Din cer au căzut trei mere (recomandare de carte)

Narine Abgarian, deținătoarea premiului Iasnaia Poliana 2016, este o scriitoare rusă de origine armeană. În 2020 a fost numită de The Guardian una dintre cele mai promițătoare autoare din lume. Bunicul ei a fost refugiat armean, multe dintre poveștile din cărțile ei provin din vechile lui povestiri și amintiri. Din cer au căzut trei mere este al cincilea roman scris de ea (publicat în 2o15), tradus în multe limbi din 2020 încolo și premiat.

Credit foto: Dmitry Rozhkov 

Despre el vreau să vă scriu și eu azi, pentru că mi-a plăcut tare mult!

Am văzut cartea recomandată în multe locuri, titlul m-a intrigat, despre ce să fie vorba oare, ce face cartea asta atât de iubită?

M-am gândit că cel mai bine e să pun aici câteva dintre paragrafele mele preferate din carte, care m-au făcut să zâmbesc și să plâng deodată. Cărțile care reușesc să facă asta și pentru care abia aștept seara fiecărei zile sunt printre cele mai mari bucurii ale mele!

Dar mai întâi, un pic despre firul epic.

E povestea semi-fantastică a unui sat de pe vârful unui munte, Maran, din Armenia. Puțini supraviețuiesc cutremurului, urmat de război și apoi de foamete, câteva familii de bătrâni, personaje fascinante, cu istorii pline de suferință, dar relatate atât de duios și cu un umor discret, respectuos, care nu încarcă, ci umple inima de duioșie și recunoștință pentru o poveste frumos scrisă. Sunt și personaje fantastice, cum este păunul alb, și personaje simpatice, cum e poștașul Mamikon, personaje înțelepte, personaje blestemate, personaje care salvează speranța și satul întreg, cum este Anatolia, personajul principal al romanului, care chiar de la prima pagină a cărții se pregătește să moară. Nu doar că nu moare, ci… Dar mai bine să citiți voi.

Nu e o carte tristă, dimpotrivă, să nu vă fie frică de ea. E foarte bine scrisă, o s-o savurați și-o să vă lase un gust dulceag la final, plus o moștenire de multe scene puternice multe și dense. O găsiți pe Libris aici.

Pun mai jos câteva fragmente din carte:

Vineri, imediat după amiază, când soarele, trecând de zenit, se rostogolea ceremonios spre marginea de apus a văii, Sevoianț Anatolia s-a întins să moară.
Înainte de a pleca pe lumea cealaltă, ea a udat temeinic grădina de zarzavat şi le-a dat găinilor ceva mai mult de mâncare, să nu stea lihnite – cine ştie când aveau să-i găsească vecinii trupul neînsufleţit?

Apoi a scos capacele de pe butoaiele cu apă de ploaie aflate sub jgheaburi, ca, în caz de vreo furtună neașteptată, șiroaiele de apă venite de sus să nu roadă fundația casei. Pe urmă a luat la rând poliţele din bucătărie, a adunat toate proviziile neterminate – străchini cu unt, brânză și miere, un codru de pâine și jumătate de găină fiartă – și le-a dus în pivnița răcoroasă. A scos din şifonier „veșmintele de înmormântare“: o rochie simplă de lână cu guleraș alb dedantelă, un şorț lung cu buzunarele brodate cu fir de mătase, pantofi cu talpă plată, șosete împletite (toată viața îi înghețaseră picioarele), lenjerie de corp spălată și călcată cu grijă, precum și mătăniile cu cruciuliță de argint ale străbunicii – Iasaman avea să ştie să i le pună în mână.

Se pregătea să se ridice în picioare, când deodată a auzit pași în camera vecină. Nici n-a apucat bine să se lase pe pernă și să se acopere cu plapuma că în ușă s-a auzit o bătaie ușoară.

– Anatolia? Sunt Vasili.

Anatolia s-a speriat. Pesemne că venise să-i dea vreo veste proastă.

-S-a întâmplat ceva? a întrebat ea.

Scârțâind, uşa s-a întredeschis ușor.

– Am bătut, am bătut, dar degeaba. Am dat ocol casei și am văzut geamul deschis. Te-am strigat, dar n-ai răspuns. Am hotărât să intru, că poate ai nevoie de ajutor.

Anatolia a oftat. Uite a cui chemare stăruitoare o readusese la viață. S-a ridicat în capul oaselor, și-a luat jacheta de pe spătarul unui scaun, a îmbrăcat-o, încheind-o la toți nasturii, apoi și-a trecut mâna prin păr, să-l aranjeze. A îndreptat plapuma în așa fel încât să acopere tor cearşaful.

– Intră, dacă tot ai venit.

Dincolo de uşă s-a auzit ceva foşnind. Apoi ambele canaturi s-au dat de perete, lăsând să intre tăişul ascuțit al unei coase. Uluită, Anatolia a privit în tăcere cum Vasili, străduindu-se să nu agațe dulapul cu albituri, întoarce coasa cu tăişul în jos şi o sprijină de perete. Apoi s-a întors spre ea, dând scurt din cap.

-Bună dimineața!

A înclinat si ea capul ca răspuns, fără să-şi ia ochii de la coasă.

-Eşti bolnavă? Vrei să mă duc să-ți aduc vreun leac de la lasaman? a întrebat-o Vasili.

Anatolia a clătinat din cap, mutându-și încet privirile asupra tălpilor musafirului. Intrând în casa, el se descălțase, și acum stătea în faţa ei în șosete desperecheate – una maro, cealaltă multicoloră, cu dungi albastre, galbene şi verzi. Vasili i-a urmărit privirea şi s-a fâstâcit. Mormăind un „le-am luat pe primele care mi-au căzut ]n mână“, s-a mutat de pe un picior pe celălalt, a dat să-şi bage mâinile mari în buzunarele pantalonilor, dar, nenimerind, le-a ascuns la spate. S-a încruntat.

Atunci, să plec?

– Păi de ce-ai venit? și-a recăpătat în sfârșit darul vorbirii Anatolia.

-Ţi-am adus cadou o coasă, a mormăit ruşinat Vasili şi, iritat de propria nehotărâre, a adăugat supărat: Şi voiam şi să te cer de nevastă.

Anatolia şi-a dat ochii peste cap.

(…)

Nu simțise niciodată față de el altceva decât o afecțiune prietenească și nu avea de gând să-l ia de bărbat. Dar nici nu-i venea să-l supere, uite-l cum stătea bosumflat, privind pe sub sprâncene cu ochii lui mari, ușor bulbucați, de culoarea scrumului, într-o tăcere îndurerată.

Neliniștit de lipsa răspunsului ei, fără să-și ia privirea încordată de pe chipul derutat al Anatoliei, Vasili se gândea că, dacă-l refuză, el se duce neîntârziat direct la vară-sa, la telegraf, și îi rupe spinarea, ca să nu-l mai îndemne la tot felul de prostii. Cum-necum, trăise acești trei ani de văduvie, tot cum-necum o să trăiască și mai departe. Trăiesc oamenii singuri și schilozi, și nu se mai plâng. Iar el, slavă Domnului, n-are de ce se plânge, are mâinile și picioarele la locul lor, și capul încă-i merge. Nu avea rost să mai tragă de timp – în ochii lui Vasili se adunaseră la propriu nori negri de furtună, așa că Anatolia s-a hotărât. La urma urmei, multă vreme n-o s-o mai ducă, măcar să n-o ţină de rău că-l refuzase. Adunându-și puterile, a zâmbit scurt şi a dat din cap.

– Adică da? a bălmăjit uluit Vasili.

– Da, a răspuns simplu Anatolia.

Vasili era zăpăcit. Plănuise cu grijă căi de ieșire în cazul că lucrurile aveau să meargă rău, dar, nu se ştie de ce, nu prevăzuse nici o reacţie pentru cazul în care răspunsul avea să fie afirmativ.

Se apleca pe fereastră până la brâu și o striga pe nevastă-sa:

– Şlapkanţ! Hei, Șlapkanţ! N-auzi, cu tine vorbesc? Șlapkanț lasaman!
– Ce tot vrei, Şalvaranţ Ovanes? răspundea supărată Iasaman.

Ovanes râdea.

Erau cel mai amuzant cuplu din sat.

Șlapkanț -adică din neamul lui Pălărie! – Iasaman și Şalvaranț- din neamul lui Şalvar – Ovanes.

Fiecare neam al Maranului avea porecla sa. Cel mai adesea, aceasta era nostimă ori caraghioasă, câteodată ironică, dar se întâmpla să fie și foarte jignitoare. Numele neamului depinde de faptele – bunesau rele – pe care le făcuse omul, a cărui poreclă era trecută și urmașilor săi.

Străbunicul lui Iasaman, de pildă, în tinerețe își vizita deseori vărul, actor important la unul din teatrele academice din vale. Acesta îl ducea la spectacole, îi făcea cunoștință cu viața mondenă, îl învățasă se îmbrace. Odată, străbunicul s-a întors din vale purtând pe cap ceva nemaivăzut și chiar provocator, în opinia locuitorilor Maranului. Întrebat ce e aia, el a răspuns sfidător: „O șlapkä!“ Așa l-au poreclit Șlapkă, iar pe urmașii lui, Şlapkanț.

Cât despre numele neamului Şalvaranț, aici era o cu totul altă poveste. Bunicul lui Ovanes s-a pregătit să plece în războiul mondial ca la serbare. Și-a răsucit mustățile, și-a tras căciula mițoasă pe frunte, și-a pus cruciş două cartușiere, a îmbrăcat niște pantaloni noi, scumpi. De fapt, n-a mai apucat să ajungă la regiment – a nimerit într-un bombardament. O bucată de șrapnel l-a rănit la picior mai jos de genunchi, rana s-a dovedit a fi atât de gravă, încât a fost nevoie să i se amputeze o parte din talpă, iar când s-a vindecat, a fost demobilizat și trimis acasă. La spital, bunicul lui Ovanes își făcea sânge rău nu pentru piciorul mutilat, ci pentru pantalonii cei noi, pe care fusese nevoit să-i arunce. „Şalvars, şalvars”, se jeluia el surorilor medicale și medicilor. De aceea a fost poreclit Şalvar, și toți urmașii lui, Şalvaranț.

Prin sat se glumea că Iasaman şi Ovanes se completează unul pe altul ca obiecte de îmbrăcăminte. Lui Ovanes tare îi plăcea s-o tachinezelui şi deseori nu-i folosea prenumele, ci o striga doar Şlapkanț. lasaman, firește, nu-i rămânea datoare și-i amintea pe loc bărbatului ei istoria ghinionistului său bunic, care reuşise să rămână invalid fără să lupte în război nici măcar un minut.

1 Comment

  1. Ka

    Multumesc, am comandat-o azi, am vazut un preview in engleza cu primele pagini si m-a cucerit. Nu am citit fragmentul din carte de aici fiindca vreau sa il citesc cand ajung la pagina respectiva in carte. Dar cartea aceasta ma cauta, asa simt eu.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *