Trebuia să se vadă Rijksmuseum în spate, dar nu contează că nu se vede. Ne vedem noi două.
De atâția ani, doar noi două.
Mulți ani mai mult ne-am căutat decât ne-am găsit. Am vorbit limbi diferite, fiecare în căutarea iubirii și acceptării celeilalte.
Mulți ani n-am înțeles furia ei când nu făceam ce-mi cere. Am acuzat-o inconștient de plecarea lui tata. M-am supărat pe ea când s-a îmbolnăvit și am crezut, mulți ani, că o să rămân și fără ea.
Mulți ani am așteptat lucruri nenumite, în timp ce ea-mi oferea iubire altfel decât o voiam eu, așa cum o primise și ea de la părinții ei.
Între timp s-au dus pe rând bunicii și tata, copiii mei au tot crescut, și am rămas noi două.
Iar eu am vrut să repar, știam că și ea vrea, dar nu știe cum. Am început să lucrez cu asta în terapie, să renunț la poveștile din capul meu, cele care-mi spuneau că ea nu m-a iubit în copilărie, că n-a fost acolo. Am săpat mai adânc și după ale scenarii, alte posibilități, și am ajuns într-un loc în care nu am mai avut nevoie de dovezi din trecut. Am avut nevoie doar să fiu aici, în prezent, unde e și ea, dornică să fim bine.
A făcut și ea lucruri în paralel, n-a stat. Nu știu exact ce, cred că cel mai mult s-a deschis și m-a văzut. A citit ce am scris aici, a ascultat ce am spus în diverse interviuri, a stat cu ea și a făcut pași spre mine în timp ce și eu făceam pași spre ea.
Declicul major a fost în noaptea zilei în care am făcut 40 de ani și ea era la noi în vizită. Mi-a venit s-o întreb despre mine mică, despre cum eram, despre ce a simțit atunci pentru mine, cum m-a îngrijit, ce făcea când plângeam, dacă mă lua cu ea în pat, dacă adormea cu mine lipită de ea.
A fost liniștitor pentru mine să aud că bebelușa Ioana a fost iubită de mama ei. Și mă bucur că am auzit asta de la ea și că nu m-am lăsat prinsă în scenariile mele de neiubire.
E mult mai bine acum.
Tot ne vine greu uneori, mai avem nevoie de timp împreună, dar suntem pe un drum bun, frumos, unduitor, printre dealuri întomnate, cu miros de brad și iarbă între noi, ne plimbăm și explorăm împreună.
Zilele astea suntem iar împreună după opt luni în care nu ne-am văzut. Opt luni am vorbit doar la telefon, mai un video call, mai un link, o poză. Ea pe un continent, eu pe altul. Fusuri orare diferite, ea abia trezită din somn, eu la miezul zilei, numărând săptămânile până o să ne vedem.
Ieri am fost în Amsterdam la plimbare. Am mers împreună la un brain massage, la House of Rituals. Am băut ceai, am vorbit, ne-am întins fiecare în capsula ei, cu păturica pe picioare și căștile pe urechi, am ațipit amândouă. Acasă dormeai mai ieftin, mi-a zis bărbatul.
Dar n-a fost despre asta, a fost despre noi, fetele. Am mers la cafea, am făcut poze pe poduri, ne-am cumpărat bluze și șosete la reducere.
Apoi am alergat la metrou să mergem să luăm copiii de la școală.
Gătim împreună, ea îmi face cafeaua și eu ei.
Sper să ne mai lase timpul niște ani, să apucăm să ne fim mamă și fiică așa cum avem nevoie.
Mă bucur pentru voi! Ani frumoși împreună!
ce bine ca ai realizat toate astea cand inca o mai aveai langa tine …. eu mi-am dat seama prea tarziu…cand deja eram singura…. :)))
dar intr-un fel m-a ajutat ce ai scris , pentru ca mi-am dat si eu seama , ca orice mama isi iubeste copilul intr-un fel unic pe care unii il simt si il inteleg , altii nu….
Va doresc sa aveti cat mai multi ani de acum inainte sa va redescoperiti, sa fiti ‘mama si fiica’ impreuna intr-o maniera care sa va implineasca pe amandoua!
Ce cauta mama ta in SUA la batranete? S-a trezit si ea sa emigreze la spartul targului?
De fapt, si-a vizitat sora care locuieste in US de multi ani.
Putea sa fie in concediu. Copii ei sunt mari, cred ca a are dreptul sa se plimbe. Mai sunt oameni in varsta care se mai duc la conferinte se tin activi in domeniul lor ( multi profesori universitari, doctori , etc)
Hai sa nu judecam batranii ca batranetea se ia.
Citind, am plans. Parca este povestea mea si a mamei mele. Acelasi lucru il incerc si eu, de putin timp, in terapie. Sper sa reusesc. Imi doresc sa reusesc. Cumva, este reconfortant sa aud povesti similare, care au reusit, intr-un fel.
Si mai sper si imi doresc exact acelasi lucru: „să ne mai lase timpul niște ani, să apucăm să ne fim mamă și fiică așa cum avem nevoie”.
Multumesc!
N. mi se pare total deplasat comentariul tau. Zau asa, ce cauti tu pe blog-ul asta? S-au terminat articolele pe Libertatea.ro?
good one! 🙂
Parca scrii despre mine…asa am fost si eu cu mama ani la rand….f putine momente de bine care mi le aduc aminte, insa pt noi nu mai exista ” sa ne mai lase timpul niste ani, sa apucam sa ne fim mama si fiica asa cum avem nevoie” 🙁
3 aspecte de remarcat în povestea ta, care o fac greu de copiat în alte familii:
– ai acuzat-o inconștient de plecarea tatălui; în alt context, cu alte personaje, ar fi fost loc de acuze gen „a stat toată viața cu xxx în casă” (unde xxx poate fi „nebunul”, „bețivul”, „afemeiatul” etc). Ce vreau să spun e că nu există vreo variantă bună, dar e posibil ca dispariția bărbatului din casă să vă fi apropiat mai mult decât ar fi fost posibil într-o familie rămasă intactă.
– prezența unei surori (mătuși) emigrată sau expusă la alt mediu socio-cultural. Să fim serioși, nu ajungi să descoperi că trebuie să-i spui copilului tău „te iubesc” sau să ai vreun „self reflection” legat de acțiunile tale ca părinte doar din știrile de la ora 5 sau din emisiuni precum cea discutată acum câteva zile. „Cheia schimbării” poate fi prin sfaturile primite de la sora emigrată.
– faptul că mama ta a făcut eforturi la rândul ei pentru a ajunge pe o „frecvență emoțională comună” cu tine. Prea puțini oameni trecuți de 60-70 de ani sunt capabili de așa ceva, sau chiar dacă fac niște pași, nu merg până la capăt și doar cresc confuzia copiilor, în prezent adulți de 30-40 de ani.
Mama are 70 de ani si niciodata nu am fost atat de distantate, si nu vorbesc aici de distanta geografica, ci de cea dintre sufletele noastre. De cate ori vorbim (doar eu o sun), nu o aud niciodata sa ma intrebe cum sunt, sa ma asculte cum poate am si eu temeri si probleme, dorinte, etc. Totul este despre ea, despre problemele ei, despre ce vrea ea si unde vrea ea sa mergem in vacanta (eu fiind cea de la care se asteapta sa plateasca). Incep sa ma simt folosita si tolerata. Stiu ca va veni momentul in care voi regreta toate astea si imi vor lipsi, dar in acelasi timp imi doresc sa simt ca exist si eu.
Ce frumos scrii Ioana, cu sufletul. Esti autorul nr.1 in casa noastra, iar relatia pe care o am cu fiul meu este mult inteleasa si imbunatatita datorita lucrurilor pe care le faci si le spui. Plang si rad cu tine impreuna, ori de cate ori te citesc. Ca si azi. In copilarie si apoi mai tarziu, am suferit si eu de raceala emotionala a mamei mele si mi-am dat seama ca nu am inteles-o si nu am iertat-o mult timp. Dupa ce am decis sa fac pasi spre ea, lucrurile s-au asezat si relatia este acum frumoasa, chiar implinita as zice. Binecuvantarea a fost ca Dumnezeu s-a îndurat la timp de mine. Sa fiti fericite si sanatoase caci tot ceea ce ai investit in relatie iti va tine de cald cand va veni momentul!
Mă bucur tare pentru voi! Cu puțin timp în urmă, îmi priveam mama cu atâta drag ,simțeam efectiv, cum rog și eu timpul să fie bun cu noi ?
De-abia dupa ce am inceput si eu vindecarea ranilor din trecut, am reusit sa-mi recuperez mama, chiar daca mama mea nu s-a schimbat, a fost suficient sa ma schimb eu (atitudinea mea fata de ea si perspectiva din care o vad), astfel ca dupa ce am schimbat practic modul in care ma raportez la ea (am inceput sa o vad ca pe o prietena cu care-mi doresc sa fac lucruri de neuitat), in cele din urma s-a schimbat si ea! Am incurajat-o apoi cand a inceput sa fie mai deschisa, sa participe la conferinte pe suniectul Trauma, si este foarte incantata si dornica sa afle mai mult!