Adevărul șocant despre părințeală (sau nu?)

Zilele trecute, o cititoare a postat (în subsolului unui articol despre ce faină și aglomerată e viața cu doi copii mici) un text preluat dintr-un status de pe Facebook al unui tată de cinci copii, Terran Williams din Cape Town. Postarea cu pricina este aici. Mulțumesc pentru text, mi-a plăcut să-l citesc!

Acest domn zice, pe scurt, că viața cu copii mici este traumatizantă, un chin, practic. Apoi detaliază pe puncte de ce crede el că familiile care supraviețuiesc primilor ani cu copii sînt, de fapt, miracole, și că există motive serioase să te sinucizi, să ucizi pe cineva, să înnebunești sau oricum, chestii nasoale, cît copiii sînt mici. Am pus mai jos pentru voi un rezumat al comentariului acestui domn, nu înainte de a menționa din capul locului că nu-s de acord cu viziunea lui. Adică da, desigur, este greu, este FOARTE greu, sînt prima care recunoaște cît de greu e în primii ani, am scris zeci de articole despre cît e de greu, tocmai pentru ca viitorii părinți să aibă așteptări realiste, dar nu cred că-i cazul să scobim în rana dureroasă. E greu și gata, chiar nu e greul ăla care te ucide, mai ales dacă ți-ai dorit copii și îi iubești. Sigur, uneori vrei să sari pe geam. Alteori vrei să arunci copilul pe geam. Cu tot cu tată-său. Dar astea-s așa, gînduri care ne ajută să eliberăm din tensiune, pe seama cărora ne amuzăm mai tîrziu.

E foarte adevărat TOT ce scrie omul mai jos. În plus, e foarte amuzant și bine scris comentariul lui. Doar că nu cred că ajută o astfel de abordare. Nimănui. Mă rog, poate l-a ajutat pe el că l-a scris, în caz că vrea să mai facă un copil. 🙂 Eu sînt de principiu să recunoști greul, să vorbești despre el dacă simți că asta ajută pe moment, dar să nu trăiești ca și cum ți-ar atîrna de gît un sac de cinci tone de greu. Mno, e greu, dar trece. Urmează altfel de greu, iar frumosul e tot mai frumos, și greul mai ușor de depășit.

Iată mai jos ce scrie tatăl Terran din Cape Town.

Îmi dai voie să fiu șocant de sincer în ceea ce privește cît de grea e viața cu copii mici?

E grea. Foarte grea. Mult mai grea decît îți poți imagina. Mult mult mai grea.

Din experiența mea, a fi părinte de copil mic te pune sub o presiune atît de mare, într-un fel care nu se poate compara cu nimic altceva în viață. Eu am cinci copii sub șase ani, cei cu mai puțini copii probabil o duc ceva mai bine, dar nu cu mult (știu sigur pentru că pînă nu demult, aveam și eu mai puțini copii).

Greul fizic

Sîntem epuizați. Zeci de treziri pe noapte, de aproape 6 ani. Și asta e principala problemă, toate celelalte ar părea mai ușoare dacă, creiele noastre nu ar fi mereu într-o stare de semi-conștiență provocată de oboseală. Noroc că mai recuperăm cu somnul de prînz. NOT.

Plus bolile. Familiile cu copii mici sînt ca niște mini laboratoare în care virușii mutează și trec de la unii la alții luni de zile. Gripe normale care țin 3 zile la alții, în familiile cu copii doboară toți membrii familiei, pe rînd, sau pe toți odată, luni de zile.

Greul financiar

Uneori e nevoie de o casă mai mare. O mașină mai mare. Cheltuielile cresc. Unul dintre părinți stă acasă cu copiii, pe un venit mai mic sau inexistent. Mîncare mai multă, boli, medici, grădinițe, școli.

Greul în cuplu

În zilele bune, eu și soția facem echipă pentru a supraviețui, dar în cele rele ne transformăm în dușmani. Ținem socoteala cine s-a trezit de mai multe ori noaptea, apoi ne reproșăm unul altuia asta. Scoatem des cartea cu „eu sufăr mai mult”. Apoi ne simțim vinovați că ne certăm în fața copiilor și asta ne îndepărtează și mai mult unul de altul.
Sexul e foarte rar, iar asta nu ajută.

Greul social

Prieteniile se pierd, nu mai ai viață socială.

Greul spiritual

Nu mai ai timp să stai în liniște, să te rogi, să mergi la biserică, fix acum, cînd ai cea mai mare nevoie de sprijin.

Greul profesional

Oboseala îmi scade dramatic performanța la job. Sînt nervos, nu mai sînt un bun manager al echipei.

Greul logistic

Casa noastră e un haos tot timpul. Ieșitul din casă durează enorm, cam 30 de minute de copil.

Greul emoțional

Parentingul vine la pachet cu o mulțime de emoții negative noi. Tantrumurile copiilor mă epuizează, mă încarcă negativ, ei uită, noi rămînem cu reziduuri în suflet.

În plus, toate aceste feluri de greu au și un efect de domino, fiecare îl exacerbează pe celălalt. O traumă care se petrece în slow motion.

Am încheiat rezumatul. Dragă tată de cinci copii mici cu vîrsta sub șase ani, înțeleg de ce de la tine pare totul atît de greu. Pentru că este. Eu am doi cu vîrsta sub 3 ani și jumătate și da, e greu. Cinci… probabil de cinci mii de ori mai greu. Totuși, nu e important că e greu. Dacă știai EXACT cît de greu o să fie, nu-i mai făceai? I-ai făcut pentru că ți-ai dorit, îi iubești, asta e, îmbrățișezi greul, strîngi din dinți și carry on. Nu cred că ajută să te gîndești mereu că trăiești o traumă, și în secunda asta, și în următoarea, și în următoarea și tot așa. Nu mai bine te gîndești că uite, doi din cei cinci copii au deja peste 4 ani, și ce ușor e cu ei deja? Că peste 3 ani o să jucați cu toții Monopoly și ce distracție o să fie?

Eu așa simt: că dacă trăiești fiecare clipă gîndindu-te ce traumă ți se întîmplă, apăi chiar o să fie greu de tot. Dacă în schimb încerci să trăiești fiecare clipă bucurîndu-te de frumos și făcînd haz de tot greul, șanse mari să treacă anii repede, fără sechele majore.

Pe altă parte însă, cinci copii cu vîrsta sub șase ani… Iaics!

Sursa foto: familie cu mulți copii, via Shutetrstock.com

109 Comments

  • Ioana spune:

    check this out : https://www.facebook.com/terran.williams.7568/posts/10153388504756210?fref=nf
    Este doar un text scris de un nenea, mie nu mi s-a parut exagerat de pesimist, chiar am ras pe alocuri, plus ca este real, nu cred ca are vreun punct care sa fie neadevarat (daca am privi din punctul lui de vedere, desigur).

  • Cristian spune:

    Da, e greu nimic de zis dar ca sa fiu un pic cinic dacă ar scrie mai putin pe net ar avea mai mult timp să își organizeze viața.

    • Printesa Urbana spune:

      Auch, aici m-ai lovit și pe mine. 🙂

    • Cristian spune:

      Nuuu, stai linistita, tu scrii din mai multe motive, ai creat un brand, o mica comunitate, mai castigi niste cash, esti pe alta traiectorie, ca sa nu mai pomenesc de calitatea, tonusul si penita articolelor tale.

    • Anne spune:

      Spre deosebire de altii care isi petrec viata comentand pe bloguri…

    • Cristian spune:

      Nu stiu daca realizezi, dar iti vine manusa comentariul acesta 🙂

    • Anne spune:

      Eu zic sa te lasi de sportul asta, ca nici la scris comentarii nu pari sa o nimeresti. Paradoxal, vad ca toate dislikeurile te fac sa perseverezi ceva de speriat… Te simti bagat in seama, altfel nu pot sa-mi explic de ce insisti cu comentarii care de care mai aberante

    • C. spune:

      Da, clar. De ce nu si-ar petrece fiecare, dar FIECARE clipa libera avand grija de copii. Asa cum facem noi restul .. 😐

  • Laura spune:

    Foarte sincer domnul ?
    E greu, noi toti o stim ?, dar si foarte frumos in acelasi timp…motiv pentru care probabil il facem pe al 2-lea..sau al 5-lea in cazul domnului ?
    Lasa ca trece greul asta..si ce dor o sa ne fie de el, pentru ca o sa vina altul care o sa ni se para si mai greu ?

  • Andreea B spune:

    La cât face referire la Dumnezeu se poate sa fie ceva pocăit care face copii câți ii da Cel de Sus, situație in care nu si-a ales el sa-i facă pe toți.

    • Cristian spune:

      Domnul Williams este o faptura foarte rara, un ales, ii vorbeste Dumnezeu lui, personal.

      „As I prayed for a message to share, God whispered to me: ‘Tell them I love them.’”

    • Diana spune:

      Chiar e pocăit ?
      Dar nu toți pocăiții fac mulți copii din acest motiv. Unii chiar și-i doresc. Și deși sunt doriți și iubiți tot greu e să ai grijă de ei și să-i educi. Și uneori sprijinul spiritual chiar este important.

    • Anca spune:

      Copiii sunt un dar de la Dumnezeu, un dar care vine la pachet cu multe responsabilitati dar care ne bucura sufletul intr-un mid in care alte lucruri nu o pot face. Eu am 4 copiii de care ma ocup full time si pe care i-am dorit sunt si pocaita, daca prin asta intelegeti ca apartin unei religii, alta decat cea ortodoxa, sunt si psiholog si sotie si multe altele si toate acestea imi ocupa tot timpul insa nu as schimba nimc la viata mea.

    • Oana spune:

      Da, din numele date copiilor (Zachary, Jordan, Samuel, etc) s-ar putea sa fie ceva religie prin care sexul este pentru procreere si atat. De apreciat totusi scrierea sa, plus ca are si o gramatica excelenta (spre deosebire de multi americani).
      Nu-mi pot imagina ce inseamna sa intretii o familie de 7…

    • Cristian spune:

      E sud african tipul.

    • denisse spune:

      Cunoasteti f putine despre pocaiti daca veniti cu asemenea generalizari. Noi suntem pocaiti si ne DORIM mai multi copii (avem 2 deocamdata). Si nu, nu e interzis sa faci copii si cu capul.

    • Meli spune:

      Daca sexul era doar pt procreere, nu cred ca mentiona in text ca este foarte rar. Eu din asta inteleg ca ar vrea mai des dar nu se poate.

  • ANNA spune:

    Eu gasesc mesajul lui vindecator si incurajator. Este, asa cum spune el, o parte in a fi parinte despre care se vorbeste mai putin. Partea grea si intunecata. Iar cei care trec prin asta se simt de multe ori singuri sau cred ca este ceva in neregula cu ei. De acord cu tine, ca nu iti face bine sa traiesti in fiecare secunda cu sentimentele si gandurile descrise de el si nici nu cred ca o face, este doar un fragment din niste trairi cat se poate de reale si valabile pentru multi parinti.
    Omul mai spune si asa:

    „Of course there’s more to parenting nascent ones than it being hard. That’s what all the photos on Facebook are about – the sweetest things in the world, they are. Your heart walking around in someone else’ body. I get that, and it keeps me going…..For starters, one thing I can say: You Are Not The Only One. Parenting is hard for almost all of us. The other thing I can say is that You Are Not Alone..”

  • anca spune:

    Eu sincer nu îi acord înțelegere domnului care a scris pentru că daca a ales sa aduca pe lume 5 copii „cu varstele sub 6 ani”cred ca stia la ce se înhamă.

    • irina ge. spune:

      ”Stia la ce se inhama” …. desigur ca stia , dar pare ca e epuizat la limita si simte nevoia sa se descarce cumva.
      Abordare gresita? Da, pentru ca a spus verde in fata care e starea lui de spirit, n-a stat sa ”coafeze” mesajul. Cand te doare ceva rau de tot, cum zici – ”am un oarecare disconfort” sau ”ma doare de-mi vine sa urlu ”? Vorbeste deschis despre problemele unei familii cu copii mici.
      Cum e sa fii parinte , sa spui ca esti foarte obosit, stresat, ca nu dormi de nu stiu cat timp, ca nu ai timp de tine si de viata de cuplu … si sa auzi ”stiai la ce te inhami! cine te-a pus sa-i faci?cine te-a pus sa faci unul? cine te-a pus sa faci cinci ? acu de ce te plangi daca te-a mancat undeva ? ai turnat x copii si vrei sa-ti fie usor?” ,plus vreo gratulare gen – esti vreo specie de pocait ? etceteraetcetera.
      Toti vrem intelegere si o bataie afectuoasa pe umar din partea celorlalti atunci cand ne e greu. Dar cand adevarul ne e prezentat gol-golut si nu in camasa decorativa, scoatem ochii celui care il spune.

  • mack spune:

    Oh, doamne… Sînt de părerea Annei de mai sus, omul a avut un debuşeu, îl mai ia şi pe el pe dedesubt cu atîta părinţeală, dar e evident că-i iubeşte şi i-a vrut. Se plînge că-i e greu, atîta. Cu umor, pe alocuri. Şi avînd dreptate de cele mai multe ori. Că e greu. Că se poate. Că nu eşti singur. 🙂

  • Marmota spune:

    Eu am devenit mama tarziu, la 37 de ani (ca nu s-a putut mai devreme). Pana la varsta asta iti capeti niste tabieturi, un ritm de viata senin, traiesti pentru placeri egoiste, gen voiaje pe motocicleta, zile si nopti pierdute in raiduri in WoW etc.
    Cand in sfarsit a aparut si Nuca mea, s-a dus dracu’ traiul pe vatrai 🙂 Si culmea, fata mea e o minune, va citesc des, pe voi celelalte mamici, si inteleg cat de usor imi e mie: nu face crize, nu au fost boli majore, ii zic de cel mult 2-3 ori ceva si gata a asimilat, e independenta, are initiative, intelege cand ii explic de ce nu se poate aia si aia…
    Si tot rupta de oboseala sunt, si tot ne muscam de fund, eu si sotul, ca acum alergam in toate partile sa ii fie copilei bine, el cu doua joburi, eu cu casa si educarea ei permanenta.
    Ce ma sperie cel mai mult e ca de acum incolo niciodata, NICIODATA nu voi mai putea fi relaxata ca inainte. Sa am zece mii de bone si bani sa ii intorc cu lopata, simpla grija ca ar putea cadea un drob de sare in capul ei ma albeste.
    Desigur, relativizam, altfel o luam la trap la galop pe campiile nebuniei 🙂

    • Rox spune:

      „Ce ma sperie cel mai mult e ca de acum incolo niciodata, NICIODATA nu voi mai putea fi relaxata ca inainte. Sa am zece mii de bone si bani sa ii intorc cu lopata, simpla grija ca ar putea cadea un drob de sare in capul ei ma albeste”

      Asta este aproape sigur motivul principal pentru care nu ma pot hotari sa fac copilul (am 32 de ani). Eu sunt destul de relaxata de felul meu, nu-mi fac griji majore in viata de zi cu zi si nu-mi dau seama cum m-as putea impaca (,) cu mine in rolul de persoana stresata ca pateste copilul ceva (accident, boala etc.), sa nu mai am niciodata sentimentul asta de liniste si pace, sa traiesc cu frici, anxietati, dar nici n-as vrea sa fiu o mama de aia exagerata care nu lasa copilul nicaieri cu nimeni de groaza drobului de sare.

    • Lola spune:

      Vai mie! Eu sunt cea care a dat textul Printesei urbane. nu am crezut ca va starni atatea dezbateri. ma rog, e opinia unui barbat. sunt convinsa ca isi iubeste copii f mult.

  • Roxana spune:

    Eu sunt de acord cu ce zice domnu’ mai sus. E greu la unu, e greu la 2, nu cred ca pot sa imi imaginez cum e la 5. Nu stiu ce l-a indemnat pe domn sa scrie despre asta, dar pentru mine e doar o reflectare a realitatii, amuzanto-tragico-amuzanta. Si nu cred ca te opresti din a face copii, daca ti-i doresti, doar pentru ca citesti la altii cat e de greu sau pentru ca ai deja unu-doi cu care ti-e greu. Asta e, this is life. Cumva insa empatizez ca e cam greu sa iti imaginezi ca va fi mai usor cand vor creste, mai ales cand ai creierul varza. Lipsa de somn naste monstri:)).

  • Anca spune:

    Mai toate articolele care zic ce greu este viata cu copii sunt scrise de barbati. Insa din cate am inteles sotia e somera si ea duce greul. Eu consider ca la servici este relaxarea, te poti duce la toaleta cand vrei, poti manca cand vrei, sa recunoastem programul si l face fiecare cat de incarcat vrea. Dar acasa toate acestea nu sunt posibile…eu zic ca femeile duc greul si barbatii se plang…

    • Mira 2 spune:

      În viaţa reală femeile nu se plâng ca să nu fie judecate (menirea femeii este să crească copii, alea care se plâng sunt nişte monştrii etc). Bărbaţii sunt priviţi mai cu indulgenţă.

    • Yoyo spune:

      No asta n-o pot intelege! Adica daca m-am nascut femeie fara voia mea, evident, tre sa ma resemnez cu gandul ca menirea mea sunt urletele de copii si o viata in care nu mai stiu ce e aia o noapte de somn? Cu asta nu ma pot resemna! Cand o sa se inventeze oare barbatul care face copii? In general nu ma deranjeaza ca sunt femeie, dar treaba cu copiii mi se pare un blestem si o pedeapsa. Aproape ca imi vine sa cred ce zic religiile ca sigur stramoasele noastre au facut ceva gresit de s-au nimerit cu asa pacoste pe cap. Si de ar face barbatii copii, pe cuvantul meu ca 10 as vrea. Ma duce capul sa fac bani, sa-mi intretin familia, dar copii in nici in caz. Oare m-oi fi nascut cu sexul gresit?

  • Andra spune:

    Recunosc partea cu epuizarea fizica, suntem acolo de 8 luni.
    Primul copil a fost si este prieten cu somnul de noapte, astfel ca dupa 2 luni am avut parte de somn de noapte de calitate, cate 6 sau 8 ore de somn legate. Ce ne puteam dori mai mult!
    Eee, al doilea copil nu este deloc, dar deloc prieten cu somnul. Adoarme greu si se trezeste usor de mai multe ori pe noapte, astfel ca dimineata sunt un fel de zombi. Habar n-am de unde imi mai adun energia…dar lasa ca trece ea perioada asta mai grea si va fi mai mult frumos decat greu.

  • andreea spune:

    Articolul ajuta! ohohoho si ce ajuta! Ii ajuta pe parintii cu unul, doi copii. Deci poate fi mult mai rau :)))))

  • Ilda spune:

    Empatizez puternic cu el, e mult adevar in ceea ce spune! Dar nu pot sa nu ma intreb: daca nu dupa unul-doi, macar dupa trei copii putea sa-si dea seama ce reprezinta si… sa se opreasca! Sau sa ai o pauza! Anul si copilul – parca e too much!!! :)))

    Ilda
    Lavender Thoughts

  • Luiza Ghica spune:

    In timp ce citeam ce a scris omul, mintea mea lucra si avea viziuni despre viitorul unei familii cu atatia copii. Vedeam niste fete vesele, multi oameni la masa, o pajiste cu doi parinti si 5 copii alergandu-se, niste parinti mandri de realizarile copiilor lor, mandri la absolvirile de scoli si foarte mandri la nuntile lor. Apoi niste bunici inconjurati de multi nepoti si fericiti pana la adanci batraneti. Cred ca am un acces de optimism! 🙂

    • diana n spune:

      aceeasi imagine o am si eu in cap , atunci cand vb de familii cu 3, 4, 5.. copii. e adevarat ca e greu si mai presus de toate trebuie sa ai nervi buni si multa rabdare, mai ales daca esti mamica. dar pt imaginea de adult al copilului tau lupti de la inceput. sunt mamica de 2 baietei de 3 si 4 ani si daca viata nu ar fi asa de scumpa (ma ref strict la cheltuieli) a-si face si eu 5 copii. iubesc imaginea de familie cu multi oameni la masa. este o imagine ce tine de copilaria mea si cred ca nimeni nu a intrebato vreodata pe bunica mea cum a tinut piept la atatia. e placut dar fiecare fapta buna se plateste …nu?

  • deea spune:

    Cineva a scris mai sus ca omul are atatia copii datorita/din cauza religiei si cred ca are dreptate. Se plange el, tatal, dar ma gandesc ca are alaturi o femeie care, de 6 ani, e ori insarcinata, ori lauza. Asadar, o femeie ce leagana, ridica in brate, alearga, face nopti albe in timp ce are greturi, pica de somn, are picioare umflate, burta cat un pepene bine crescut etc. Nu mai spun de toate acele boli de care el pomeneste si care pot avea consecinte chiar grave la gravide. In ziua de astazi medicii recomanda 2 ani intre copii indiferent de tipul nasterii, tocmai pentru ca mama sa isi revina, fizic si psihic. Nu imi pot nici macar imagina ce furtuni hormonale au strabatut corpul acelei femei in ultimii 6 ani.
    Nu stiu de ce, dar am observat ca in SUA mai ales foarte multe familii fac multi copii, la intervale scurte de timp. Pe blogurile dedicate vietii de familie discutiile cele mai multe sunt despre cum sa supravietuiesti acestei vieti, ca si cum tu nu ai avut nimic de spus. Am citit despre mame singure cu 2-3 copii( de multe ori tati diferiti), mame cu 3 copii prescolari si sot ce face naveta, tot felul de sfaturi despre cum sa faci cumparaturi cu 3 copii sub 3 ani dupa tine, cum sa economisesti, cum sa faci multa mancare din putine ingrediente, cat e ok sa lasi copilul mic singur in casa etc. Nu mai zic de faptul ca cel mic trebuie sa invete sa doarma singur, sa mearga la toaleta singur, sa fie cat mai independent de la varste fragede fiindca imediat apare un alt „cel mic” si nimeni nu va mai avea grija lui.
    Cat despre usor, nu devine mai usor atat timp cat nu ai si nu iti permiti ajutor. Da, noptile vor fi mai usoare, somnul mai mult, pe masura ce copilul creste e capabil sa isi faca singur toaleta, sa se imbrace, sa se hraneasca. Totusi vine scoala, vin hobby-uri, vin nevoi diferite in functie de copil. E greu cu un copil stresat de teme si altul ce tipa prin casa si coloreaza in orice caiet gaseste, e greu sa duci pe unul din ei la tenis si pe celalalt la dans, e greu sa fugi intre doua scoli diferite fiindca au nevoi si inclinatii diferite. Nu imi pot imagina cum e cu 5. La un moment dat trebuie sa sacrifici macar pe unul din ei. Mie aici mi se pare ca este putin nedrept. Bineinteles, stiu familii ce se descurca exemplar, stiu cateva care au cate 4 bone( una de noapte, una cu masina si carnet etc) dar in rest parca prea multe familii care mai mult se chinuie sa supravietuiasca vietii de familie.

    • o femeie spune:

      eu sunt in Belgia. La fel aici se fac copii unul dupa altul. Am discutat despre asta cu 2 mamici, si argumentele sunt: concediul de maternitate e de 3 luni iar cresele sunt problematice, asa ca aleg sa faca copiii consecutivi, stau acasa pana la 2 ani juma in concediu fara plata sau somaj/ajutor social (pana cand incep copiii sa mearga la gradinita). Nu, nici unul din cazuri nu au bunici (pensionarea e la 65 ani) si nici bone, ci o iau simplu…. simplu, caaaalm. Dupa 2-3 ani copiii se joaca impreuna.

      In continuare cred ca bolile lovesc in familiile stresate, conflictuale, o gravida stresata duce la copil stresat.
      Si noi romancele ne agitam colosal de mult!

    • deea spune:

      Si la noi foarte multe femei isi planifica copii astfel incat sa beneficieze de indemnizatia de crestere a copilului 4 ani neintrerupt. Cu alte cuvinte, indiferent de situatie, cand face primul 1 an incepi sa lucrezi la nr.2, pentru a naste in timp util. Mi se pare normal sa tii cont de anumite aspecte cand faci un copil, dar sa il faci doar ca sa scapi si de grija asta imi pare egoist. Copilul nu se cere nascut, dar odata ce a venit pe lume are nevoi, si nu sunt putine. In cazul prezentat aici, inteleg ca nici macar nu asa si-au dorit, ci asa a fost sa fie si cine stie cati vor mai urma. Din toate acele puncte, mie unele aspecte mi se par chiar demne de luat in seama foarte serios. De exemplu, lipsa somnului ce afecteaza randamentul la locul de munca: in functie de meserie, o mica scapare poate afecta multe persoane ( sa ne imaginam ca omul e medic sau asistent medical, sofer de autobuz scolar, paznic la o scoala etc), de asemeni poate pune in pericol siguranta locului de munca, automat siguranta financiara a familiei. Trezitul unuia dintre copii in miezul noptii, afectand odihna celorlalti copii. Bolile diverse, care afecteaza in mod diferit membrii familiei. Toate acestea sunt lucruri ce depasesc perioada aia de acomodare, ei sunt mereu in acea perioada, probabil mereu mama va fi insarcinata, va avea si un sugar, plus copiii mai mari cu scoala, gradinita, prime iubiri, prime despartiri. Este modul lor de a trai, oricand puteau sa ia macar o pauza, sa se bucure de copiii deja nascuti, sa ii cunoasca mai mult, mai bine, copiii sa isi cunoasca mama si altfel decat insarcinata sau cu un bebelus la piept.

  • Irina spune:

    cand ai multi copii si greutatile, dar si binecuvantarile sunt mari.

  • o femeie spune:

    eu sper ca cei 5 nu sunt gemeni (sau cum s-or numi copiii ce trec pe la ecografie dr iti zice: felicitari, aveti 5 embiroane ce se dezvolta normal).
    In rest, viata cu copil m-a dus la simplificare si organizare, la reevaluare prioritati si prieteni si nevoi. Cheltui muult mai putin pt mofturile mele (fara cosmetice, fara coafor, carti mai putine etc), acord mai mult timp si rabdare casei, multa dragoste si cat mai putin marketing, si uite ca suntem toti bine, si sanatosi.
    Nu e razboi – ca daca e razboi atunci ajunge sa le faca rau copiiilor. Da, e oboseala, e schimbare, si cred ca unii barbati nu sunt pregatiti sa isi reorganizeze viata si sa renunte la banii pe undite si masina si cele 3-4 seri pe saptamana la bere.

    cel mai frumos exemplu ce il dau vine dintr-o familie echilibrata. Aveau 2 baieti deja la scoala, casa, 2 masini si firma. Si vine inca o sarcina: panica, mama la ambele a stat in pat datorita problemelor (si la sarcina a3a la fel a fost) si prima reactie a lor a fost: pai candeja ne mergea bine si usor!!!!. Tatal a fost lucid, calm, a recalculat si decis sa vanda masinile, au vandut bijuteriile, acoperit ipoteca, au reconsiderat viata si astazi sunt 3 iar fetita le umple viata si alearga dupa baiei cand joaca fotbal cu tatal.

  • No offence, dar pe bune? 5? la al patrulea n-a fost lamurit? fara suparare, dar faci cati poti duce/creste/managiui…ca sa nu ajungi la sentimente de genul asta…ca atunci sincer, nu stiu cat te mai poti numi un parinte ok, echilibrat, care sa creasca oameni echilibrati si ok sufleteste…dislike pentru domnul…

    • Mira 2 spune:

      În articolul original parcă spune că ultimii 2 sunt gemeni.

    • Andreea spune:

      al 4-lea si al 5-lea au venit impreuna, sunt gemeni 🙂

    • Andreea spune:

      La „sentimente de felul asta” poti ajuge si cu unul crescut de mama dupa ce pleaca bona si femeia de la curatenie! Ce vaiete,tanguieli si invinuiri…greu de auzit zile intregi! Doar la unul! Si stiu familii cu multi copii, nepocaiti, intelectuali pe bune, care inteleg sa se ajute,iar binecuvantarea, bucuria, linistea ,grija si grijile,deopotriva, ii coplesesc si intaresc! Citeam deunazi aici -multumim, Printesa-un articol fff frumos si pe sufletul multora.Intelegem si invatam ca,de fapt, „cei mici ne cresc pe noi”! Cand vine inca unul, esti mai pregatit, mai lupator, mai rugator,mai,mai,mai…de 4,5,7,ori „mai”…de toate!:))
      Cand aveti timp cautati-l pe neurochirurgul Stefan Mindea, venit in Romania de la Standford, tata de cinci copii…

  • TEO spune:

    ”Sexul e foarte rar, iar asta nu ajută.” – poate asa nu apare al 6-lea.

  • IMM spune:

    Si mie imi vine sa omor…sa il omor pe el si pe toti cei care nu apreciaza greul unui copil…sau a 5 copii…pentru ca lui i-a dat Dumnezeu 5 si altora nici unul…pentru ca copii lor s-au nascut din dragoste si nu din pastile, in laboratoare…dupa ani de frustrari, chin, suferinta fizica si psihica…(asta daca ai noroc sa ti se nasca un copil dupa chinul asta)
    Dar vai…vai ce greu e pentru el…!!!

    • Iulia spune:

      IMM, sunt off-topic, dar nu ma-am putut abtine sa nu constat, pe baza like/dislike -urilor primite, ca doar 1 din 5 femei poate inteleger, empatiza cu o suferinta ca cea descrisa de tine. Sustinem ca suntem pline de empatie, dar nu putem sa ne punem in locul unei femei care isi doreste cu toata puterea fiintei ei un copil, copilul ei, dar soarta/Dumnezeu/karma sau tot universul ii este potrivnic…
      IMM, stiu prin ce treci (desi mi-as dori sa nu stiu). Poate ca va iesi soarele si pe strada noastra…

    • Mira 2 spune:

      Dislik-urile nu au fost din lipsă de empatie pentru situaţia descrisă de IMM. Au fost tocmai pentru lipsa de empatie a mesajului „îmi vine să îi omor pe cei care nu apreciază greul unui copil”. E dreptul fiecăruia să nu aprecieze greul creşterii unui copil, nu cred că cei care îşi doresc copii ar trebui să îi urască pentru asta.

  • Ada spune:

    Imi aduc aminte de un film, se numea ceva de genul :cu duzina e mai ieftin”, un cuplu avea vreo 12 copii si vai, mamica era supla si mereu coafata, taticul era antrenor la un liceu, deci prost platit, casa mare si frumoasa….stoooop! e un film oameni buni. De ce sa facem copii multi doar pentru ca iubim copiii? Trebuie si putin rationament. Eu singurii prieteni pe care ii am cu trei copii pot spune ca au o viata frumoasa daca privesti din exterior dar muncesc amandoi de nu mai stiu de ei, ea de acasa si doar noaptea pentru ca ziua are grija de baieti, el are si job normal si job de weekend si asta ca sa creasca trei, cu cinci nu imi pot imagina…Eu sunt din categoria parintilor norocosi, am o bubulina de un an, doarme noaptea, mananca tot ce ii dai, se joaca frumos, nu face crize, bunicii ma ajuta cu cresterea si tot imi e greu dar sincer ce mi se spunea in trecut, ca atunci cand voi incepe serviciul o sa imi fie mai bine nu este adevarat. La serviciu sunt momentele cele mai grele pentru ca imi este dor de ea. Da, mi-a placut sa stau acasa si nu, nu m-am plictisit deloc.

    • TEO spune:

      referitor la film… fictiune evident dar se poate petrece si in realitate. Ea la a sasea sarcina ii cere medicului sa ii lege trompele dar sa nu ii spuna sotului ca sa nu fie dezamagit de ea. Iubire sincera intre cei 2 soti si pt copiii lor, dar ea la capatul puterilor, ajunsese sa isi respinga sotul doar de frica sa nu mai ramana insarcinata, nu foloseau mijloace contraceptive, contravinea religiei lor. In cele din urma un alt medic ii spune sotului, iar sotia cade in dizgratie totala. Oricum erau doar personaje secundare in film deci nu are relevanta finalul filmului pt ca nu ii include si pe ei.
      Am o prietena cu 3 baieti, sperau si ei ca ultimul baiat sa fie fata. Le e foarte greu.
      Mai cunosc un cuplu cu 3 fete, tot asa doreau si un baiat.
      Daca ii intrebi, or sa iti zica sa nu le urmezi exemplul, mie cel putin asa imi spun de fiecare data, sa nu fac ca ei, sa ne oprim la 2.
      Ma intreb oare te poti dedica tuturor la fel? Poti sa le asiguri la toti 5 aceeasi educatie? Ai resurse de tot felul pt toti?
      Prietena mea din copilarie era teribil de frustrata ca niciodata nu a avut haine noi, mereu trebuie sa imbrace ce ramanea mic surorii mai mari cu 2 ani. Sora ei se purta foarte frumos cu ea, dar amica mea a dezvoltat asa o antipatie pt sora ei din cauza ca ea primirea totul nou si ea aia mica doar resturi. Parintii lor nu aveau posibilitati prea mari. Aia mare a mers la meditatie la germana si o invata pe asta mica acasa, ca nu isi permiteau sa suporte costurile la 2 mediatii.
      E corect? ok nu aveau parintii bani, e de inteles acest aspect, de iubit le iubeau la fel…dar prietena mea a suferit foarte mult ca niciodata nu a primit nici macar la balul de sfarsit de liceu o rochie noua, tot pe a surorii. Ea acum are baiat si fata si e foarte fericita ca are bani nu are bani trebuie sa le cumpere haine diferite.

    • Irina spune:

      sunt si familii cu un singur copil care nu-si permit sa-i dea meditatii sau sa-i cumpere mereu haine noi.Apoi, perceptia copiilor asupra privatiunilor financiare provine si din modul in care parintii le prezinta.Daca ei se vaita si se plang toata, ziua normal ca si copilul e nemultumit.

    • TEO spune:

      Macar o soseta noua puteau sa ii cumpere…niciodata nu a primit nimic nou totul era purtat de sora mare. E asa greu de priceput.
      Si nu nu se lamentau ca nu au bani, o duceau decent, eram si vecine deci stiu clar care era situatia.

    • Irina spune:

      poate si daca aveau numai unul i-ar fi cumparat de la second hand, daca ar fi existat pe vremea aia.Nu cred ca e vb de nr de copii aici, ci de modul in care isi gestioneaza familia banii.
      Oricum, nu cred ca poti trece chiar toate hainele de la unul la altul. Eu am trei copii, si mai trec de la cea mare la cele mici, dar nu toate se potrivesc, nu totul se pastreaza bine, asa ca le cumpar si lor ce au nevoie. Apoi si pentru cea mare mai cumpar de la second, sau primesc haine de la prietene.Nu vad de ce as investi o gramada de bani in haine noi de copii, daca pot sa n-o fac, avand in vedere ca raman f repede mici.Si daca as avea doar unul as proceda la fel.

    • alice spune:

      Eu cred ca atunci de vina este stilul de viata… am avut prilejul sa cunosc nenumarate familii cu multi copii. Nu sunt religioase si nici nu au motive financiare, insa cumva universul le-a daruit copii din moment ce au fost deschisi la primirea lor pe lume. Familii de genul locuiesc adesea in comunitati, ferme, au vieti pasnice si cresc copiii impreuna cu alte familii cu copii, astfel ca viata sociala si absenta obligativitatii unui job fix duce la un trai simplu si voios unde numarul copiilor nu ingreuneaza situatia… Eu am avut primul un baietel si apoi fetele au venit la 7 si apoi 2 ani jumate mai tarziu si am crezut ca va fi mai greu cu 2 mici dar de fapt e vorba de o distributie diferita a energiei si o administrare lucida a vietii cotidiene. Am sa mai aduc copii pe lume daca asa va fi sa fie, nu am planuit nici unul dintre ei si nici nu am folosit metode contraceptive, caci filozofia noastra de viata imbratiseaza ideea petrecerii timpului si energiei interactionand cu cei mici, si sper sa imi fie la fel de simplu si placut cu ei. Personal imi pare mai dificil sa abordezi si sa cresti un copil mai mare sau un adolescent decat pe cei mai mititei. Iar noptile nedormite sunt relative la fiecare familie, depinde dupa cum spuneam de managementul situatiei, eu nu am avut de ce ma plange cu nici unul din ai mei, dar am dormit impreuna si alaptat la cerere… oricum sunt multe motive sau circumstante care influenteaza viata cu copii, eu am avut parte de experiente grozave si nu m-am simtit coplesita inca, puii mei sunt colaboratori si sanatosi si cu toate ca am spalat de mana scutece de bumbac pt fetita mijlocie ( unde locuiam nu puteam avea masina de spalat) si am calatorit de cateva ori intre destinatii indepartate insotita de prichindei, cu toate ca pe fiul cel mare l-am crescut cam singura ( tatal, 5 ani cat am fost impreuna lucra pana dupa-masa si nu i-a schimbat in veci un scutec), nu am avut ajutor din partea alor mei, ba din contra… ( am o poveste de viata deosebita si complicata sa spun asa… astern din cand in cand intr-un blog despre stuporile pe care le constat referitoare la mentalitati si functionalitatea societatilor si culturilor actuale)… mie mi-a fost mai mereu dulce povara copiilor, imi sunt tare dragi si tot ce fac se alimenteaza din acea energie din inima….copiii ma tin prezenta in prezent si toate actiunile sunt ghidate de recunostinta pe care o am pentru sansa de a-i naste si avea in preajma pe parcursul vietii, raman indragostita de parenting, si chiar nu duc o viata monotona si plina de compromisuri, deci sunt foarte convinsa ca fiecare caz e aparte in functie de stilul abordat. 🙂

  • yoyo spune:

    Mai uite, eu daca stiam cum o sa fie, cel putin deocamdata asa zic (poate se schimba ceva pe viitor) eu n-as mai fii facut copilul. Si pe al doilea nu-l mai fac nici sa stea Universul in limba. Daca ar putea sa mi-l faca si sa mi-l creasca altcineva ar fii super! Dar nu se poate. De ce l-am facut? M-am gandit ca o sa fie mai usor, ca nu-i asa de negru dracu’. Dar este! Ce-o sa fac pe viitor? Cel mai probabil operatie, ca e cea mai sigura forma de a ma asigura ca niciodata, dar absolut niciodata nu o sa mai trec prin asa ceva.

  • DanielaG spune:

    Nu zice nimeni ca este usor sau ca din cauza oboselii fizice si psihice parintii nu incep uneori (sau mai des..) sa se mai certe din senin. Nu este usor, insa frumusetea faptului de a avea mai multi copii, bucuria pe care zambetele lor ti-o aduc, satisfactia sa ii vezi ca se fac mari si isteti (deci efortul tau nu e in zadar), depasesc cu MULT greul.

    Eu am gemeni, la inceput nu a fost deloc usor, nici acum nu este, desi au aproape 2 ani si jumatate, insa niciodata nu am zis: „ahhhh, ce viata nasoala cu copiii astia!”. Niciodata, pentru ca atunci cand se termina tantrumurile, sau cand trec racelile sau dupa ce ies toti dintisorii, zambetele lor fac mai mult decat nervii si oboseala la un loc. Drept dovada ca nu ni se pare atat de greu, am mai vrea un bebe 🙂

    Si inca ceva, eu urmaresc de ceva timp un blog superb, al unor parinti cu 7 copii (da, 7..): gemene, apoi un copil unic, apoi cvadrupleti: thelitllestlesnaus (cautati asa pe google si il veti gasi). Acolo nu am gasit nicio postare, dar NICI MACAR UNA in care sa se planga ca este greu, greu, greu, si ca le vine sa isi ia lumea in cap. Da, ei recunosc ca nu e deloc usor, dar ca bucuriile depasesc cu mult greutatile. Iar parintii reusesc sa isi mai gaseasca si cateva zile pe an numai pentru ei. Deci se poate!

  • Mihaela spune:

    Draga Ioana

    Te citesc de cativa ani si cu placere, imi place stilul tau. Eu am un bebe de 11 luni si e foarte greu (lucrez deja de 8 luni pentru ca nu sunt in Romania si nu am avut prea mult de ales), dar si foarte frumos. Un zambet strengar de-al lui sterge totul intr-o secunda. E magic.

    Am o intrebare daca se poate: inainte publicai si texte despre ce ai mai citit. Si mie imi place sa citesc si bine ca am timp de asta in tren cand nu adorm. Tu mai ai timp sa mai citesti cu cei doi prichindei?

    Scuze daca sunt prea curioasa.

    Mihaela din Franta.

  • Sunt cel de-al saptelea copil, cel mai mic. Mare acum :)I-am intrebat pe ai mei cum a fost, cat a fost de greu. Si ei nu despre asta povesteau, povesteau cat de frumosi eram, cat si cum ne jucam, ce citeam. Nu vorbeau despre greutati financiare desi stiu ca au fost. Mos Craciun a venit la fiecare. Si Mos Nicolae. Mos Nicolae mi-a adus multa vreme ciorapi lungi si cate o carte 🙂 De ziua mea primeam „cadou” un tort. Si zilele alea au fost cele mai frumoase. Ai mei vorbeau despre copii mofturosi la mancare, ca mine, de exemplu.Vorbeau despre bucurii pe care le-am adus, despre magarii pe care le faceam, despre cum mi-am spart eu capul sau despre cum si-a rupt mana frate-meu. Bune si rele, doi oameni cu inima mare le-au dus frumos pana la capat..Cred ca a fost greu. De batut eu personal n-am capatat niciodata de la parintii mei. Au rezolvat asta fratii mei, doamne tine-i sanatosi! Am incercat sa ii descos daca e vreunul mai iubit decat altul, n-am aflat asta niciodata. Cand ne punem la povesti la fiecarei se pare ca pe ceilalti :). In concluzie, ce zice omul ala mi se pare corect, logic, argumentat. Fiind de varste apropiate, multi, cred ca nu e tocmai usor. Dar zic si ca bucuriile vin la pachet. Eu imi amintesc cu mare drag de copilarie si daca s-ar putea schimba ceva, eu n-as schimba nimic.PS: Noi nu suntem pocaiti (mai atei, mai ortodocsi, fiecare cu credinta lui). Mi se pare asa de aiurea cand aud asta, am fost intrebata de nenumarate ori si eu.

    • Alina spune:

      Ce frumos! Noi suntem tot 7, eu sunt al doilea copil si cel mai mic are acum 3 ani, il adoram cu toții. Greu a fost cu siguranța pt părinții noștrii si încă e, dar ii simt Fericiți si împliniți 🙂 nici eu n-as schimba nimic, e tare frumos! Si pe noi ne întreaba lumea mereu pocăiți, mi se pare chiar amuzant de acum:)

    • Imi inchipui ce frumos e la voi acasa :)!

  • Diana Stan spune:

    Salutare!

    In primul rand, cred ca este vorba despre perceptia fiecaruia…. iar in al doilea rand, cu siguranta a fost si un moment de „descarcare emotionala”. Probabil are foarte rar astfel de ocazii… am si eu doi copilasi superbi sub 4 ani si cred ca imi pot inchipui cum ar fi inmultit cu 2,5 🙂

    Toate cele bune!
    Diana

  • Adina spune:

    Păi – cred că are dreptate, e greu. Da cred că putea să intuiască un pic greul și să planifice un pic puii, 5 in 6 ani, parcă-s prea în viteză. Acu, că-i făcut, e bun lucru. Se cresc, de la un punct e mai ușor. Și da, s-or îmbolnăvi toți deodată dar au și altă rezistență, se mai și ajută, chiar dacă au doar 3-4 ani unii. Zic că nu se moare din asta, nici ușor nu e, e drept, dar tot o mai bună organizare ajută. Și o mână de ajutor de la prieteni, rude, măcar să nu uite cum arată nevasta, cine e el. Greu? Greu, dar ce e ușor când vrei familie mare 🙂 ?

  • Miruna spune:

    E asa de bine cand poti pune ordine in ceea ce simti! Timp de un an la primul copil nu puteam sa imi fac ordine in ganduri si sa articulez ce simt… a fost greu si eu simteam doar ca sunt o mama rea si ca ii dezamagesc pe toti, in primul rand pe copilul meu. Ganduri de suicid… de fugit… etc.. specialistii o numesc depresie. Dupa un an m-am ridicat, m-am scuturat, mi-am revenit si am mai facut unul. E greu si acum, dar faptul ca pot pune punctul pe i, ca stiu ce se intampla, duce automat si la gasirea unor solutii. Per total, mi se pare mai usor acum cu doi 🙂

    • luiza spune:

      eu simt asta acum, la 1 an dupa…nicidecum sa fi simtit in primul an. acum totul e mai greu, mai apasator, am depresii, ma gandesc aiurea la trecut, la ce bine era cand eram mica si fara griji 🙁

      e mai greu acum, copilul face tantrumuri, tipa, e frustrat ca nu poate sa vorbeasca, iar eu sunt neputincioasa si am ajunsa sa fac lucruri pe care mi le-am promis ca nu le fac, sa ridic tonul, sa ma enervez in fata lui 🙁

  • yoyo spune:

    Va revomand o carte, Soarele Gol, scrisa de Asimov. E SF ca sa stiti la ce sa va asteptati. Si descrie o civilizatie umana in care intalnirile fizice dintre oameni aveau loc doar cateva minute pt procreere. In rest se foloseau holograme pt comunicare pt ca toti aveau o frica exagerata de boli si microbi. La 3 luni de sarcina copilul era prelevat de la mama si dus in niste crescatorii de embrioni, apoi in crescatorii de copii. Pe la 5-6 ani copiii realizau ca nu mai vor nici un contact fizic cu o alta fiinta, li se trezea instinctul de frica de boli. Si apoi erau acceptati in societate ca oameni normali. Pana atunci erau priviti ca niste animalutze. La partea cu sarcina, as fi foarte de acord, mai ales la cat de rau mi-a fost. Si parca nici crescatoriile nu suna rau in perioada de colici, tantrumuri si altele la fel de deranjante. Din pacate e doar o carte SF…

    • mack spune:

      Tocmai o (re)citesc 😀

    • Woolie spune:

      Yoyo pari foarte suparata pe ce ti se intampla! Poate copilul o fi asa greu de ingrijit si pentru ca tu esti asa negativista! Stiu ca e usor de zis si mai greu de facut, dar nu e mai bine sa accepti ce ti se intampla si sa incerci sa vezi partea viu colorata a vietii?

    • Yoyo spune:

      Numai negativista nu cred ca ar zice cei din jurul meu ca sunt! Mai degraba realista, judec totul la rece, fara nici un pic de emotie/sentiment implicat in toata logica mea. De profesie le am cu numerele, stiinte exacte si altele de genul. N-am inteles niciodata lacrimile de emotie, mai ales cele legate de copii. Nu vad nimic emotionant sau induiosator la ei. Eu iau totul rational. Tocmai de asta am zis si sa experimentez eu treaba cu parinteala, dupa logica mea. Si obiectiv privind a fost o experienta proasta. Nu m-am impacat deloc cu perioada sarcinii pt ca nu puteam sa-mi duc viata obisnuita mai departe. Acum e mai OK, copilul rationeaza si incepem sa comunicam. Dar nu vad nimic dragut la un on (copil) cu care nu te poti intelege. Abia astept sa creasca sa il invat astronomie! Pana atunci… Nu prea avem subiecte comune.

    • Printesa Urbana spune:

      Stai putin, nu vezi nimic emtionant nici la copilul tau?
      Ai facut un copil ca sa vezi cum e? Si ti-a iesit pe minus?
      Am inteles bine?

    • Mira 2 spune:

      Eu o înţeleg pe Yoyo. Eu de exemplu nu ma pot abţine să nu observ că unii copii sunt lipsiţi de inteligenţă (şi asta se observă de mici, chiar dacă nu este polically correct să o recunoaştem cu voce tare), că unii vorbesc aiurea doar ca sa fie în centrul atenţiei, că unii sunt răi şi cruzi prin firea lor (în timp ce cei din jurul lor sunt topiţi şi căzuţi în admiraţie pentru ei).
      Eu nu am subiecte comune cu copiii, „mă bag în seamă” cu ei doar ca sa le fac plăcere părinţilor.

    • Rox spune:

      Si eu simt asa fata de copiii altora si nu ma agit sa socializez cu ei nici macar de dragul parintilor daca nu imi sunt simpatici sau simt ca nu ma pot intelege cu ei. Cu unii ma pot juca frumos, cu altii nu si ii las in pace.
      Dar cu copilul meu nu cred ca as putea sa fiu asa, totusi e o diferenta intre ce simti fata de copilul tau si ce simti fata de al altuia. Stiu si simt ca o sa-mi fie tare drag de al meu oricum ar fi.

    • Nilufera spune:

      Dar de ce nu ai experimentat un robot, o masina, o carte, nu stiu, altceva.
      Copilul nu este un experiment si imi pare rau ca nu ti-a spus nimeni asta pana acum pentru ca pare ca de dat seama nu poti singura.
      Emotiile nu au legatura cu ratiunea tocmai asta e problema, iar lipsa de empatie creeaza monstrii .Sincer, imi pare rau de tine 🙁 si da, asta inseamna empatie…

    • Yoyo spune:

      N-am facut copilul in chip de experiment. L-am facut …pt ca trebuia facut si din pacate eu sunt femeia din relatia noastra. Dupa 10 ani cu sotul meu, am cedat si am zis ca e acu ori niciodata, la insistentele sotului si a celor din jur. Si la promisiuni cum ca o sa ma ajute si practic sotul si familia o sa-mi creasca copilul. Si uite ca ce au promis n-a fost adevarat si am ramas eu sa trag ponoasele. Acu incerc si incep sa vad ceva posibilitati bune cu copilu pe viitor, poate oi avea cu cine sa VB chestii abstracte si stiintifice. Daca nu, asta e! Eu de la mine putere n-as fi vazut niciodata ceva super mega interesant sau dragut intr-un copil ca sa imi vina ideea sa-l FAC. Clar nu-s facuta pt asa ceva.

    • Mira 2 spune:

      Eu te înţeleg. Şi partea că nu vezi ceva megadraguţ înt-un copil şi partea cu presiunea celor din jur. Şi sunt multe femei în situaţia asta.

    • Lola spune:

      Woolie@ abtine-te sa dai sfaturi Și sa faci pe mama perfecta! Nu Mai face pe nebuna cu YOYO. Eu am dat textul Printesei urbane pentru ca sunt intr- un safari personal impotriva mamelor ipocrite Și fara empatie. Mi- am propus sa sustin femeile care sunt obosite ai au nevoie de sprijin.si daca nu are chef sa vada partea colorata nu are! Incetati cu dictatura asta sa ai voie buna tot Timpul ! Poate femeia e obosita. In primii ani cand am crescut fetita intre straini eram mirata ca la grupurile de mame toate zice au ca copii lor dorm toata noaptea Și nu au colici iar Ele nu sunt obosite. Credeam ca sunt singura din Tara cu copil treaz Și colici. Tarziu mi-am dat seama ca mint. De fiecare data la cand vad o mama o sustin cu sfaturi Și intelegere. Repet, sunt in safari impotriva ipocritelor, Și sustin mamele care cresc copii fara ajutor cum am fost eu.

    • Yoyo spune:

      Multumesc de sustinere Lola. Au fost multe zile in care am simtit ca nu mai pot, si desi copilu zambea la mine nu m-a umplut de nici un fel de energie. Ba ma frustra si mai tare ca nimeni nu ma intelegea si nimanui nu-i pasa prin ce treceam. Mamele de pe strada erau mereu zambitoare si fericite, desi avea ochii infundati in cearcane si n-ar fi recunoscut pt nimic in lume ca le era greu si lor. Se uitau la mine, depresiva, ca la circ si ma acuzau de diverse. Cam ca in comentariile de mai sus. Am devenit imuna la asemenea comentarii. Dar alte prietene nu. Si au mai facut si alti copii din cauza comentariilor cum ca e mai dragut cu mai multi, e normal sa vrei minim 2 si nu esti femeie normala la cap daca nu vrei cat mai multi si daca nu-ti place sa-ti dedici viata exclusive lor. Mi-am auzit-o si ca de ce m-am intors la lucru la 10 luni si ca de ce imi place mai mult la lucru decat acasa. Nu reusesc sa inteleg dorinta intrinseca de a avea copii si de a trece prin toata experienta asta. Cand vorbeam asa inainte de copil, lumea ma acuza ca habar n-am cum e, ca sigur imi schimb parerea dupa ce oi face un copil. Uite ca l-am facut si parerea mea s-a cimentat cum ca nu vad absolut nimic de dorit in toata experienta de mama. Si e aiurea ca fiind femeie toata lumea se asteapta sa-mi vina toata treaba de la sine. De ce? Nu-i vina mea ca m-am nascut asa.

    • Mona spune:

      Imi pare foarte rau ca treci prin toate asta dar esti singura responsabila ca ai facut un copil pe care nu ti l-ai dorit. Multe femei resimt greul dar pentru ca au ales ele sa faca copii, si i-au dorit, gasesc resurse sa depaseasca aceste greutati.
      Tu doar cauti vinovati ptr starea in care te afli: l-ai facut pentru sot, ptr lume…ar trebui sa cauti si-n tine..

    • Printesa Urbana spune:

      Tu ai impresia ca exista oameni care fac copii pentru ca le spun altii sa mai faca? Adica atit, asta e motivul pentru care creeaza un om nou, din nimic? Iarta-ma, dar e foarte trist ce se intimpla acolo la tine.

    • Lola spune:

      Nu YOYO, nimeni nu are dreptul sa te judece. Este f greu Și dupa ce am trecut fara sprijin in Tara straina sa cresc copii simt nevoia sa aduc suport emotional altor mame care trec prin aceleasi anxietati. E o presiune sociala sa Arati fericit cand de fapt esti paralizata de nesomn Și treaba. Eu una am decis sa stau sa ma dedic copiilor 5 ani acasa dar am amice care nu au suportat Și isi pierdeau Catedra de lector Și s- au intors dupa 3 luni. Fiecare femeie se comporta diferit, ti doar ai avut curaj sa spui ce simti, nu are nimeni dreptul sa te judece. Ce ma enerveaza cumplit este culpabilizarea continua care aduce anxietate Și Mai multa pe capul unei biete mame. Dupa nopti in care legeni copilul nu are nimeni dreptul sa te judece. Eu intotdeauna am incercat sa imi arat empatia Și sa spun o vorba buna oricarei mame obosite. De asta aveam nevoie Și eu dar nu am primit. Totul va fi bine. Se spune in cartile de psihanaliza ca nu poti fi o mama buna pt toate fazele de dezvoltare a copilului! Interesant. Pariu ca vrei fi exceptionala cand copilul tau va fi adolescent.

    • deea spune:

      Scuze, dar este o diferenta intre oboseala si lipsa totala de iubire fata de copil. Replicile lui YOYO au starnit anumite reactii deoarece asta transmit:o lipsa totala de afectiune fata de propriul copil, ceea ce este logic ca va avea un impact negativ major asupra copilului- un viitor adult pana la urma. Mie replicile acelea imi aduc aminte de replicile unor mame de pe vremuri, ce au lasat urme adanci in sufletele unor fiinte. Stii, genul ala ” decat sa te fac pe tine mai bine faceam un rahat langa gard” , ” proasta am fost ca nu te-am dat afara cand am avut ocazia” etc. Foarte multi adulti fac ani de terapie pentru a reusi sa aiba o viata normala, tocmai din cauza faptului ca au fost nedoriti si au stiut asta, au simtit asta. Nu stiu daca se interpeteaza sau nu gresit, dar copilul acela este o povara si da, uneori trebuie sa te uiti la copil si sa te intrebi ce va iesi din el, indiferent cat de obosita e mama. Totusi copilul ala, care va fi tolerat de propria mama doar daca va sti sa poarte discutii pe teme abstracte, e un viitor adult cu traume cat cuprinde. Eu as interveni acolo cu terapie de familie, iar daca nu se ajunge la nimic bun nu stiu, poate exista o cale legala prin care copilul sa aiba parte de o familie, de dragoste, de intelegere. Repet, e posibil sa fi inteles eu aiurea mesajul, nu judec pe nimeni, dar daca situatie e asa cum pare e suficient de grava.
      Eu am fost o mama obosita, stresata, epuizata. Am avut o sarcina grea, nastere prematura, complicatii post-partum. Primele 2 luni au fost cosmar, e clar ca exista si puiul de depresie pe care incercam sa il ignor. Nu a existat clipa in acele 2 luni in care sa nu regret faptul ca am decis sa am copil, mi se parea prea greu , prea mult, prea nu pentru mine. Nimic nu mergea cum trebuie, cum scrie la carte, somnul era inexistent, ajutorul din partea celorlalti prea putin. Am avut prietene ce m-au sprijinit fiindca trecusera prin asta, am avut o dr pediatru ce mi-a luat toate sentimentele de vina si m-a incurajat. Stiu cum este, dar perioada aceea trece, instinctele materne ( care unora le lipsesc, nici eu nu le-am avut) sunt inlocuite de emotii si sentimente de care doar omul este capabil. Odata cu primul zambet parca s-a ridicat perdeaua de nori si am vazut in fata mea o minune sub forma unei guri cu gingii la vedere. Somnul a devenit mai usor, iesiri mai multe afara, fiecare zi aducea o noua bucurie. Nu imi pot imagina acum viata fara copil, pur si simplu nu cred ca am fost vreodata mai fericita decat sunt in preajma ei. Nici mie nu imi plac copiii in mod deosebit, nu am visat toata viata sa fiu mama, nu ma uit dupa ei prin parcuri si nici nu ma joc cu copiii prietenilor decat daca am vreo slabiciune aparte. Ma enerveaza si pe mine mamele „de profesie”, la care totul merge ca la carte. Am avut colege ce au nascut dupa mine, o parte din ele nu au avut nici cea mai mica plangere, totul mergea struna, colici putine spre deloc, lapte garla, stres deloc. Nu erau ipocrite, chiar asa era la ele, am vazut cu ochii mei. E vorba, probabil si de hormoni si modul cum actioneaza asupra fiecarei femei. Acum vreo 2 ani am vazut o femeie cu un nou-nascut in parc, efectiv dansa cu el in brate, radea, vorbea cu el, il mai alapta, apoi iar dansa. Mi se parea nebuna complet, stiind cum eram eu in acea perioada. Totusi, exista si asa, dar e foarte daunator sa facem comparatii.

    • Yoyo spune:

      Deea, stai linistita. Copilul meu e bine crescut, nu a auzit si nu va auzi niciodata mizerii precum cele scrise mai sus de tine. Nu sunt genul care sa scoata ochii cuiva cu asa ceva. Il alint, cantam si noi impreuna, il invat deja literele si sa citeasca cat de cat, are parte si de joaca, si de alint, si de educatie. Dar asta nu inseamna ca n-am voie la o parere, oricare ar fi aia. Ce „dragut” mi se pare cand vin unii oameni cu idei de genul: ar trebui luat copilul din familia aia! Si unde-l duci? La tine acasa? Crezi ca per total esti o mama mai buna ca mine? Doar fiindca te topesti toata cand iti vezi copilul si eu il iau asa cum e, un om cu calitati si defecte, nu doar cu calitati? Copilul meu nu e lovit, nu strig la el dar nici nu e ridicat in slavi. Nu stiu de ce ar fi el, sau orice altceva altcineva ratiunea mea de a fi. Viata mea e mult mai complexa de atat.

    • Softdebate spune:

      Yoyo,
      Mii mila de tine dar mai ales de copil…Esti intr-o depresie pe care tu nu o recunosti sau poate asa esti tu, rea(lista)…
      Ganduri bune suflet zbuciumat!
      Pe langa acest cometariu legat de propriul tau copil am constatat demult ca esti foarte acida, dura si rautacioasa, cred ca si un pic sociopata.
      Ai mare grija ca ai o mare responsabilitate in ati creste copilul chiar daca fara empatie vad ca ti-l doresti inteligent peste nivel.Inteligenta cu dragostea mamei fac cea mai buna combinatie.
      Te rog sa nu te agiti sa comentezi, mai bine stai si reflecteaza daca esti asa de analitica si corecta.
      O zi minunata tuturor parintilor si copiilor vostri!

    • Yoyo spune:

      No cum sa ma abtin de la comentarii cand cineva ma face sociopata dupa ce ma „cunoaste atat de bine” in urma catorva comentarii? Eu n-am facut pe nimeni in nici un fel, asa ca pretind acelasi respect. E parerea ta, si ti-o respect, lasa-ma si tu cu parerea mea. Daca nu poti ajuta, nu zice macar ceva rau. Si cum ziceau si alti comentatori mai jos, o sa ne „batem” in copii cam peste 10-20 de ani. Si atunci o sa vedem rezultatul. E nasol sa consideri un om rautacios si acid din doar cateva comentarii. Si repet, e pur parerea ta.

    • deea spune:

      Tocmai de asta am spus ca unele mesaje se pot interpreta aiurea. Din ale tale, eu( si presupum ca nu doar eu) am inteles ca ai facut copil la presiunea celor din jur si urasti tot ce se intampla de atunci. Am inteles ca viata ar fi fost mult mai frumoasa fara, ca e un adaos deranjant si inutil la familie. Iti faci datoria exemplar, ca un robot, poate chiar mai bine decat multe mame ce isi iubesc copiii, doar ca nu ii poti satisface nevoia de dragoste neconditionata, acel mic lucru pe care se cladeste el, ca om. Eu nu m-am simtit nedorita sau neiubita, totusi stiu ca unele lucruro au lipsit. Au fost momente in care m-am simtit in plus, au fost multe momente in care am simtit ca iubirea alor mei e oarecum conditionata. Mi-au spus de prea putine ori ce simt pentru mine, asa erau vremurile. Sigur ca am avut ceva probleme din cauza asta, sigur ca stiu familii mult mai defecte din care au rezultat adolescenti si adulti mult mai defecti.
      Eu nu imi vad copilul perfect, are defecte ( inclusiv fizice) si o iubesc pentru fiecare dintre ele. Nu asta inseamna iubire neconditionata? Unele defecte se pot remedia, altele vor exista mereu ( ca, de exemplu, vocea de pelican strans de gat cu care se incapataneaza sa cante oricand), ea stie ca eu o iubesc indiferent ce ar face, cum ar fi. Nu sunt mereu calma, nu orbitez in jurul ei. Eu m-am intors la serviciu cand nu implinise 4 luni, e drept ca o perioada am avut program redus, dar a fost cea mai buna decizie pentru mine. Bona ei a fost o gura de aer proaspat pentru noi toti, eu m-am intors sa practic meseria ce imi place, alaturi de colegii carora le simteam lipsa, aveam timp ( chiar daca ocazional) sa petrec cu sotul, fie si numai pentru scurte cumparaturi impreuna sau un suc pe fuga. Relatia cu copilul s-a construit treptat, zi de zi, nu am fost genul care sa ma indragosesc de ea din clipa in care am vazut-o. Da, a iesit din mine si cumva o stiam de la ecografii, dar pentru mine tot o fiinta straina era. Ar fi putut sa imi dea orice copil din maternitate in brate, era acelasi lucru. Acasa am constatat ca acea straina mai mica decat o sticla de Cola dorea sa imi dea toata viata peste cap, sa ma transforme intrun zombie nedormit, stergator de fund, mirosind a lapte regurgitat. Cumva, totusi, lucrurile au intrat in ceea ce cred eu ca se numeste normalitate. Asa de normalitate incat ne pregatim sa mai trecem odata prin asta, desi acum cativa ani mi se parea cel mai groaznic cosmar.
      Mie mi se pare in regula sa nu vrei copii, sa iti doresti doar unul sau sa iti doresti zece. Cei cinci copii din text nu ma socheaza cu nimic ca numar, asa cum nu ma socheaza nici familiile care prefera cinci caini si zero copii. Importanta este atitudinea fata de situatie, fata de copii. Odata ce ei exista nevoile lor sunt foarte importante fiindca
      pana la urma, crestem oameni nu copii.

    • Mira 2 spune:

      Mi se pare cel mai realist şi echilibrat mesaj atât din postul ăsta cât şi din cel la care a apărut în engleză textul prima oară.

    • yoyo spune:

      Deea, no in sfarsit am ajuns la un punct comun. Eu inteleg din mesajul tau tot cam ce am zis si eu, doar ca eu nu mai vreau sa repet experienta, si daca as fi stiut dinainte n-as fi facut-o nici pe asta. Acuma copilu e aici, e OK, ma stradui zilnic sa fac cum stiu mai bine si sa imi placa din ce in ce mai mult. Ma gandesc ca pe masura ce va creste vom avea tot mai multe in comun. Sau nu, asa cum n-am avut nici eu cu mama niciodata.

    • TEO spune:

      Mi s-a parut si mie ca Deea a avut un tupeu fantastic, daca nu o nesimtire sa spuna ca copilul trebuie luat de langa tine si dus…dus unde ? la vreo asistenta maternala? la femei care nu pot concepe?
      De ex. cumnata mea e cam ca tine…a facut copii pt ca vroia sotul ei, au 2 baieti, le e greu, dar se descurca, mai particip si eu cand am zile libere, o mai ajuta mama ei de cateva ori pe luna, e oki. Nu e toata ziua dupa fundul lor, nu ii alinta non stop, ii lasa mai liberi, le mai interzice si lucruri. Au crescut astia mici independenti, zambareti, fericiti. Ei 2 si-au continuat viata ca pana acuma, merg la sport in fiecare zi, au viata sociala, isi cara copii peste tot cu ei, si nu cumnata mea nu a facut depresii, pt ca nu si-a impus teluri inalte, ca totul sa fie perfect ca la carte. Nici macar nu vorbeste despre copii, nu ii place sa abordeze subiecte despre copii. Mereu zicea ca abia asteaptasa mai creasca baietii, ca e plictisitor cu bebelusii ca nu fac altceva decat sa stea, sa planga, sa doarma, sa suga, sa pape etc. …nu prea poti interactiona deloc cu ei. Si acuma cand sunt marisori e super zice, te poti intelege cu ei, ii poti implica in tot felul de lucruri atractive…..
      Si apropo poti sa iti dai seama daca ai facut treaba buna cand are copilul vreo 20 de ani, pana atunci lumea sa se abtina de la sfaturi si critici.
      Sigur se va gasii careva sa zica ce denaturata cumnata am. Eu cand ma uit la ce nepoti am, zic ca a facut o treaba al naibii de buna
      Nici eu viitoare mama nu suport sa vorbesc despre copii si despre. sarcina. Ma plictiseste. Ce tot sa vorbesc atata? Ma bucur ca am prietene normale la cap care au si alte subiecte de discutii decat copii ( si da sunt mame).

      Si Deea prin ceea ce a zis indeamna practic alte mamici la minciuna. Adica ti-e si frica sa spui ce gandesti, ca sigur sare una in sus ca nu esti buna de mama pt ca nu gandesti ca majoritatea. Si atunci zici exact ce se vrea a se auzi…si hop mai intra una in depresie, ca sigur isi zice ca nu e normala.

    • deea spune:

      Inca o data repet, cand e vorba de discutii din astea, „pe net”, unele lucruri pot fi interpetate. Eu am spus chestia respectiva doar in situatia in care interpretarea pe care am dat-o eu si multi alti cititori ar fi adevarata. Nu conosc realitatea, nu cunosc persoanele. Era mesajul unei mame ce are copil desi nu l-a dorit, o mama ce are zero sentimente pentru copil, o mama ce ar dori sa dea timpul inapoi pentru ca acel copil sa nu mai fie. O mama care, poate-poate ar dezvolta unele sentimente daca copilul ar avea ceva puncte comune cu ea, candva in viata. In alta situatie nu, nu vede utilitatea copilului si nici nu intelege ce mari sentimentele ar trebui sa aiba pentru el. Iar mie aceasta situatie mi se pare suficient de grava. Dar e doar o situatie ce reiese dintr-un mesaj interpretabil.

    • Anne spune:

      Era normal sa provoci ceva rumoare, e o declaratie socanta pentru cele mai duioase din fire. Stai linistita, nu esti defecta, sunt multe femei care au o atitudine mai cool despre parinteala. Si eu am facut un copil pentru sot. Isi dorea enorm un copil, ii vedeam tristetea din ochi cand se uita la ai altora. Si e cel mai important om din viata mea (ramane si dupa bebe!) si merita sa-l fac fericit. Full stop.

    • Ioana M spune:

      YOYO te inteleg din tot sufletul !!! Nu mai apleca urechile la ipocriziile mamelor care se dau eroine !!! Nu conteaza parerea lor cu atat mai mult cu cat de cele mai multe ori e falsa si de ochii lumii ! Esti o mama normala, rationala, logica si asta probabil o sa te ajute sa cresti un copil la fel … nu ca si „perfectii” de copii ai tuturor, care ajung adulti incapabili si incompetenti pt ca mamele lor ii ridicau in slavi si daca faceau cacutza !!!”

    • Cristian spune:

      DEEA,

      A fost ingrozitor din partea ta sa sugerezi ca ar fi bine, la o adica, sa ii fie luat copilul, doar pentru ca YOYO are o atitudine mai rationala. Asa este ea, are aplecare catre stiinta, romane SF, astronomie, cred ca este inginer de telecomunicatii, dar eu am citit cit de mult s-a chinuit cu bebe, l-a nascut prematur, si multe persoane incusiv din familie, o blamau pentru aceasta nastere prematura.

      Din ce scrie a ramas profund marcata de aceasta experienta dura si mai ales de comentariile oribile primite.

      Copilul o sa creasca, o sa inceapa sa vorbeasca cu ea, relatia se va ameliora de la o zi la alta, sunt convins ca il iubeste de fapt foarte mult, insa nu vrea ca tot universul ei sa graviteze in jurul celui mic.

      Nu sunt toti parintii „umanisti”, gata sa se dizolve in emotii si iubire si lacrimi si iar emotii, unii sunt mai reci, mai calculati, asa au crescut, ar trebui acceptati asa cum sunt ei. Nu este concurs de tipul „mama blogului”.

    • deea spune:

      Asa cum am raspuns unui alt mesaj, eu nu sugerez ca acelui copil , cel din realitate, ii trebuie o alta mama. Eu am interpetat si probabil judecat pe baza unui text, cu datele 100% din acel text, care ar putea fi 100% SF din punctul meu de vedere. Da, iubirea neconditionata mi se pare esentiala in relatia parinte-copil, iar din text rezulta ca nici vorba de asa ceva. Nu cunosc realitatea, nu stiu cum a fost ieri si ce va fi maine. Iar parerea mea, nu stiu daca a vazut-o cineva, a fost sa se apeleze la o terapie de familie, fiindca este o problema de familie si nu doar o problema a mamei. Treaba cu renuntat la copil- nu ma refeream la faptul ca cineva ar trebui sa vina sa il ia, ci la faptul ca ai dreptul, chiar ca mama, sa iei distanta fata de copil. Ai gresit, asta e, nu trebuie sa ramai atarnata cu el de gat pe veci, iar el nu trebuie sa se simta o povara. Repet, e o analiza in baza unui mesaj citit pe un blog.

    • Yoyo spune:

      Tre sa recunosc, Cristian, ca m-ai cam prins la faza cu inginer telecomunicatii 😉 Intr-adevar, ca sa lamuresc putin lucrurile, am o formare mai stiintifica fiind crescuta intr-o familie de ingineri. Tot ce mi-am dorit de la viata mai mult a fost o cariera si un sot. Si le-am primit, doar ca sotul a venit la pachet cu cereri tip „copil”. Fiind singurul copil din familie, inclusiv parintii mei m-au tot batut la cap sa „le fac un nepot”. Cu promisiunile de rigoare cum ca o sa ma ajute si nici n-o sa stiu de el, doar sa-l fac. Am cantarit situatia si am zis ca cu ajutor m-as mai gandi sa-l fac. Apoi am ramas insarcinata si nimic n-a mai fost ca in teorie. Ajutor deloc, sustinere deloc, ba ma acuzau ca ma plang ca ma simt rau doar ca sa primesc atentie. Am ajuns sa fac hemoragie interna, aproape de deces si eu si copilul. S-a nascut la 32 de saptamani si am fost singura cu el in spital. Sotul era la lucru, mama imi zicea ca-s eu isterica si de aia am facut hemoragie. Ma acuza ca am facut tensiune doar ca sa ma vait si sa ma dau interesanta. A fost groaznic, o experienta pe care mi-as sterge-o din memorie oricand. De ziua fiului meu imi vine sa plang, dar nu de fericire, ci de groaza ca acum doi ani, din nepasarea unora era sa murim amandoi. Si pt ce? Pt ca unii nu au stiut sa-mi respecte deciziile si pt ca eu n-am stiut sa nu-mi pese de ei. Acum incepem sa dezvoltam o relatie buna cu copilu, are zile in care ar sta doar in bratele mele sa-l alint si zile in care se joaca fara sa bage pe nimeni in seama. Lucrurile incep sa se aseze, dar nu pot uita ce a fost si nici nu pot repeta povestea. Mai ales ca acum aceleasi persoane ma bat la cap sa mai fac un copil. Nici gand! Ce tupeu pe ele!

    • deea spune:

      Experienta nasterii a fost suficient de traumatizanta incat doar pentru asta sa beneficiezi de consiliere. Din pacate multa lume considera facutul copiilor o chestie banala, ca doar ” toate retardatele o fac si nu se mai deprima atata”. Totusi, parca cu cat femeia are IQ mai mare, cu atat lucrurile sunt mai complicate( nu vreau sa se inteleaga ca cele care la care lucrurile au mers ca unse ar fi proaste). Nu intru in detalii dar oarecum am experimentat multe din cele descrise de tine, cu diferenta ca promisiuni desarte si pretentii au fost din partea altora, nu a parintilor mei. Iar eu stiam cu cine am de-a face si nu m-am bazat pe ele, desi sa, tot doare. Nu ajuta nici lipsa empatie a celor din jur, modul in care esti privita ca un uter umblator iar apoi o alaptatoare. In unele tari mamele sunt evaluate psihologic obligatoriu, primesc abonamente la Spa si daca nu merg se vine dupa ele acasa. Cat despre atitudinea mamei tale, nu pot sa zic decat ca spune multe despre exemplul de relatie mama-copil. Nu trebuie sa fii ca ea, nu trebuie sa ai lucruri in comun cu copilul pentru o relatie buna. Nu ii esti sotie, coleg de serviciu, prietenul cel mai bun. Ii esti mama si iubirea ta de mama e tot ce ii trebuie deocamdata.

    • Mirema spune:

      YOYO, nu rezonez cu tine, pentru ca sunt altfel alcatuita. Dar am „crescut” destul incat sa stiu ca daca nu rezonez cu cineva nu inseamna ca trebuie sa il judec. In schimb, vreau sa iti multumesc. Iti multumesc din suflet pentru tot ce ai scris, pentru ca ti-ai aparat punctul de vedere in ciuda tuturor atacurilor. Iti multumesc ca mi-ai dat posibilitatea sa reflectez si sa ma iert. Si eu am nascut prematur (31 sapt), si mereu ma acuzam pentru multe, dar mai ales pentru lipsa sentimentelor din primele momente de dupa nastere. Stateam in fata incubatorului si nu simteam nimic, cautam cu disperare o urma de sentiment in mine care sa ma faca sa ma simt mama, mama acelei fiinte mici care se lupta pentru viata. Intre timp le-am gasit, dar nu despre asta este vorba aici :). Aici, acum, iti multumesc pentru ca esti sincera.

    • Lola spune:

      Deea, in anumita carti de psihanaliza pediatrica se spune ca o mama nu poate fi perfecta in toate stag iile de dezvoltare ale copilului. o mama poate fi ideala cand copilul e sugar dar nu va gestiona problema cand copilul e adolescent. Eu nu as condamna pe YOYO. Am stat Numai intre mame Și copii in ultimii 5 ani Și in cazurile unde a fost o nastere dificila toate mamele au avut aceeasi reactie de groaza Și respingere, de culpabilizare ca nu se pot adapta noii vieti si de amaraciune ca alte mame sunt solare Și pline de viata. nasol. Nu? Trebuie sa aratam empatie. Nimeni nu e perfect.

  • Claudia David spune:

    bun bun, dar daca e asa de greu de ce nu s-au oprit la 3 copii, sau chiar la 2?! de ce naiba au trebuit sa faca 5?! mi se pare de prost gust sa comentezi ca ti-e greu cand puteai bine mersi sa folosesti CONTRACEPTIA! sau daca vroiau mai multi, de ce nu au mai luat cate un an/doi ani pauza intre un copil si altul? noi facem pauza de 4 ani si abia acum ne simtim in stare de al doilea.

  • o femeie spune:

    Si versiunea ortodoxa http://ortodoxiatinerilor.ro/cresterea-ortodoxa-copiiilor/21255-copilul-faptura-biblica-originara (nu sunt de acord 100% cu ce e acolo dar atinge niste subiecte dure: unii nu sunt pregatiti de viata de familie, de schimbare si se gandesc in exclusivitate la ei.

  • Windi spune:

    Cum dezvaluie internetul partea mizerabila din familia romaneasca ce creste viitori adulti demolati psihic!!!

    Am citit ultimele mesaje si pur si simplu m-am inspaimantat! Acestea sunt mamele psihopate, acestia sunt parintii schizofrenici sau schizoizi ce-si distrug copiii iremediabil – cei care fac copii din interes, din sex, din obligatii!!

    Deea, ai scris cele mai normale mesaje, iar faptul ca ti-au sarit in cap cateva mame cu o mentalitate alarmant de nociva pentru cresterea si educarea unui copil, nu trebuie sa te descurajeze!

    Da, o mama pentru care copilul este o povara, care nu are empatie si IUBIRE NECONDITIONATA, care il face din interes, care il priveste ca pe o fiinta care trebuie sa-i aduca beneficii, care il priveste ca pe un produs cu defecte, ESTE O MAMA PSIHOPATA, care l-a condamnat la dezastru inca din prima secunda a venirii sale pe lume si care va crea din el un dezechilibrat mental, un alt psihopat sau cel putin un om dereglat mental care va suferi de depresii, anxietati, fobii, tulburari toata viata!

    E ingrozitor ca in epoca drepturilor si libertatilor maxime de orice fel se mai fac copii din interes si nu din iubire! Si da, Deea are dreptate, trebuie obligatoriu terapie de cuplu in asemenea situatie, ca e clar ce dezastru e in familia unde copilul TREBUIE sa devina partener de discutii cu parintii si surogat de prieten, sot, parinte, coleg, adica sa fie orice altceva, numai copil nu! Mai mult, e nevoie de terapie personala pentru a corecta deficiente de o viata si repere de viata cumplit de distorsionate de propriii parinti, ca e clar ce fel de educatie a putut sa primeasca o femeie ce a putut sa scrie niste mesaje atat de ingrozitoare. Aici e o buba imensa ce nu prea mai are rezolvare. Din pacate
    acest copil este sortit pieirii, ori se va sinucide peste ani, ori va deveni si el psihopat, schizofrenizandu-si, cand ii va veni randul, propriul copil, ori va ajunge infractor, pedofil sau poate chiar criminal, daca abuzul vine de la ambii parinti.

    Macar „mama” de mai sus recunoaste (am pus ghilimele pentru ca e mama doar ca l-a nascut, nimic mai mult), si atunci s-ar putea lua unele masuri, dar ce ne facem cu psihopatele mascate, care-si abuzeaza copiii in tacere, pe ascuns sau pur si simplu duplicitar: cu o mana il lovesc, cu alta il mangaie. Aceasta este schizofenizarea, asa se produce ruptura in psihicul unui copil care crede ca doar mama il iubeste si-i vrea binele, tocmai pentru ca psihopata are grija sa-i spele creierul o viata intreaga cu gandirea ei duplicitara, ascunsa, manipulativa, ambivalenta, lovindu-l si „iubindu-l” in acelasi timp! Va mai mirati ca exista schizofrenici, bipolari, obsedati, anxiosi, depresivi? Ei nu se nasc asa, ci SUNT CREATI SA DEVINA ASA!

    Cristian, ai scris o aberatie de mesaj, iar Yoyo numai mama rationala nu e. E un produs defect al parintilor ei, care duce mai departe tiparul de schizofrenizare al unui copil! Iar tu, ca rezonezi cu ea, nu esti prea departe de o relationare profund gresita cu copiii tai, daca ii ai. Cu un parinte „rece si calculat, fara emotii si iubire” ajungi un monstru, un ratat al vietii si al societatii!

    Din nefericire situatia este dramatica, copilul lui Yoyo primeste zilnic mesaje directe sau indirecte ca e o povara, ca nu e iubit si ca nu e acceptat asa cum e el. Si ce face o astfel de fiinta peste cativa ani, cand durerea psihica si cea sufleteasca o vor coplesi si o vor aliena? Isi va pune capat zilelor, pentru ca mesajele „dispari / mori, dracului, odata, piatra de gat ce-mi esti!” sau „nu te-am dorit, esti o povara pentru mine!” spuse pe fata (tare, zgomotos, zilnic sau foarte des) ori pe ascuns (prin mesaje viclene, duplicitare, prin apropouri sau prin rejectarea sa ca fiinta in orice interactiune pe care o are cu mama sa) isi ating scopul: daca tot esti povara si nu esti iubit, la ce bun sa mai existi? Cum sa mai vrei sa traiesti cand o copilarie intreaga ti s-a inoculat ca esti nedorit si ti s-a reprosat mereu ca nu te incadrezi niciodata in tiparul psihopatului tau de parinte? Cand parintele devine Procust, atunci tu, copilul, esti condamnat la sinucidere, crima sau schizofrenie! Regula de aur si PRIMA din viata unui copil este sa fie acceptat asa cum e el!!!!

    O mama care-si abuzeaza copilul prin lipsa empatiei si a iubirii neconditionate, nu-l merita!

    Copilul se face numai din iubire si numai pentru el insusi, copilul, nu pentru vanitatea, obligatiile sau implinirea unui psihopat!

    • Mira 2 spune:

      … pe mine mesajul asta ma sperie !

    • Cristian spune:

      WINDI,

      Este ultima data cind iti transmit un mesaj, de aici incolo oricat de mult vei mai abera pseudo-stiintific pe acest blog eu nu o sa iti mai raspund.

      Un minim de bun simt si buna crestere te-ar fi impiedicat sa construiesti fanteziile acestea absolut demente legate de mine si alte mame ce exprima opinii. Aproape toate comentariile tale sunt populate de monstri, victime, bestii, brute, psihopati, abuzuri,alte victime, psihoze, schizofrenie, torturi psihice, schizofrenici, sinucigasi si lista poate continua in acest registru sumbru, inchizitorial, intunecat al patologicului bolilor psihice.

      Acest comentariu al tau semana izbitor cu cele citeva postate in trecut, nimic luminos, nimic optimist, nimic incurajator, lame reci de ghilotina patate cu sange, asa sunt paragrafele tale. Asa o lipsa de racordare la realitate, fantasme psihotice ce curg in valuri, nu am mai intilnit.

      Te rog mult de tot sa ma ignori complet, cred ca ceva, undeva nu este in regula cu tine, si prefer sa nu interactionez cu latura ta nefasta, morbida dar dominanta a personalitatii tale.

      Multumesc.

    • Ioana M spune:

      WINDI, ti-as da 500 de UNlikeuri !!! Aberezi intr-un mod infricosator si n-ai inteles nimic din ce a spus YOYO ! NIMIC !!!

  • Windi spune:

    Cristian,

    Linisteste-te si controleaza-ti nervii, ca iti pierzi fanii dandu-ti caracterul in vileag.

    Nu iti permit sa mi te adresezi tu „pentru ultima oara” (apropo, este PRIMA oara) cu un asa mesaj dizgratios si care nu-ti face cinste.

    Reactia mea a venit ca urmare a reactiei tale nepoliticoase la adresa Deei, ciudat cum tu te iei de altii, dar devii violent cand patesti la fel.

    Scuteste-ma de „adevarurile” tale si insiruirile de cuvinte care, crezi tu, te fac interesant, pentru ca nu esti tu in masura sa-mi interzici sa comentez pe un blog ce nu-ti apartine. Daca tot am ajuns in punctul acesta si ne analizam reciproc, permite-mi sa-ti spun ca ai mari lipsuri emotionale in viata reala devreme ce simti nevoia aproape patologica sa comentezi primul la fiecare postare. Probabil dorinta de validare a inteligentei si a priceperii domniei tale pe ORICE TEMA, pe care posibil nu o primesti in viata reala, te indeamna sa poposesti pe acest blog de dimineata pana seara si de seara pana dimineata.
    Nu aveam nimic cu tine, nu-mi exprimasem decat o parere la o aberatie de-a ta, dar reactia violenta m-a facut sa intervin.

    In caz ca nu ai citit bine ororile de mesaje de mai sus, te invit sa o mai faci o data, poate astfel te izbeste violent, drept in ochi, drama unor suflete nevinovate care ajung sa fie abuzate de cei care ar trebui sa le ocroteasca si sa le iubeasca. Dar mi-e greu sa cred ca ai putea intelege vreodata disfunctionalitatea, traumele familiilor si gravitatea situatiei din Romania atata vreme cat gandirea ta este asta care este.

    Pe un astfel de subiect nu poti impune regulile tale, ca daca ai fi fost un om care sa stie sa aiba grija cu adevarat de un suflet, atunci ai fi empatizat cu un copil neiubit si abuzat, si nu cu cea pentru care el e povara.

    Te rog, lasa amenintarile si interdictiile deoparte si continua, fara sa ma mai bagi in seama, sa faci ce stii tu mai bine: sa nu pierzi primul loc la comentarii.

    Numai bine!

  • Alex spune:

    Eu am citit toate cele 100 de comentarii cap-coada.
    Sincer ,parerea mea este ca Yoyo a fost foarte sincera si directa la inceput cand si-a exprimat sentimentele in legatura cu copilul sau ,si anume: lipsa de iubire,de intelegere,faptul ca nu vede nimic interesant sau dragut la un copil.
    Da,la inceput cred ca oricaruia ni se pare greu,stresant,obositor,diferit fata de tot ce am trait pana atunci,dar la doi ani de la nasterea copilului deja cumva o relatie-mama fiu prinde legaturi,nu ai cum sa te simti total strain fata de el.
    Mai apoi cand restul cititoarelor au inceput sa reactioneze ,tonul doamnei s-a mai” indulcit”oarecum.
    Eu cred ca nu neaparat meseria tine de modul cum interactionezi cu copilul. Poti sa fii si inginer,si doctor si fotomodel,si jurnalist si vanzator etc etc,daca nu iubesti copii,nu iti plac,niciodata nu o vei face. Oricat de rational si de calculat ai fii daca nu simti nimic cand propriul copil iti zambeste,nu te emotioneaza nimic in legatura cu el inseamna ca nu il iubesti si nu trebuia sa il faci.
    Ceilalti iti pot promite ca te sustin si ca te ajuta cu tot,insa doar tu vei ramane tot timpul mama lui,persoana pe care o vrea cea mai apropiata de el,cea care e responsabila impreuna cu tatal de ceea ce se intampla cu viata sa .
    Chiar faptul ca ziua lui de nastere nu reprezinta nicio bucurie,ci doar amintirea ca acum doi ani amandoi erau sa moara mie mi se pare clar o problema,o trauma care cu sprijinul celor din jur ar fi trebuit sa incerce sa o depaseasca. Cred ca e ingrozitor ca de la an la an in loc sa te bucuri alaturi de fiul tau,sa vezi cum a crescut,tu sa rememorezi momentele oribile prin care ai trecut la nastere,apoi in spital.
    Nu stiu,eu nu vreau sa critic pe nimeni. Ceea ce nu pot intelege e ca oricat de rationala ar fi o mama sa nu simta niciun fel de emotie la zambetul copilului e ciudat. Asta nu inseamna ca toata lumea ta se invarte un jurul lui,inseamna pur si simplu ca il iubesti.Si daca atunci cand va creste nu ii va placea astronomia ? Daca nu va putea purta discutii stiintifice si va avea cu totul si cu totul alte inclinatii? Oare nu se va simti respins?
    Eu cred ca familia ar trebui sa o ajute,sa ii fie alaturi acestei femei.Cunosc cazuri de femei care de asemeni nu se simt capabile sa petreaca 24 de ore numai cu copii,care se simt implinite cand fac ceva si pentru ele,care nu iubesc toti copii pe care ii vad,dar daca ar lipsi cu siguranta ca le-ar fii dor de copii lor,nu ar fi o usurare.
    Eu una am fost singurul copil al familiei. Financiar nu mi-a lipsit nimic in copilarie,mama mea a pus mare pret pe educatie,vorbeam mult despre scoala,despre istorie ,despre tari,munti,ape,etc,dar niciodata despre noi,despre ce simtim. Cand am crescut mi-am sat seama ca mama nu cunostea nimic din mine,decat eleva silitoare,copilul bun,cuminte si pe alocuri putin incapatanat. Nu tin minte vreodata sa imi fi spus ca ma iubeste,pote ca prin fapte se vedea,dar uneori ai nevoie si de cuvinte. De multe ori simteam ca mama regreta ca m-am nascut pt ca viata ei ar fi fost cu totul diferita fara mine. Asta imi dadea de inteles chiar fara cuvinte ca nu vede niciun avantaj din nasterea unui copil si ca ii era mai bine fara mine,ar fi avut un servici mai bun,timp mai mult,libertate mai multa,bani.Culmea e ca mama era chiar educatoare.
    Urmarile se vad si acum: sunt un adult defect,nu stiu sa vorbesc despre mine,mi-e greu sa imi exprim sentimentele,si mai ales mi-e greu sa spun un” te iubesc” pana si sotului. Inca lucrez la asta ,copiilor mei am invatat sa le spun ca mi-s dragi,ca sunt mereu alaturi de ei,ca ii iubesc neconditionat ,pentru ca exista,pentru tot ce inseamna ei . Inseamna mult sa le arati prin tot ceea ce faci,dar si sa le spui asa cum imi spun si ei in fiecare zi: „te iubesc,mami”,fara un motiv anume.

  • Elena spune:

    Si eu care ma gandeam sa fac putina psihoterapie… nu stii peste cine dai… o sa merg clar pe recomandari.

  • Maria spune:

    „Meseria”de parinte este grea si nu poate fi invatata niciodata,dar a avea un copil iti ofera momente de neuitat si este un dar care multi oameni si l doresc ,dar de care nu au parte.

  • CC spune:

    Am ajuns aici intamplator. M-au prins cateva cuvinte si oaarece povesti. M-am gandit asa de mult si am trecut prin fiecare moment din viata noastra de acasa atat de intens incat nimic nu mi s-a parut cu totul necunoscut: nici starea zen, nici induiosala tampa, nici blegeala de neinteles in fata vreunei fapte marunte si nici sentimentul de a-ti lumea-n cap de nesomn/nervi/inadaptare la propria viata. Rostogolirea permanenta. Schimbarea completa. Am facut un copil dintr-un fel de dorinta biologica si dintr-o mare dragoste. Nu mai stiu daca mi-l doream dupa cum nu-mi mai amintesc cum era sa nu-l am. Ne-am straduit mult ca sa apara. A fost o sarcina minunata, infloritoare, zero probleme. Negru de nepatruns 6 luni dupa, cam pana cand a inceput sa doarma toata noaptea si sa inteleg si eu ceva dintr-un program repetitiv care, in monotonia lui, continea si ceva odihna pentru mine. Ceva citit in timp ce el dormea, ceva de lucru de-acasa in timp ce se juca in tarc langa mine, ceva plimbari (de care sincer nu mai avusesem parte de pe vremea cand fie eram copil fie plimbarile cu prietenii/prietenul se mai intamplau sa aiba loc si prin locuri cu verdeata). Am redescoperit ce inseamna, dupa multi ani, sa nu alergi dupa dead-line, sa stai pe-o banca, sa te uiti minute insir la ceva neimportant cum ar fi faptul ca zboara o punga prin aer, sa mergi la pas fara sa te indrepti spre ceva anume. Eram cu el si nu eram. Eram alaturi de el. Parca fusesem cu el mai mult atunci cand fusese in mine. Atunci vorbiseram parca mai mult unul cu celalalt, atunci ne destainuiam in afara celorlalti tocmai pentru ca eram doar noi pe dinauntrul nostru. Dupa ce a iesit am descoperit un strain. De care am aveam grija enorm, dar pe care n-as fi zis ca-l iubesc. Asta cu iubitul este o discutie. Voiam sa continui si sa zic ca este o discutie pentru mult mai tarziu. Dar e in plus sa spun asta. Este pur si simplu o discutie. Esti acolo si atat. Eram pe pilot automat. Alaptat, lapte praf (ca prima nu mergea singura), dureri, aceeasi pijama ore in sir pana incepeam sa-mi amintesc ca exista dus in casa, alergat la primul scancet, cazut praf la prima adormire a copilului. Noroc cu mama, cu tata, cu sotul, cu cumnata, cu toti cei care roiau in jurul meu. Si da, in tot acest context plin de dragost si de sprijin, eram praf. Si ma uitam cu ochii mari (si uneori cu tendinte de luat la goana) la micul ghemotoc care se odihnea langa mine. Nu stiu de unde a venit si cand a crescut. Nu copilul. Sentimentul. L-am descoperit clar atunci cand m-am reintors la birou. Birou! Era perfect. Plecam de acasa. Incepeam sa ma imbrac si in altceva decat in vesnicele haine de parc. Incepeam sa ma machiez din nou, sa-mi beau cafeaua, sa ma uit si prin alte magazine decat cele cu bluzite si altediminutive, sa ma asez la o masa fara griji ca ma striga cineva, ca trebuie sa sterilizez ceva biberoane, ca trebuie sa fac supa sau felul cinspe al diversificarii, fara sa ma trebuiasca nimic, in afara de ceea ce imi facea placere sa fac. Si mi s-a facut dor. Dor de toata nebunia aia. Dor de surasul lui, de stralucirea parului lui in lumina amiezii atunci cand ne trezeam amandoi din somn, dor de mainile lui si de mirosul acela fin de bebelus. Dor sa fiu doar cu el. Am invatat in timp sa limitez acest dor ca sa-i fie bine si lui, ca sa inteleaga ca facem lucruri impreuna si separat, ca fiecare are locul lui de joaca si coltul lui in afara de spatiul comun. Am invatat asta impreuna cu el si acum nu ma mai simt prost de cate ori plec sau de cate ori el ar vrea sa raman. Si il iubesc la nebunie. Mai ales atunci cand imi spune, netam nesam, te iubesc mami. Pana la infinit si mai departe. Si-acum asteptam cu totii a doilea copil. Pentru ca mi-a placut la nebunie sa fiu gravida. Si pentru ca exista o chimie care te face sa uiti (mai ales desigur daca nu prea ai ce uita, adica daca nu au fost cu adevarat experiente traumatice) si sa mai vrei. Si intrebarea mea e: oare voi putea iubi la fel de mult? Oare al doilea copil va mai avea loc intre noi? Noi care am dat de-o parte toate (era sa zic prostiile) chestiile de parenting cum ca nu e bine sa dormim in acelasi pat (aiurea! e cel mai bine sa simti picioare pe langa tine si manute care te cauta noaptea prin par), sau pe acelea ca nu-i ok sa spui nu (ba ne place sa spunem nu, tuturor! 🙂 ca si pe alea cu despicat in patru vreo trebusoara absolut psihanalitca (hehe!) despre reactii la reactii si asa mai departe. Oare intre noi astia care nu reusim sa ne tinem de vreun program stabil, in care intarziem cu totii, in care dam voie copilului sa se joace cat vrea si cum vrea, in care ne mai si tragem de par si ne certam, oare aici mai e loc? Nu stiu cum e pentru ceilalti. Nici nu ma intereseaza (in sens comparativ) si de aceea nici nu judec. Am citit acest post in totalitatea comentariilor sale. Am mai dat like pe ici pe colo, unde mi se parea ca lucrurile seamana cu propria mea experienta. Altminteri nu prea pot comenta. Pentru ca ma simt doar eu in gaoacea asta maternala. Nimeni nu mai e ca mine si nimeni nu poate fi pentru ca doar eu sunt eu si doar copilul meu e al meu. Nu prea ma joc cu alti copii si nici n-am efuziuni. E insa placut sa gasesti un loc in care sa vorbesti despre asta fara sa trebuiasca sa motivezi nimic. Nu stiu daca reiese ceva din tot ce-am scris pana acum… 🙂 Am copil. Voi avea doi. Vom fi patru in casa. Plus o pisica atunci cand cel ce urmeaza sa se nasca va avea minim 3 ani jumate. Ca sa sa inteleaga ca nu-i de plus. Si pe urma un catel. O sa ne mutam intr-o casa mai mare. Si o sa luam si bunicii cu noi. Cam asa. Ca ne place sa stam gramezi si sa ne iubim.

  • CC spune:

    Si inca un lucru – ca sa nu par ca am fost chiar cu totul pe langa subiectul anume al acestui articol. Pozitia tatalui trebuie inteleasa distinct de a mamei. Un tata se poate atasa, poate face fata, poate invata, poate fi implicat maximal. Totusi niciodata nu poate inlocui experienta mamei, cel putin a celei biologice. Orice mi-ar spune oricine, in cazul mamei, fie si doar din cauze pur biologice, lucrurile stau altfel, mai profund, mai empatic. Mai. Pur si simplu. Si da, am fost acolo, stiu ce inseamna sa te gasesti in prima luna dupa nastere perfect idioata pentru ca nu esti capabila sa simti nimic, cu atat mai putin sa intelegi ce li s-o fi parut asa de nemaipomenit de extraordinar si maret altor mame din jur nasterea sau alaptarea (dedicate parca sa-ti darame si ultima urma de incredere desi, culmea !, nascusera natural si nu ca mine, prin cezariana). Deci stiu asta. Si eu am descoperit treptat, si eu am avut caderi si reveniri. Si eu am simtit ba ca stiu totul si imi inteleg perfect copilul, ba nu stiu nimic si mi-e teama sa-l ating. Dar asta n-are nimic de-a face cu a fi mama de fapt. Cu a fi plina de copilul tau in mod natural, chiar daca iti ia timp sa constientizezi asta. Pentru ca te redescoperi pe tine insati. Afli cine e mama din tine treptat, pe masura ce grija aceea automatizata devine altceva. Tatal nu trece prin aceleasi stari si trairi. Nu zic ca ale lui sunt mai prejos decat ale mamei. E pur si simplu alt traseu. Si de aceea poate, o casa plina de copii, i pare altfel decat mamei. E o alta perspectiva. Si nu m-as grabi sa etichetez aceasta casa in vreun fel. Povestea cu greutatile sigur ca e valabila. Dar acum, serios, ce persoana normala la cap, cu oarece ratiune, isi imagineaza ca « dupa » e la fel sau doar putin altfel decat « inainte » ??? Ce copil are buton de on-off si functioneaza dupa bunul plac al posesorilor de device ? Adica nu-ti poti imagina ce inseamna hrana la 2/4 ore ? Adica nu-ti poti da seama ce implica sa nu stii sa vorbesti vreo doi ani sau sa mergi un an sau sa-ti iasa dinti sau sa ai sistemul digestiv in formare sau …. ? Adica nu-ti poti da da seama ca nu mai ai intimitatea de dinainte fata de partenerul de viata ? Sau te amagesti ca o sa ploua brusc cu bani doar pentru ca te-ai multiplicat tu si universul a stat si s-a mirat si ti-a si dat ? Instant asa ?! Nu serios ?! E cineva care, fara sa fie parinte, isi imagineaza cumva toate astea ? Pentru ca e sigur ca toate astea exista ! Si poate ca daca n-am mai citi atata literatura (adica maculatura) despre « cum sa », am mai citi si niste rezumate, direct pe net, doar din titluri, cu programul de viata al copilului dupa ce se naste. Si deci nu am mai considera ca e greu. Sau usor. E pur si simplu un alt ritm. That’s it. Si daca ai copil/copii deal with it. Plange-te cat vrei, sufera cat vrei, bucura-te cat vrei – ca de orice alta turnura a vietii tale. Pentru ca, dincolo de carti si alte comentarii/forumuri/similitudini/diferente, este doar a vietii tale. E unica ca si tine. Nu va fi nimeni acolo sa fie in locul tau. Va putea sa te sprijine sau nu altcineva. Va putea sa te suporte sau nu. Va putea sa existe sau nu altcineva. Dar nu va putea fi in locul tau. Nimeni nu poate sa fie tu in afara de tine. Vorbesc generic desigur. Am prieteni cu putini copii si prieteni cu multi copii. E greu cateodata pentru fiecare dintre ei dupa cum e bine. Dar nici unul nu cred ca s-a gandit vreodata sa sublinieze in vreun fel asta – fie greul fie linistea. E ca si cum ai putea alege. Sa alegi ce ? Sa te intorci nu mai poti :). Poti doar sa iesi din relatie. Aici parerile sunt impartite. Si e mai bine sa nu fim radicali in opinii 🙂

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *