Furia e furtună: scurtă, dar cu potențial de distrugere mare. Cum n-o las să ne strice?

Pe drum dinspre aeroport, mă furnicau brațele. Abia așteptam să-i strâng în brațe, să-i aud, să le adulmec creștetele capului.

Am nevoie de timpul meu, de munca mea, de pauză cu mine, mă bucur de ceilalți oameni, de liniște, de libertatea de a mă gândi doar la mine pentru câteva ore, dar când revin, sunt flămândă, nevoiașă, am mult de dat și ei mereu știu să primească.
Stăm înghesuiți, unul de-a stânga mea, altul de-a dreapta. După două zile departe, parc-au crescut, s-au mai schimbat un pic, vorbesc amândoi în același timp, nu procesez nimic în afară de ce simt.

Locul acesta cald, aglomerat, de mamă, care e uneori inundat de gânduri, frici și griji, alteori e senin și calm.

M-am trezit zicându-le:

-Știți că eu sunt mereu aici pentru voi, da?

-Da, mami, știm, ochi dați peste cap, pufneli, mă lași, tu cu chestiile tale de mamă, ascultă aici ce mi s-a întâmplat…

-Nu, nu zic doar așa, chestii de mamă, chiar sunt aici și voi fi aici mereu, în fiecare zi.

Când o să aveți nevoie de mine să vă ascult, sunt aici.

Să vă alin orice durere, orice frică, nu știu dacă o să-mi iasă, dar sigur o să încerc.

Și când n-o să aveți nevoie de mine, tot aici o să fiu.

Poate o să fac ceva ce e important pentru mine, dar sunt aici, la o întindere de braț.

Sunt aici când cineva, oricine, chiar și eu, vă greșește.

Și nu e ceva ce fac pentru că nu am de ales. Am de ales, și aleg în fiecare zi la fel.

Aleg să rămân aici, să fiu un reper, o insulă, un far. Vreau ca ei să știe cum arată o relație sănătoasă, iubirea, încrederea, susținerea, să vadă și greșeala, și repararea ei, să ne certăm, dar într-un spațiu cu cât mai puțină durere, să înțelegem despre celălalt ce ne arată conflictul, să ținem minte lucrurile învățate, să ne abținem, să respirăm în loc să ne descărcăm peste celălalt.

Sunt aici, rămân aici și când îmi vine să fug, să spun, să strig, să sfărâm. Mă gândesc mereu la cel mai important lucru: noi, relația noastră, care uneori e scuturată de furtună, dar eu știu că e doar pentru scurt timp, că trebuie doar să rezist câteva minute fără să fac pagube, și emoția puternică, fulgerul va trece, și după el ne vom regăsi uzi, dar tot noi. Merită pentru o furtună de două minute să dinamitez tot ce am construit, tot ce am putea avea?

Acesta e catargul meu. De asta mă țin când vine furtuna. Relația noastră e cea mai importantă. Ca să n-o ia furtuna și să dea cu ea de pământ, trebuie să rămân pe loc și să respir cu ochii închiși de câteva ori.

Uneori o văd venind de departe pe furtuna asta și reușesc să navighez departe de ea.
Alteori, când nu am dormit destul sau am lucrat prea mult, nu sunt atentă și mă lovește din plin. E ca un animal sălbatic, mă tem de ea, dar vreau și să mă lupt cu ea, iar dacă mă lupt, devin parte din furtună, strig și rănesc, trântesc și stric, iar copiii sunt singuri în furtună. Nu mai sunt cu ei, mereu lângă ei, sunt împotriva lor, le fac rău, nu vreau asta, știu cât de distructiv e, s-a întâmplat, după ce furtuna trece, eu mă înec într-o mare de vinovăție din care nici nu reușesc să ies bine până la următoarea furtună și catargul e tot mai greu de apucat și de ținut.

Așa că nu mă las. Mă țin bine, mă uit în zare, suntem bine, suntem aici, ne uităm unii la alții, las telefonul și mă uit în ochii căprui ai copiilor mei, care mă sorb din priviri, au nevoie să-i văd, să-i aud fără gânduri fugare la altceva.

Sunt aici pentru că aleg în fiecare zi să fiu aici conștientă, cu totul. Furtunile sunt doar atât: gălăgie, descărcare trecătoare. Noi suntem restul: marea, țărmul, cerul senin. Nu ne clintim.

Photo by Johannes Plenio: https://www.pexels.com/photo/island-during-golden-hour-and-upcoming-storm-1118873/

Printesa Urbana
Printesa Urbana

Scriu de cînd mă știu. Scriu și cît mă joc cu copiii, și sub duș, și în somn scriu. Scriu despre mine pentru mine. Și sper că ce scriu pentru mine să fie de folos și altora. Unii s-au născut să cînte, alții să facă poezii sau să frămînte pîine. Eu m-am născut să scriu declarații de dragoste copiilor mei și vieții noastre pline.

Articole: 4174

10 comentarii

  1. Toate trecem prin asta și ei ne înțeleg, mai ales dacă mai și vorbim cu ei . E bine să vadă că suntem umani în primul rând și nu avem pretenția să spună că suntem perfecte.
    Băiatul meu ma tot atingea*. Că eu nu reușesc să învăț limba neerlandeza, ca dorm….
    Azi am izbucnit* și m-am luat de el. Nu voiam asta dar cumva m-a obligat. În afară de faptul ca nu-i frumos sa spui asta nimănui pentru ca riști să ranesti, am destule motive sa fiu așa. O operație la cap în urma cu 6 ani, pastile pentru ceva sechele premergătoare operației care induc somnolență, lipsa memoriei și altele . Am mers la cursul de limbă pentru ca sincer m-am simțit copleșită de cata atenție am primit intr-o țară străină și am vrut să fiu un exemplu pentru el , sa-i arat ca nu ma las copleșită. Sincer mi se pare foarte greu. Ma bucur ca sunt lângă el chiar și așa defectă * și vreau sa aprecieze. A fost un pic de furtună dar a trecut.
    Ar fi trebuit sa procedez altfel? Voi ce ați fi făcut? Copilul are 14 ani iar eu 52.

    • Cat te inteleg…
      Cand fiul meu a intrat la liceu, a inceput sa ne (pe noi, parintii) critice din ce in ce mai mult.
      Si eu traiesc intr-o tara cu o cultura diferita si nu stapanesc limba (desi ma descurc mai bine decat multi straini).
      Nu mi-a picat bine cum ne trata. La inceput am tratat-o ca pe o gluma, dupa un timp l-am impuns si eu de cateva ori. Dar nu mi-a placut cum m-am simtit dupa. Si am inceput sa vorbesc cu el/in prezenta lui despre problemele pe care le intimpin eu si ce fac sa le depasesc, asta se pare ca l-a ajutat sa depaseasca faza. Si de atunci chiar fac tot posibilul sa expun probleme, situatii dezavantajoase in care sintem pusi, si ce putem sa facem noi in situatiile respective.
      Cred ca atunci cand ne critica, fiul meu se identifica cu noi si isi exprima de fapt nemultumirea cu el insusi. Pentru ca nu cred ca intentia lui era sa ne raneasca.

    • Nu am inteles daca am voie sau nu (dar, ca la noi – daca nu spune nimeni nu, probabil ca da).

    • Iar s-a dus, nu stiu ce tot fac.
      Cred ca ar trebui sa intelegem in primul rand ca am fost exaaaact la fel.
      Nu au importanta motivele sau cat de agresivi am fost cu aceasta atitudine (unii mai mult, altii doar au gandit), dar am fost.
      Mereu parintii au fost catalogati minim „demodati”, daca nu mai rau.
      Nici macar nu este necesar sa ne scuzam sau sa cautam explicatii: de ce suntem considerati asa?
      Va spun eu: avem experienta de viata, suntem mai intelepti si as putea continua la infinit, dar nu are rost. Ei nu pot intelege cum functioneaza asta, asa ca…
      Vorba aia: da-i romanului mintea de pe urma, nu-i chiar inventata de prosti.
      Ati vazut vreodata vreun copil mai matur decat varsta lui? Eu da. Nu e chiar situatia ideala.
      Toate lucrurile trebuie sa intample la momentul lor. Inainte sau dupa, nu e bine.
      Parinti vom fi pana murim, si o „facem pe-a parintii” fara nici o asteptare.
      Cand au fost mici am avut de facut ceva.
      La adolescenta, mai greu, dar nu imposibil (vad ca tanarul are 14 ani).
      Copilarie + adolescenta e destul de usor per total (proprie experienta): nu trebuie decat sa-l lasi „sa creasca”, dar sa fie constient ca are „laserul pe el”.
      Derapaje vor fi (de abia daca nu sunt, devine periculoasa situatia – ceva se ascunde/se mascheaza, si asta iti denatureaza imaginea de ansamblu, iti limiteaza parghiile de corectie, daca este necesar – aici daca vreti apar surprizele – Doaamne, era un inger de copil, cum de?).
      Cum il tii cat de cat pe drum, depinde de fiecare caz in parte (si nu vorbesc de cum este parintele).
      Unii copii/adolescenti sunt mai incapatanati/mandri, altii sunt mai maleabili, mai comozi sau mai fricosi.
      Fiecare stie ce are in curte, deci va face ce si cum trebuie (testarea metodelor cu blandete, discretie si diplomatie – vezi ce merge, fara a starni o furtuna. Uneori trebuie schimbata metoda din mers – copilul creste, ne adaptam dupa el).
      Cam abstract ce am scris aici, dar pot dezvolta daca este necesar.

    • Ma bucur ca ai scris, detaliile sunt importante.
      Pe mine una ma intereseaza mult perspectiva unui tata, deci daca vrei, te invit la un articol intreg. Tu scrii si eu public.

  2. Fata noastră e in Danemarca din 2010, a participat la eveniment, felicitări, ne-a spus ca a fost emoționant!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *