Semn că te am, noul meu roman (despre cuplu, violență, traumă, decizii, vindecare și mama-icoană))

Mai sunt două zile până iese de la tipar și eu nu știu ce să vă spun despre romanul acesta. E prima oară când am lucrat fără nici un fel de plan, fără să știu unde mă duce povestea. E prima oară când am scris ca într-un fel de transă. Mă așezam la birou la 8, când copiii plecau la școală, și mă mai ridicam la 3 când puneam ceva pe mine să merg să-i iau. Au curs cuvintele și emoțiile din mine ca dintr-un robinet. Nu știu de unde a ieșit povestea asta, s-a scris singură în multe săptămâni de astfel de momente ciudate, după care nu-mi aduceam aminte ce am scris. Reciteam zecile de pagini seara, curioasă să aflu ce se întâmplă.

La final, am întrebat cele șase persoane care au citit manuscrisul despre ce cred ele că e cartea asta. Am primit tot atâtea răspunsuri diferite, ceea ce e semn bun, cred. Fiecare și-a luat din carte ceva. Altceva.

Așadar, romanul acesta, Semn că te am, scris de mine, este: despre o relație de cuplu care trece prin multe, despre agresiune în toate formele ei, despre curajul de a lua decizii indiferent de ce vor spune alții despre ele, despre traume și vindecare, despre manipulare, despre mama ca icoană, despre iubire și suferință, despre curajul de a-ți înfrunta demonii.

Mi-e greu să îl descriu. Ce am avut de scris am pus deja în el. E totul acolo, în cele 260 de pagini.

Așa că m-am gândit că cel mai simplu ar fi să pun aici tot primul capitol. Nu e neapărat reprezentativ pentru toată cartea, dar e o fereastră bună către întreaga poveste.

O puteți comanda deja de AICI, cartea poate pleca spre voi luni, primele 500 de exemplare vor avea autograf. De asemenea, vă invit la lansare, duminică, 19 mai, ora 17.30, la Sala Media a Teatrului Național București. Vom avea o dezbatere intensă despre cuplu, divorț, traumă, violență domestică și agresiune fizică și psihică în general, vor vorbi psihologi, sociologi, jurnaliști și oameni trecuți prin viață, ca să ne limpezim puțin mințile când vine vorba despre propriile noastre alegeri.

Coperta cărții este pictată de Alexia Udriște, căreia îi mulțumesc. Arată mai bine decât îmi imaginasem că se poate. Adică na, mie îmi place mult. E cu inima și oasele pe-afară, așa cum cred că e și textul.

Acestea fiind spuse, vă las cu primul capitol, integral. Aici aveți și lectura lui, adică varianta audio, să-l ascultați dacă nu aveți timp de citit, are 13 minute. Here it goes.

Partea întâi: EU

Capitolul 1
Într‑o clipă, totul se schimbă

În ziua în care mi‑a fost clar c‑o să‑l părăsesc, m‑am dus alergând acasă. Mi‑am aruncat geanta pe jos, mi‑am zburat pantofii cât colo şi mi‑am pus muzică tare. Mai întâi am dat play la un Queen, Don’t Stop Me Now, I’m having such a good time. Apoi am pus Smiley, mereu îmi vine să dansez când aud Smiley pe undeva. Și, după aia, Led Zepp, Babe, I’m Gonna Leave You.
Am dansat ca nebuna. Mi‑am aruncat în toate părţile părul prins într‑o coadă de cal strâmbă, am zvârlit din mâini şi din picioare, am cântat cât de tare‑am putut şi‑am ţopăit de colo‑colo. Apoi mi‑am aprins o ţigară şi am fumat‑o pe toată ieşită pe jumătate pe geam, deşi atât de puţin mă pricepeam la fumat că m‑a luat ameţeala.
Aproape c‑am uitat că trebuia să iau copiii de la şcoală şi de la grădiniţă. Mi‑am pus în viteză un tricou curat, am urcat în maşină, am dat muzica tare şi‑am pornit cu dans la volan spre ei. Din boxe duduia ABBA, ah, ABBA, clasic, curat, frumos. Optimist.
— Mergem în parc, mami? m‑au întrebat copiii în acelaşi timp, ca în absolut fiecare după‑amiază, indiferent că e soare, ploaie sau zăpadă până la brâu.
Și dacă ar fi cutremur sau tornadă, noi tot în parc ne‑am duce. Parcul e egal cu viaţa.
— Mergem unde vreţi voi, le‑am spus şi i‑am strâns în braţe până au icnit a lipsă de aer.
Am mers în parc. Ne‑am dat în viteză pe trotinete, am suflat în păpădii şi am mâncat popcorn cu gust de ulei rânced. Mi s‑a părut cel mai bun popcorn din viaţa mea.
Obosiţi şi transpiraţi, am mers acasă. Înainte să‑i bag în cada mare, le‑am făcut clătite şi am mâncat cu toţii râzând ca proştii, cu dulceaţă de trandafiri curgându‑ne până la coate, cu pete rotunde şi lipicioase pe masa mâzgălită cu carioca, în farfurii, pe gresie şi pe ecranul telefonului.
Fără să opresc muzica, am spălat vasele şi am curăţat pe jos, am pus hainele copiilor la locul lor şi i‑am băgat în paturile lor.
Mi‑am păstrat secretul ca pe‑o comoară ascunsă în fundul buzunarului de la blugi, printre scame gri şi fire de nisip.
O să‑l părăsesc.
Nu ştiam când, nici cum, nici de ce nu ştiam prea bine.
Știam c‑o să‑l părăsesc şi gândul ăsta mă făcea să vreau să dansez întruna.
Adormeam încă în acelaşi pat, spate‑n spate, fiecare cu ochii la partea lui de perete alb. Ne trezeam încă față în față, ferindu‑ne gurile de nasul celuilalt, acoperindu‑ne trupurile cu pătura subţire până sub bărbie şi frecându‑ne ochii obosiţi cu degetele reci.
Oricât dormeam, odihniţi nu eram niciodată. Sau poate eram doar sătui unul de altul şi nici unul nu voia să spună asta cu voce tare. Aşa că ne târam una după alta zilele, nopţile, dimineţile obosite, aşteptând o salvare. Sau poate bătrâneţea şi moartea.
Nu te mai iubesc.
Nici eu. Îmi pare rău.
Și mie.

De ce ne‑o fi fost atât de greu să recunoaştem asta? Ce‑am sperat? Ce‑am aşteptat?
Am aproape patruzeci de ani. Nu‑l mai iubesc de cel puţin cinci ani. Nici el pe mine, probabil. Nu ştiu, nu mi‑a spus niciodată. Nici că încă mă iubeşte, nici c‑a încetat să mă iubească. De un deceniu adormim la fel, în fiecare noapte. Spate în spate, fiecare pe salteaua lui, cu perna lui şi cu bucata lui de pătură subţire cu dungi, cu ochii în bucata lui de perete alb.
— La ce te gândeşti? îl întrebam uneori, pe vremea când încă îl iubeam.
— La nimic, îmi răspundea el puţin răguşit, iar eu mă întorceam spre el, ca un fel de invitaţie la reconciliere.
— Îţi aud gândurile mişcându‑se în cap. Sigur te gândeşti la ceva. Nu mai ştiu exact paragraful de lege, dar cred că e obligatoriu să împărtăşeşti cu soţia cel puţin 50% dintre gândurile tale, recomandabil chiar mai mult. Ca la venituri, ştii?
Nu‑i vedeam deloc chipul, doar urechea de deasupra i se mişca. Fie zâmbea, fie se strâmba. Alegeam să cred că zâmbeşte.
— Hai să dormim, suntem obosiţi, îmi zicea aproape şoptit, aşa cum vorbeşti cu un copil mic ca să‑l amăgeşti să adoarmă.

Eram morţi de oboseală pe atunci, amândoi. Ne trezeam la fiecare scâncet şi dădeam cap în cap în drum spre camera copilului, care plângea de la noi din pat. Legănam pe picioare perne goale în timp ce copilul sforăia pe pieptul celuilalt. De câte ori nu i‑am băgat lui în gură sfârcul cu lapte, nepricepând de ce încă plânge copilul… Niciodată nu m‑a refuzat, mama lui de pervers. Odată, disperat că nu mai găseşte lapte în frigider, m‑a întrebat dacă aş putea să‑i dau lapte din sânii mei, nici nu trebuie mult, o linguriţă, maximum două, hai că n‑o să simtă copilul că mi‑ai dat şi mie, serios, ştii că nu pot bea cafeaua fără lapte, am nevoie de asta, altfel o să am o zi groaznică…

Terminaţi cu prostiile, normal că nu i‑am dat. Timp de o secundă mi‑am imaginat, privindu‑l cu gura căscată, cum ar fi să mă aplec deasupra cănii lui de cafea şi să‑mi apăs sânul cu palma rece până ies din el câteva picături mici, albe, lipicioase şi dense, apoi să‑l întreb din priviri dacă e cazul să mai pun, el să zică, amuzat şi puţin excitat în acelaşi timp, că daaaa, normal că mai trebuie, păi, atât merită el, doar câteva picături, hai, nevastă, toarnă acolo, că ai de unde, şi eu să mă aplec iar cu sânul în palmă şi să‑l apăs deasupra cafelei care‑mi abureşte pielea străvezie. M‑am scuturat de visul bizar şi i‑am arătat degetul mijlociu, ceea ce, în mod neaşteptat, l‑a făcut să râdă.
N‑a fost râsul lui. Pesemne că îşi imaginase, chiar şi numai pentru o secundă, că are o şansă bună să primească lapte proaspăt din sânul nevestei. Și, până la urmă, acum când mă gândesc, nici nu mi se mai pare aşa o chestie exagerată. Omul avea nevoie de lapte în cafea, în frigider nu mai era lapte, în schimb aveam eu! Era în termen, bun, călduţ, cu o formulă nutritivă optimă, era gratis şi foarte uşor de obţinut.
Eu însă pe atunci nu mă simţeam în stare să fiu generoasă cu el. Dimpotrivă.
Nu voiam să‑i dau nimic, mi se părea că‑mi luase deja totul. Aş fi vrut să iau de la el chestii, să‑i iau hainele şi părul ăla frumos, care nu cădea şi nu se îngrăşa ca al meu, să‑i iau corpul neschimbat, să‑i iau bucuria cu care se trezea dimineaţa, să‑i iau serviciul ăla la care pleca şi mă lăsa acasă cu o fiinţă care se agăţa de mine cu disperare, fără de care nu puteam face nici pipi, nici baie, care urla cu o putere nebănuită de fiecare dată când încercam să mă desprind pentru o secundă să respir.

Aş fi vrut să‑i iau distracţiile. Eu nu mai aveam nici una.
Banii. Doar aşa, ca să‑l enervez. Banii au fost mereu foarte importanţi pentru el.
Timpul liber. Hobby‑urile. Colecţia de reviste. Ceasurile pe care şi le lustruia minute în şir. Partidele de tenis din fiecare duminică după‑amiaza.
— Pentru mine, tenisul de duminică e ca aerul. Dacă‑mi iei asta, mă sufoc, serios că da.
Paştele mamei tale de bou, îi spuneam în gând în timp ce‑i pregăteam, zâmbind înţelegător, geanta cu rachete, eu nici să fac pipi singură nu pot şi tu trebuie să mergi la tenis cinci ore pe săptămână? Îl pupam pe buzele ţuguiate, îi uram succes şi‑l priveam cu invidie cum coboară rapid, săltând atletic ca un cerb tânăr, scările prost luminate de becul ăla plictisitor care răspândea o lumină de culoarea untului.
Au crescut copiii. Nu se mai trezeau noaptea decât foarte rar, dacă aveau coşmaruri sau le era rău. Dormeam toată noaptea, de la cap la coadă. Uneori dimineaţa mi se părea c‑am dormit doar o secundă, una foarte grea şi densă, ca şi cum o minge de smoală m‑ar fi înghiţit seara când stingeam veioza şi m‑ar fi scuipat la loc pe saltea când suna ceasul. Mă trezeam cu dureri de gât şi de cap, deschideam cu greu pleoapele cleioase, mă împingeam jos din pat cu forţa şi tresăream când picioarele mele fierbinţi atingeau parchetul rece. Iar am dormit opt ore degeaba, îmi ziceam şi porneam cu ochii închişi spre baie.
N‑am recuperat anii de nesomn de când copiii erau mici. N‑o să‑i recuperăm niciodată. Ce n‑am dormit cinci ani n‑o să mai dormim vreodată. O să murim obosiţi, sperând că o să ne odihnim cândva.
Multă vreme am crezut că e doar o fază. Da, nu ne mai înţelegem, da, pare că nu mai avem nici un pic de compasiune unul pentru altul, ne dispreţuim şi ne plictisim împreună, dar e normal, avem copii mici, nu? Tuturor le e greu în primii ani, ştiu sigur, văd în jur. Parcă nici un cuplu nu dă pe‑afară de tandreţuri, iertare, acceptare, iubire, toţi se răstesc din când în când unul la altul, se împung în tăcere, toţi vor doar linişte, somn, pauză, pe care nu le primesc niciodată, şi până nu le primesc n‑o să le fie bine.
Aşa că să aşteptăm şi noi să mai crească ăştia mici şi apoi o să fim iar bine, nu?
Nu.
Nu ştiu cine ne‑a făcut promisiunea asta amăgitoare, cred că tot noi. Sigur e că nu, nu e bine şi n‑o să mai fie niciodată.
Multă vreme am trăit convinsă şi resemnată că asta va fi viaţa mea până la final. Da, nu‑l mai iubesc şi nici el nu mă iubeşte, nu, ăsta nu e motiv să destrami o familie. Nu mă bate, nu bea, nu pleacă de‑acasă, nu are alte femei, nu e un pierde‑vară, are un serviciu bun.
Dar nu‑l mai iubesc şi nu mă iubeşte!
Prostii, de când e ăsta motiv să dai divorţ?
Și‑apoi, într‑o zi m‑am dus la piaţă să iau piersici şi pepene. Și‑n timp ce pipăiam fructele cu puf moale, ca să le aleg pe cele mai coapte, în timp ce degetele mele apăsau coaja elastică şi trăgeau de codiţele uscate, mi‑am dat seama că nu, viaţa mea nu poate şi nu trebuie să fie aşa până la final.
Că simt, vreau şi pot mai mult. Că da, nu‑l mai iubesc şi nu pot trăi toată viaţa dormind spate‑n spate cu un bărbat care nu mă mai iubeşte. Și că ăsta e un motiv suficient să plec din patul ăla, din casa aia, din viaţa aia.
Domnule judecător, am încercat şi am aşteptat. Nu era doar o etapă. Nu era din cauza oboselii şi a copiilor mici. Era din cauza noastră. Noi n‑am mai putut să mai fim El şi Ea care se iubesc. Cărora o să le fie bine împreună, în cele din urmă…
Aşa că cel mai bine‑ar fi să ne lăsaţi să ne vedem fiecare de partea lui de perete alb, eu am de gând s‑o renovez pe a mea, poate şi el pe‑a lui. O fac mov!

Și copiii?
Și copiii.
Mama a stat cu tata pentru mine. Tata venea beat aproape în fiecare seară şi o trăgea de păr, o lovea cu capul de mobila de bucătărie şi îi dădea şuturi în fund. Mama plângea şi stătea. Stătea pentru mine, să nu crească fata într‑o familie destrămată. Pe vremea aia nu era bine să n‑ai tată.
A stat mama doisprezece ani, până când, într‑o seară când eu îmi făceam tema la română pe muşamaua cu flori de pe masa din bucătărie, tata a venit iar beat şi a înjunghiat‑o pe mama pe la spate, direct în inimă. Cu cuţitul de carne, cel mai mare, pe care mama tocmai îl spălase cu buretele, îl clătise şi‑l pusese în scurgător. Tata a intrat pe furiş în bucătărie, m‑a salutat dintr‑o privire, şi‑a dus la gură arătătorul îngălbenit de tutun şi mi‑a şoptit Șşşşşş. Parcă mi‑a şi zâmbit, dar nu sunt sigură.
Eu am zâmbit şi mi‑am întors privirea la compunerea mea despre bunicii de la ţară. Cu coada ochiului am văzut cum s‑a aşezat în spatele ei, îi face o farsă, îmi amintesc că m‑am gândit.
Și ce farsă i‑a făcut. Ea freca tigaia de ouă, o freca bine cu spălătorul de sârmă, tot spatele îi tremura de la efort, era veche tigaia, din fontă, şi dacă nu puneai mult ulei în ea se prindea de fund tot, şi albuş, şi gălbenuş, brânza, toate se prindeau, mama ei de fontă, de ce nu arunc eu tigaia asta nu ştiu, e grea ca o pacoste şi se prinde tot de ea, zicea mereu mama când spăla tigaia.
Nu arunca tigaia, nu‑l părăsea pe tata. Nici ea nu ştia de ce, zicea ea. Eu cred că ştiu de ce.
Tata a luat cuţitul din scurgător şi l‑a şters de turul pantalonilor în timp ce‑i mirosea ceafa mamei.
Ceafa ei mică, mereu transpirată, cu cârlionţi de păr şaten lipiţi de gât şi de baza urechii.
În fiecare seară, când îmi făceam temele, mă uitam minute în şir la ceafa mamei. Eu scriam repetând cu voce tare tot ce puneam pe foaie, ea spăla vase, curăţa cartofi, punea linguri la loc, freca aragazul şi mă asculta.
— Ce fată deşteaptă, ce frumos vorbeşti, pe toate le ştii! spunea ea cu faţa la chiuvetă, frecând până‑i sângerau pieliţele unghiilor. Aşa, fata mea, tu să mergi la şcoală, să fii bună, să îţi alegi ce meserie vrei tu şi să fii pe picioarele tale. Și să nu‑ţi iei tigăi de fontă, ascultă la mine, inoxul e mai uşor şi mâncarea nu se prinde aşa de fund.
O iubeam pe mama. Mirosea a detergent de vase, a haine proaspăt călcate şi a cremă de mâini Norvea.
Am ridicat ochii mari către ei şi‑am ştiut că ceva nu‑i bine. N‑am mai avut timp nici să pun stiloul jos. Am privit cu mâna în aer, cu peniţa îndreptată spre caiet, cum tata înfige cu o mişcare scurtă lama lată în mama.
Am auzit cuţitul intrând prin pânza veche a capotului ei de casă, prin pielea ei albă, moale, prin oase, până în inimă. N‑a ţipat deloc mama, doar a icnit, iar tigaia a căzut pe fundul chiuvetei de fontă. Fontă pe fontă. Apa curgea în continuare în chiuvetă, mama aluneca deja spre podea, cu sânge şiroind din ea, iar eu am început să urlu cu stiloul în mână.
Am urlat mult, o oră, două, poate o zi, nu mai ştiu. M‑a luat o vecină la ea până a venit poliţia.
Pe tata nu l‑am mai văzut niciodată. Nu ştiu nimic despre el. N‑am înţeles nimic din el. Nu vreau, nu mă interesează. Mă interesează doar mama.
Bunica face cele mai bune plăcinte cu…
Astea sunt ultimele cuvinte din caiet. Când tata a omorât‑o pe mama, eu mă gândeam la plăcinte.
Aveam zece ani.

 

Asta e. Impresii? 🙂

Puteți comanda cartea de aici, este redusă cu 30%. Veți observa pe pagină multe alte cărți reduse cu până la 45%, cărți frumoase pentru copii recomandate de mine de-a lungul timpului, dar și toate titlurile din colecția Educație cu blândețe. Reducerile acestea sunt valabile o săptămână. Între timp, cartea va ajunge și în librării, online și offline. Nu vom avea ebook la romanul acesta. Sper să reușesc să fac câteva lansări și în țară. Până atunci, vă aștept duminică, 19 mai, de la 17.30, la TNB.

Vă las cu mottoul cărții:

În memoria Nicoletei.
Pentru toţi oamenii care nu au încă puterea
şi curajul de a se ridica şi de a‑şi lua de la viaţă
tot binele pe care‑l merită.
Pentru cei care, deşi au inima frântă,
reuşesc să stea în picioare şi să spere că
vreodată
li se va întâmpla şi lor o poveste frumoasă.

Pin It

29 Comments

  • Simo spune:

    Curg asa frumos cuvintele din gura ta, din mana ta!

  • Carla spune:

    Nu ştiu, mi se pare sinistru. Or fi părți din realitatea vieții unora dar de data asta spun pas. Nu mă văd citind cartea asta, îmi pare rău.

    • Printesa Urbana spune:

      inteleg ce spui. sunt cateva scene grele in carte. te imbratisez.

    • Roxana spune:

      Carla, asa crud a scris și Rebreanu. Și Slavici. Mai sunt câțiva, mai ales care au atins subiectele realismului vieții de tara.Sau Hosseini. Ioana, ești minunata!!!

  • Elena spune:

    Cu siguranta este o carte minunata, la fel ca tine!
    Am comandat cartea , astept sa savurez continuarea… Nu te opri din ceea ce faci. Cartile tale, atat pentru copii, cat si pentru adulti, sunt extraordinare.

  • Ioana spune:

    Referindu-ma doar la ceea ce am citit aici, este descrisa o realitate dura si inca foarte frecventa in zilele noastre. Sinistra, exact cum spui tu mai sus, Carla! Insa dureros de adevarata si de prezenta!
    M-ai facut curioasa, Ioana! Felicitari pentru cartea noua, pentru ritmul in care lansezi noutati si pentru toata munca ta rupta din suflet pentru alte suflete! 😊

  • Pîrvulescu Steliana spune:

    Impresionant! Realitatea multor familii din România din pacate…
    Iti urez succes si abia astept sa o citesc! Fiul meu a primit de la Iepuraș cateva carti de-ale tale si a fost foarte încântat!
    Sa fii sănătoasă și să ai mereu cuvintele potrivite oricărei situații!🤗

  • Merat spune:

    Abia astept sa o citesc 🙂

  • BiZ spune:

    Pfuuuu Ioana …greu sa cred ca cineva a trait sau traieste astfel de momente…parca am vazut fiecare faza descrisa de tine…
    Scri minunat, chiar daca ce am citit e infiorator de dureros si m-a dus cu gandul la ce as putea simti cand parintii mei ca niste ingeri, nu vor mai fi….m-a durut…m-a facut sa vreau sa o sun pe mama!
    Imi doresc sa fie cu happy end.
    Te pup!!!

  • Madalina spune:

    Eram sigura ca e in memoria Nicoletei de cand am vazut coperta… Mi-as dori, dar pare foarte dura, ma mai gandesc daca ma incumet sa o citesc 🙂 Mult succes si o imbratisare! <3

  • Ioana spune:

    M-a prins cartea! Cu siguranta mi-ar placea sa o citesc! Bravo!

  • Eliza spune:

    Ofof… ce ma bucur ca exita cineva care stie sa spuna si povestile acestea. Povestile pe care nu vrea nimeni sa le auda si cei care le traiesc, o fac in singuratate, durere si rusine, pentru ca si ei stiu ca ceilalti nu vor sa stie. E prea urat, prea dureros. Iti multumesc din suflet Ioana.
    P.S. aveam la un moment dat impresia ca editura Univers livra si in afara tarii dar vad ca nu. Nu e bai, cumva tot va ajunge cartea la mine 🙂

  • Betty spune:

    Am comandat-o fara sa citesc despre ce este vorba, doar gandul ca ne-ai facut si noua, adultilor, o surpriza si ca avem un nou roman m-a facut sa nu stau vreo secunda pe ganduri. Sunt convinsa ca este grozava ca si celelalte! E bine din cand in cand sa avem si subiecte grele de citit…sa ne puna un pic pe ganduri si sa …schimbam in vietile noastre daca este ceva ce necesita modificari.

    Eu iti multumesc, stiu ca ai scris pe undeva pe aici ca nu ai de gand sa scrii niciun roman pentru adulti in viitorul apropiat si vazand cate carti pentru copii ai publicat in ultima perioada chiar imi luasem gandul cu parere de rau.

    Esti minunata pentru intreaga familie. Daca iti poti imagina pana si sotul meu sta si asculta (nu mereu) prin ce aventuri mai trec Ema si Eric.

    Iar faptul ca esti contemporana cu noi, ca putem interactiona cu tine aici si pe facebook, ca ne raspunzi la ce scriem ca ne ajuti cu ce si cat poti…mi se pare extraordinar.

  • Catalina spune:

    Inca de cand am vazut coperta, m-am gandit la Nicoleta. O femeie minunata, o femeie nesustina de familie sa tina distanta de animalul ala. Poate citind cartea ta, mai multe femei vor gasi puterea sa plece din relatii nesanatoase.

  • Adriana spune:

    Este un roman foarte frumos, merita citit!

  • Junoiu Elena Ofelia spune:

    Ioana, e sfasietoare povestea ta, experienta traita in copilarie, m-a durut sa citesc asta. Esti realmente o femeie puternica care a trecut prin multe greutati, dar mereu ai reusit sa iesi la liman. Jos palaria pentru asta. Ce ma roade pe mine? Citeam despre intalnirea cu tatal tau undeva in Italia, si m-a emotionat dar si intrigat cum poate fi un tata asa indolent fata de copila lui, care de altfel a ajuns o femeie de succes, orice parinte ar fi mandru. Pe cand el s-a comportat asa. Astea erau gandurile mele citind postarea de atunci . Acum ma intreb, acest om de i-a luat viata mamei tale sub ochii tai, cum de ti-ai dorit sa il vezi cu atata ardoare, cum de inca aveai asteptari de la el? cum de era in libertate? Nemernicul! M-a ravasit povestea asta..
    L-ai iertat?
    Te pup si te imbratisez cu toata caldura de sunt eu capabila

    • Printesa Urbana spune:

      Salut, elena, multumesc mult pentru gandurile tale bune, cred ca e vorba despre o neintelegere, capitolul acesta e parte dintr-un roman, e fictiune, eu nu sunt personajul Ana, iar tata nu a ucis-o pe mama, doar ne-a parasit si apoi a murit. E si asta un fel de a ucide o relatie, sigur, dar nu, tata nu a fost si nu este un criminal, ca tatal Anei.

      O imbratisare!

      • Roxana spune:

        Ioana, comentariul Elenei ma duce cu gândul la oamenii care huiduie pe strada actori care joaca roluri negative în filme 😂 Iartă-mă dacă gluma mea este deplasata.

  • Denisa spune:

    O realitate dură, dar care este acolo, în unele case. Sper că nu în așa de multe. Am citit pe nerăsuflate acest prim capitol și în seara aceasta îmi voi comanda și cartea. Abia aștept să citesc continuarea, să văd cum evoluează povestea și să îmi completez colecția de cărți scrise de tine! ☺️🤗

  • Madi spune:

    Am citit capitolul cu sufletul la gură. E scris fluid, cu emoție, cu durere și zbucium. Iar când am ajuns la motto… Mi-au dat lacrimile. Te felicit pentru inițiativa. Sper ca această carte să își atingă scopul.

  • Ana T. spune:

    Buna Ioana. Am ales sa ascult capitolul si am plans. Chiar astazi mi-am comandat cartea, astept sa soseasca, simt ca o sa fie o carte grea pentru mine, dar imi place cum ai scris. Sunt curioasa de continuare. Felicitari si sa continui sa faci pentru tine…si pentru noi ce iti iese, poate, cel mai bine! Esti foarte talentata.

  • AndreeaB spune:

    Editura Univers livreaza si in strainatate sau doar in Romania?

  • Dana spune:

    Mi-a taiat rasuflarea acest prim capitol … sunt convinsa ca intregul roman e invaluit de emotii puternice. Ioana, spune-mi te rog, pe ce site trebuie comandat romanul pt a putea fi livrat in Franta ? Merci

  • Lena spune:

    Buna, Ioana. Tocmai am terminat de citit cartea, cred că în mai puțin de 24 de ore, in detrimentul activităților cotidiene, întrucât nu am reusit sa o mai las din mana. Am citit-o efectiv pe nerasuflate, printre zâmbete, lacrimi și suspine, în funcție de trăirile Anei.
    Știu că este o ficțiune, dar în multe scene mi s-a părut că te regasesc și pe tine și frânturi din viața ta, cat am reușit să te cunosc de când iti citesc blogul (luna de miere la Paris, alegerile nefericite in dragoste înainte de ….marea dragoste, cicatricile pe fata etc.). Felicitări pentru roman! A trecut ceva timp de cand am devorat așa o carte, mai ales de când sunt mămică.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *