Sunt, și eu, doar un om. Merit să fiu iubită și când nu mai pot

Scriu rândurile astea pentru mine. Vreau să le am aici pentru totdeauna. Să nu mai uit. Să nu mă mai prefac că uit. Să știu că pot să-mi dau eu mie ce am așteptat de la alții toată viața.

Ieri, când psihoterapeuta mi-a spus: Ești, și tu, doar un om. Meriți să fii iubită și când nu știi, și când nu mai poți. Meriți să fii iubită și apreciată și când ai nevoie de ajutor, am simțit ace-n ochi și mi-au luat-o lacrimile la vale.

N-am spus nimic, doar am reascultat în cap vorbele ei și am plâns în tăcere.

Eram în mașină, vedeam oameni trecând pe lângă mine, siluete, umbre, oameni și ei, ca mine.

M-am gândit apoi, în timp ce-mi ștergeam rimelul de pe obraji, pentru că aveam o filmare după, de ce am plâns, de ce m-a durut atât de mult să aud asta.

Nu e ca și cum nu știam. Știu, spun și scriu asta de când sunt părinte, se fac acuși zece ani. De când mi-am ținut copiii în brațe mi-a fost clar că orice ființă merită iubită oricât de nevoiașă ar fi, de dependentă, de diferită, de complicată. Inclusiv eu, dar cel mai greu e să mă iubesc pe mine, să am milă de mine.

Am învățat de când eram fetiță că nu mă pot baza prea mult pe adulți, iar copiii sunt prea mici ca să-ți promită ceva. Nu am simțit niciodată în copilărie că merit orice, că sunt prețioasă, că am valoare pe lume, am fost constant rușinată pentru că plâng, și acasă, și la școală, că deschid gura să protestez, că vreau și cred altceva decât cel de la catedră. Am învățat rapid din asta că e ceva în neregulă cu mine și că cel mai bine e să-mi văd de treaba mea în liniște.

Instinctul mi-a spus însă mereu că există o cale de a împăca ce simți cu ce așteaptă lumea de la tine. Mi-a luat ceva vreme să o găsesc: asta e. Scrisul aici. Cărțile. Evenimentele. Schimbarea lumii odată cu mine, prin deschidere, prin sinceritate, prin vulnerabilitate.

După ani de zile în care am fost pedepsită sau ridiculizată pentru ce simt, acum, om în toată firea, pot scrie aici public despre trăirile mele cele mai adânci, încredințată că zecile de mii de ochi care vor citi rândurile astea aici nu mă vor rușina și nici nu mă vor pedepsi pentru asta, dimpotrivă, vor lua pentru sine ceva care-i va ajuta să se simtă mai bine cu ei înșiși.

Dar odată cu reușita asta, de care-s bucuroasă, pentru că îmi aduce multă împlinire și fericire să știu că pot contribui la binele altuia, a venit și mai multă presiune să mă descurc, să știu, să pot. Atâția oameni se uită la mine. Trebuie să am grijă la fiecare cuvânt. Să răspund la fiecare mesaj. Trebuie să nu refuz nicio cerere de ajutor. Să fiu acolo, pentru toată lumea.

Sunt aici și pentru familia mea.

Iar când copilul meu suferă, îl dor lucruri, iar eu am încercat tot ce știu și tot nu e bine, când nici la spital nu mai avem ce face decât să așteptăm, când el te strânge în brațe obosit și-ți spune răgușit la ureche: Nu mai pot, mami, fă ceva, și tu nu poți face nimic, te copleșesc neputința și furia și vina. Că nu mai poți face nimic. Când e vorba despre cel mai important lucru, nu mai poți.

Ia uite, nici nu mai vorbesc la persoana întâi. De parcă mi-e imposibil să scriu asta despre mine.

Eu nu am putut, pentru o perioadă scurtă, nu am putut să-mi ajut copilul cu o febră foarte mare. Nu a fost nimic grav, din fericire, dar au fost câteva ore complicate. N-am mai știut ce altceva să mai fac, așa că m-am rugat. Așa cum mă rog în fiecare seară, atunci m-am rugat mult, cu voce tare, nu mai știu ce am spus, dar l-am rugat pe Dumnezeu să ne ajute. De obicei fac singură, n-am nevoie de ajutor. Alerg, car în spinare, fac mai multe în același timp, mă descurc.

De obicei fac singură.

Mă descurc.

Lasă că fac eu aia. Dă-mi mie, îmi iese mai repede.

Și uneori, nu-mi iese. Nu pot. Nu știu.

Obosesc.

Uneori când nu mai pot, chiar nu mai pot.

Și nu vreau să trebuiască să mai pot puțin.

Iar când se întâmplă asta, mă depărtez de mine. Cine e ființa asta care nu mai poate?

Eu sunt. Uneori sunt și așa.

Și merit să fiu iubită și când nu mai pot.

Stau cu emoția asta care mă face să plâng. Cu adevărul faptului că nimeni nu poate mereu singur, că eu nu pot uneori și că n-o să mă înghită pământul pentru asta. E ceva nou pentru mine, să simt compasiune față de mine. Să mă îmbrățișez și să stau cu mine în tăcere, plângând, alinându-mă, spunându-mi că sunt un om bun, care merită.

Să-mi dau eu mie asta. Un lucru după care tânjesc de când eram copil.

Nu e târziu, dar poate de aceea e dureros. Că am aproape 42 de ani și că abia acum primesc asta.

Sper să nu mai uit niciodată. Cred că e genul de lucru care odată văzut, rămâne cu mine.

Merit să fiu iubită și când nu mai pot, și când nu știu, și când am nevoie de ajutor.

Photo by Leon Biss on Unsplash

11 Comments

  1. Mihaela

    🤔 Daca ai putea impartasi cu noi cum gestionezi momentele in care altii pun copilul in pericol din diferite motive, deși este in fișa postului lor sa respecte regulile si sa ii invete asta si pe copii ( mai exact ma refer la scoala si la regulilie sanitare din perioada asta) – as fi recunoscatoare.

    • Printesa Urbana

      Eu as merge spre adultii de la clasa si as intreba cu ce pot eu sa ajut ca sa le usurez sarcina, de ce au nevoie, sa ceara mai departe sau sa ii ajuti tu sa obtina, as deschide conversatia cu intentia de a sprijini, nu de a acuza, cu emotii de incredere si deschidere, nu furie si conflict.

  2. Adriana

    “ Să mă îmbrățișez și să stau cu mine în tăcere, plângând, alinându-mă, spunându-mi că sunt un om bun, care merită.” Of, ce simplu pare ai ce greu e de făcut! Imbratisare>:<

  3. Geo

    Cred ca in astfel de momente, intervin mai multe lucruri: nevoia noastra de a avea o mana pe umar care sa ne sprijine, sa ne asigure ca va fi bine. Cred ca atunci cand apelam la Dumnezeu, chiar obtinem alinarea asta. Daca avem nadejde. Pentru ca daca ti o ofera cei de langa tine, uneori ne e prea frica ca sa o primim. “De unde stii tu ca va fi bine?!” ne vine sa ii contrazicem.
    E bine sa ne recunoastem neputintw, sa o acceptam, sa ne o traim. Sa o plangem. E greu. Apoi avem multe scheme de aparare cu care ne identificam in multe situatii. Unele sunt bune, altele mai putin. Unele ne ridica, altele ne coboara. Dar suntem oameni, nu zei. In noianul asta de trairi on the rollercoaster, cred ca numai Dumnezeu ne poate ajuta cu adevarat sa razbim si sa ajungem la o liniste sufleteasca.
    🤗

  4. Monica

    Poate sunt putin pe langa subiect, dar te rog sa ma ajuti si pe mine cu un sfat. Baietelul meu are aproape 7 ani, clasa I, anul trecut l-am transferat la o alta scoala din cauza unor conflicte cu o fetita, conflicte pe care nu am reusit sa le gestionam nici noi, nici invatatoarea. Acum, la noua scoala, ii place mult de dna invatatoare, insa se plange mereu ca ai lui colegi de clasa nu il accepta, nu se joaca cu el, nu il baga in seama. El fiind mai sensibil, e foarte afectat, e trist din cauza asta. Am vorbit cu dna invatatoare, ea zice ca la scoala e vesel, si se joaca des cu ceilalti copii. Ma simt neputincioasa, nu stiu ce sa fac, ce sa cred, ma doare durerea lui. Sa il mut din nou nu cred ca e o solutie. Ajuta-ma te rog cu un sfat. Multumesc mult.

    • Alina

      Cred că trebuie să vă liniștiți, copii azi se ceartă mâine se împacă.Va înțeleg că va doare dar sunt copii. Al meu băiat ( 6 ani ) se supără foarte repede și pe copii și pe unele învățătoare și vine și se plânge din ‘n’ motive, banale mi se par mie, dar îl ascult, îl sfătuiesc cum pot, încerc să îl facă să înțeleagă că așa sunt relațiile între oameni uneori mai dificile alteori mai ușoare. Nu cred că soluția e să îl mutați, eventual sa găsiți un psiholog de copii care să îl ajute sa fie mai deschis.

  5. Monica

    Uitasem sa specific ca l-am transferat deja in martie, deci nu e nou la scoala.

  6. George

    Eu, al meu, mie, prea multe cuvinte care arată că noi, cei care citim suntem nişte spectatori de care, poate aveţi nevoie…
    George

  7. Cristina

    Offfff cât e de greu câteodată sa fim mai blânzi cu noi înșine, sa fim mai înțelegători și sa acceptam ca e in regula sa nu mai poți, sa obosești, sa fii epuizat și sa te opresti. E greu sa ne iertam neputința, oboseala intr-o lume care pare ca merge tot timpul in fast forward. Și e greu sa ții pasul cu tot ce se întâmpla in jurul nostru. Am vrea sa fim mai mult, sa putem mai mult, sa facem mai mult. Ne minunam mereu de alții care par ca fac mai mult, dar sper din toată inima ca doar ni se pare ca alții fac mai mult, ca pot mai mult și ca nu obosesc in veci! Offfff ce greu e câteodată!
    Mulțumesc ca ne arați ca ești ok ca și noi restul muritorilor 🙏

  8. Andreea

    Esti si tu doar un om, dar o data cu articolul asta ai devenit ‘omul meu’ (‘my person’), Ioana. Te citesc pe tine si ma vad si inteleg pe mine. Te-am placut de cand te-am descoperit, iar fiica mea cea mare iti adora cartile, cea mica o urmeaza si ea :-). Iti doresc multa putere si inspiratie, pt ca ce faci tu este absolut minunat, atat pt copiii nostri, cat si pt noi. Si cand nu mai poti, ia-ti tot timpul de care are nevoie sufletul tau, noi suntem aici, te iubim si te asteptam cuminti sa revii cu forte proaspete. Te imbratisez!

    • Printesa Urbana

      Multumesc, va imbratisez!

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *