem să ne pupăm o dată pe gură, dar scurt.
După aproape un an, suntem foarte apropiați, avem momente în care suntem doar noi trei (fără tată) sau eu cu unul dintre ei, îmi construiesc o relație separată cu copiii și încerc să le fiu aproape de câte ori au (sau n-au) nevoie de mine. Sunt o femeie fără copii (nu contează aici motivele), dar pentru care copiii au fost întotdeauna foarte importanți. Și după acest an pot să spun mai jos ce am învățat, poate e important pentru alte femei în situația mea sau pentru mame care trebuie să se adapteze la viața cu o iubită a tatălui copiilor.
Relația între părinții copiilor nu e treaba mea. Am noroc de un partener care nu a vorbit niciodată de rău despre mamă, nici în fața mea, cu atât mai puțin în fața lor. Chiar dacă uneori mai au discuții nu tocmai drăguțe, astea se întâmplă întotdeauna fără să fiu eu prezentă sau fără să mă afecteze pe mine direct. Nu întreb, nu mă interesează, nu e relația mea, nu e treaba mea. Îl susțin și îl încurajez să facă ce simte, dar fiecare dintre noi își ține deșeurile în curtea proprie și e foarte bine așa.
Nu judec mama niciodată, indiferent de deciziile pe care le ia. La fel ca mai sus, nu e treaba mea. Dacă uneori ia decizii pe care eu nu le-aș lua, încerc să fac un exercițiu de imaginație, să înțeleg problema din toate unghiurile și să ajut, dacă pot. Dacă nu pot, stau deoparte și las adulții să se descurce, că de aia sunt adulți – iau decizii și își asumă consecințele.
Îi răspund mamei la orice întrebare legată de timpul pe care îl petrec cu copiii. E mama lor, are dreptul să știe cine petrece timp cu copiii ei, ce fel de om e, ce face, cum vorbește. Am apreciat faptul că a luat legătura cu mine încă din momentul în care a aflat că am o relație cu fostul ei soț și petrec timp cu copiii lor. Sigur, am noroc că e o femeie inteligentă, calmă și caldă care vrea binele copiilor și nu vrea să intervină în relația mea de iubire. Nu suntem prietene, nu ne vedem la cafele, dar vorbim la telefon sau prin mesaje ori de câte ori e nevoie. Cred că e important să dezvolt relația asta cu mama pentru ca ei să fie liniștiți, să vadă că putem trăi în armonie cu toții și ea să știe că, lângă mine, copiii ei sunt în siguranță.
Fac întotdeauna ce promit. Asta cred că e important în viața oricui, mai ales în viața cuiva care a aterizat lângă niște copii care au nevoie de toată siguranța din lume. Uneori nu e ușor să le răspund tuturor nevoilor, mai ales că nici nu știu cum se face asta zilnic, neavând copii. Dar încerc să fiu responsabilă cu promisiunile și întotdeauna să mă sfătuiesc cu tatăl lor înainte de a le promite ceva.
Păstrez secretele dintre noi. Pentru copii e importantă încrederea acordată și, mai ales la vârste foarte mici, un adult care le trădează încrederea le poate scrie pe viață niște comportamente greu de reparat. Îmi zic tot timpul secretele lor, iar eu le țin pentru mine. Cu excepția momentelor în care consider că ar trebui să știe și părintele lor despre asta (nu prea e cazul, că n-au trăiri grave încă și nici mari secrete de împărtășit), tot ce îmi spun cu titlul de „să nu-i zici lu` tata” rămâne între noi.
Înțeleg contextul și greutățile și îi dau spațiu tatălui cât pot de mult. Fiind un părinte care stă mult cu copiii, cu un job solicitant, dacă vine un weekend în care copiii nu sunt cu el, nu fug să petrecem tot timpul lui liber împreună. Sigur că vrea și el să fie cu mine, doar noi doi, sigur că-și dorește să petrecem timp împreună, dar la fel de multă nevoie are să facă ce vrea el, singur. Deocamdată nu locuim împreună, dar și dacă ar fi așa, e important ca părintele să fie din când în când și singur cuc, pentru a prinde puteri pentru următoarea perioadă de agitație. Doamnelor care mai sunteți în situația asta, încercați să oferiți libertate bărbaților de lângă voi, atitudinea asta o să vi se întoarcă înzecit.
Îmi ofer părerile despre anumite situații doar atunci când mi se cere. Uneori mă mai întreabă ce să facă în anumită situație, mai citesc și eu despre altele și discutăm, dar nu zic niciodată „fă așa”, pentru că nu e treaba mea. Ofer sprijin emoțional sau fizic (iau copiii de la grădiniță/școală, le mai gătesc câteodată, mai plec cu ei prin parc etc.), dar mai mult de atât nu. N-am păreri despre nimic, nici despre deciziile lui sau ale mamei, nici despre cât de bine sau rău au făcut în cutare situație, încerc să mă mențin neutră și disponibilă emoțional pentru copii.
Înțeleg că orice decizie de cuplu se ia pe modul „întâi copiii, apoi noi”. Și mai înțeleg că oricât de potrivite ar fi sufletele noastre, pe scara priorităților întâi sunt copiii (cam pe primele 20 de locuri, așa), apoi vin eu, iar asta n-o să se schimbe niciodată. În plus, e unul dintre motivele pentru care m-am îndrăgostit de el, văzându-l cum e cu copiii lui.
Nu fac toate cele de mai sus pentru a obține recunoștința tatălui. Relația mea cu el e separată de orice. Ne certăm, ne împăcăm și discutăm, ca orice cuplu nou format, despre nevoile noastre și despre cum putem face să ne fie bine. Uneori doar stăm unul lângă celălalt, ore în șir, fără să vorbim nimic și e perfect așa. Ne creionăm relația fără să aducem vorba despre implicarea mea cu copiii și ne străduim să ne înțelegem unul pe celălalt fără drame și fără reproșuri, ca niște adulți de 40+. Nu e întotdeauna ușor, pentru că la vârsta asta avem cu toții niște convingeri greu de schimbat, dar cu răbdare și disponibilitate emoțională se poate orice.
Nu uit de mine. Am și eu la fel de multă nevoie de singurătate sau să plec undeva fără el/ei. Fac asta destul de des, nu mă simt vinovată, nu cred că e o tragedie dacă îmi petrec timpul singură sau cu cercul meu de prieteni apropiați. E important să mă încarc și eu, chiar dacă viața mea alături de acești copii și de tatăl lor e o alegere asumată 100%.
Sper că am fost măcar cuiva de folos cu toate cele de mai sus. Și mai sper că mamele care vor trebui să se împace cu ideea unei noi relații serioase din partea tatălui, vor ajunge aici și vor încerca să fie blânde cu acea femeie; nu e ușor pentru nimeni, iar situațiile de acest fel trebuie tratate cu maximă delicatețe pentru binele suprem, cel al copiilor.
PS: Acesta este frigiderul de la mine de-acasă:
Photo preview: Benjamin Manley on Unsplash
Cat de frumos! Mi-ai inseninat ziua pt ca…art tau mi-a demonstrat ca bunatatea razbate.
Buna ziua. Sunt despărțită, am un copil de 11 ani , am cunoscut o persoana , divorțată cu doi copii care îi are el în creștere.
Poate fi o „plasa” că are nevoie de o dădaca ( copii ,casa) și nu partenera , daca nu este așa , cumm să îmi dau seama că este o alegere buna. Alți bărbați vor să fii prezenta destul de des ,sau vârstă copilului e prea mica..,….
Pare o persoana responsabila . Ce să fac? Mulțumesc
Foarte frumos, admirabil chiar. Ea face ce trebuie, el face ce trebuie, fosta soție la fel, copiii minunați. Comparând cu nivelul de agresivitate si intruziune sau indiferență din enorm de multe familii, pare raiul. Cu toate acestea, aș întreba-o (nu judecat, provocat) de ce stă cu un bărbat pt care nu este ea prioritatea nr 1. Poate are o istorie in spate sau crede ca s-a îndrăgostit, si înțeleg. Dar a pozitiona copiii pe primul loc, înaintea relației de cuplu, este cea mai păguboăsă strategie de viață. Mai întâi e cuplul, relația, apoi copiii. Dragă femeie plină de resurse, meriți mai mult!
Salut! Bună întrebare, am să încerc să răspund cât mai clar.
Pentru bărbatul care e iubitul meu, sunt prioritate zero, unu și toate celelalte.
Pentru tatăl din el, n-am cum să fiu prioritatea nr. 1, iar el e mai întâi tată, și apoi iubit. Eu mă mai descurc și singură, copiii lui au nevoie de el tot timpul. Cred că e important să înțelegem, noi, femeile care ajung într-o relație de acest fel, că întotdeauna copiii vor fi primii la orice. Asta ca să ne ferim de eventuale frustrări.
Altfel, știe foarte clar care îmi sunt nevoile, nu sunt deloc o femeie care tace supusă :))
Niciodată nu ar trebui să fie partenerul înaintea copiilor, cu atât mai puțin într-o relație de un an!
Copiii au fost acolo prima data. Si mi se pare absolut normal ca o noua relatie sa nu fie inaintea copiilor. Acest om este in primul rand parinte, si apoi iubitul ei. Doamna pare ca intelege asta. Este nevoie de maturitate sa intri intr-o relatie cu un parinte. Nu mai poti veni ca o domnisoara de 18 ani care doreste un piedestal cu numele ei pe el. Daca eu m-as desparti de partenerul meu, nu mi-ar sta deloc bine sa vad ca fetita noastra pica pe locul doi dupa noua lui iubita. Sau cum ar fi ca eu, ca mama divortata, sa imi pun iubit inaintea copilului meu?
Nu vreau sa te contrazic gratuit, dar sunt mama si pot spune ca, indiferent de relatie, copii vin pe locul 1. Cand nu aveam copii, iubitul parea a fi pe locul 1, desi iubitii se schimba, iar cand devin “ tata al copilului meu” mai urca im ierarhie. Dar copii sunt nr 1, pentru mine asa e firesc si natural, nu inseamna sa nu ai o relatie de cuplu fericita, inseamna ca fiziologic suntem facuti sa priorizam copii nostri in fata a orice. Este o dovada de maturitate si trebuie apreciata o femeie care intelege asta vis a vis de un tata care isi pune copii pe locul 1. Nu pune pe locul 1 o alta femeie, soacra sau altceva. Putem fi fericiti, impliniti, sanatosi sufleteste atata timp cat intelegem unele realitati nestramutabile ale vietii. Nici un parinte, in momentul de rascruce, nu va pune copii pe locul 2.
Nu o spun cu răutate dar
Mi se pare aiurea sa consideri ca țu ca femeie,voi ca și cuplu sa fiți mai
Importanți decât proprii copiii. Este de admirat ca încă au rămas copiii pe primul loc( de obicei bărbații tind sa uite,o zic din propria experiența,am un tata care a uitat de copii după ce a găsit o noua „iubire”). Mie mi se pare normal,asta nu înseamnă ca își neglijează relația de cuplu sau ca nu este importantă Dna pt el,doar ca pe primul loc vor fi copiii.
Cel mai pertinent comentariu. Si eu ma aflu intr-o relatie cu un barbat care are un copil. Este dificil si chiar trebuie un nivel de maturitate sa faci lucrurile sa mearga, si totusi ma deranjeaza mult cand eu/noi ca un cuplu nu suntem o prioritate. Consider ca daca partenerii sunt bine, cu siguranta vor fi si copiii, in acelasi mediu armonios. Dar nu iti poti educa copilul ca totul i se cuvine lui (atentie, timp, activitati) in detrimentul oricui, ci trebuie sa existe un respect mutual si in acelasi timp femeia si copilul sa fie o prioritate. O data ne jucam ceva toti trei, data viitoare se joaca adultii Monopoly si copilul asteapta sau se joaca cu altceva. Deciziile de cuplu se iau impreuna (unde mergem, cand, ce facem in weekend), nu doar de el, in timp ce femeia asteapta ca barbatul sa isi termine datoriile fata de copil. La fel ca si cum femeia ar fi mama copilului, dorintele si parerile ei trebuie sa conteze in relatie…
Nu pot sa înțeleg lumea în care trăim. Autoarea descrie ceva foarte frumos, rezonabil, energizant, exact cum zici și tu: ce lipsește multor familii, îi place și ei ce are, dar nuuu nu nu, mai bine să lase totul pentru că… merită mai mult :)))
Cuvinte goale ce din coadă au să sune
Nimic nu mai este suficient de bun, de mult pentru zilele noastre
De cand s-a nascut fie-mea, barbata-miu e no.2. Eu sunt no.2 de asemenea. Copilul este prioritatea pentru noi, nu doar declarativ. Daca as avea de ales intre ei, as alege sa o salvez pe ea. Si el ar face exact acelasi lucru, stiu asta si apreciez. Si noi suntem impreuna de aproape 20 de ani si barbata-miu a fost inaintea copilului, normal, ca ea are numa’ 7 ani.
Oricum … mi se pare o atitudine de extrem de mult bun simt, sunt convinsa ca, daca totul merge OK, veti construi impreuna o viata de familie minunata. Excelenta pozitia iubitei, e bine ca si mama copiilor are toate tiglele pe casa si intelege situatia. Sa fiti fericiti cu totii impreuna 🙂
Subscriu la ce a scris Ana mai sus.
Sunt pe cale sa renunt la relatia pe care o am pentru ca n-am reusit sa il fac sa imi respecte relatia cu copilul, nu intelge de ce copilul e pe primul loc, are tot felul de idei de crestere ale copiilor unele mai aberante decat altele.
Dupa ce ajunsesem sa locuim impreuna, cand am vazut cat de nociv este pentru copilul meu prezenta si egoismul lui l-am mutat inapoi la el acasa. O vreme am incercat sa ne redefinim relatia de la distanta dar pur si simplu este incapabil sa inteleaga relatia parinte-copil.
Doamna care a scris articolul ar trebui sa predea niste cursuri celor care intra in relatii cu persoane care au deja copii pentru ca mi-ar fi prins si mie bine nivelul de intelegere, tactul si bunatatea de care da ea dovada. Cu atat mai mult venind de la cineva care nu are copii… jos palaria. Respect!
Nu am înțeles niciodată de ce trebuie făcută o comparație între relația cu copii și cea cu partenerul. Ambele ar țevi sa fie prioritare. Sunt doua relații diferite care fiecare dintre ele este importanta dar nu în competiție. Pentru ca parterul cunoște copii pot petrece timp împreuna, asa cum este ok ca tatăl sa petreacă timp doar cu copii dar și doar cu partenera.
Wow!
Bravo!
La mine lucrurile au stat puțin diferit. Starea de urgenta a venit la 2 zile după ce m-am mutat împreună cu iubitul meu, tatal a doi copii (7 și 9ani). Concomitent, mama lor trebuia sa meargă la serviciu deci copiii au ajuns cu noi, fără a ne cunoaște în prealabil. A fost o situație încurcată si ne-a ajutat foarte mult faptul ca eu am venit la pachet cu un cățel, cățel care i-a făcut pe copii sa vorbească cu mine în primul rând. Ne-am jucat împreună și încet încet am început sa comunicăm. A fost drăguț faptul că m-au întrebat dacă eu sunt iubita tatălui lor și, la fel ca în povestea de mai sus, au spus că sunt drăguță și că tatăl lor are voie să mă pupe pe gură (mă rog, mai mult l-au întrebat pe el de ce nu mă pupă și apoi ne-au rugat să ne pupăm). Niciodată nu am încercat să fiu mama lor, ci doar prietena lor, lucru foarte important. Pastrandu-le secretele mici, de test, am ajuns să fiu persoana care ii ajută atunci când fac vreo năzbâtie, la mine au venit după sfaturi despre cum să-și ceară iertare părinților atunci când greșesc, etc. Am făcut multe lucruri împreună, doar noi 3 (ieșit în parc, cumpărături, jocuri și farse tatălui). Nu i-am întrebat niciodată despre mama lor, însă de fiecare data când au deschis subiectul i-am încurajat să vorbească despre ea și le-am spus că din ce îmi povestesc ei îmi dau seama că mama lor e tare drăguță și ca îmi imaginez ca sunt foarte fericiți sa aibă așa o mamă simpatică. Din păcate, relația cu tatăl lor s-a terminat de câteva luni, nu ne-am mai văzut de atunci pentru ca locuim în orașe diferite, însă cei mici încă îmi scriu de fiecare dată când au o reușită și împărtășesc toate bucuriile lor cu mine, lucru care ma face deosebit de mândră și recunoscătoare pentru că i-am cunoscut. Am câștigat 2 prieteni tare speciali!
Ce frumos! Mi s-a incalzit inima citind articolele voastre, femei minunate ?
este incredibil ce lucky bastard poate sa fie tatal celor doi micuti! 🙂 sa nimereasca el in viata asta doua femei misto, ambele cu creier, mature, inzestrate cu inteligenta emotionala, rabdare si humility in sensul ala bun. de aia altii se cearta ca chiorii, pentru ca oamenii misto se aleg intre ei. felicitari! eu sunt ceea ce oamenii numesc happily married, si tot a fost o lectie grozava de viata acest articol. mai vrem!
Din pacate nu toata lumea are aceasta maturitate emotionala, adesea noile iubite ale tatalui sau noii iubiti ai mamei sunt greu acceptati de fostul sot sau fosta sotie si nu primesc nicio sansa de a se apropia de copii. Sau copiii sunt expusi prea devreme sau fortat unei noi relatii a parintelui si sunt stanjeniti de noul personaj. Si bineinteles mai e situatia noului iubit/noii iubite care nu intelege ca parintii copilului trebuie sa comunice si sa pastreze legatura pe viata pt situatii ce tin de copil si interzice abuziv orice legatura. Daca doamna care a povestit chiar exista, reprezinta 0.01% din situatii si o felicit pt atitudine.
Vad niste comentarii răutăcioase mai ales pe fb. Nu stiu de ce lumea judeca mereu negativ orice se povesteste.
E o relatie proaspata de 1 an in situatia existentei a 2 copii mici!
E normal nivelul actual de implicare in vietile copiilor, mi se pare foarte bine argumentat articolul. Atitudinea este foarte buna si matura din partea tuturor paritilor implicate.
Daca relatia va avea un viitor mai indelungat sigur se vor mai schimba lucruri, vei ajunge sa ai si tu pareri si vei fi poate mai putin toleranta ca acum. Chiar si intr-o relatie fara copii starea de indragosteala dispare in câțiva ani si oamenii incep sa se comporte mai egoist. E perfect normal! Dragostea insa ne ajuta sa facem compromisuri acoli unde se pot face.
Singurul lucru important este ca si acest barbat sa observe si sa aprecieze eforturile facute de tine si sa se comporte in consecință, adica minunat, cu tine. Poate ca da – copiii vin pe primul loc in general cand discutam de lucruri esentiale lor – dar uneori trebuie si tu sa te afli pe acest prim loc in inima barbatului tau.
Sigur autoarea nu e prietena cu mine?
Aceeași situație la o prietenă. O bunătate extraordinară și o asumare uriașă. Îmi povestește ce face cu băiețelul iubitului ei, cum gestionează câteodată conflictele pt că apar și alea , cât îl iubește ea pe omul de lângă ea . Au crescut practic o relație independent de faptul că el are copil sau nu. Și-i o relație de-aia sănătoasă și frumoasă .
Ce mă bucur când mai vad oameni așa!
Sunt într-o situație similară, de acord cu multe dintre cele scrise, aplicam cumva ca și cuplu o strategie similară, însă ideea de la care eu plec este că relația dintre noi este importantă, cea cu copiii la fel si sunt planuri diferite, pur și simplu. La început prioritezi copiii pentru a se simți in siguranță, apoi încet încet relația incepe sa devina vizibilă pentru ei, respectand ritmul copiiilor, dar si fara sa apară frustrare pentru unul dintre parteneri. Eu una nu as aștepta copiii sa dea unda verde pentru un sărut, nici nu as face asta pur si simplu dupa două întâlniri, însă ar fi o mare responsabilitate asupra relației de cuplu pentru ei sa hotărască asa ceva. Apoi daca ne certăm, ei vor crede ca au făcut ceva rău. Sunt totusi copii care au trecut printr-un divorț, ultimul lucru de care mai au nevoie este sa gestioneze exprimarea emotionala in cuplul nou format. Iar despre foștii, eu vorbesc cu partenerul meu; ar fi frumos ca intr-un mod ideal sa nu fie nevoie sa ne sfătuim cu diverse in aceasta direcție, sa fie totul lin samd. Avem însă provocări in această direcție, el este partenerul meu, si vorbim tot, inclusiv asta…Sper sa avem înțelepciunea sa facem cele mai potrivite alegeri, si sa înmulțim afecțiunea dintre noi si copiii noștri, fără sa fie nevoie sa facem alegeri care sa lase pe oricare dintre noi descoperit emotional si vulnerabil.
Eu sunt intr-o situatie similara doar ca rolurile sunt inversate. Eu sunt mama cu copil, divortata, intr-o relatie cu un barbat de aproape 10 ani. Iti dau dreptate in tot, este singura cale ca lucrurile sa mearga usor dar sigur intr-o directie care sa va umple vietile de pace.
Si partenerul meu a inteles de la bun inceput ca eu am un copil care este cum zici tu pe primul loc. Este pe primul loc din ce considerent?
Mergem la munte? Da dar luam si copilul. Asta inseamna altfel de cazare, altfel de vacanta, altfel de distractii. Copilul nu e o valiza, are mereu nevoi, de care ne ocupam pe rand. Faptul ca partenerul te ajuta fara conditionare
( de genul „da dar mai tarziu o lasi la tableta si stam si noi linistiti”, ” lasa copilu sa se joace singur ca avem si noi dreptul sa fim singuri”, sau gesturi dezlantuite de iubire si pupaceala, etc.), ajuta foarte mult relatia. Eu ca mama sunt destul de constienta ca o persoana care nu este tatal copilului si este intr-o relatie de iubire cu mine, este intr-o relatie si cu copilul meu. Si ca oricr relatie necesita munca, timp, dorinta. Una e sa vrei sa fii cu o femeie care iti ofera sex, liniste, intelegere, sprijin etc. si alta cu un copil care nu este al tau, si poate fi si dur si crus uneori, plange cand nu te astepti, nu apreciaza cadourile cum ai vrea tu, iti mai da si palme uneori si desi usor usor se ataseaza, mereu zice ” mami as vrea sa te impaci cu tati”. Este necesar de multa maturitate, incredere in tine ca partener, si in celalalt ca relatia este una asumata si implicit asumate sunt si consecintele. Este necesara multa rabdare pentru ca timpul meu ca femeie fara copil este de 2 ore pe zi, si in cele 2 ore uneori vreau sa zac, si el zace acolo langa mine si ma tine in brate. Este necesara multa implicare pentru ca uneori il rog sa ma ajute cu copilul, sa il duca la activitati, pt ca am yoga si el intelege asta, si nu pune intrebari de genu’ „da ta’su ce pazeste, sa mai faca si el”. Este atat de rara aceasta implicare care ofera, fara sa astepte ceva la schimb. Doar o iubire autentica si dorinta de a fi bun unul cu altul, si constientizarea faptului ca indiferent cat de zapaciti suntem dupa o zi de scoala, teme, joaca, activitati, refuzuri, momentul acela cand esti la masa si razi, sau povestesti cum a fost ziua, fara sa fie unul mai tare decat altul, momentul cand doar te tii in brate la un serial din care prinzi 15 min pentru ca adormi pe pieptul lui, fiind franta, momentele astea sunt unice si tb pretuite. Te felicit pt maturitatea la care ai ajuns. Nu vine cu varsta, e clar ca ai muncit mult cu tine si nu ai lasat experientele rele doar sa treaca, ci ai invatat ceva din ele. Partenerul tau are mare noroc de tine asa cum am si eu. Sau nu e noroc?
Eu sunt intr-o situatie similara doar ca rolurile sunt inversate. Eu sunt mama cu copil, divortata, intr-o relatie cu un barbat de aproape 10 luni. Iti dau dreptate in tot, este singura cale ca lucrurile sa mearga usor dar sigur intr-o directie care sa va umple vietile de pace.
Si partenerul meu a inteles de la bun inceput ca eu am un copil care este cum zici tu pe primul loc. Este pe primul loc din ce considerent?
Mergem la munte? Da dar luam si copilul. Asta inseamna altfel de cazare, altfel de vacanta, altfel de distractii. Copilul nu e o valiza, are mereu nevoi, de care ne ocupam pe rand. Faptul ca partenerul te ajuta fara conditionare
( de genul „da dar mai tarziu o lasi la tableta si stam si noi linistiti”, ” lasa copilu sa se joace singur ca avem si noi dreptul sa fim singuri”, sau gesturi dezlantuite de iubire si pupaceala, etc.), ajuta foarte mult relatia. Eu ca mama sunt destul de constienta ca o persoana care nu este tatal copilului si este intr-o relatie de iubire cu mine, este intr-o relatie si cu copilul meu. Si ca oricr relatie necesita munca, timp, dorinta. Una e sa vrei sa fii cu o femeie care iti ofera sex, liniste, intelegere, sprijin etc. si alta cu un copil care nu este al tau, si poate fi si dur si crus uneori, plange cand nu te astepti, nu apreciaza cadourile cum ai vrea tu, iti mai da si palme uneori si desi usor usor se ataseaza, mereu zice ” mami as vrea sa te impaci cu tati”. Este necesar de multa maturitate, incredere in tine ca partener, si in celalalt ca relatia este una asumata si implicit asumate sunt si consecintele. Este necesara multa rabdare pentru ca timpul meu ca femeie fara copil este de 2 ore pe zi, si in cele 2 ore uneori vreau sa zac, si el zace acolo langa mine si ma tine in brate. Este necesara multa implicare pentru ca uneori il rog sa ma ajute cu copilul, sa il duca la activitati, pt ca am yoga si el intelege asta, si nu pune intrebari de genu’ „da ta’su ce pazeste, sa mai faca si el”. Este atat de rara aceasta implicare care ofera, fara sa astepte ceva la schimb. Doar o iubire autentica si dorinta de a fi bun unul cu altul, si constientizarea faptului ca indiferent cat de zapaciti suntem dupa o zi de scoala, teme, joaca, activitati, refuzuri, momentul acela cand esti la masa si razi, sau povestesti cum a fost ziua, fara sa fie unul mai tare decat altul, momentul cand doar te tii in brate la un serial din care prinzi 15 min pentru ca adormi pe pieptul lui, fiind franta, momentele astea sunt unice si tb pretuite. Te felicit pt maturitatea la care ai ajuns. Nu vine cu varsta, e clar ca ai muncit mult cu tine si nu ai lasat experientele rele doar sa treaca, ci ai invatat ceva din ele. Partenerul tau are mare noroc de tine asa cum am si eu. Sau nu e noroc?
Foarte frumos, dar ca articolul sa fie complet (zic), era bun să fie pus și punctul lui de vedere. În schimb e frumos. Mai mult de lucru, dar rezultatul merită tot.
am remarcat si eu asta in primul rand: ea e pe locul 20…..ok, pana unde duce altruismul….nu zic sa fii la polul opus, de supr egoista, dara asa cum bine spunea o comentatoare, SUNT PLANURI DIFERITE. Nu mi se pare sanatos sa te duci singurica si de bunavoie pe locul 20, fiindca in timp s-ar putea sa iti creeze niste frustrari si sa nici nu stii de unde vin de fapt. Pagubos.
Nu cred ca este altruism. Este o alegere. Ea a ales constient de la bun inceput sa intre intr o relatie cu un barbat, tata a doi copii, implicat in cresterea lor. Aici nu e loc de egoism. Cand implici copiii, tb sa te gandesti de 1000 ori vreau sa fiu cu el, da sau nu. Bun daca e da, atunci intai e tata, apoi iubit si eu il voi iubi la fel de mult si atunci cand isi tine copiii in brate si ii da in leagan dar si atunci cand ei dorm, si suntem doar noi doi. Cred ca autoarea a inteles asta
Din experiența mea acumulată de ambele părți ale baricadei (eu + copilul meu din altă relație și partener + cu copil din altă relație), cam așa a fost la început – ne-am dat timp și spațiu, copii au acceptat și chiar s-au bucurat pentru că se plac mult între ei. Asta până când au realizat că treaba-i serioasă, ceea ce s-a întâmplat în alt timp decât atunci când am decis noi adulții că-i serioasă. Când i-a ”lovit realitatea” că nu ne întoarcem la celălalt părinte al lor și că avem intenții serioase în privința acestui cuplu, atunci au început crizele, geloziile și conflictele de loialitate. Și ca să fie și mai vesel, nu în același timp, ci pe rând, când un copil, când altul. Apropierea a scos la suprafață părțile grele ale relației, nesiguranțe și frici.
Cât despre relația cu foștii, fiecare ține legătura cu fostul lui și nu ne amestecăm între noi. Nu am ce să discut cu mama copilului prietenului meu. Când copilul este la el, el este autoritatea și el decide. La fel în cazul meu, când copilul este la mine, eu hotărăsc ce și cum, eu am antonimie. Când copii sunt la ceilalți părinți ei decid. Liniile sunt trasate foarte clar și nu ne amestecăm.
Prietenul meu este pe primul plan pentru mine în relația de cuplu pe care o avem și copilul meu este pe primul plan în rolul meu de mamă. Analog, eu sunt pe primul plan în relația noastră de adulți și copilul lui este pe primul plan în rolul lui de tată. Asta nu înseamnă că facem diferențe între copii, în nici un caz, îi tratăm la fel și se supun acelorași reguli și drepturi. Când apar situațiile dificile (de ex se îmbolnăvește un copil) este normal ca binele și sănătatea copiilor să fie pe primul plan. Asta este prioritar pentru noi, să-i creștem oameni maturi și echilibrați, și în același timp să ne trăim și noi viața cât mai plăcut împreună.
Buna! Multumesc autoarei pentru ca ne-a impartasit punctul ei de vedere si Printesei pentru ca a publicat povestea.
Pentru mine este utila povestea, dar si comentariile tuturor. Sunt intr-o situatie de principiu similara, iubitul meu are 2 copii dintr-o casnicie anterioara. Din pacate, momentan,nu a reusit sa se inteleaga cu mama copiilor, sa ii poata vedea si sa dezvolte o relatie normala cu ei, ca tata. Mai sunt si situatii din acestea, dar probabil se va schimba situatia in timp si el va avea ocazia sa se vada cu ei. Atunci probabil ca ii voi cunoaste si eu si sincer inca ma gandesc si sunt putin debusolata privind relatia pe care o voi avea cu ei. De aceea am citit experientele tuturor, ca sa iau idei, sa vad ce au simtit si cum au procedat alte femei.
Eu nu am copii si nu pot spune ca am sentimente bine dezvoltate legate de copii, oricui ar fi aceia- adica, nu am emotii puternice cand vad orice copil de pe strada, imi sunt oarecum indiferenti. M-am simtit putin straniu, mereu, din cauza asta, insa am cunoscut si alte persoane care simt (sau nu simt) la fel ca mine.
Cu toate acestea, l-am cunoscut pe el, iubitul meu de acum, el are cei doi copii, lucru pe care l-am acceptat, insa nu m-am gandit inainte cum m-as comporta sau cum as dezvolta o relatie cu copiii lui. Sper sa fie bine, cand va fi. Multumesc pentru ce ati impartasit
Nu te-ai gandit dinainte cum te vei comporta cu copiii iubitului? Stiind ca ii are si ca ii va avea pentru totdeauna? Cum sa incepi o relatie cu un om cu doi copii fara sa te gandesti la asta? Nu exista „nu a reusit sa se inteleaga cu mama copiilor”, copiii nu sunt proprietatea unuia dintre ei, au drepturi amandoi parintii. Doar cand unul nu vrea nu are relatii cu copiii. Altfel, succes in relatia ta.
Nu as vrea sa dau mai multe detalii si nici sa insist pe subiect. Realitatea are multiple situatii, nu doar cele pe care le cunoastem. Eu am ales sa citesc pe blogul Ioanei deoarece regasesc povesti diverse si nu cred ca e neaparat necesar sa avem toata experienta din lumea asta, de aceea nu mi se pare potrivit sa desfiintez parerea altcuiva prin remarca „nu exista asa ceva”.
Insa, constat ca atunci cand impartasesc idei cu care altii nici in ruptul capului nu sunt de acord, comentariile sunt acide. Pacat, blogul acesta e pentru a impartasi, nu pentru a judeca, si pentru a afla povesti de viata despre care nu ne-am fi inchipuit ca exista si perspective diferite ale altor oameni.
Exista, evident, o multitudine de situatii. Dar ceea ce povestesti tu este extrem de asemanator cu ce traiesc multe alte femei. ? Mame care nu mai stiu ce sa faca sa aduca tatal langa copii dupa divort (langa copii, repet, ca langa ele ar mai „sta” din cand in cand) si „fosti tati” care le spun noii partenere ca mama este impotriva relatiilor dintre el si copii, doar pentru a nu se complica si a-si trai linistiti a doua tinerete, departe de responsabilitati si batai de cap inchipuite sau nu. Iar ele, noile partenere cred balariile astea, pentru ca oricum si lor le convine situatia asta fara copii, ca na, „nu s-au gandit la asta”… Iarta-ma, e cliseu. Nu defiintez parerea ta, incerc sa inteleg situatiile de genul asta. Poate exista cazuri de tati „devotati” carora le-a fost interzis prin lege accesul la copii, sau carora li s-au furat copiii de catre mame, altfel nu exista modalitate in lume prin care un PARINTE sa stea departe de copil, indiferent de situatie. Si poti inlocui „tata” cu „mama”, ca nu este exclus sa se intample si invers, din pacate pentru copiii care chiar nu au nicio vina, dar care chiar sufera cel mai tare.
Ioana, mă bucur că îți e de folos textul meu. Când am intrat în relație nu știam că în curând va fi la pachet cu cei doi copii.
Am luat fiecare zi pe rând și am încercat să mă bucur de ceea ce mi se întâmplă. De îndrăgostitul de el, de timpul cu copiii, de zilele frumoase.
Nu-ti bate capul cu chestiile pe care le simți vizavi de copii în general. Nu te încărca cu gândurile astea, nu aduc nimic bun. O să vezi cum o să fie când o să fii în situație. Atunci vei ști ce să faci, sunt convinsă.
Sper să fiți bine cu toții.
Exista, evident, o multitudine de situatii. Dar ceea ce povestesti tu este extrem de asemanator cu ce traiesc multe alte femei. 🙂 Mame care nu mai stiu ce sa faca sa aduca tatal langa copii dupa divort (langa copii, repet, ca langa ele ar mai „sta” din cand in cand) si „fosti tati” care le spun noii partenere ca mama este impotriva relatiilor dintre el si copii, doar pentru a nu se complica si a-si trai linistiti a doua tinerete, departe de responsabilitati si batai de cap inchipuite sau nu. Iar ele, noile partenere cred balariile astea, pentru ca oricum si lor le convine situatia asta fara copii, ca na, „nu s-au gandit la asta”… Iarta-ma, e cliseu. Nu defiintez parerea ta, incerc sa inteleg situatiile de genul asta. Poate exista cazuri de tati „devotati” carora le-a fost interzis prin lege accesul la copii, sau carora li s-au furat copiii de catre mame, altfel nu exista modalitate in lume prin care un PARINTE sa stea departe de copil, indiferent de situatie. Si poti inlocui „tata” cu „mama”, ca nu este exclus sa se intample si invers, din pacate pentru copiii care chiar nu au nicio vina, dar care chiar sufera cel mai tare.
O apreciez pe autoare ca ne-a povestit despre realitatea ei. Desi sunt intr-o relatie cu tatal copilului meu, ma gandesc si eu cum ar fi daca ne-am separa si ar aparea o iubita in viata lui. Totul pare ideal si pare ca are o abordare matura. Dar si eu cred ca abordarea/perceptia se va schimba daca se vor muta impreuna. Daca ei sunt fericiti, foarte bine. Le doresc sa ramana la fel de armonioase relatiile!
Mi-e greu sa cred ca e realitate si nu fictiune…imi cer scuze, dar e prea bine si frumos (din partea tuturor) sa fie adevarat ?
Pentru ca daca suntem civilizati si tratam cu respect trebuie neaparat sa fie fictiune in Ro, nu, Alina? …in orice situatie nu doar neaparat in aceasta. Pentru ca daca noua nu ni se intampla sau noi nu reusim sa tratam si sa fim tratati decent…trebuie sa ne indoim si iar sa fie sf cand altii chiar depun un efort si chiar reusesc? Chiar nu ne putem bucura pt fam asta care traieste frumos fara sa punem sub lupa orice alegere orice gest orice gand?
Pt autoare: eu te admir nu pt doar cum administrezi situatia ci mai ales pt ca iti pretuiesti si timpul tau cu tine si prietenii tai si ii lasi si partenerului timp doar pt el. Sa fii bine intai cu tine insati si doar cu tine si sa hranesti asta zi de zi ajuta intr-o convietuire sanatoasa si in cuplu fam largita si evita dependenta mentala si emotionala de partener. Inca o data: tare fain traiesti!
Buna ziua
As avea si eu o poveste asemănătoare.
Am fost căsătorită 10 ani iar din această căsătorie a rezultat un copil,pe care ni l-am dorit amândoi foarte mult.In primii ani de căsătorie totul a fost foarte frumos dar dupa cativa ani soțul meu s-a schimbat si a inceput cu jicniri la adresa mea ca din tot ceea ce făceam nu era bine.
Într-un final am divorțat,dar el nu s-a împăcat cu ideea si a inceput sa ma vorbeasca urat copilului,pe la prieteni,A încercat chiar si cu propria mea familie,continuă să mă jicneasca trimitandu-mi mesaje si amenintandu-ma iar apoi isi cere iertare si vrea sa ne împăca.Custodia copilului este comuna,dar l-a influentat asa tare pe copil încât copilul isi doreste sa stea o zi la mine o zi la tatăl lui.Am acceptat de dragul copilului si varianta asta,Cu toate ca si copilul uneori cand este la el si il sun sau ma suna imi vorbește foarte urat.
De doi ani încoace mi-am facut o nouă relație,ba chiar am primit si inelul de căsătorie,pe care l-am acceptat.Actualul partener imi stie situația,imi cunoaște si copilul din fotografii,deoarece eu nu am avut curajul sa le fac cunoștință deoarece fostul meu soț a zis ca daca isi vede copilul in prezenta altui bărbat ma bate si pe mine si pe actualul meu partener iar copilul este invatat sa nu-mi accepte nici o relație.
Si colac peste pupăză ,Acum 3 zile am aflat ca sunt însărcinată cu viitorul meu soț și nu stiu cum să-i spun copilului si sa-l fac sa inteleaga această situație.Din cauza ca il iubesc prea mult mi-e frica sa nu fac ceva gresit si sa ma respingă,Sa nu ma mai vrea(de-aceia am anulat inca si nunta),deoarece fostul soț ma amenința că anul acesta cand copilul va face 10 ani va merge la tribunal si il va pune sa aleaga intre noi deoarece va avea acest drept.
Dacă puteti sa-mi dati un sfat sau daca ati mai trecut printr-o situație ca a mea astept cu drag sa-mi scrieti.
Va multumesc!
Imi place articolul, e bine structurat si arată o femeie cu o mare inteligenta emoțională. Si intr-adevăr nu sunt multe informații despre cum mamele vitrege (ce cuvânt urat!) pot avea o relație buna cu copiii partenerului. Din pacate societatea, istoria, poveștile de copii considera mamele vitrege personajul negativ.
Sunt căsătorită si soțul meu are doi copii minunați. Sunt 8 ani de cand construiesc o relație pozitivă cu copiii lui. Mi-a trebuit răbdare , perseverenta si speranța ca o sa fie bine. Au fost zile in care nu au vrut sa vorbească cu mine, cand mâncarea mea nu e la fel ca a mamei, cand au vrut sa meargă la mama lor mai repede, cand vor sa stea doar cu tatăl lor si te exclud din start. M-am simțit singura in casa mea si mi-a fost tema ca nu ma vor place niciodată . Am plâns , am vorbit cu soțul meu, am citit (The Happy stepmother-Rachelle Katz), am vorbit cu un psiholog si a fost mai bine cu timpul deși câteodată simțeau ca făceam un pas in înainte si doi înapoi .
Am avut aceiași atitudine pe care autoarea articolului o are. Pozitivă !
Fiecare relație între doua persoane este diferită fie ca este între soți, frați sau mama vitrega si copil vitreg. Cred ca exista relații care imediat funcționează in care doua persoane parca se cunosc de o viata, si sunt relații la care trebuie sa lucrezi si trebuie sa le construiești bucata cu bucata. Asa e relația mea cu copii mei (ii iubesc ca pe copiii mei, imi dau viata pentru ei) si am vrut sa scriu si despre greutățile unei mame vitrege.
Autoarei ii doresc răbdare, sa fie acolo prezenta in viata lor indiferent de greutăți si va venii o zi in care te vor îmbrățișă si iti vor zice ca te iubesc. Si atunci vei uita de tot ce a fost greu.
Simona, nu uita ca si mamele care au nascut au aceste momente cu proprii copii, ca si intre cei 2 parteneri sau 2 frati sunt momente din acestea. Nu e vorba de individ intr-o situaie ci de cum reactionam – uneori cu maturitate, alteori inca necopti emotional.
Am citit si eu o parte din comentarii si mi-ar placea si mie ca relatia mea sa fie ca cea descrisa de domnisoara de mai sus. De mai bine de 2 ani ma aflu intr-o relatie cu un barbat divortat, care are o fata. Dupa divort relatia cu fosta sotia a fost decenta, au stabilit reguli, urmau sa imparta ce aveau de impartit si totul parea sa se rezolve. Apoi el a inceput relatia cu mine, la inceput ea a fost ok cu acest lucru dar dupa ce lucrurile au inceput sa devina serioase intre noi, a inceput sa o ia razna. Nu mai era de acord cu nimic din ce stabilisera, trimiteam mesaje rautacioase si a balacarea si pe mine si cel mai urat a fost ca a inceput sa o influenteze si pe fiica lui impotriva mea, noastra, care fiind adolescente a inceput sa aiba un comportament agresiv fata de noi, chiar sa ma jigneasca si pe mine si pe tatal ei, mereu luand partea mamei in orice. Aproape 2 ani de zile am acceptat sa ii raspunda doamnei la mesaje, sa incerce sa rezolve problemele, l a incurajat sa se intalneasca cu ea sa rezolve dar ea nici nu vrea sa se vada cu el si nici nu vrea sa rezolve decat in termenii ei. In tot acest timp a inveninat copilul impotriva mea. Tin sa specific ca locuim impreuna si ca fata 4 luni a fost la ea si 4 la noi, facand naveta intre SUA si ROMANIA. Dupa ce a vazut ca nu reuseste nimic cu mesajele cu el a inceput sa imi trimita mie mesaje sa il faca pe el in toate felurile si incerce sa ma influenteze negativ. In acel moment eu l am rugat sa o blocheze si sa lase justitia sa isi urmeze cursul, fiind proces pe rol de partaj. Sper din suflet ca am procedat corect,pentru ca citind ce scrie mai sus mi am pus actiunea la indoiala, dar in acelasi timp comportamentul ei mi se pare un comportament toxic si efectiv nu am mai rezistat presiunii. El a blocat-o , dar fiica lor influentata de mama ei incearca mereu sa saboteze relatia noastra si sa creeze drama si disconfort asemenea mamei ei.
M-ar ajuta mult niste sfaturi.
Va multumesc