Cât de mult poate plânge un copil de doi ani în primele zile de creșă?

Sunt în a șaptea zi de acomodare cu Ivan la grădiniță. Stau pe jos pe un hol, ca să deranjez cât mai puțin copiii și educatorii. Ivan e în clasă cu colegii lui, două etaje mai sus. N-a mai ieșit să mă caute din a treia zi, e prins cu copiii, cu materialele, cu activitățile lor. Încerc să lucrez cu laptopul urcat pe genunchi, sprijinită de perete.

Doi copii de la grupa mică plâng atât de mult și de tare încât sunt în pragul unei crize de hipoglicemie (eu, sper că nu și ei). Mi se rupe sufletul. Se opresc din plâns doar ca să suspine.

Plâng încontinuu de la ora 9 până după ora 13.30, când plecăm noi. Când ne urcăm în mașină, ei sunt storși de atâta plâns. Dar plâng în continuare.

Spun încontinuu mami, maaami, mami. Nu-i văd, eu stau pe hol, ei sunt în săli, dar aud încercările inutile ale educatorilor și asistenților de a-i consola. Nu vor să mănânce, nu vor să se joace, nu vor la alți copii, nu pot fi amăgiți, amânați, păcăliți. Ei vor la mama lor.

Plâng fără pauză, chiar și când nu mai au voce, atâtea ore. Plâng de frică, de disperare, de dor. Un copil de un an sau de doi ani nu știe că mama o să vină după el mai târziu. Nu ascultă când un străin îi spune c-o să vină ea mami acuș. Nu crede. Lăsat singur printre străini, e disperat, speriat, nu poate face altceva decât s-o cheme pe mami, poate-l aude, poate vine să-l ia.

Sunt ca o cârpă. Plânsul copiilor mă seacă de orice putere. M-am uscat de milă. M-am ridicat de câteva ori să merg înspre ei, dar n-aș fi ajutat cu nimic. Mama lor nu sunt eu. Încerc să-mi distrag atenția cu ce am de scris, dar nu mă pot concentra la nimic.

Nu știu de ce am scris asta.

Ca să mă descarc.

Ca să nu plâng și eu.

Ca să nu mă simt vinovată că poate și ai mei plâng uneori așa după mine, deși sunt mai mari.

Pentru că vreau să știți și voi cât de greu îi poate fi unul copil de un an sau de doi ani lăsat brusc la creșă, singur, printre străini.

Vreau să știți cât de greu le este și angajaților grădiniței, să nu poată consola un pui atât de mic, atât de disperat.

Și celorlalți copii le este greu să audă un coleg plângând atât de tare. Le e milă, îi sperie, le aduce și lor aminte de mami.

Mi-aș dori ca nici un copil atât de mic să nu treacă printr-o suferință atât de mare. Poate, dacă trebuie să vă întoarceți la muncă devreme, încercați să căutați alte variante, bone, bunici, în care cel mic, atât de mic, să stea cu cineva de încredere încă o vreme. Sau cereți o adaptare mai lină, o acomodare treptată în timpul căreia copilul să înțeleagă și să fie sigur că mami vine după el întotdeauna, că nu e părăsit, că se poate opri din plâns și se poate juca fără grijă o vreme, după care mama va veni sigur. Că nu e nevoie să o strige disperat.

Acomodarea se poate face lent, câteva ore la început, apoi câte o oră în plus pe zi, cu mama aproape, apoi încet de tot fără ea, dar după ce copilul a observat că ea vine să îl ia, și vine în fiecare zi, fără excepție. Abia după ce învață și devine sigur de asta, se poate bucura de jucării, de copii, de curte, de cântecele și dansuri.

Știu că multe creșe de stat nu permit acomodarea treptată, dar știu că sunt unele care o fac, pentru că mulți părinți au cerut asta. Cereți și voi asta, ca să nu mai pară un moft, o fiță, o extravaganță de parenting modern. Normalitatea este să lăsăm copilul să se adapteze, nu să-l smulgă un străin din brațele mamei. Cereți, cu respect și blândețe, să vi se permită să stați pe hol, ca cel mic să poată ieși la voi dacă simte nevoia. O va face tot mai rar zi după zi, apoi nu va mai ieși deloc. Dacă mulți părinți cer asta și insistă, eu cred că poate deveni o normalitate, așa cum observ că se întâmplă la privat.

Nu vă încredeți neapărat în asigurările educatorilor că cel mic se oprește din plâns imediat după ce plecați. Mai stați în zonă. S-ar putea să nu fie așa, s-ar putea să plângă necontenit ore în șir. Și dacă e așa, poate găsiți o formulă să reduceți programul, sau să mai stați alături de el, pe hol (nu în clasă) câteva zile.

Unii se desprind mai repede, e drept, sunt și copii care sunt triști când pleacă mami, dar imediat își văd de ale lor după ce se închide ușa în urma ei. Dar sunt și copii care suferă mult. La fel cum sunt și adulți (cunosc o mulțime) care și acum își aduc aminte cu groază de grădiniță, de cum plângeau neconsolați pe la uși și geamuri, cât de dor le era de mama și cât de speriați erau că vor rămâne ai nimănui. Trebuie că e o durere foarte acută dacă o ții minte 40 sau 50 de ani.

Mi s-a rupt sufletul. 🙁

Despre cum am făcut eu acomodarea mai ușoară, am scris acum ceva vreme aici.

Sursa foto: copilaș plângând via Shutterstock.com

Pin It

113 Comments

  • Mada spune:

    Nu toata lumea are variante. Sa fii convinsa ca si acelor mame li se rupe sufletul sa-si lase copilul acolo.
    Bone/parintii sau lucratul cand si de unde vrei nu sunt variante pentru toata lumea.

    • Printesa Urbana spune:

      Stiu, sunt sigura ca e cum spui, din pacate. 🙁

      • Taina spune:

        In Germania acomodarea se face dupa „Berliner Modell”: cam prima saptamana mama sta cu copilul alaturi de el, chiar si in bratele ei daca asta doreste, cam pana la 11, apoi pleaca impreuna. Mama sta cu el la masa la mic dejun. Pe parcursul zilelor mama se retrage treptat mai in fundal. Apoi urmeaza o scurta despartire de 10 minute, in care ii spune la copil ca merge scurt la baie de ex. Treptat sta 20 min, jumatate de ora, tot mai mult. Daca copilul nu poate fi linistit este chemata mama si pleaca acasa impreuna. Ideea e sa asocieze gradinita cu un sentiment placut, de aceea se pleaca acasa dupa un episod mai intens de plans.
        Functioneaza de minune! 🙂

        • Anda spune:

          Din pacate nu mereu. Sau nu asa de bine cat mi-as fi dorit eu.
          Copilul facr 2 ani,a fost in ultimele 13 luni la mama de zi ( Tagesmutter ). Copil fericit si incantat.mereu. incercam de 10 zile acomodarea la gradi,si imi vine mie sa ma urc pe pereti. De neputință, de faptul ca trebuie sa funcționeze pt ca nu e nimeni care ar putea sta cu ea acum,pt ca a trebuit sa ma plâng la un dr ca sa pot sa iau un medical prelungit ca sa pot sa mai castig o saptamana sa ii dau timp.
          Stiu ca se va obsinui,dar acum,fiind mai mare e mult mai greu ca la 1 an. In germania educatorii iti spun,cu cat mai devreme adaptarea cu atat mai bine. La copilul meu se potrivește. Nu am.lipsit decat 1 min azi si era disperata. Desi a stat cu altii,ceva nu e in ordine cu ea si mie mi se rupe sufletul.

          • little spune:

            si nu mai poate ramane la tagesmama? pana la 6 ani impliniti nu e nicio obligatie de prezenta in colectivitate in germania…

            in orice caz, curaj! poate-i cresc dintii sau ceva… si oricum se poate schimba de la o zi la alta. Ce e foarte important e sa fii TU impacata cu situatia. Daca il aduci cu inima stransa si ti-e foarte greu sa te dezlipesti de el lasandu-l acolo, sunt mari sanse sa se rasfranga asta asupra lui. Si daca „bauchgefühl”-ul tau iti spune ca nu e ok acolo, poate ar merita sa mai aprofundezi situatia si sa vezi daca nu te simti mai in largul tau intr-o alta configuratie (alta grupa cu alta educatoare sau chiar o alta gradinita)

    • C spune:

      De acord cu tine dar oricine isi poate permite cresa isi permita sa faca si acomodarea mai lina. Eu mi-am rezervat ultimele 3 saptamani din concediul de maternitate fix pentru acomodare. Am inceput de la 15 min cu mami in prima zi pana la 3 ore singur (eu eram pe hol, dupa usa) in ultima zi. Si daca cresa nu iti permite pui piciorul in prag si faci scandal (daca e de stat) sau pleci in alta parte (daca e privata).
      Solutii sunt trebuie sa vrei sa le si cauti.

    • Raluca spune:

      Uneori chiar NU sunt soluții, pur si simplu sunt epuizate toate căile. Nu toți am prins concediu de 2 ani, eu de ex. am fost obligată mă întorc la serviciu la 11 luni, înca alăptând, program serviciu mai mult de 8h cu restricții intrare/ieșire. Am epuizat toate soluțiile cu adaptare, am încercat tot, tooot ce am putut fizic si financiar. La momentul respectiv articole de genul acesta și persoane care credeau că nu are cum să nu existe și o altă soluție, m-au distrus psihic, efectiv m-a distrus sentimentul de vinovăție si de neputință.
      Mamele ar trebui să știe că uneori chiar nu ai ce face, chiar nu există bunici, mătuși, bone sau vecine (de parcă cu baba senilă de la et.4 ți-ai putea lăsa copilul, cum mi s-a sugerat mie). Ar trebui să știe și să accepte că nu sunt vinovate, că o să fie rău dar o să fie și bine, o să vină și binele.

      • Eca spune:

        Si pe mine ma distrug psihic articole de genul acesta. Nici noi nu am avut posibilitate sa facem adaptare treptata la cresa de stat a fost o minune ca am prins un loc, nu mai puteam avea „pretentii”. Mi-au smuls copilul din brate si m-au trimis acasa plangand. Am fost la pamant iar cand mai citeam si articole din astea imi trageam pumni cat de vinovata ma simteam si neputincioasa. Am fost de cateva ori pe punctul de a-mi da demisia si de a-l retage de la cresa. Dar nu aveam solutii.
        Copilul e ok acum.Deja a trecut 1 an de atunci. Nu are sechele din fericire totul e ok. La noi despartirea a fost brusca si dureroasa dar acomodarea in schimb a durat mai putin. Stiu si empatizez cu mamicile care sunt in situatia mea si vreau sa le incurajez ca va fi bine copilasul si sa nu va distrugeti din cauza sentimentelor de vina. Un lucru bun pe care l-am facu e ca il luam imediat dupa nani si dupamesele il consolam cat puteam de mult si m-am dedicat 100%ca sa se simta acasa cat mabinei . Atat am putut face.

        • Adela spune:

          Mda… dar poți păți ca noi. Te iei după alții c-o să fie bine mai repede, că e normal, că așa fac copiii când se despart și… Coșmaruri chiar și după scoaterea de la grădi, pentru o perioadă. Cam nașpa să îl vezi urlând și plângând în somn și să îi fie greu să se liniștească că nu e real, când se trezește…

          Pe urmă, deși am găsit ceva particular, ceva ce ne putem permite cât de cât, cu oameni normali, mai calzi (chiar dacă nu e varianta ideală de educație sau curățenie), a fost mai greu… și acum, după vacanțe, îi e greu tare (5 ani și 4 luni)

          E o loterie… Am aflat atât de multe povești, atât de diferite! Avem inclusiv prieteni care au dus copilul la creșă de stat de la 1,5 ani, și a fost minunat! Dimineața cerea singur să meargă acolo!!

    • Anca spune:

      Mada, nu cred ca intentia este de a-i invinovati pe parinti, dar o adaptare blanda, treptata, cred ca se poate face. Daca un parinte, doi, trei, o suta cer asta, se poate ajunge sa intre in normalitate, chiar si la stat. Nu cred ca are nimeni interesul ca acei copii sa plang neconsolati cu orele…

      • Mada spune:

        Romania e lux in maternitate. 2 ani de concediu platit! In cazul meu, au fost doar 18 saptamani (fericit de altfel, fata de 12 saptamani in alte cazuri). Noi ne-am descurcat cu parinti, bone sau cu mine renuntand la job cand m-am convins ca bonele nu-s de incredere. Dar stiu muuuulte cazuri in care bebe a mers de la 3 luni la cresa. Si toata lumea e in viata. Evident ca nu e ideal, dar cand n-ai variante, aia e.Nu merita sa traiesti toata viata simtindu-te vinovata pentru ca faci ce trebuie sa faci ca sa supravietuiesti. Si articolele de genul acestuia nu fac vreun bine nimanui. Pentru ca nu toata lumea beneficiaza de lux si de optiuni in viata. Si asta nu le face pe unele mai mame decat pe altele.

        • AlinaV spune:

          Al meu concediu a fost de 10 săptămâni. Mi-am dat demisia că să pot sta cu el acasă. Se poate și mai rău.

  • Mihaela spune:

    Aceeasi experienta am trait o si eu astazi, cand am mers dupa copilul meu la gradinita. Fiind grupa mare, a intrat mai tarziu la sala de mese…iar eu l am asteptat pe hol. Hol care era plin de copii mici urland dupa mama lor, suspinad cu suzetele in gura, iar personalul depasit de situatie. In jumatate de ora m am incarcat pt toata ziua, si ma gandesc ce cumplit trebuie sa fie pt ei si pt cei care incearca, fara succes sa i aline.

  • Irina spune:

    mi-am lasat pustiul la gradi din prima zi la program full, cu somn si tot restul. multi ani dupa acel moment am intrat in contact cu perspectiva ca a face asa ceva inseamna cruzime. am fost socata. nicio clipa nu m-am gandit, pe atunci, ca fac ceva gresit. mi se parea ca gradinita e o experienta fireasca atat pt copil, cat si pt noi, ca parinti. nu mi-am pus niciodata problema ca in primele lui zile acolo as putea sta pe hol. nu stiu nici macar daca as fi avut voie – era gradi de stat si nici nu mi-a trecut prin cap sa intreb. oricum nu as fi putut sta, trebuia sa fiu la munca, iar bona era antamabila abia de la ora 16. acum, la multi ani dupa acel moment, recunosc ca as face sau as incerca sa fac lucrurile diferit – avand si informatii diferite. structural, sunt aceeasi si cred in continuare ca e o etapa fireasca si nu necesita mare tam-tam. DAR daca as da timpul inapoi, as incerca sa fiu mai langa el in acele zile.

    • Printesa Urbana spune:

      cred ca, intr-un fel, e mai bine asa, sa nu stii, cata vreme nu ai de ales. sa nu iei in calcul nici o alta varianta decat ca se va adapta repede si gata.

      pe de alta parte, din ce tin eu minte, al tau era ceva mai marisor, avea 3 ani, parca, pana atunci statuse cu bunicile (sa ma corectezi daca gresesc). din ce am observat si am mai vorbit cu oameni care lucreaza mult cu copiii (educatori, psihologi), cei de trei ani reusesc sa se adapteze mai usor cu lipsa parintelui, sunt mai constienti de sine, mai interesati de ceilalti copii. cei mici mici se acomodeaza mai greu…

      • Irina spune:

        o, da, asa e! avea 3 ani si vreo jumatate! nu mi-am dat seama pana acum ca factorul asta poate a contat mult in subconstientul meu. adica in sensul ca „nu are cum sa nu se adapteze” etc. cu mine a stat un an – multumita unui aranjament pt care am sa-i fiu mereu recunoscatoare angajatorului, ca ne-a salvat pe toti 3 de la foamete. :-)))) pana la gradi a stat cu soacra mea, zi de zi, la noi. el era (sau mi se parea ca ar fi) destul de relaxat. imi amintesc inclusiv ca io si domnu’ am fost plecati amandoi 2 saptamani cand el avea 1 an si vreo 4 luni. in fine, nu-s doua povesti la fel si repet ce am mai zis/scris – desi era marisor, as face cumva, acum, sa fi stat macar cateva zile pe langa el la gradi…

      • Flori spune:

        Fiica mea a implinit anul acesta 2 ani. Toata lumea imi spunea ca mai bine o dau la cresa pentru ca ii va face bine socializarea. Printr-un noroc ,sotul si-a schimbat jobul ,are salariul un pic mai mare dar mai putin decat castigam amandoi ,dar cat sa traim decent sa nu murim de foame. La locul meu de munca s-au schimbat foarte multe ,de la sefi la colegi ,si neavand o cariera de succes( eu fiind secretara dar cu studii superioare in jurnalism -deh soarta) am decis sa mai stau cu ea un an acasa. Uneori ma intreb daca am procedat bine. Nu pare dependenta de mine ,nu plange dupa mine daca o las de ex cu mama. Mi-e teama sa nu o tin din evolutie. Vorbind cu un psiholog mi-a spus ca toddlerii nu ar simti nevoia de socializare pana la 3 ani (uneori nici nu vrea sa iasa in parc) si ca ,cu cat stau mai mult cu mama cu atat mai bine. Oare la anul ii va fi mai greu sa se adapteze in noul mediu?

      • Mihaela-Maria Barbu spune:

        Este foarte adevarat ce spuneti! Eu l/am dus pe Darius la gradinita la 2 ani si 9 luni si a fost exact cum a descris o mamica mai sus: cruzime pt el, asa ca am renuntat atunci si l/am mai dus abia peste 3 luni, cand a implinit 3 ani si a fost altfel, cele 3 luni au contat ffff mult in evolutia lui de crestere si a reusit sa intelega totul mult mai bine, nu mai era ca un pui de animal extrem de speriat. Mi/am dat seama ca gradinita trebuie totusi inceputa la 3 ani sau dupa. Cat priveste cresa, nu am experienta, dar stiu un baietel traumatizat pur si simplu de cresa la 2 ani, care nu a reusit sa isi revina din frica aceea pe care a simtit/o el atunci decat dupa alti 2 ani, avut probleme de somn, mancat si altele.
        Si da, chiar trebuie o adaptare lenta, pt ca micutii nostri sa mearga cu drag acolo unde trebuie sau vrem noi sa mearga…

    • Nicoleta spune:

      la fel am facut si eu….efectiv nu am gandit. Mai tarziu am deschis ochii si am resimtit atat de acut spaima ei, incat nici acum nu imi pot ierta. Si nu pot ierta neintelegerea mea…. Evident acum e prea tarziu….

  • Monica spune:

    Am trecut si eu prin asta. Al meu nu a fost prea plangacios dar in perioada de acomodare cat am stat acolo si am pazit am vazut fel si fel de copii.
    Cea mai intoarsa pe dos am plecat odata cand o fetita chinezoaica de maxim 2 ani cand a vazut ca ma indrept spre iesire m-a luat de mana si ma tragea spre usa. Nu intelegeam ce zice, nici ea ce zic eu, doar arata usa si printre cuvintele pe care nu le intelegeam se distingea „mama”. Am plecat cu un nod in gat, tarziu mi-am revenit. Si-asa e greu la gradinita dar sa nu intelegi nici ce se vorbeste in jurul tau. Cred ca i era foarte greu. Cred ca abia dupa vreo o luna am vazut-o fara lacrimi pe fata.
    Cel mai greu se adateaza cei mici, sub 3 ani. Eu asta am observat in luna aia de proba in care am stat in gradinita.

  • Roxana Z spune:

    Am facut liceu pedagogic si inceputul clasei a-11a am facut practica la grupa mica intr-o gradinita de stat. Tin minte cum mi se rupea sufletul de durerea lor, de plansul lor, de suspine, de cat de mult voiau sa ii mangai si sa ii tin in brate, dar educatoarea si ingrijitoarele nu ma lasau sa ii tin in brate pentru ca „se invata asa”.

    • dojo spune:

      Si eu am facut aceeasi specializare si la grupa mica stateam cu buburuzele in brate sa ii consolam. Erau unii care plangeau dupa mame, dar se mai linisteau dupa cateva minute. E drept ca eram vreo 4-5 eleve, plus educatoarele, si era o idee mai bine.

      Ceea ce ma infurie este ca la multe gradinite de stat NU ti se da voie sa faci acomodare treptata. Ca ‘ce se intampla, doamna, daca stau toti parintii cu copiii aici’, de parca le faci rau ca iti ajuti copilul sa nu urle 4 ore de disperare. Nu inteleg ce activitati cred doamnele astea ca pot face cand au vreo cativa copii care urla toata ziua.

      Acum 2 ani prietena Nadiei a plans ore intregi la gradinita timp de vreo 2 luni. In care educatoarele o smulgeau din bratele mamei, aia plangea pe drum spre casa, fii-sa plangea pana la pranz, cand termina programul scurt. Nici daca ar fi fost bolnava grav nu ar fi aratat bietul copil atat de stors. Pana cand maica-sa a decis sa lase gradinita in plata domnului cateva saptamani, pana doreste fata cu adevarat. Au reincercat in ianuarie si i-a fost mai OK.

      Nu inteleg de ce sunt educatoare care au o adevarata dusmanie fata de parintii care doresc o adaptare blanda. Nu le furam pita, nu le incurcam. In mod ideal copiii in cauza se adapteaza mai frumos, fara urlete si suspine.

      Noi inca nu am inceput circul, ca suntem in concediu pana saptamana viitoare. Dar mi-e groaza de atitudinea asta si de cat va suferi copilul.

      Eu intentionez sa o las cateva minute si sa o iau acasa si fac asta cateva saptamani, daca e nevoie. O tot incurajez pe a mica si-i spun ce misto e la gradi, dar, daca ii va fi greu, sunt in stare si sa o mai tin acasa juma’ de an, pana accepta sa stea acolo.

  • Silvana spune:

    Offf eu acum sunt la o terasa langa gradi, după o săptămână de stat în clasă. Știu că e ok, a ieșit la joaca in curte fara mine și nu au fost probleme iar fetele sunt minunate. Dar tot am un nod în gât 😓

  • Omnia spune:

    Ah, Ioa, cât de vie e memoria. În alte ţări nu există concediu de creşterea copiilor, aşadar există creşe unde merg de când sunt foarte foarte mici, mai precis de la 12 săptămâni. Pe băieţelul meu prim-născut, l-am dus într-o astfel de creşă când avea cinci luni. Mergeam la prânz să îl alăptez. Într-una din zile l-am găsit vegetând, cu dâre de sare pe obraz, cu lacrimi uscate şi energie puţină. Am plâns cu el în braţe, alăptându-l şi apoi l-am retras, şi am acceptat compromisul de a locui alternativ cu soacra şi cu socrul vreme de doi ani. Stiu că amintirea aceea mă va urmări toată viaţă.

  • Carla spune:

    Am stat cu fiică-mea acasă până a împlinit trei ani, apoi a mers la grădiniță. La început câteva ore apoi program prelungit. Înainte de a merge la grădiniță își dorea mult, acasă, deși primea atenția tuturor, nu avea copii cu care să se joace. Totul a fost bine și frumos până a trebuit să plec. Ea vroia la grădiniță dar și cu mine! Cap-coadă, se plimba pe la toate grupele, pe la asistentă și pe la directoare, supărată pe mine. Învăța toate poeziile de la serbări de la grupe, se juca cu copiii dar și acum, adult, spune că ei nu i-a plăcut deloc la grădiniță.
    Puștiul a făcut un an de grădiniță în România. Coșmar. Nu m-au lăsat să stau cu el în primele zile nici măcar prin apropiere. Se practica stilul „cu smulsul”, „lasă, mami, se obișnuiește el, așa fac toți „.
    Ne-am mutat, am stat cu el primele zile și a rămas singur atunci când el, educatoarea și eu am considerat că este pregătit. Nu a fost o excepție, părinții tuturor copiilor noi rămâneau cu ei.
    Se ocupau ireproșabil de ei atât educatoarele cât și îngrijitoarele, erau afectuoase și atente.
    Fiul medicului nostru de familie nu s-a putut adapta la grădiniță vreo doi ani. Stătea trist la fereastră și aștepta să vină mama după el. Fără să plângă. L-au retras, abia pe la cinci ani a vrut să meargă și a fost în regulă.

  • Roxana G spune:

    Eu am stat cu baietelul meu aproape 2 luni, in acomodare treptata pana cand a fost ok sa plec. Avea 2 ani si o luna cand l-am dus la gradi. In prima saptamana, am plans amandoi cumplit de mult. Eu pe la usa,el inauntru. Nu lipseam mult, mai intai 10 minute, apoi 20, apoi o jumatate de ora.
    Nu se linistea. Pentru ca puteam, am stabilit cu educatoarele sa stau cu el pana la micul dejun si sa plec dupa. In timpul asta ne si jucam insa il si pregateam.
    „Dupa ce maninci, mami va pleca. Plec si ma intorc dupa masa de pranz. O sa mergem in parc si o sa facem asta”.
    Plecam din camera dar eram mereu aproape pentru situatia cand m-ar fi chemat. Si ma chemau uneori.Apoi din ce in ce mai rar. Seara inainte de culcare repetam povestea cu gradinita, la rugamintea lui( procesa informatia): ” Gradinita este un loc doar pentru copii, unde copiii merg dimineata cu mami sau tati si raman acolo cu doamnele educatoare si ceilalti copii, cat timp mami si tati merg la servici. Gradinita ta se numeste X. Educatoarele se numesc X, Y si Z. Copiii se numesc…. Mami vine in fiecare zi si te ia la ora…X „. Am repetat povestes asta, la cererea lui pana cand n-a mai cerut-o , pret de cateva luni.
    Nu a fost usor dar da, acomodarea treptata ne-a ajutat pe amandoi. Acum a inceput o gradinita noua, are 3 ani si o luna fix azi. Inca iie greu sa se desprinda, ceea ce e natural cred, mai plange insa trece repede peste. Azi, am plans si eu in fata portii.
    E atat de greu.

  • Irina spune:

    De trei luni merge si a mea la cresa, a inceput la 1a9l. Super lipita de mine, cu bunicii departe, ii vede o data pe luna… Din fericire am avut perioada de acomodare, 2-3 zile am stat in clasa, apoi inca 2-3 zile pe hol, pana la 12-13. Apoi am inceput sa o las si la somn, iar intr-un final, cam dupa o luna de la incepere, program lung pana la 6 (atunci am revenit la serviciu si asta este programul). A plans. Mult. Dar mai mult a plans cu mine acolo decat fara mine (o vedeam pe geam). Si acum plange cand o las, insa cand intra in clasa uita. Mai are zile cand e suparata, nu plange neaparat dupa mine, dar vrea mereu in brate. Din fericire doamnele sunt o minune la cresa asta si ii tin pe copii in brate oricat, oricand…

    Cat despre expenrienta mea cu gradinita, de la 4 la 5 ani am fost la o gradinita, de unde nu imi amintesc decat lucruri frumoase. Apoi m-am mutat la alta gradinita, iar bunicul ma lua la ora 1, de obicei eram ultima care ramaneam. In fiecare zi plangeam de la 12 (cand incepeau sa vina primii parinti) pana la 1, ca nu mai vine si dupa mine. Am avut mereu frica asta de abandon, probabil cu un tata care s-a hotarat ca vrea alta viata cand aveam cateva luni, nici nu il cunosc. I-am intrebat pe bunici, mare fiind, de ce naiba nu ma luau si pe mine la 12, ca pe restul. Raspunsul lor sec a fost ca la 1 era gata masa, de ce sa ma ia de la 12 si sa astept? Great

  • Denisa spune:

    Mi s-a uscat și mie sufletul citind Pentru copii, pentru mamici, pentru tine..
    Din păcate, unii nu au variante. Într-adevăr, după 3 ani și mie mi s-a părut mai ușor. La noi s-a nimerit să meargă la grădiniță la 2 săptămâni după ce i-a împlinit. Nu a părut să aibă o problemă prea mare cu acomodare. Ba spunea educatoarea că incerca sa ii consoleze si pe cei care plângeau. O singură dată a plâns și l-am lăsat acolo plângând, după ce statuse și acasă în crize vreo 2 h. Probabil nu am procedat bine, dar în acel moment a fost cumva un plan de urgență și pt mine, ajunsesem la capătul puterilor. Dar nu cred că a durat mult.
    Acum cea mică este obișnuită cu ideea de grădiniță de la frate-său, dar încă nu sunt sigură că vreau să meargă de acum, parcă aș mai aștepta 6 luni până ahubge la 3 ani.

  • Elena Moraru spune:

    Am 40 de ani si doi copilasi. Dupa ce am nascut primul copil, la 34, si am simtit ce inseamna dependenta lui de mine, au inceput valurile de amintiri ascunse in subconstient atat de bine si atat de multi ani.. Si acum plang daca ma gandesc la mine copil mic, lasat la cresa saptamanala de la 9 luni, apoi gradinita tot saptamanala. Stiu ca nu poti avea amintiri de cand esti foarte mic, insa mie mi-au aparut franturi dupa nasterea baiatului. De aici depresii, terapii etc. Imi doresc sa o iert pe mama, sa gandesc cum gandeam inainte de a avea bebe (alea erau timpurile, nu avea cu cine sa ma lase etc), insa mi-e tare tare greu. Am vazut cat a suferit copilul meu in prima luna de gradinita, eu stand cu el la inceput, oare eu mai aveam aer, lacrimi, suflet in fiecare luni dimineata?!…

    • Roxana spune:

      Elena, eu am 34 de ani si imi amintesc ca ma lasau la bunica de cand eram mica mica. Maica-mea, ca multi alti parinti din perioada aia, imi spunea la telefon ca da, da, venim azi la tine sa te luam acasa. NU veneau! sau cand in sfarsit veneau, ajungeau foarte tarziu iar eu stateam TOATA ziua suita pe gardul bunicii sa ii astept, sa vad Dacia alba parcata in fata portii. Bunicii nu s-au purtat urat, nici parintii, dar treaba asta cu: vin la ora X si apar la ora X+4 continua si acum. Este incredibil cat de tare ma supara cand imi promite ca ajunge acasa la mine la ora 5 si ea ajunge la 8 seara…I-am explicat cat de tare ma deranjeaza si pur si simplu cuvintele mele nu ajung la ea. Noi ii spunem adevarul baietelului, intotdeauna, fiindca este groaznic sa iti fie mereu teama ca mama te minte.

      • Emilia spune:

        Apreciez enorm corectitudinea, sinceritatea, mai ales cu copilul… de multe ori ni s-a zis ca prea il tratam ca pe un adult, ca nu se face asa…dar cred ca de fapt asa se face…e mic, dar e om, cum il tratam asa il avem…ce ne e greu e subiectul moarte…in rest…se fac

      • Elena Moraru spune:

        Din pacate parintii nostri nu inteleg nici acum ce traume ne-au lasat in suflet. Mama cand a aflat ca ma duc la psiholog, m-a intrebat ca de ce, doar nu sunt nebuna, ce-mi trebuie mie terapie… Am renuntat sa-i mai explic, oricum nu ar fi inteles.

      • Anca spune:

        Parca citesc povestea copilariei mele, cu ai mei care ma lasau la bunici la tara si eu care urlam pana nu mai puteam dupa mama, cocotata pe gard. Si amagirile ca vin sa ma ia si uite asa treceau zilele si nu mai veneau. Baietelul meu de 20 de luni inca nu s-a obisnuit la gradinita, dupa 3 luni de incercari (on / off). Ma intreb daca chiar merita sa il chinui si sa treaca prin ce am trecut eu, sa se simta abandonat (ma striga disperat non-stop).

  • o femeie spune:

    Eu sunt dintre norocoase: copila mea se simte bine printre copii, de mica a fost asa prietenoasa (habar nu am daca asa e nascuta sau pt ca am iesit in fiecare zi in parc cu copii iar cand ploua/ningea ne vizitam cu vecinele, dar zilnic!!, iar plimbarea aia de mama cu carut a fost zilnic cu inca o mama cu carut).
    Pentru acomodare iar sunt norocoasa (nu am gandit-o, asa s-a nimerit sa ma cheme sefa) -si a inceput prin octombrie, asa ca ea a ajuns intr-un mediu linistit (era si grupa de 12 copii, 2 doamne). Mai intai am lasat-o cateva ore cateva zile, si abia in noiembrie a ajuns la program complet.

    E important si cum se simte parintele si ce simte parintele ca e potrivit pt copil.

  • Ileana spune:

    Si eu am plecat fix cu o durere in cerebel, norocul meu este ca se liniste-te repede dupa ce plec de la cresa. Din pacate alta soluție nu avem si mergem inainte.

  • Narcisa spune:

    Sunt de acord cu acomodarea lentă…. am trecut prin experiențe urâte doar din simplu fapt ca noi nu avem voie in preajma lui , iar copilul se va „obișnui „..rau am facut ca i-am ascultat si mi-am traumatizat copilul. Un an de zile ne-a luat pana am gasit cadrele potrivite care sa inspire incredere si empatie. Iar procedura a fost la fel : stat pe hol, fără abandon, pana a inteles ideea🙄☺.

  • Nicoleta spune:

    Fetita mea (1,5 ani) e acum in a doua saptamana de creșă. In primele patru zile am stat cu ea acolo, am mai plecat, m-am mai intors. De vinerea trecuta am lăsat-o singura. Uite ce scriam atunci: https://spiralacolorata.ro/2017/09/08/a-plecat-copilul-la-cresa-sau-cum-incepi-sa-mori-incet-pe-dinauntru-incercand-sa-faci-ce-e-mai-bine-pentru-puiul-tau/
    Ideea e ca plângea cand plecam si cinci minute, plange si acum cand o las opt ore. Ce am observat eu, si este dublat de experiența personalului de grădinița, e ca daca stai prea mult acolo adaptarea nu se face, copilul se obișnuiește cu ideea ca mami merge cu el la creșa. De aceea, recomandarea lor a fost sa stam maxim o saptamana, apoi sa lasam copilul si sa plecam. E asa cum spui tu, unii plâng de dimineata pana seara. Însă, pe zi ce trece e mai bine, copiii prind incredere si plâng din ce in ce mai putin. Nu stiu daca se numește resemnare sau adaptare, dar văd progresele la a mea care deja mănâncă bine si doarme, iar cand o iau zice ca mai mergem si maine chiar daca ochii ii sunt roșii si umflați de plans. Sufletul meu se rupe in continuare, dar inca mai cred ca e mai bine pe termen lung. Sper sa nu ma înșel…

  • Denis spune:

    Ohoo, e extrem de dureroasa experienta pentru copil. Am 30 de ani si imi amintesc perfect cum plangeam de disperare ca nu mai vine mama sa ma ia. Stateam cu orele la fereastra plangand, doar-doar o aparea pe aleea de la intrarea in curtea gradinitei. Este neconsolabila durerea. Imaginea curtii gradinitei si a portii de la intrare, vazuta dinspre interior, o am destul de vie in memorie.

  • ElizaA spune:

    Ai dreptate!am 36 de ani si inca mi se strange inima si mi se face rau efectiv cand trec pe langa o cresa. Mi-a ramas in suflet durerea si jalea pe care o simteam cand eram lasata acolo. Of, sper ca micuta mea sa fie mai puternica decat mine. Sigur voi face tot posibilul pt o acomodare mai usoara decat am avut eu parte.

  • Aldea Roxana spune:

    Eu am fost o norocoasă. Pe a mea cand am dus-o la camin,plângea cand o luam acasă.

  • anna iacob spune:

    E destul de greu atat pentru copil cat si pentru mamica! Noi locuim in danemarca si aici pot fii dati la cresa de la 4 luni… si poti incepe munca… eu am dat-o pe fiica mea la 8 luni… nu a plans foarte tare pentru ca am obisnuit-o treptat…
    Dar asta e sistemul si din pacate avem nevoie si de un job si suntem nevoiti sa-i dam la cresa asa devreme…

  • Amalia spune:

    Ce subiect sensibil. Eu am împlinit 40 de ani și încă nu m-am vindecat de trauma cresei. Am amintiri foarte clare legate de momentul în care ieșea pe ușă tatal meu și rămâneam singura, de țipetele educatoarei ca e rușine că am făcut iar pe noi, de gustul oribil al laptelui îndoit cu apă. Am fost, prin urmare, foarte atenta cand a inceput fata cea mare grădinița. Cand am aflat că a plâns toata ziua si ca educatoarea i-a spus ca daca nu se oprește nu mai vine mama să o ia, am retras-o imediat. Chiar și așa, raul fusese făcut, a mai stat un an acasă pt ca făcea diaree si crize de plans cand auzea de grădiniță. Pana la urma, am gasit un loc in care s-a simțit bine, am platit taxe la particulara dar a meritat fiecare bănuț. Oamenii ne-au lăsat să stăm acolo dimineata înainte să o înscriu, erau copii puțini, o educatoare implicata, comunicare și respect. La sfarsitul gradinitei, fetita mea a plans asa de tare dupa doamna, ca eu inclin sa cred ca vechea rană s-a vindecat complet.

  • Geo spune:

    Copilul nostru a mers de la 1 an si 2 luni la cresa. Il ducea si atunci si acum tati. Asa am evitat plansul dupa mami. Iar dupa-amiaza, si atunci si acum dupa 2 ani de cand merge, ma rog de el sa vina acasa. Consider ca ajuta mult ca parintii, in special mama, sa fie impacata cu aceasta decizie, astfel copilul nu resimte ca pe o trauma si nu se simte abandonat. Noi chiar daca am fi avut solutii de a-l lasa cu bunicii, am preferat mersul in colectivitate. Am fost si suntem in continuare convinsi, in ciuda imbolnavirilor de la inceput, ca a fost cea mai buna decizie.
    Am vrut doar sa mentionez ca noi suntem un caz fericit si ca nu e musai ca mersul in colectivitate sa fie o tragedie in familie. Sa fie o incurajare ca poate fi si bine pt cei care sunt in cumpana.

  • Alina spune:

    Big like. Azi am stat cu fata mea. Când am intrat o fetiță plângea de nu avea aer. Striga după mama, tata, buni si inca cineva. Era disperată, traumatizata. Voiam sa ii sun părinții. Toată lumea mi a dat de înțeles ca mai bine ma car ca de aia plâng ceilalți. Doctorita m a atenționat sa nu intru încălțata,Nici nu aveam de gând, desi eram jos si i-am văzut talpa papucului murdară, cu ceva pruna lipită. Am plecat plângând. Pe hol toți ma întrebau ce caut. Am plecat simțind ca a abandonat o si pe buna dreptate si ea simte la fel. Offf

  • Anca spune:

    Poate nu isi are locul comentariul meu aici, in acest caz te rog sa il stergi. Inteleg foarte bine ce simt acei copiii pentru ca si eu am plans zilnic, timp de o saptamana cand m-a dus bunica la gradinita. Imi promitea ca o sa stea pe hol, cum faci tu, dar cand ieseam sa o caut, nu era acolo. Mi-a venit in minte ca o suferinta la fel de mare le-o producem si animalelor din industria laptelui. La numai doua ore dupa se nasc, viteii sunt luati de la mama lor inainte ca aceasta sa apuce sa ii curete in totalitate, sunt inchisi singuri in tarcuri, iar mama lor plange incontinuu si ii cauta zile in sir, pana nu mai are voce. Iar viteii, cand ajung la abator, sunt atat de inocenti si au atata incredere in oameni, incat sug degetul celor care mai apoi ii taie. Toata aceasta suferinta doar ca noi sa consumam laptele care li se cuvine puilor. Sper sa nu deranjeze comparatia, dar mi se pare ca suferinta este la fel de mare pentru orice pui despartit de mama, fie ca e om, fie ca e animal.

  • Dana spune:

    Nu am copii, dar as vrea sa va povestesc cum e din perspectiva copilului, de cand m-au dat pe mine la gradinita. Cred ca aveam vreo 3 ani si pana atunci statusem doar cu bunicii si parintii, cu straini foarte, foarte putin. Am plans groaznic in prima zi la gradinita. La fel si in urmatoarele 3 zile, am plans de mi s-au uscat ochii si apoi nu m-au mai dus. Am revenit acasa, la oameni cunoscuti si cam asa m-au tinut pana la scoala. Sa vedeti cum e socul separarii la 6 ani, dupa ce copilul e obisnuit la loc sigur, in zona de confort. Cred ca atunci e si mai neplacut pentru toata lumea.

    Banuiesc ca si de acolo se trage frica mea de oameni 🙂 Din punctul meu de vedere, mai bine sufera putin cand e mic, dar pe termen lung intelege ca trebuie sa se descurce singur si ca ai lui nu vor fi tot timpul langa el sa il apere. Invata sa isi faca prieteni, sa relationeze cu oameni, sa isi descopera limitele lui si pe ale celorlati. Mi se pare mai bine asa, decat sa fie tot timpul tinut intr-o bula protectoare 🙂

    • Georgi spune:

      Nu e chiar asa. Pe mine nu m-au dat la gradinita niciodata si n-am avut absolut nicio problema, in clasa intai. M-am simtit super din prima zi, mi-am facut prieteni, nu imi venea sa mai plec de la scoala. Asta in 1999.
      Pe mine m-au crescut bunicii, dupa divortul parintilor, asa ca nu i-a lasat inima sa ma dea la gradinita. Dar mereu imi povesteau de scoala, ce frumos o sa fie, ca o sa invat lucruri noi si altele… Povesteau cu atat patos, incat ajunsesem sa intreb mereu cand incepe scoala.
      Asadar, cand am implinit 7 ani (sunt nascuta chiar la inceput de septembrie, deci mereu asociam si inca asociez ziua mea, cu inceperea scolii) eram deja innebunita, sa merg la scoala odata!!! :))))).

      A zis cineva bine, mai sus. Cu cat parintele e mai nesigur pe el, cu atat va fi si copilul. Nu stiu cum se face socializarea cu un copil de 1-3 ani si cat de tare poti sa il imbarbatezi si sa il convingi sa isi doreasca el sa mearga la gradi, cert este ca nu toti copiii sunt la fel. Cand am inceput eu scoala, am avut cativa plangaciosi in clasa si ma intrebam ce e in neregula cu ei. Noroc ca am avut o invatatoare super, care ne-a fost ca o mama si, in scurt timp, toti veneau cu zambetul pe buze la scoala. La sfasit de clasa a IV-a, ne sufocam toti de plans, ca ne despartem de ea.

      Difera de la copil, la copil…

    • Irina spune:

      Nu se cheama adaptare. E un fel de resemnare,isi dau seama ca degeaba plang ca mami oricum nu vine. E la fel ca metoda cio ptr ai adormi. Dar metodele astea creaza traume si se vad urmarile cand sunt adulti din pacate. Mama avea firma ei si ma lua cu ea peste tot. La 5 ani am mers la gradinita fsra nici o trauma. Chiar imi placea si imi aduc aminte cu placere. Chiar imi zice mama ca am racit doar o data usor asa si imi zicea sa stau acasa si eu am doamne fereste cum sa lipsesc eu de la scoala?! In toti anii de scoala si pana am terminat facultatea nu am lipsit o zi de la scoala. In spania concediul e doar 16 saptamani. Am renuntat la servici. Cand va face 3 ani si 7 luni ca incepe gradinita. Si se va face cu adaptare timp nelimitat. Daca va dori sa mearga va merge daca nu, asta e. Va merge la scoala direct. Studiile demonstreaza ca cei care incep scoala la 6-7 ani au cele mai bine rezultate scolare. Spania are o rata de abandon foarte mare si asta se datoreaza si faptului ca incep cresa de la 4 luni majoritatea

      • mira 2 spune:

        Şi eu am avut pe cineva din conducere care își aducea copilul 3 ani+ la birou şi mi se pare că mai rău îl chinuia. Plus că de multe ori deranja.
        Dar în fine, fiecare se descurcă cum poate, per total nouă ne-a fost mai bine cu şefa la birou decât dacă ar fi stat acasă.

  • Deea spune:

    Deși aveam bona, am dus fetița cea mare la grădinița la 2 ani jumătate, mi se părea ca are nevoie de așa ceva. Nu am greșit, când a văzut grupa plină de copii a fugit acolo și nici „pa” nu mi-a spus. Și-a amintit ca are o mama când m-am dus după ea, patru ore mai târziu. Am păstrat bona oricum, fata era luată înainte de masa de prânz. După câteva săptămâni au venit colegi noi ( mersese cumva înainte de începerea anului și copiii găsiți acolo erau deja acomodația) ce plângeau după mami, fetei mele i s-a părut interesant și a plâns și ea vreo câteva zile după mami, fără sa știe exact de ce. In rest a plâns ca vrea sa mănânce acolo ( am cedat după 2 luni), apoi a început sa plângă ca nu o las la somn. Totul părea ok, bona mea devenise aproape inutila, in schimb următorul an de Gradi a fost mai greu. Nu mai dorea sa meargă, dorea sa stau cu ea acolo, plângea uneori la modul real după mine, după noi. Cu aceeași grădinița, aceeași colegi. Se poate și așa. Referitor la părinți cu ” alte variante”: cred ca teoretic nici nu ar trebui vorbit despre asta, majoritatea bonelor la noi sunt angajate ” la negru”, ceea ce e ilegal. Varianta de bona cu contract ajunge destul de mult, iar multe cunoștințe de ale mele nu ar aduce o persoana straina in casa. Cât despre dus copilul mai repede și făcut acomodare treptata: e sigur ca funcționează in toate cazurile? Adică, nu exista copii care sunt ok doar cu mama acolo dar odată ce ea dispare din peisaj tot plâng? Eu mereu ma întreb cum cresc totuși cei mai mulți copii din țările dezvoltate, de la 2-5 luni la creșă. Ale mele urlau cu orele de colici, dormeau numai pe mine etc. Totuși, la cum merge treaba la ei fata de noi, cred ca creșă nu e așa bau-bau.

    • C spune:

      Nu poti compara conditiile de la cresa. Merg de la 4 luni daaar…acomodarea dureaza 2, 3 saptamani, sunt maxim 2 bebelusi de persoana ( au educatoare dar si practicante multe), sunt tinuti in brate (unii cu orele in sling), cei mai maricei bagati in seama non-stop. Cel putin asa e la noi. Si la grupa mare, la 3 ani, sunt copii care adorm in brate doar si fetele se executa. Aflu de la fiu-meu care raporteaza tot acasa.Costa e drept…cat taxa la o universitate de top. Adio economii, masini, vacante si iesiri in oras…

    • Me spune:

      Sa va spun eu cu exemple concrete? In Olanda, copiii sunt lasati sa planga pana adorm singuri de la cateva luni (2-3 luni), pe principiul ca plang 30 de minute la inceput, apoi 15, apoi 5, apoi deloc. Astfel, atunci cand i duc la cresa, ei sunt obisnuiti ca nu va veni sa ii consoleze nimeni atunci cand plang si nu prea mai plang. Asta nu inseamna ca aceasta practica e buna si sanatoasa pentru sanatatea paihica a copilului.

      • quasimodo spune:

        O idioţenie. Un copil poate să plângă ore în şir fără să adoarmă. Şi până la urmă de aceea am făcut copii, ca să-i lăsăm să plângă?

  • Emilia spune:

    Al meu a inceput pe la 1 an si 10 luni, cresa…primele luni plangea, dar doar vreo 15 minute dupa ce plecam noi, ca am stat si noi, ca parintii bolunzi, sa ascultam pe la usi…in schimb, nu manca nimic, pana la 17 cand mergeam dupa el, nu dormea la amiaza, abia apucam acasa sa ii dau sa manance, baita si somn…acuma e grupa mare, la gradi deja era invatat dupa 2 ani de cresa ce si cum…nu am avut alta varianta, parintii nu sunt aproape, asta e…dar ieri, azi, cand auzi micutii de grupa mica cum plang si se agata, parintii disperati, mai mult plansi decat convinsi…ti se rupe sufletul…o sa treaca, da…dar trauma…saracii de ei, si al meu tot asta zice, ca plang ei mici si ca ii e asa mila, ca asa a fost si el…Doamne ajuta sa treaca mai lin…

  • Natalis spune:

    Eu nu am avut traume cu cresa sau gradinita,cel putin nu imi amintesc.am inceput si noi gradinina de astazi si stau cu sufletul la gura.de vreo 2 luni l-am dat la un sport,unde e inconjurat de copii,sta 2-3 ore fara parinti,in ideea de a-l pregati cumva pt gradinita.Azi dimineata nu a plans,a intrat singur in clasa,si-a luat jucarii.La un moment dat s-a speriat de atatia colegi care plangeau in jurul lui si a dat si el sa planga un pic dar l-a luat educatoarea si s-a linistit.Sper sa fie bine!

  • alex spune:

    Din experienta mea cu acomodarea la gradinita, in unele locuri se permite adaptarea lenta a copilului alaturi de parinte cu prezenta acestuia in clasa. Insa a interevenit altceva: educatoarea se bazeaza foarte mult pe parinte si de cele mai multe ori ignora (inconstienta chiar) copilul. Uita sa interactioneze cu el, uita sa il implice in jocul si activitatile colective, lasa acest lucru in baza parintelui. Si atunci nu se mai creeaza acea legatura intre copil si educatoare, nu mai are loc transferul de incredere atat de necesar. Si te trezesti ca ai stat o luna in clasa, copilul nu plange, isi vede de joaca lui, insa cand are o nevoie, tot la parinte apeleaza. Si cand acesta va trebui sa plece din clasa (pentru ca e randul altui copil la acomodarea cu parintele si clasa se supraaglomereaza de adulti), se declanseaza haosul.

  • Felicita spune:

    Noi am inceput sa o pregatim ca va merge la gradinita de pe la un an si 10 luni, ii spuneam ce va face acolo, ca se va juca, va dansa impreuna cu colegii si doamnele de acolo, va manca (e o gurmanda) si va dormi impreuna cu copiii. La un an si 11 luni a mers, cu integrare treptata. Pentru a fi mai usor pentru toata lumea, a dus-o taica-sau in prima saptamana si a asteptat pe hol (asta e politica gradinitei) si apoi bunica. Cred ca depinde mult si de felul copilului, desi era micuta, fiica-mea si-a dorit sa stea cu copiii. Nu pot sa zic ca a plans, poate cateva lacrimi cam la o saptamana dupa ce si-a dat seama despre ce e vorba cu adevarat. Trebuia sa mergem sa o luam de la gradinita printre ultimii altfel eram nevoiti sa o asteptam pentru ca mereu mai avea treaba de facut (desenat, colorat, etc.).

    Dar ce ne facem ca acum, in grupa mijlocie, are colegi care s-au apucat de plans? Desi se cunosc si sunt prieteni, stiu ce fac la gradinita, zilnic sunt siroaie de lacrimi. Imi spune sotul ca e o adevarata tragedie in fiecare dimineata, plang unii copilasi de li se zguduie camasa pe ei. Au 4 ani si jumatate majoritatea…

  • quasimodo spune:

    De ce trebuie sa inceapa gradinita un copil cu varsta mai mica de 2 ani? Si la 2 ani este devreme.

    • C spune:

      Pt ca legea in unele tari ofera 14 sapt de concediu de maternitate. Alternativa e somaj, dormit in parc si foame. Cel putin la mine. Mai am si alternativa sa-l duc la bunici si sa-l vad o data pe luna dar cumva cresa mi se pare mai ok.

  • Dani spune:

    Buna ziua,

    Cum ati pregatit pentru fetita trecerea la clasa 0? Este scoala privata, este mai usor, dar informatia ar fi utila.
    Multumesc.
    Dani

  • Anca spune:

    Uite, la Brasov exista si un curs despre cum sa iti acomodezi copilul treptat. Sigur ajuta sa ii explici copilului de sute de ori unde va merge, ce va face, etc.
    http://www.academiaheidi.ro/cursuri-pentru-parinti/acomodarea-la-cresa-si-gradinita/

  • Flavia spune:

    Buna ziua,

    Mi-as dori mult ca cineva sa citesca comentariile, deoarece la noi a contat extem de mult faptul ca am avut un prieten, viitor coleg de grupa, inainte sa inceapa gradinita. Vazandu-se impreuna, pentru ei, trecerea a fost mult mai usoara. Sunt extrem de bucurosi cand se vad si abia asteapta sa se revada, a doua zi.

    Indemn toata mamicile, daca este posibil, sa isi imprieteneasca copiii cu viitori colegi de gradinitia.

    • Printesa Urbana spune:

      daaa, si la noi a ajutat mult sa socializam cu copiii de la gradi si dupa amiaza in parc sau in weekend la teatru/parc/joaca.

      Majoritatea citesc si comentariile, multumim pentru sugestie!

  • Rox spune:

    Am văzut că se discută despre grădinițe de stat vs. private în sensul că la cele private poți avea pretenția să stai cu cel mic, pe când la cele de stat nu pentru că sunt gratis deci n-ai decât să taci. E o falsă iluzie că sunt gratis. Sunt plătite din banii noștri ai tuturor, din impozite (poate nu exclusiv) așa că ar trebui să poți să ai măcar un cuvânt de spus, la fel cum, atunci când mergi la spitalul de stat vrei să fii tratat ca lumea, că și pentru ăla plătești într-o formă sau alta.

    Nu vreau sub nicio formă să promovez comportamente obraznice sau aere de superioritate față de educatoare (sau alte persoane), dar aș vrea să fim toți mai exigenți cu serviciile pe care le primim în schimbul banilor dați atât direct, cât și indirect. Și dacă nici bunăstarea copilului nu e o motivație destul de bună, nu știu ce poate fi.

  • Ana spune:

    Depinde foarte mult si de copil…. Doua fete, inceput gradi/cresa una privata, una de stat la 1 an si 10 luni… alaptate… Dupa o discutie cu educatoarea, in cazul celei mari – acum mai bine de 7 an- am lasat-o de la inceput la program lung, nu stateam cu ea in grupa deloc dar nici nu mi-o smulgea nimeni din brate …. copilul s-a adaptat in 2-3 saptamani, cat coboram eu un etaj se oprea din plans, dormea la pranz fara probleme si luam acasa un copil vesel…
    Cea mica s-a adaptat in mai putin de o saptamana la o cresa de stat fara probleme…. nici cu ea nu am stat in grupa, nici pe hol, la inceput mai primeam cate un feedback ca totul este ok. La plecare copilul era vesel… acum trecerea de la cresa la gradi a fost fara probleme….
    Depinde foarte mult de copil si de personal, daca nu exista chimie intre ei atunci devine totul un chin permanent ….

  • Andreea spune:

    Nu inteleg postul asta.. pe bune??? Eu imi duc baietelul la o gradinita privata. Iar in oras nu exista gradinita privata cu acomodare lenta. Ba mai mult din cate am inteles sunt f rare. Printesa urbana cineva mi a spus ca de fapt nici tu nu prea ai stat atat de mult la gradi nici cu Sofia si faci reclama la gradinita pt barter. Nu stiu care e adevarul dar ma dezamageste postul asta. Sunt enorm de multi parinti care nu au incotro si tot ce faci e sa pui paie pe foc

    • Robo spune:

      cam ciudat modul asta de a face reclama la o gradinita fara sa spui niciodata despre ce gradinita e vorba, nu crezi?
      cu Sofia a stat la gradi atat cat a fost nevoie pana s-a adaptat, nu?
      sau trebuia sa stea cel putin un an ca sa fiti tu si persoana care a spionat-o multumita?
      apropo, persoana aia care a spionat-o a spionat-o la ambele gradinite la care a fost Sofia sau doar la una din ele?

  • Ina spune:

    Am stat câteva zile in acomodare la o gradinita. Era acolo o fetita de 1 an jumate care urla dupa mama ei încontinuu. Educatoarelor le era mila de ea, o tineau numai in brate. Si la un moment dat spune una dintre ele- „eu nu as mai primi-o, e prea mica, nu e sănătos sa plângă atatea ore. Dar mama, desi i-am zis cat plânge, insista sa o tot aduca. Ca o sa se invete ea. „

  • Gratiela spune:

    Am lucrat 4 ani educatoare la cresa privata. Acum am un baietel de 10 luni, asa ca pot f bine sa vad ambele tabere. Adaptarea lenta e ok pt unii copii. Pe altii ii bulverseaza: e aici mama sau nu? Azi stau cate ore? Vin? Plec? Etc. Adaptarea lenta e extrem de grea pt educator. Copilul va fi cu mama, nu cu educatorul. E grea pt ceilalti copii care sunt fara Mama acolo. Incerc sa imi imginez o Gradi de stat cu 30 de copii si 30 de mame facand adaptare lenta 2 luni cat le ia la unii copii sa fie ok. Imaginati-va. Si puneti-va in pielea educatoarei aleia care tre sa isi faca activitatile si serbarile pt ca vine inspectia. Zic doar si eu asa…unele lucruri sunt minunate dar se pot face numai in anumite conditii…

    • Robo spune:

      De ce este mai greu pt educator? Eu prin adaptare lenta inteleg doar ca parintele este undeva acolo in incinta gradinitei si daca copilul vrea, poate sa se duca la el. In nici un caz parintele nu tine copilul de mana in clasa si nici nu se implica in vreun fel in activitate. Daca e nevoie sa il tina de mana in clasa, inseamna ca acel copil nu e deloc deloc pregatit de gradinita. Deci de ce e mai greu pt educator?

      Sa suporti 2-3 copii care plang in continuu de dimineata pana seara mie mi se pare mult mai greu, cel mai greu. Poate daca nu-ti pasa deloc de suferinta lor sa fie usor, si nici asa, ca pur si simplu te face la creieri plansul continuu, si pe tine ca educator si pe ceilalti copii.

    • dojo spune:

      Gratiela, iti inteleg punctul de vedere pana intr-un… punct.

      1. stim cu totii ca nu stau 30 de parinti sa faca adaptare lenta, majoritatea nu au timp/chef de asta. Deci vorbim de cativa care stau acasa si/sau au pofta sa incerce asta.

      2. ce activitati faci tu cu grupa mica din primele zile? Faceti Teorema lui Pitagora? Nu o spun sa te jignesc, am facut si eu scoala asta si practica pedagogica, iti respect munca si o inteleg. Dar ce activitati faci cu un copil de 3 ani care probabil nici macar nu stie sa mearga singur la buda (sunt inca destui in scutece, cu suzeta etc). Plus ca, daca ai macar unul care urla TOATA ZIUA, nu inteleg ce mai poti face, decat sa iti vina sa-ti tai urechile de disperare?

      Motivul principal pentru care eu intentionez sa fac adaptarea asta lenta, cu sau fara asentimentul educatoarei, este pentru ca, daca nu o fac, vom avea urmatoarea situatie: fii-mea va urla ca eviscerata pe viu. Dupa 10 minute de urlat cu sete va vomita. Dupa asta va urla si mai tare, ca se sperie si se simte rau. Dupa care va mai vomita o data si tot asa.

      Trebuie sa intelegem cu totii ca suntem de aceeasi parte a baricadei. Eu te respect pe tine si jobul tau, altfel nu as da pe mana ta ce am mai scump pe lume. Si imi doresc ca fiica mea sa fie calma, binevoitoare, zambitoare etc. Sa poti lucra frumos cu ea la ‘clasa’, sa o pot invata chestii interesante, sa te iubeasca si sa-si doreasca si compania ta, nu doar a mea.

      Suntem intr-o echipa, nu suntem dusmani.

      Faptul ca incerc sa ii fac insertia mai usoara este in ultima instanta si un ajutor dat tie, educatoarea ei. Pentru a avea cu adevarat o atmosfera prielnica invatarii si sa o poti invata si Teorema lui Pitagora, daca asta veti dori voi doua 🙂

    • Rox spune:

      Trebuie să-și facă serbările pentru că vine inspecția?

      Să nu te superi pe mine, dar chestia asta sună atât de comunist că mi s-a făcut pielea de găină. Parcă văd o grupă de copii din care jumătate plâng disperați după mama și astfel nu pot să învețe să turuie niște poezii din care nu înțeleg nimic și din care nici spectatorii – în afară de educatoare și de mamă – nu înțeleg nimic (pentru că mulți copilași încă nu vorbesc destul de bine ca să-i înțeleagă și alții).
      Trist dacă serbările de ochii inspecției sunt mai importante decât calmul și starea de bine a copilului.

  • Andreea B spune:

    Pai nici la gradi privată nu suna educatoarele părinții cand copiii aia plâng NON stop?!??! Mi se pare tare dubioasa abordarea. Pe noi ne-au chemat ca nu se liniștise dupa o jumătate de ora de plâns.

  • AlinaV spune:

    Ce să vă mai zic că la noi din cauza vigi pirate nu am avut voie in grădiniță decât în prima zi vreo 30 de minute . În rest nu avem voie să intrăm nici măcar în curte. Toți sunt luați la o oră fixă de la poartă de educatoare. Al meu are 3 ani jumătate. Primele 2 zile au fost mai grele cu un pic de plâns. Dar nu protesta când era luat de mână și băgăt în curte. Nu merge la cantină . Are pauză de la 11:30 până la 13:30 . Merg să îl iau și mănâncă acasă. După îl duc să continuie activitățile cu restul . A învățat că nu stă singur și că mami îl așteaptă. Și din primele zile îl luam vesel la pauză sau la sfârșit de program. Mai mult se posta primul în fața porții și cum se deschidea fugea singur spre clasă. Dar și la noi sunt probleme când este tatăl acasă. Nu vrea să meargă neam . Dacă într-una din zile am reușit să îl conving să ne întoarcem la grădiniță deși era tatăl acasă. Astăzi a fost circ total . Nu am reușit să îl scot din casă după pauză. Mda încerc să mă obișnuiesc cu ideea că încă nu este foarte încântat de idee și că ar prefera să stea acasă. Deși când intră singur alergând pe poartă parcă îmi vine să spun că nu este copilul meu . Noi cred că suntem bine pe lângă ce văd zilnic în fața grădiniței la poartă. Cum urlă mititeii , se tăvălesc și cum sunt băgați cu forța în curte și aproape târâți până la clasă de educatoare……….

  • Cristina spune:

    Din experienta mea: adaptarea la 4 ani poate fi muuuuult mai dificila decat la 2. La 4 ani ai deja o rutina, ritm de viata etc, si totul dispare brusc cand mergi la gradi. La 2 ani nu stii exact ce te-a lovit, nu resimti asa de acut ruptura. Tot din experienta mea: adaptare lenta – functioneaza cu unii, pe altii doar ii deruteaza si face mult mai grea intrarea in rutina gradinitei. Si da, e foarte greu si frustrant pentru colegi – mama cuiva e pe hol, a mea ma lasa aici.
    Nu exista copii la fel, nici macar 2. Ce functioneaza pentru al tau sau pentru o familie, pentru noi poate fi un cosmar. Experiente diferite, opinii diferite. Cred ca tot ce poti face e sa te adaptezi la copilul propriu, si el la viata, in ritmul lui.

    • AlinaV spune:

      Exact . Cu cât sunt mai mari cu atât este mai grea adaptare. Un copil de 3-4 ani care a stat acasă cu părinții în ritmul lui îi este greu să înțeleagă de ce nu poate alerga , juca sau țipa când vrea el .

      • Ioa spune:

        Nu-i chiar asa. Eu am fost un copil singur la parinti, crescut la bunici si super-rasfatat, obisnuit sa primeasca numai ce vrea si cu crize de nervi oricand nu se intampla lucrul asta. Cu toate astea, cand m-au dat la gradinita la 3 ani jumate, mi-a placut din prima zi – nu am plans deloc. Cred ca un copil mai mare, care intelege ce i se intampla si ca nu va fi abandonat acolo are mai multe sanse sa se integreze, cu atat mai mult cu cat de pe la 3 ani incolo, jocul devine cooperativ pe cand pana la 2-3 ani se cam joaca fiecare-n coltul lui…

  • Victoria spune:

    M-ați făcut să retrăiesc din nou emoțiile primelor zile de grădiniță. Am avut nevoie de ajutor ambii, cît el atît și eu. Nu l-am dat la creșă, am procedat după regulă , la 3 anișori am început a frecventa. Cînd l-am lăsat prima zi în grupă atît de strîns m-a tras de gît , era atît de speriat încît am început și eu a plînge și așa aveam impresia că mi-l trage de la gît pentru totdeauna. Mi-au părut acele 2 ore fără el un veac întreg. Ori de cîte ori îmi amintesc îmi dau lacrimile fără să le pot controla! Doamne sărăcuții copilași !!!!!!

  • Simona Anton spune:

    Un articol exagerat, scris în tonul acestor zile, doar pentru a mai strânge puțin ”rating” și ceva reacții, pentru a atrage polemici pe acest subiect.Dezamăgitor!

    • Robo spune:

      Un comentariu exagerat, scris în tonul acestor zile, doar pentru a mai strânge puțin ”rating” și ceva reacții, pentru a atrage polemici pe acest subiect. Dezamăgitor!

    • Gabi spune:

      Bati campii, femeie! Ori n.ai copii, ori n.ai suflet, daca acest articol ti se pare ca are o tema usoara. Uita-te la TV, nu mai citi acest blog, pentru ca al tau comentariu dovedeste ca esti pe langa subiect.

  • Cristina spune:

    Cum le mai știu unii pe toate și generalizează. Eu vin și întreb ce cauți tu cu copiii la grădiniță, ca doar ai atâtea alte alternative sa nu traumatized săracii copii. Grădiniță sau creșă poate fi o experienta frumoasa atât pt copil cât și pentru părinte dacă se dorește lucrul acesta. Băiatul avea 1.6 ani când a mers la creșă. După ce în 7 luni schimbase 4 bone și urma sa plece și a 5-a. Am vrut sa meargă la program scurt o perioada sa se acomodeze… Dar în prima zi când m-am dus după el la prânz mi-a spus ca „eu veau sa om cu copiii” sec… Și m-am întors fără el. Și m-am dus sa îl iau la ora 16. Și asa a fost 2 ani de zile fără sa plângă nici măcar o secunda de dor. Ca nu avea timp sa ii fie dor. Dansau cantau și se jucau. Și culmea ironiei.. E vorba despre o creșă de stat.. Nu una privata din alea de recomanzi tu pe blog ca sunt perfecte și ca doar și numai acolo un părinte cu capul spre umeri își poate lasă copilul, iar cei care nu o fac sunt iresponsabili. Acum e grupa mica băiatul.. La o grădiniță de stat. Nu a plâns nici măcar o secunda. Și sta pana la ora 16 când merge bona sa îl ia. Și nu e un caz unic… Mai cunosc multe exemple.

    • Alina spune:

      Si daca tu mai cunosti cazuri de copii care s-au acomodat foarte repede si despre ceilalti spui ca „le stiu pe toate” nu ti se pare ca generalizezi? Nu inteleg ce vrei sa spui, ca daca experienta voastra a fost grozava ceilalti abereaza, generalizeaza sau mint?
      Sincer, nu vad nici o farama de logica in prezentarea ta.

      • Cristina spune:

        Eu nu am generalizat nicăieri și nici nu am pretenția sa îmi înțelegeți logica comentariului pe care probabil l-ați citit printre rânduri. Am zis grădinița și creșa POATE fi o experienta plăcută și apoi am dat exemplul nostru. Și cunosc alte cazuri identice. Dar e bine ca vedeți logica articolului de blog. Eu una nu o vad. As fi înțeles dacă ar fi prezentat și părțile bune ale gradinitei/cresei. Părțile acelea pentru care ea și-a dus copiii în colectivitate. Faptul ca 2 copii din 10 sau cati sunt într-o grupa la particulara plâng în primele zile nu înseamnă că nu e ok colectivitatea, ca traumatizat copiii dacă nu stau non stop cu noi.

        • quasimodo spune:

          Baţi câmpii.

        • Robo spune:

          unde a scris autoarea:
          – ca grădinița și creșa NU POATE fi o experienta plăcută
          – „că nu e ok colectivitatea, ca traumatizat copiii dacă nu stau non stop cu noi”

          arata-ne si noua, te rog, ca eu unul am dificultati sa regasesc aceste idei in articol.
          sau poate nu am citit acelasi articol.

          eu ce am citit este:
          – unii copii plang la inceput la gradinita
          – nu lasati copiii sa planga la gradinita (daca plang, desigur, ca daca nu plang, nu e nevoie sa nu-i lasi sa planga, pentru ca nu plang. ca nu toti plang, doar unii plang, stii?)

        • Alina spune:

          As fi înțeles dacă ar fi prezentat și părțile bune ale gradinitei/cresei.
          What? Articolul are o tema data. E ca la scoala Cristina, in carte este vorba despre ce vrea autorul sa fie vorba. Cum adica sa prezinte partile bune? Pai sunt o gramada si nu le-a contestat nimeni nicaieri, vrei sa scrie un research paper sa fii tu multumita?
          Zau, ai grija cu logica. Degeaba esti sarcastica – ia’ti cateva minute si incearca sa te intrebi daca nu cumva tu gresesti si ti s-a pus pata. Din afara asa se vede dupa cum observi din alte comentarii.
          Citeste titlul din nou, vezi ca este vorba de un numar mic de copii – gradinita POATE fi o sursa de traume, aveti grija. Atat

    • AlinaV spune:

      Păi fără supărare el era deja învățat să stea fără părinti. Dacă zici că a avut 5 bone. Nu putem compara cu un copil care a stat non stop cu mama până să meargă la grădiniță.

      • Cristina spune:

        alternativa data de acest articol este fix bona/bunicii sau orice alta varianta de interacțiune 1:1 nu colectivitate. Iar eu susțin ca exista și copii care nu vor fi traumatizați de „despartirea” de mama. Adaptarea treptata nu trebuie făcută neapărat în momentul întrării în colectivitate. Adaptarea treptata o poți face și acasă și în parc și la un loc de joaca și și…si da, avem bona în continuare care sa îl ia de la gradinita sau sa fie disponibila când e bolnav. Pt ca am 2 copii și chiar dacă încă lucram de acasă marea majoritate a timpului trebuia sa am posibilitatea sa merg sa iau fata de la gradi/școală fără sa îl scot în ploaie /ger și pe băiat

        • AlinaV spune:

          Alternativa asta nu este disponibilă pentru toată lumea . 1. Poate că nu mai locuim lângă bunici sau dacă locuim poate nu mai sunt printre noi.
          2 Bone nu își poate permite toată lumea . Aia este bravo celor care își permit dar hai să îi lăsăm și pe ceilalți în pace care nu își permit.
          Eu nu am beneficiat de nici o alternativă din cele 2 . Nu mai locuiesc de câțiva ani buni în țară. Concediul de maternitate a fost de 10 săptămâni. Mi-am dat demisia și m-am băgat în somaj primii 2 ani . De la 2 ani jumătate până la 3 jumătate când a intrat la grădiniță ne-am descurcat cu salariul soțului. Am exclus bona pentru că salariul meu era salariul ei . De aici încolo văd în ce hora o să joc. Miercurea nu se merge la școală unde suntem noi . Nu are nici o săptămână plină de mers la grădiniță că deja a răcit. Păi să tot muncești în ritmul asta .

  • alina spune:

    Oh,da..eu dimineata am vazut o mamica care desi puiul ei plangea cu sughituri I-a spus”taci ca plec si te las aici”..si apoi i-a administrat 2 palme peste fund…Am vazut negru in fata ochilor,imi venea si mie sa plang..si nu am putut sa nu intervin..:(

    • Ana spune:

      Sper ca ai intrebat-o de ce e atat de nervoasa si ca i-ai oferit ajutorul tau ( pentru treburile casnice eventual).Ca sa fim empatici pana la sfarsit:)

  • Gaby spune:

    Nu te supara, comentariul asta cu ”faci reclama la gradinita privata” mi se pare deplasat, din simplul motiv ca nu ai cum sa faci reclama, in general, mediului privat.. ai nevoie de un ”produs”. Ori, Printesa Urbana nu scrie despre o institutie anume… scrie despre varietatea modului de adaptare – lent sau brusc- practicat in diverse medii.

    Pe de alta parte, pentru multe familii acest subiect ARDE.

    In Elvetia nu exista varianta de la guvern pentru copiii de pana la 4,5 ani. Pur si simplu, gradinita incepe la 5 ani (la 4, daca te-ai nascut la inceputul anului). Pana atunci, te descurci pe cont propriu. Sunt niste locuri unde-ti poti lasa copilul peste zi (costa cca 80 e/zi – un pret mediu)..unele au grupe de varsta, altele nu au iar copiii sunt amestecati – habar n-am avut la inceput si mi s-a spus ca e mai bine ca sunt amestecati, ca se obisnuiesc mici cu mari – ceea ce e absurd, pentru ca acei copii de 5, 6, 7 ani (care vin acolo dupa scoala, pana termina parintii serviciul) se joaca fotbal.. iar mingea poate ateriza in capul unui bebelus.. Asta a fost experienta mea, cand am incercat aceasta varianta, la un an (anul acesta). Culmea! Eram in perioada de acomodare – pe care am cerut-o cu mare insistenta. Mi se parea crud ca il las pe micul meu omulet acolo, brusc, intre straini. Dupa faza cu mingea si alte cateva detalii neplacute ( sa nu ma lungesc prea mult.. ) am zis ca nu e pentru noi, cel putin nu acum. Am norocul ca mi.am putut restrange programul de lucru la doua zile( am renuntat la partea financiara), timp in care Papi si-a luat liber ( si-a restrans si el partea profesionala) si sta el cu baiatul… cealalta varianta ar fi fost sa stea cu soacra! :)) – adica s.o mut pe mama la noi.

    • C spune:

      In Elvetia exista crese private si crese semi de stat care primesc copii de la 4 luni la 4-5 ani maxim. Oamenii sunt foarte bine pregatiti, promoveaza educatia cu blandete, acomodare lenta, mancare de foarte buna calitate. Exista si uscaturi dar majoritatea (si am facut studiu de piata in 3 orase si 2 cantoane in partea germana) sunt foarte ok.
      Angajatorii de top (universitati, companii mari) asigura cresa pentru copii angajatilor si subventii pentru plata taxelor.
      Ce nu e ok deloc de pretul, 2000 eur minim pt bebelusi. Daca ai noroc de un job ok merge, altfel stai acasa (ca marea majoritate a localnicelor).

  • Adina spune:

    Nu am copii, dar va pot spune cum a fost pentru mine. Raspund mai mult la comentarii si nu la articol in sine, pentru ca vad ca pentru unii se poate intelege ca gradinita este o trauma majora si o suferinta maxima pentru un copil.
    Nu imi amintesc sa fi plans vreodata la grădinița de la bunicii mei din oras,m-am dus cam de la 2.5 ani acolo. O iubeam pe doamna educatoare si ea ma lasa sa iau acasa jucariile preferate in weekend si ma jucam cu prietenii mei toata ziua.
    Am plans 2 saptamani cand m-au mutat parintii la alta gradinita ca sa locuiesc in acelasi oras cu ei pentru ca imi era dor de educatoare si prietena mea. Parintii mei au inteles si m-au dus inapoi, desi asta a inseamnat ca ii vedeam exclusiv in weekend cand ei nu lucrau. Alta solutie nu exista si nu i-am invinovatit vreodata, nu am traume.
    Imi era dor de ei exact cand ii vedeam ca pleaca, plangeam 5 minute si ma luam cu joaca si uitam. Nici timpul nu il intelegeam foarte bine, mi se parea ca veneau foarte repede inapoi. Daca nu ii vedeam exact in momentul in care pleaca nu plangeam deloc.
    Nu am traume, a fost minunata gradinita si toata viata pana la 7 ani cand m-am dus la scoala.
    La scoala in prima zi am avut 2 colegi care nu fusesera deloc la gradinita, statusera cu bunicii. Baiatul a plans timp de 2 saptamani zilnic pana vomita si a venit bunica lui sa stea cu el in clasa. A fost bataia de joc a celorlalti copii. Fata a facut pe ea de frica sa spuna ca trebuie sa mearga la baie. A ras toata lumea de ea, copiii sunt rai la varsta respectiva.
    Copiii trebuie sa mearga la gradinita. Poate e greu la inceput, poate unora li se potriveste o adaptare lenta, poate altora le prinde bine sa nu vada parintii acolo, dar este o experienta minunata daca gasesti formula castigatoare.

    • Gaby spune:

      De acord cu tine, gradinita si colectivitatea sunt bune, dar DUPA 3 ANI. Pana atunci nu sunt prea sociabili si au nevoie de mama, nu de colectiv. Cam asta cred eu ca a vrut autorul sa spuna in acest articol. 🙂 Ca sa ramanem in atmosfera scolara..

  • E&S&N&S spune:

    Fratilor, cred ca nu ati citit bine articolul ! Ioana isi doreste sa se schimbe lucrurile in gradinite si crese si sa nu mai aiba copiii de suferit. Nu blameaza pe nimeni !!! Fiecare cu posibilitatile lui dar ideea este ca minunatii nostri copii raman cu traume daca nu ne gandim intai la ei. Sa le acordam cateva zile de acomodare si sa fim leoaice pt ei. Si ce daca nu ne lasa??? Aduci un buchet de flori, te porti intai frumos cu cine trebuie, daca nu merge faci scandal. Este dreptul copilului tau ! Daca te vede ca faci asta va capata si el curaj in viata, va lupta pt drepturile lui. Unii spun ca si noi am fost lasati asa, eventual si batuti de parinti si ca nu am murit. Asa este ! Nu am murit dar cate traume avem si rani inca deschise numai noi stim….cate complexe…te iubesc Ioana pentru ceea ce faci !!!

    • AlinaV spune:

      Poți să vii la noi la grădiniță cu un tir de flori . Îți garantez eu că nu te lasă să pui piciorul nici măcar în curte. Ce să mai vorbim de hol sai clasă. Pur si simplu totul se petrece la poartă. De acolo îi adună educatoarea.

      • Anna spune:

        Doamne fereste, baiatul meu merge de 3 zile la gradinita de stat. In prima zi am stat cu el in clasa. Mai erau 2 mame. Plangeau rau vreo 3 copii, s-a speriat si a stat in brate la mine. A doua zi am stat cu el in curte, ne’am jucat, apoi pe hol, a facut pipi in toaletele mici si usor-usor a vrut in sala. I-am spus ca plec la serviciu, sa imi dea un pup mare si vin sa il iau dupa serviciu. I-am repetat asta. Si a fost ok. Si la noi s-a spus la sedinta ca nu permit adaptarea lenta dar..who cares? Eu am facut ce am simtit si ce am vrut, s’au uitat putin ciudat la mine dar..asta a fost. M-am intors la pranz si l’am vazut pe geam mancand si l-am lasat si la somn. Am fost norocoasa. Dar nu as accepta sa il ia de la poarta si sa nu ma lase sa intru.

        • AlinaV spune:

          Asta este regula la toate gradinițele în zona locuim. Nu locuim în România . Din cauza atentatelor s-au luat măsuri drastice de securitate. Doar în prima zi ni s-a permis să intrăm și să stăm cu ei în clasă câteva minute. Orice am face nu se trece peste regulă. Și mie mi se pare foarte deplasat. Mai ales când văd dimineața cum sunt băgați cu forța în curte și în clase cei care plâng și se zbat. Sunt practic luați pe sus și târâți până în clasă. Al meu a protestat primele 2 zile dar fără să se opună când era luat de mână de la poartă de educatoare. Are zile când stă cocoțat pe poartă și cum se deschide aleargă primul spre clasă . Dar are si zile când îmi spune de acasă că nu vrea și duc muncă de lămurire cu el până la poarta grădiniței. Îl oboseste foarte tare plimbatul pe străzi. Eu neavând un loc de muncă sunt obligată să mă duc și să îl iau la prânz acasă să mănânce. Au o pauză de 2 ore care mai mult îi obosește. După îl duc înapoi până la sfârșitul programului. Dacă nu accept să îl las la poartă după reguli nu am decât să îl țin acasă. Și din păcate aici se cam pune accent în primul an de școală și pe ce au făcut în grădiniță. Al meu are 3 ani ani jumătate.

  • ionica spune:

    Marti, prima zi de gradinita, grupa mijlocie, foarte fericit, s-a luat la joaca, a mancat singur, a dormit cu copiii (desi el acasa nu dormea deloc la pranz). Toate bune. Prima spaima s-a dus la baie iar un baietel l-a impins si a cazut si s-a lovit la picior. Si a inceput sa planga. Cand am ajuns dupa el la 16.00 si m-a vazut a inceput sa planga, iar seara cand l-am intrebat a zis ca vrea sa mai mearga la gradinita. Bun, ziua a 2-a, a plans incontinuu ca vrea acasa si vrea acasa cand a ajuns mama lui cu el la gradi. Ei bine si s-au pus amandoi pe plans pana cand ea a plecat cu inima rupta. S-a linistit apoi si si-a vazut de activitatile lor. Astazi este ziua a3-a sa vedem cum a decurs :))

  • Petrache spune:

    Dacă ți se rupe sufletul, de ce lovești mă în aia care militează pentru legi care să favorizeze mamele, care să le permită să stea mai mult cu copilul?

    Când scriai aberații și tâmpenii împotriva CPF, nu te gândeai la mămicile care din pricina sărăciei trebuie să-și lase copiii la creșe sau grădinițe sau cu străini? Nu te gândeai la copiii care plâng? Avem o societate de oameni bolnavi sufletește, crescuți prin creșe și grădinițe și apoi lovești în aia care propun soluții ca familiile să stea mai mult împreună.

    Asta se întâmplă când în capul tău sunt numai pilule, psihologi și confuzie.

    • C spune:

      Oare de ce in tarile astea in care copii merg la cresa de la 4 luni si mamele muncesc nivelul de trai si de dezvoltarea e mult mai ridicat, calitatea vietii e mult mai ok? Oamenii se declara mai fericit, nivelul de civilizatie e mai mare.
      Si de ce in tarile in care mamele nu muncesc si stau acasa cu copii ani de zile ne confruntam cu saracie, abuz asupra copiilor (batuti, nebagati in seama, crescuti in fata TV-ului)?
      Oare n-o fi nici o legatura intre chestiile astea???

  • Hapi spune:

    Acum nu îmi pot inchipui asta, Ioana. Înainte să-l nasc, dehhh, la 6 luni viteză la creșă mi-am zis, că eu plătesc si facturi si chirii și nu-mi permit să mai stau acasă, concediu plătit nu am.

    E cu mama. Daca ar trebui sa-l dau la cresa acum, m-as lasa maine de serviciu. Nu mă întreba ce-as face dar m-aș lăsa.

  • Mihaela spune:

    Sunt tare curioasa cum ar putea cineva sa mă împiedice cineva să stau cu copilul la grădiniță dacă și-ar dori asta. Eu stau acasă din diferite motive, inclusiv de sănătate, soțul e in învățământ, e la început, și banii ne ajung de minune. Nu primim ajutor și nici nu avem nevoie de ajutor, părinții noștri eventual mai iau cadouri copilului, sau ne mai trimit dulcețuri, zacusti… Am ales să locuim într-un oraș mic… Dar nu vreau să îmi închipui cum ar fi dacă am fi nevoiți să lucrăm amândoi cate 8-10 ore pe zi.

  • didina spune:

    Unii copii se simt bine in colectivitate, de exemplu fata mea a mers la gradinita la 2 ani si 4 luni, la grupa mica (nu avem cresa aici ca stam la tara) si nu a avut nici 5 minute de boceala desi pana in ziua 0 a stat acasa in permanenta cu mine si numai cu mine (nu avem bunici disponibile, una e la distanta de vreo 3 ore cu masina si cealalta decedata).
    Pe de alta parte eu personal am fost unul din copiii aia urlatori care a refuzat orice interctiune sociala si de la varsta de 3 ani am stat singura in casa zilnic de luni pana sambata de la 7 la 16. Imi lasau pe masa o tava cu te-miri-ce de mancare, faceau o cruce zdravana si plecau la munca! Si asta pana la 6 ani jumate cand am plecat la scoala.
    Deci fiecare caz e unic, nu se poate generaliza nici asa nici invers.
    Ceea ce ma enerveaza insa sunt reactiile de genul „daca ar fi copilul meu nu l-as lasa nicio clipa”. Serios?!? Pornim de la premisa ca suntem parinti normali si nu vrem sa ne facem copiii sa sufere, util sau inutil. Dar daca ai casa luata cu credit si mai ai inca vreun copil mai mare sa zicem si nicio bunica in peisaj, ce te faci? Il lasi sa urle la cresa/gradinita sau il lasi singur in casa. Nu e ok, sigur ca nu e, dar e mai ok sa stai cu el in brate la metrou pentru ca te-a evacuat banca din casa? Fiecare si le stie pe ale lui, nu prea vad rostul acestor critici. Nu toti au salarii mari, scoli inalte si programe de lucru reduse. Unii lucreaza 8-10 ore/zi si alearga cu inima taiata de colo pana colo, sa faca toate treburile zilnice, si asta pe un salariu mai mic decat necesitatile lor. Pe mine de exemplu seful meu nu a vrut sa ma primeasca inapoi la serviciu dupa CIC pentru ca angajase pe altcineva, a trebuit sa fac sesizare la ITM si sa trimit notificari prin avocat si toate aiurelile posibile pana m-a primit inapoi. CU SALARIU MICSORAT! Daca fii-mea nu vroia la gradinita ce sanse aveam sa lipsesc de la serviciu ca sa gasesc variante de adaptare? Zero barat. Poate ca nici mamele alea ale caror copii urla disperati nu au incotro. Sigur ca stiu ca le plang copiii zilnic, cu siguranta au fost anuntate. Doar ca un loc de munca nu il gasesti de pe o zi pe alta si poate nu au cum sa se descurce altfel.
    E usor de dat cu parerea de pe margine, chiar ca e!

  • Alexandra spune:

    Printesa am si eu o intrebare la care ti-as fi foarte recunoscatoare daca mi-ai putea raspunde.
    E legal sa se incuie poarta gradinitei ,astfel incat parintele sa nu mai poata intra in incinta gradinitei decat atunci cand se termina programul si oricum trebuia sa vina sa il ia?La copilul meu mai nou de anul acesta angajatii gradinitei asa au hotarat,ceea ce mie nu mi se pare ok,sau cel putin cred ca ar trebui sa existe un portar,o sonerie,ceva.
    Exista vreo lege in legatura cu asta?
    Daca cineva ma poate ajuta cu un raspuns m-ati ajuta foarte mult.
    Multumesc!

    • Printesa Urbana spune:

      nu stiu sa existe vreo lege care sa specifice dreptul parintelui de a intra oricand doreste in gradinita, ceea ce ar insemna ca regulamentul interior al gradinitei dicteaza. multe institutii de invatamant practica asta, dar cred ca normal ar fi sa ai totusi o metoda de comunica oricand cu personalul gradinitei.

  • Alexandra spune:

    Multumesc! Mie nu mi se pare in regula ,cand am intrebat mi s-a raspuns ca este o masura luata in primul rand pentru ca unii parinti vin sa isi ia copii de la gradinita mai devreme decat prevede programul,nu stiu de ce este asta atat de gresit mai ales in cazul copiilor mici care acum se adapteaza.
    Am ales gradinita asta pentru ca fiica mea cea mare a fost tot aici si aveam incredere.
    Ceea ce m-a deranjat a fost ca am sunat la asa- zisa sonerie,dar degeaba,pentru ca doamna care trebuia sa vina sa deschida nu a vrut sa se deranjeze,citez:’eu sunt obligata sa deschid doar cand se termina programul nu inainte’.
    Am inceput sa am indoieli,cred ca o sa caut si alte variante,nu stiu ce sa fac,aici copilul meu avea si cativa prieteni pe care ii cunostea dinainte,cu care se joaca,dadea semne ca incepe sa ii placa

  • Dia spune:

    Recomanda careva o carte (sau mai multe) pt copii care sa ii ajute cu integrarea la cresa/gradi/scoala? Sau vreun exemplu de joc de rol? Stiu ca explicatiile cat mai detaliate despre ce se intampla ajuta mult, dar cred ca si prin povesti sau joc de rol se pot rezolva probleme ale celor mici.
    Al meu are 1 an si 8 luni si de doua zile merge la cresa, in ambele zile plangand dupa mine. Greseala mea cea mai mare e ca nu i-am povestit ca pot fi copii care vor plange de dor si ca e normal sa planga. Eram absolut convinsa ca el va fi ok pt ca e sociabil, dar nu a fost deloc asa. In prima zi, s-a desprins de noi si s-a dus singur la copii, fara pa, fara nimic. Am simtit un gol in stomac, dar eram si bucuroasa ca e increzator. Se juca acolo linistit pana a inceput o fetita (si ea prima zi la cresa) sa planga tare tare dupa mama ei. Apoi a inceput si el sa planga.
    Planul e sa stau cu el la acomodare, cate 2 ore pe zi timp de 2 saptamani si apoi sa crestem timpul treptat. Sper pana in noiembrie sa ajunga la program intreg. Dar deja ma intreb daca fac bine ca stau acolo si daca nu destabilizez si pe ceilalti copii care ma pot vedea uneori. Nu permite locul sa stau separat total de ei. Saptamana viitoare o sa-l duca tatal sa testam daca e mai ok asa. Ce alte trucuri mai aveti din experienta voastra?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *