Adolescentul tău vrea să ai încredere în el, să-l asculți cu adevărat

Foarte des vorbesc copiilor de gimnaziu și liceu, în întâlniri online la invitația diriginților, profesorilor sau părinților.

De absolut fiecare dată, cel puțin un tânăr îmi spune: Abia aștept să fac 18 ani să plec de acasă, nu mai suport poliția părinților, cicăleala, regulile de copii mici, discursurile moralizatoare. Vorbesc mult și nu ascultă deloc.

Îmi scriu mulți tineri. Le răspund, îmi scriu înapoi. Le răspund iar. Îi ascult. Mă feresc să le dau sfaturi, dar îi ascult și le spun că îi înțeleg. Chiar îi înțeleg. Știu cum e să numeri zilele până pleci de-acasă, eventual cât mai departe. Un singur lucru le sugerez: încearcă să le arăți părinților tăi cât de multă nevoie ai să te audă cu adevărat: scrie-le un email, o scrisoare, lasă-le la ușă o carte.

Mă gândesc că mulți dintre părinții acestor copii sunt aici, pe internetul ăsta mare, și poate le cad ochii și pe acest articol.

Iar noi, părinți de copii mai mici, putem construi din timp o relație în care atunci când ei cresc, să ne putem încrede mai mult unii în alții. Noi să nu fim chiar atât de speriați, iar ei să aibă spațiul să existe, să ia decizii, să se desprindă încet.

Cristina, de 16 ani, îmi scrie de câteva săptămâni că nu mai suportă relația cu părinții ei, care o țin în casă ca pe o infractoare. A stat departe de alcool, țigări, băieți, droguri, învață bine, e responsabilă, cu toate astea, mama și tatăl ei nu o lasă nici la plimbare în jurul blocului, nu au încredere în ea, de conversații cu băiatul care-i place nici nu se pune problema.

Cristina, ca toți copiii de 14, 16, 18 ani, are nevoie să trăiască și dincolo de spațiul protector al părinților. Are nevoie de propriile relații, de grup, are nevoie să încerce și să greșească, are nevoie să vadă ca părinții ei au încredere în ea, ca să aibă și ea încredere în ea.

Le e frică, îi explic Nataliei. Sunt speriați, te iubesc, vor ce e mai bine pentru tine și nu au găsit altă cale. Le poți arăta tu altă cale. Poți cere tu conversația pe care ei o refuză.

O cer, dar nu mă aud, nu ascultă, îmi scrie înapoi Cristina.

Cel mai mult, copiii aceștia au nevoie să fie auziți. Mai țineți minte cum era pentru noi? Cum ni se părea că suntem invizibili? Că nu contăm? Și cât de multă nevoie aveam să vorbim, să ne vadă cineva confuzia, furia, nevoia de a fi special și obișnuit în același timp.

Mihai îmi scrie că tatăl lui încă îl lovește. Are 15 ani și îl ține din scurt, ca să nu facă prostii. Mihai spune că-l urăște pe tatăl lui, că uneori vrea să facă prostii doar ca să se răzbune. Eu cred că Mihai urăște felul în care îl face tatăl lui să se simtă.

Natalia suferă de anxietate și depresie (confirmate de consilierul ei psihologic), dar părinții ei cred că doar face pe grozava, ca să nu meargă la școală, că e leneșă.

Pe de altă parte, aud foarte mulți părinți stresați că nu se mai înțeleg cu copiii lor mari.

Eu cred că soluția este întotdeauna la adult.

Copiii noștri mari trec prin schimbări majore, conexiunile neuronale se schimbă, hormonii dau năvală, comportamentul lor e oscilant, emoțiile sunt foarte puternice și surprinzătoare și pentru ei.

E timpul să avem încredere în ce am construit până acum și să îi lăsăm să pășească singuri.

Să fim noi cei maturi, pentru că ce să vezi, chiar suntem. Noi avem cortexul prefrontal matur, avem experiență de viață, noi am fost adolescenți, ei nu, noi știm cum e și știm de ce am avut nevoie atunci: măcar un adult care să ne ghideze fără să ne oblige, care să ne rămână aproape, dar să ne dea spațiu, căruia să-i putem spune orice, și el nu se sperie, nu fuge, nu umilește, nu lovește.

Putem fi noi acel adult pentru copilul nostru.

Dar pentru asta e nevoie să înțelegem că acest text e despre noi. Că nu avem relația pe care o credeam cu copilul nostru. Că poate nouă ni se pare totul bine, dar pentru el nu e.

Ce aș face eu dacă ar fi copiii mei mari (și fac deja, deși sunt mijlocii deocamdată):

  • I-aș întreba mereu cum se simt în relația noastră, ce și-ar dori diferit, ce e bun, ce poate fi îmbunătățit
  • Aș ține aproape de prietenii lor, le-aș favoriza întâlniri pe la noi pe-acasă, să îi cunosc, să știu ce îi pasionează
  • Nu aș reacționa exagerat la nimic din ce-mi povestesc, chiar dacă îmi vine
  • Nu i-aș certa că îmi spun adevărul, aș încerca să gestionez cu calm totul, iar când se liniștesc apele, să încerc să înțeleg de unde au apărut comportamentele nedorite
  • Aș rămâne de partea copilului meu în orice conflict și când suntem doar noi aș încerca să aflu ce a dus la decizia lui greșită, dacă a fost cazul
  • Aș încerca să fiu un model bun de gestionare a emoțiilor
  • Aș construi permanent încrederea în copil, l-aș lăsa să meargă singur la magazin când cere, nu i-aș controla telefonul, l-aș lăsa să iasă cu prietenii, chiar dacă mi-ar fi greu. Aș căuta sprijin pentru acest greu la alt adult.
  • Aș juca des cu copilul meu adolescent jocuri de explorare a emoțiilor și relațiilor (jocuri cu carduri etc).
  • Aș petrece timp cu el afară din casă făcând ce vrea el, dacă dorește, mi-aș arăta disponibilitatea și nu aș insista.
  • L-aș încuraja să dezvolte o relație stabilă cu alt adult (unchi, mătușă, naș, văr mai mare), care să îi ofere alt gen de interacțiune și ghidaj
  • I-aș povesti despre posibilitatea unei relații pe termen lung cu un terapeut specializat pe lucrul cu adolescenții, nu ca să reparăm ceva, ci ca să aibă propriul lui spațiu de ascultare fără judecată și fără implicare personală uriașă.
  • I-aș oferi periodic idei de asociații, ocazii de voluntariat în diverse domenii, ca să poată explora lucrurile care îi aduc bucurie, care îl pasionează, la care e bun.
  • L-aș asculta fără să îl corectez, fără să îi ofer sfaturi, doar l-aș asculta
  • Nu aș pune presiune pe el să își aleagă drumul în viață, calea, meseria, foarte puțini sunt pregătiți la 16 ani pentru decizii atât de definitive. I-aș spune în schimb că e liber să exploreze, că orice decide, se poate răzgândi, că sunt acolo dacă vrea să explorăm împreună.

Vă las și câteva idei de cărți pe tema relației adolescent-părinte:

  • Cum să fii o mamă/fiică bună, de Eliza și Sil Reynolds (autoarele sunt mamă și fiică)
  • Cum ne păstrăm copiii aproape, de Gabor Mate și Gordon Neufeld
  • Cum să creștem ființe umane, de Ross Greene
  • Parenting de succes, de Madeline Levine

Îmi sunt tare dragi adolescenții și le simt organic suferința, îmi aduc aminte perfect cum îmi era mie acum 25 de ani, când eram în papucii lor. Foarte mult mi-aș dori ca părinții lor să-i vadă cum îi văd eu: puternici, inteligenți, dar în același timp fragili, speriați, cu mare, mare nevoie de iubire și încredere în ei.

3 Comments

  1. Dan

    Toate cele 3 cazuri sunt despre control, despre frica părinților de a pierde controlul asupra unei realități construite pe valori tradiționale, uneori nici măcar realitatea lor, a părinților în chestiune, ci a unei „societăți mitologice” care a format toate generațiile de până acum.

    Revenind, primul caz (fata de 16 ani încuiată în casă): o metodă rudimentară de prevenție a violului și a vreunei sarcini pre-maritale. Vine dintr-o zonă ancestrală, patriarhală, în care copiii erau „obiecte” sau „bunuri tranzacționabile” iar căsnicia era o relație aproape comercială între familii. Orice plus de experiență de viață al fetei se traducea într-un cost pentru familia de origine – gen cost material, zestre mai mare, dar și cost moral, legat de statutul social.

    Al doilea caz (băiatul de 15 ani agresat): pe de o parte o metodă la fel de rudimentară de prevenire a unui eventual comportament antisocial, eventual cu consecințe penale – pe de alta o metodă de „întărire a caracterului”. Moștenită din tată în fiu, din aceeași zonă ancestrală-patriarhală ca și încuiatul fetelor în casă sau în curte.

    Al treilea caz (fata cu depresie) e mai interesant, fiindcă problemele de sănătate mentală au și un fundament genetic, nu numai legat de mediu, alimentație, relația cu ceilalți etc. E posibil ca părinții (unul dintre ei cel puțin) să „fugă” de un astfel de diagnostic aplicat propriei persoane. Toți avem amintiri din copilărie cu „femeia speriată de propria umbră” sau cu oameni care săreau pur și simplu între diverse stări de spirit, de la pasivitate oarecum ne-naturală până la agresivitate extremă – acum avem termeni gen „depresie”, „sindrom bipolar”, „anxietate” etc. în locul unor cuvinte mai degrabă dismisive. Da, „leneș” e un termen dismisiv, la fel și „nebun” etc.

    Altfel da, cheia e la adult, dar succes în a convinge indivizi formați în școala comunistă (sau post-comunistă, anii ’90 gen) că soluțiile nu sunt cele pe care le-au preluat din mediul în care s-au format.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *