Un gând despre telefoane la școală

Luni la curs, timp ce proful ne explica excepțiile de la forma de plural cu –en, mi-am dat seama că mă mănâncă degetele să verific telefonul. Publicasem un articol și eram curioasă de reacțiile voastre, în plus aveam și multe mesaje pe whatsapp, nu am notificări și nici preview, dar se albăstrește chenarul telefonului  când intră mesaje undeva.

Încercam să mă concentrez la plural, dar până n-am băgat telefonul sub masă să-l verific, nu am avut pace și nici n-am putut fi atentă.

Iar eu sunt adult. Cel puțin teoretic, cortexul meu prefrontal, cel responsabil cu controlarea impulsurilor, cu autocontrolul și raționamentele, este complet matur.

Mai mult, de aproape un deceniu lucrez cu mine pe zona de prezență, conștiență, analiză a impulsurilor, respirație, control al reacțiilor, nu mă mai reped ca găina la mărgele când ceva mă ispitește.

Cu toate astea, mi-a fost greu în cele trei ore de curs să nu verific telefonul de cinci ori.

Azi îl pun în rucsac și îl las la cuier.

Ce voiam să zic e: dacă mie, adult conștient, îmi e atât de greu să gestionez această dependență de dopamina pe care mi-o dă secunda aceea în care deblochez ecranul telefonului, cum o fi pentru un copil de 6, 8, 10, 12 ani, când cortexul lor prefrontal e imatur (abia după 25 de ani putem vorbi de dezvoltarea lui completă), ceea ce înseamnă că ei nu-și pot gestiona decât parțial impulsurile, iar capacitatea lor de auto-control e încă foarte redusă?

Oare nu așteptăm prea mult de la ei? Le dăm un obiect care creează dependență instant, apoi așteptăm de la ei să facă ce nici noi, cu tot creierul nostru adult, nu putem?

E doar un gând.

În aceeași direcție a fost și discuția live de aseară cu Andreea Neagu, psiholog de copii, care spune că ea și colegii ei terapeuți sunt asaltați în cabinete de copii tot mai mici care se automutilează, suferă de depresie, anxietate, tulburări alimentare pe fondul consumului de social media. Îl vedeți aici.

Adevărul e că experimentăm ceva complet nou pentru omenire, nimeni înaintea noastră și a copiilor noștri nu a mai trecut prin așa ceva, să știm ce efecte sunt pe termen mediu și lung.

Dacă au telefoane, poate e mai bine ca învățătoarea/diriginta să nu permită accesul la ele în timpul orelor. Să le oferim mereu alternative plăcute afară, în natură, cu noi sau cu prietenii, sport, ateliere, cât mai multe lucruri practice cu degetele, ochii și mintea, fără ecrane…

Cred că cel mai bine e să abordăm situația cu precauție, pas cu pas.

Scriu asta din autobuz în drum spre școală, pentru că nu mă pot abține. Deh…

6 Comments

  1. Lia

    In afară de exemplul personal nu văd ce altceva ar putea ajuta, ei vor face ce văd in jur, indiferent de ce le spunem noi, mai ales dacă le spunem să lase telefonul, dar pe noi ne văd des cu telefonul in mână. Cât sunt mici putem controla accesul lor la orice (dulciuri, la noi acasă aici e beleaua, telefoane, anturaj, etc.) uneori însă acest control vine cu un preț in relația cu ei, cu atât mai mult dacă sunt singurii „oropsiți” dintre colegii lor. Da, putem alege o școală care nu permite accesul cu telefoane (noi asta am căutat si găsit, deși ai noștri au si telefoane si autocontrol in a le folosi) dar in parc sau oriunde tot vor da peste copii si, mai ales, părinți lipiți de telefoane. Ce vor înțelege ei? Ce le spunem? Ca o paranteză, mi se pare mult mai greu de explicat unui copil de ce unii nu scot nasul din telefon nici când trec strada decât de ce se țin doi tipi de mână. Dependența lor de telefon, la fel ca toate comportamentele lor greșite, nu face decât să o oglindeasca pe a noastră. La adulții din jur (din fericire nu si la copii) am observat o goană după multitasking si eficienta dusă la extrem, practic nicio activitate nu mai e făcută doar ea singură, mersul in parc e combinat cu ascultat diverse la căști (sau fără căști, la cei certați cu bunele maniere), la fel si șofatul, gătitul, chiar si munca la birou. Mi se pare paradoxal faptul ca suntem atât de fugăriți in ceea ce, cel puțin la prima vedere, pare cea mai ușoară perioadă a omenirii. Nu știu cum, dar ai mei aveau timp, deși tot 8 ore lucrau, rufele si vasele se spalau la mână, mâncarea se gătea exclusiv in casă si totuși era timp, nu era senzația asta pe care o văd in jur de fugareala continuă, posibil ca asta să se datoreze tehnologiei. La copii observ că orice ar face sunt 100% acolo, că merg, ca aleargă, că joacă un joc, fie el si pe telefon, nu se împrăștie într-o mie de zări,tocmai pentru ca nu obsesia asta pentru eficientă, pot sta să se uite in zare fără să se mustre ca nu ascultă si o carte in acest timp.

    • Ariadna

      Cred ca parintii nostri aveau timp sa spele la mana si sa gateasca exclusiv in casa pentru ca pe atunci nu existau cablu TV, Internet, telefoane mobile, retele de socializare, stiri peste stiri (nenumarate) etc.
      Practic … nu aveau atat de multe tentatii de a se risipi in activitati inutile ca sa fie apoi nevoiti sa faca mai multe deodata, pe repede inainte.

  2. ADINA

    Un astfel de articol este bine venit mai ales ca recunoasterea provocarilor pe care tehnologia le are pentru noi ne face bine noua si mai ales cand vrem sa ii invatam pe copii nostri sa faca fata cu brio acelorasi provocari. Copii tai vor fi mandri de tine cand vor citi acest articol mai devreme sau mai tarziu.

  3. Ariadna

    Chiar am scris despre asta azi, intr-un mesaj de la un alt articol, inainte sa-l citesc pe acesta (imi deschisesem cateva articole in mai multe tab-uri din browser)
    In mod clar tehnologia ii afecteaza pe copiii nostri, e destul sa-i observam si ne vom da seama de asta. Nu suntem experti in domeniul psihologiei, dar suntem experti in copiii nostri pentru ca-i cunoastem si-i simtim mai bine decat oricine.

  4. Copilul face ce vede. Nu avem tv, luat telefon la aproape 12 ani si acces limitat ca timp. Decizia mea e pur si simplu overprotective, pt ca am avut colegi de facultate cu probleme de psihiatrie datorita accesului prea mult la ecrane, am vazut copil de 15 ani ce a ajuns internat la psihiatrie, e o plaga a copiilor ce nu se mai pot concentra in a citi o carte sau sta in banca toata ora etc. E drept ca am si vecina psihiatru in domeniu adolescentilor si tinerilor …
    Mi-a zis copilul ca sunt stricta? da. Si apoi mi-a zis ca si alti parinti sunt asa, ba chiar ca are colegi care nu au acces deloc in timpul sapt la ecrane. I-a impactat dezvoltarea? nu -la 8 ani cand am luat prima tableta a invatat in cateva zilesa o foloseasca. I-a impactat viata sociala? nu -iese cu copiii la coltul blocului, iese duminica cu colege, vin impreuna pe jos de la scoala.
    Vom vedea cum e pana la sf liceului, abia l-a inceput…

  5. John

    Citind mi-am adus aminte de un clip cu un comediant britanic care a renuntat la fumat.
    Si spunea ca nu poate sa fie destul de ipocrit sa le spuna copiilor sa nu fumeze in timp ce el ar fuma. Asta chipurile l-ar fi convins sa se lase.
    Las aici videoclipul: https://youtu.be/7FweG226aiw?t=345 (puteti sa va uitati la el intreg, dar ce am share-uit e episodul cu familia)
    Ideea e ca este destul de greu sa ceri copiilor ceva la care noi insine suntem deficitari.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.