Stiloul vișiniu pântecos: povestea unui succes datorat unui efort conștient (p)

Public azi primul articol dintr-o serie de #amintiridinscoala pe care-mi propun să o las să curgă tot restul anului. Mi se întâmplă tot mai des să fiu nostalgică, mă trezesc retrăind episoade din școala primară, o fi vârsta? 🙂 Îmi aduc aminte tot mai multe lucruri pe care ani la rând le-am ținut ascunse, în cele mai multe cazuri nici nu știu de ce. Parcă s-a deschis cufărul cu povești adevărate și acum ies din el lucruri surprinzătoare, unele dintre ele atât de duioase, altele amuzante… E terapeutic pentru mine să scriu despre ele și sper că va fi și pentru voi bun prilej să vă aduceți aminte de lucruri care v-au schimbat poate felul de a fi, de a relaționa și de a înțelege lumea.

Azi e despre stiloul pântecos de culoarea mustului proaspăt cu care am trecut brusc de la scris urât la scris frumos și alături de care am înțeles cât de mult contează uneori un efort conștient.

Eram prin clasa a treia, trecuse un an de la Revoluție. În clasa întâi luasem premiul doi, dar în clasa a doua am tras de mine și am reușit să iau premiul întâi, eu și încă vreo trei colege, dar nu pot să zic că mi s-a părut vreo mare chestie. Am decis că nu merită efortul, așa că tot restul școlii am rămas abonată la premiul doi, mai ales că așa puteam face și ceva trăsnăi fără să mă stresez că mi se strică media.

Ei, în clasa a treia am avut niște meciuri cu tata legate de felul în care scriam. Adică de halul în care scriam. Eram grăbită, nu aveam răbdare, îmi veneau gândurile la scris în mare viteză (se pare că primele semne ale talentului de scriitor se arătau încă de pe atunci :))), iar ce rezulta pe caietele mele erau litere aruncate cu furca, greșeli și multe corecturi, pe care îmi aduc aminte că-i numeam purcei.

– Doamne, nici câmpul de luptă de la Războieni nu a arătat așa rău ca tema ta la română! îmi zicea tata.

Mie mi se părea că arată drăguț, era totuși o temă făcută corect, chiar dacă nu arăta prea bine.

După o ședință cu părinții (la care nu știu nici până în ziua de azi ce s-a discutat), tata a venit acasă încruntat. M-a chemat în camera mea (alergam pe-afară cu vecinii de la bloc) și mi-a zis:

– Johnny, de azi lucrăm la caligrafie. E timpul să scrii și tu ca o fată!

Mai întâi am râs, tata era părintele ăla simpatic, care mă ducea la concerte și-mi dădea o extra prăjitură pe sub masă, mama era cea cu regulile, deciziile și impunerile. 🙂

Dar omul era serios. Mi-a pus pe birou un caiet dictando nou și cartea Cei trei grăsani, din care citeam pe toaletă.

– În fiecare zi după ce-ți termini temele o să copiezi din carte pe caiet cinci paragrafe, până când scrisul tău devine frumos. Abia după aia poți să ieși afară.

La naiba! Ieșitul afară era viața mea! Nimic nu-mi plăcea mai mult!

Mai întâi am plâns. Apoi am protestat. După asta am mai plâns un pic și am luat cu ciudă stiloul.

Aveam unul nou, primit la începutul clasei a treia, ca recompensă pentru coronița din clasa a doua.

Era cam mare pentru mâinile mele, îl strângeam cu mare concentrare până făceam bătătură pe degetul mijlociu. Dar era ca al doamnei învățătoare, așa că-mi plăcea. Încă îl văd în fața ochilor. Vișiniu, pântecos, cu pipetă din silicon în care trăgeam cerneala din călimară.

În prima zi am scris cinci paragrafe urâte rău.

În a doua, la fel.

În a treia, niciun progres.

Tata venea, se uita, dădea din cap dezamăgit, apoi spunea:

– Mâine încerci din nou!

Aveam degetele pline de cerneală. Ce bună era la gust!

Apoi, în a patra zi, m-am așezat la birou, am deșurubat capacul stiloului și mi-am zis:

– Ia să încerc altfel.

Am sucit un pic penița mai spre stânga. Mi-am imaginat că pictez literele în loc să le arunc din stilou.

Nu m-am mai grăbit.

Am dat fiecărei litere timpul ei. Le-am lăsat să curgă unele din altele.

Prima propoziție arăta ca un tablou.

Rândurile din zilele dinainte erau înghesuite, călărite, strâmbe, aproape imposibil de citit. Era pentru prima oară când le vedeam cu adevărat. Cele noi erau desenate, aerisite, fiecare la locul ei, se atingeau într-un punct, nu mai stăteau claie peste grămadă.

M-am dus la tata în bucătărie, îmbujorată, cu stiloul și caietul în mână. I-am băgat sub nas foaia, îi văd atât de limpede chipul, mânca borș de găină.

S-a uitat un pic cruciș, apoi i s-a luminat fața.

– Vezi, măi Johnny, că se poate? Asta e! Bravo! Acuma hai, dispari la joacă!

Din ziua aceea, scrisul meu s-a schimbat din sfrijit în grăsuț, din bătut de vânt spre stânga în aliniat corect către marginea caietului. Brusc. Din voința mea conștientă.

Cred că a fost pentru prima oară când am văzut atât de limpede că pot schimba ceva ce mi se pare de neschimbat, cu condiția să fiu dispusă să schimb perspectiva. Normal că atunci, la 9 ani, nu am conștientizat asta și nu am formulat concluzia de mai sus, dar am învățat că merită să faci un efort, să stai în disconfort.

Am continuat să copiez din carte în caiet câteva paragrafe pe zi încă o lună, aproape am umplut caietul. Devenise o plăcere!

Între timp, scrisul meu s-a mai strâmbat, scriu rar de mână, dar autografele le pictez cu aceeași plăcere de atunci. Desenez fiecare literă cu respectul pe care-l merită, apoi mă uit de sus la tot și zâmbesc mulțumită.

Ce rău îmi pare că nu am păstrat caietul acela! Trecerea de la scrisul urât la cel frumos a fost atât de bruscă și de evidentă! Mi-ar fi plăcut să-l pot arăta și copiilor mei!

Sofia (9 ani) scrie foarte ordonat și are tot meritul pentru asta, Ivan (7 ani) nu are răbdare și scrie destul de urât. Sofia face și caligrafie (de plăcere), ei la școală nu învață scrisul de mână, scriu cu litere mari și mici de tipar, tot sistemul e diferit. Lucrez cu Ivan la exersatul scrisului, a progresat mult în ultimul an, dar tot mai e de lucru. Are colege mai mici ca el care scriu mai frumos ca mine! Cred că depinde mult și de firea și înclinațiile fiecărui copil, n-am de gând să insist cu asta, dar scrisul de mână are rostul lui în dezvoltarea copiilor, așa că nici nu ignor subiectul.

Pentru mine, întâmplarea asta cu scrisul a fost transformatoare.

N-am să uit niciodată senzația de presiune din mâna dreaptă îmbrățișând stiloul grăsuț și lucios, literele rotunde care ies din vârful peniței și bucuria că am reușit singură să fac un progres atât de mare!

A doua zi am luat 10 la caligrafie, ceva ce nu se mai întâmplase niciodată înainte! (și nu s-a mai întâmplat nici după :))))

Mi-am adus aminte de acest episod important din viața mea de elevă la invitația Herlitz, care împlinește anul acesta 30 de ani de prezență în România! Alături de brandul Pelikan, Herlitz a intrat pe piața din România abia după Revoluție și-mi aduc aminte cât erau de căutate și de iubite produsele lor! Simt și acum în nas mirosul cernelii turcoaz de la Pelikan, în călimara aceea cubică!

Cine avea ghiozdan Herlitz era privit ca un star!

Mai țineți minte?

Ghiozdan Herlitz din anii 2000

Copiii mei folosesc o grămadă de produse Herlitz, de la ghiozdane la penare, creioane, stilouri, carioci, sunt extrem de bine făcute și de rezistente și mă bucur că nu trebuie să-mi fac griji și în legătură cu aceste aspecte din viaț de școlar a copiilor mei! Când folosești la școală instrumente atât de frumoase și bine făcute, treaba e mai ușoară!

Rechizite de pe Herlitz.ro

Pentru viitorul an școlar, Sofia are ghiozdan ușor și încăpător:

Ghiozdan Herlitz cu delfini

Ivan are unul Tiger cu fotbal. Sistemul de închidere/deschidere e super fain.

Vă invit să dați un ochi la produsele Herlitz în magazine și la ei pe site, pentru că:

  1. Ghiozdanele sunt foarte bine gândite și rezistente, realizate în Germania în colaborare cu medici ortopezi (au sub 1 kg și sunt recomandate de Societatea Română de Pediatrie)

2.  Dacă vei cumpăra din orice magazin din România un ghiozdan sau rucsac Herlitz sau Tiger în perioada 1 iulie – 30 septembrie, poți încărca bonul fiscal pe www.herlitz.ro  și poți câștiga unul dintre cele 300 premii (90 de seturi de rechizite, 100 seturi complete pentru pictură și desen, 100 de penare complet echipate pentru școală și 10 Ipad-uri 8)

3. Herlitz donează 2% din vânzările de ghiozdane și rucsacuri din 2021 pentru dotarea școlilor din mediile defavorizate (campania a început la 1 iulie, dotarea școlilor se va face până în decembrie). Mai multe detalii despre campania “30 de ani de Herlitz in Romania – Alături de fiecare generație” găsiți aici.

Aici închei primul episod din seria #amintiridinscoala.

M-aș bucura să-mi spuneți dacă și ce amintiri trezește în voi povestea mea. Sigur aveți și voi istorii personale legate de scris, stilouri și ora de caligrafie.

7 Comments

  1. Rina

    Imi aduc aminte cat de frumos scria colega mea care era stangace, si incercam sa imi tin palma si degetele intr-un fel in care sa imite scrisul ei. Eu nu am un anume scris, pot sa scriu diferit si nu imi place cum scriu pentru ca niciodata toate literele nu au aceeasi forma si marime. Am foarte multe amintiri din scoala ar fi prea multe de spus. Foarte frumoasa campania.

  2. Mihaela

    Cât de mult mă regăsesc în povestea ta! Caligrafia era singura disciplina unde aveam nota 7, în rest doar 10. Așa că tot tata mi-a pus un caiet in față si mi-a spus să umplu fiecare pagina cu câte o literă a alfabetului până voi învăța să scriu frumos. Îi sunt recunoscătoare și astăzi; altfel, elevii mei de acum ar fi avut mult de lucru încercând să descifreze mazgalelile mele 🙂

  3. Alice

    Fix un stilou culoarea visinei putrede am avut în liceu ( de fapt din clasa a opta și tot liceul), l-am folosit pe o parte ( știți penitele care aveau 2 „lăbuțe” cu o despicatură, eu am reușit performanța de a toci efectiv una dintre lăbuțe), trebuia ținut într-o anumită poziție pentru a scrie cu el, scriai foarte simplu dacă stiai poziția.
    Cu toate acestea profa de matematică prefera stiloul meu când trebuia să scrie în catalog.
    Eu scriu urât urât urât, mic și ascuțit, în clasele primare am scris cu stilou apoi începând cu clasa a V a am scris cu pixul, puțini imi inteleg scrisul, în facultate era happy ca doar vreo 2 voiau cursurile pentru copiere ( de obicei colegii așteptau să intram in sesiune ca să le copieze pe toate, aveam 2 colege care aveau un scris caligrafic superb, ele sufereau ca trebuiau să astepte să revină colegii de la centru de copiere).

  4. Alta

    Printre foi rupte si multe lacrimi care udau paginile, imi amintesc si momente placute: mirosul cernelei, penarele chinezesti, stiuoul… oh, da.. stiloul visiniu cu capac auriu… coditele cu pampoane, uniformele apretate.. joaca din pauza, mainile mele transpirate de emotii la teste… bancile vechi si mirosul din scoala…

  5. Anastasia

    @Printesa Urbana, ghiozdanele ce model sunt sunt? Multumesc.

  6. Bunicul meu era ceva ofiter superior si „soarec de birou”. Scria dumnezeieste. Nu, picta. Fiecare litera din tabelele alea pe care le faceau pe vremea aia „manual” era ca scrisa pe calculator.

    Normal, astepta asta si de la mine.

    Iar eu scriam ca o gaina beata.

    Caietele de 48 de file se transformau in caiete de 15, in doar cateva zile. Faceam „porci” pe teme si urla la mine. Nu-mi amintesc sa ma fi pocnit pe chestia asta, dar aveam ZILNIC scandal ca scriu ca o tuta si-mi rupea foile.

    Cumva, in timp, am inceput sa scriu frumos si am tinut-o asa, cu caiete pictate, parca, pana in anul I de facultate. Cand am trecut la pix, de la stilou. Mi-am stricat din nou scrisul.

    Acum scriu aprox. OK, cand am chef de efort suplimentar, dar oricum tastez non-stop, asa ca nu prea mai apuc sa scriu normal. Si nici nu mai vad atat de bine

    Nadia scrie ca o curca beata. Daca scrisul urat e semn de inteligenta, probabil ca-i Einstein si eu nu am aflat. Mereu o bodoganesc ca scrie urat si, cand i-am zis lu’ ta-su ca scrie ca el de urat s-a suparat. Apoi a vazut o pagina scrisa de ea si a recunoscut chiar si literele scrise ca el.

    Are fie-mea multe calitati, dar scrisul frumos nu-i printre ele 😀

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *