Mergem mai departe cu seria despre depresie și anxietate. De data avem mărturia unei femei adulte care și-a pierdut tatăl.
Întreaga serie e aici.
Bună, Ioana,
Deși până acum nu m-am luptat eu direct cu depresia, tata a trecut prin asta în ultimii ani; a fost diagnosticat în pandemie, la început de 2020, deși acum, uitându-mă în urmă, îmi dau seama că suferea de asta de mult timp.
A ajuns la medic cu amețeli și alte simptome fizice, a trecut prin repetate investigații amănunțite și câteva diagnostice – Alzeihmer, demență, degradare neuronală etc. Tratamentele primite nu-l ajutau deloc, ba mai tare îi adanceau depresia de care în momentul ăla nu știam prea mult. Ajunsese să nu se mai ridice din pat decât după prânz, să nu suporte lumina, să nu mai vorbească cu nimeni… manifestări clasice ale bolii.
Într-un final a ajuns la un medic care i-a identificat depresia cronică și l-a pus pe medicație adecvată. Ușor-ușor în decurs de câteva luni a început să se simtă mai bine, mai în putere, mama era foarte optimistă și bucuroasă să-l vadă așa, începuse să vorbească cu mine pe what’s up. Cum aveam însă să aflu mai târziu, asta e un moment greu în procesul asta, momentul în care i-a revenit o parte din putere cu care s-a sinucis vara trecută.
Depresia se simte greu de cei din jur, de la neputință la frustrare, de la „De ce nu pot să-l ajut să fie mai bine” la „Dă-te jos din pat că poți…”. Și să asiști la asta de departe vine cu și mai mult greu…
Micile reușite – de genul ieșit afară la o plimbare, sau trezit înainte de 12, luat un prânz sau un mic dejun împreună – par uneori ca semne ale revenirii, ale vindecării; de multe ori însă nu sunt. De multe ori sunt doar momente de care ar trebui să știm să ne bucurăm fără alte așteptări.
Gândurile de genul „puteam oare să fac eu ceva” sunt la ordinea zilei în depresie, să nu înțelegi de ce nu se comportă ca un om „normal” atunci când fizic nu e nicio problemă vizibilă e la fel de prezent. Însă cred că cel mai mult doare neputința, să vezi că oricâtă iubire, atenție, grijă îi dai nu-l ajută să fie mai bine. Tot ce poți să faci este să stai cu persoana dragă în negrul ei, atât cât îți permite…
Aș vrea să recomand celor care au oameni dragi cu depresie cartea asta: „Demonul amiezii”, de Andrew Solomon – pe mine m-a ajutat enorm să înțeleg o parte din de ce-ul din spatele gestului lui și să mă împac cu asta, atât cât pot acum.
Am trecut si eu prin asta, cu mama mea, in urma cu un an si jumatate. Depresia ei, pentru mine si tatal meu, a fost cumplita, ea nu accepta nici un fel de ajutor, nu dorea sa mearga la psihiatru sau la psiholog, nu dorea tratamente, nu dorea mers la duhovnic nimic nimic. Multa vreme nici nu a acceptat ca este depresie, credea ca sufera de orice alte afectiuni bizare, cauta pe internet explicatii insa nu dorea sa mearga la spital nici pentru investigatiile de rutina. Exact ca in articolul de mai sus, dupa 2 luni in care ajunsese sa nu mai iasa din casa si abia sa se ridice din pat, m-a sunat sa iau legatura urgent cu psihiatrul pentru ca doreste sa accepte tratament. La o saptamana de tratament cand noi credeam ca e mai bine, iesise din casa in sfarsit, fusese si ziua ei, am mers cu totii la ea, am primit telefonul de la politie care ma anunta vestea cumplita, ca si-a pus capat zilelor. Este ceva ce inca imi este greu sa inteleg, sa accept, lupt in fiecare zi cu aceste ganduri. Nu stiu ce anume a determinat declansarea depresiei iar cel mai mult si mai mult ma macina ca nu stiu cum am fi putut sa o convingem mai mult ca are nevoie de ajutor si sa o fi putut salva.
Anul trecut am trecut si eu printr o depresie am stat 10 zile intru Spital.Sunt pe drumul cel bun cu multa vointa .
Buna dragelor.Cunosc pe pielea mea…Sunt sotie, sunt mana, sunt încă tânăra dar știu și ce e depresia.Frica mă ține încă în viață, frică de suferință fiului meu in primul rand.
dar e tare greu, in fiecare zi aproape te gândești că nu meriti sa fii iubit, sa fii privit, in alte zile te gândești la opusul.Si cel mai dureros nu te iubești pe tine, nu știi să te iubești sa te accepți, și nu nu accepți ajutor…
Sunt multe de spus.Dar nu e ușor și cred că pt fiecare din noi, este diferit.
Al meu a „plecat” în 2003, la fix 1 lună de cand implinisem 18 ani. O viață de om a trecut de atunci. Ce pot spune e ca nu mai doare dar simt încă nedreptatea de a-l pierde asa de devreme și în felul ăsta.
Legat de depresie, pt barbati, sprijinul din partea familiei si societatii e spre inexistent si minimal chiar cu cele mai bune intentii. Din pacate membrii familiei nu stiu si nu au mijloace prin care sa ajute. Gen cate sotii ar fi disponibile sa se mute impreuna cu familia in cateva saptamani, in alta tara, in alt continent? Nu neaparat ca e suficient sau ca functioneaza intodeauna, dar cam asta e nivelul de ajutor necesar. Profesional psihologii au o problema similara. Terapia e construita si testata pt femei, avand subiecti de test studenti si pacienti femei. Deci functioneaza foarte rar pt barbati. Psihiatrii au alta problema – suicidul imediat dupa inceperea tratamentului, e o problema comuna si e o perioada foarte grea, cand barbatii au energia si focusul sa actioneze dar nu sunt destul de bine incat sa faca altceva.. De obicei familia nici nu isi da seama ca barbatii sunt praf. Rad, lucreaza.. doar ca nu mai fac sport, parca nu au mai mers la munte sau au amanat un pic sa schimbe becul ala. Povestiti cu tinerii din vreme sa vorbeasca cu alti barbati cand vor avea probleme. Si sa se astepte ca vor avea sigur probleme prin adolescenta, pe la 40’ish..si pe la 60. Pe cand o femeie isi vopseste parul un barbat se gandeste sa se sinucida.
te rog, adaugi numele unui articol doua dintr-un jurnal academic de incredere din domeniu care mentioneaza ca practica psihologiri clinice/ psihiatriei se centreaza doar pe femei?
Suportul emotional si din toate punctele de vedere depinde de dinamica si functionalitatea familiei, nu doar de genul persoanei afectate de depresie si mai depinde si de educatia pe aceasta tema.