Când mama țipa și mă plesnea, o vedeam transformându-se în ceva periculos și imprevizibil, iar asta m-a făcut un om fricos pentru totdeauna

Această mărturie aparține unei cititoare anonime care și-a dorit publicarea ei aici, pentru voi. Mulțumesc pentru încredere.

Ridic și eu mâna și cer voie să vorbesc în timpul orei, neîntrebată, despre cum văd eu educația cu blândețe. Nefiind psiholog sau mare specialist în creșterea copiilor, voi vorbi doar din experiența personală.

Când eram copil, aveam din când în când acest vis, mai ales după ce mă uităm la filme nepotrivite vârstei mele. Veneau niște demoni, niște diavoli care încercau să mă înhațe, iar eu fugeam repede la ai mei în cameră. Și le ceream ajutorul, și ei erau gata să mi-l ofere, însă la un moment dat se transformau și ei în diavoli și nu mai aveam cui să cer ajutorul. Și mă trezeam deznădăjduită și speriată.

Ai mei, deși părinți iubitori și gata de orice sacrificiu pentru binele meu, au fost, ca cei mai mulți părinți din generația lor, adepții zicalei „Bătaia e ruptă din Rai”. Primeam destul de rar palme la fund, de obicei când îmi era viața pusă în pericol, dar tot au lăsat urme. Mai primeam și reproșuri, cum ceilalți copii sunt mai buni că mine, sau cum o să primesc diverse pedepse dacă nu îmi îndeplinesc îndatoririle la școală. Pedepse care nu au fost niciodată puse în aplicare, ce-i drept.

Părinții mei n-au fost adepții recompenselor, deci nu primeam nimic dacă luam note mari. Lucru rău pentru mine atunci, dovedit bun în timp.

Privind retrospectiv asupra vieții mele, mult timp am crezut că au procedat bine, că am ajuns un om bun și respectat de cei din jur, fără să fi făcut greșeli majore în viață. După ce am născut, mi-am dat seamă că e pe dos. Frica constanța de pedeapsă, neîncrederea în mine nu m-au făcut un om mai bun, ci mai rău.

Efectele acestui fapt se simt azi în orice fac: mereu stau cu frică de eșec. Mi-am dat seama că aș fi putut ajunge mult mai departe dacă eram susținută necondiționat. Și nu neapărat pe plan profesional, ci pe plan emoțional și mai ales în relațiile cu ceilalți. Din nesiguranța mea, simt nevoia mereu să îi mulțumesc tot timpul pe ceilalți, neglijându-mă pe mine. Căutând mereu confirmări. Lucru de-a dreptul mistuitor pe dinăuntru.
Analizând toate aceste lucruri și revenind la visul cu diavoli ca o metaforă, mi-am spus că nu vreau niciodată ca puiul meu să creadă că mă pot tramsforma într-un diavol exact atunci când are nevoie mai multă de mine.

Pentru că exact așa se simt copiii, dragi mame, atunci când îi pedepsiți sau îi loviți, chiar și cu o palmă. Că mama aceea blândă și iubitoare pe care o știe el a dispărut, s-a transformat într-un monstru, iar el nu mai are efectiv la cine fugi să îl ajute. Alegeți ce sentiment vreți să sădiți în sufletul lor: frică sau încredere în ei și în voi?

E foarte simplu. Chiar și foarte rar dacă „vă transformați în diavol”, pentru ei tot va rămâne acea frică, nu va ști niciodată când o veți face din nou. Știu, e al naibii de greu să nu te transformi, să nu începi să urli, să nu îi dai două palme să se calmeze. Dar totuși n-o faceți. NICIODATĂ! Pentru că el va rămâne cu această teamă.

Faceți-i să vină la voi și fiți lângă ei exact atunci când au greșit mai rău, ca să știe că au spatele acoperit și cineva îi iartă orice ar face. Că acum sunt greșeli mici, dar mai târziu vor fi greșeli mari pe care nu le mai pot repara, doar pentru că nu au avut cu cine se sfătui. Și îi veți spune:”Dar puteai veni la mine, știi că ți-aș fi iertat orice”. Însă el nu știe că i-ați fi iertat orice, pentru că demult, când era mic, v-ați mai transformat o dată în diavol… Dacă o făceați și acum?

Multumesc pentru mărturisire și acordul de publicare. Despre cum gestionez eu furia în relație cu copiii mei am scris aici și aici.

Sursa foto: Ksenia Makagonova on Unsplash

Pin It

30 Comments

  • Alina spune:

    Așa e. Și eu sunt un om fricos și anxios, din aceleași motive. E greu. Hug!

  • deea spune:

    Totuși, exista studii care arată, pe termen lung, ce fel de adulti ies din copiii cărora niciodată nu li se reproșează nimic, la care nu se tipa, cărora părinții le arată doar un Zen complet și absolut? Otilia Mantelers, între mulți alți experți de parenting, spunea ca in toată mamele exista și “mama rea” și e ok, la fel cum e ok ca copiii sa o vadă, sa o știe și sa o asimileze. Toți părinții sunt oameni, iar oamenii se înfurie, tipa, reproșează, de cele mai multe ori oamenilor pe care ii iubesc cel mai mult. Nu ne pot dezamagi decât cei pe care ii iubim. Nu vorbesc acum de agresivitate fizica, dar acum sa nu te uiți măcar o data urat la copilul tău fiindcă se sparge-e in regula pe termen lung? Va sti sa gestioneze relațiile in care inevitabil vor apărea reproșuri, certuri, sau va trai cu impresia ca cine iubeste nu are așteptări, nu cearta, nu greșește? Am fost și eu crescută cu 2-3 palme la fund, cu reproșuri uneori, pedepse și recompense, mereu i-am văzut pe ai mei ca pe cei la care puteam apela, m-au susținut in orice și m-au încurajat. Frica mea de esec a apărut mai curând târziu in viața, in alte relații și alte contexte și sincer nu stiu cât e de greșita, de nefireasca. Copiii care au fost crescuți doar cu vorbe calme și mângâieri nu cresc adulti cu frica de esec? Chiar când au esec după esec?

    • Eliza spune:

      Deea, nu cred ca zice cineva ca nu te vei supăra niciodată pe copii, nu asta spune articolul. Sigur ca ei te vor vedea supărată, ideea este sa nu acționezi fizic sau cu vorbe dure. Dacă tii canalele de comunicare deschise si zici „acțiunea ta nu este ok” si îi explici si de ce (atenție aici, te supără acțiunea, nu copilul, si trebuie sa fie foarte clar ca acest copil nu exista ca să îți facă ție pe plac, tu l-ai făcut pe el tu îi ești lui dator ca părinte), cu timpul se face educație cu blândețe. Da, te va vedea supărat si este ok, dar nu te va vedea transfigurat de furie, răzbunător sau un om care efectiv vrea sa ii facă rău de nervi. Pentru mine, educația cu blândețe înseamnă ca m-as purta cu un copil exact așa cum m-as purta cu cel mai bun prieten adult: fără să țip dau sa lovesc, aratandu-i ca sunt supărată/rănită, dar fără sa ii zic „ești un prost, esti un prieten rău, nu te mai iubesc, etc”.

      • deea spune:

        Dar Otilia la asta se referea, la supărarea pe copil, la reproșuri, exact la Zgripțuroaica din povesti. Mama se poate transforma in ea uneori și e ok, va reveni inapoi. Nu e cazul de vinovații atât timp cât nu iese des și nu se lasă cu ceva mai grav. Toți avem răul in noi, sa fim serioși, ani de educație ne fac sa îl ascundem dar da, toți suntem capabili de lucruri îngrozitoare. Uneori îndreptate chiar împotriva celor pe care ii iubim cel mai mult, fiindcă uneori exact ei ne apasă butoanele alea sensibile. Suntem oameni. Important e ca la sfârșitul zilei sa punem mai multe bile albe decât negre ( tot de pe la Otilia am reținut asta) in bol. Copiii vor supraviețui și cu mama-Zgripțuroaica atât timp cât stiu ca mama-zâna e acolo și va prelua imediat controlul. Greșeala e parte din noi, greșim in fata lor și asta ar trebui sa fie absolut in regula intr-o lume normala. Mie toți psihologii normali la cap, cu studii serioase și experiența, mi-au spus ca orice mama normala mai tipa la copil și nu trebuie sa discutam atât de mult pe tema asta, de parca acolo e cheia. Ai țipat, ai bruscat poate, accepți, te ierți, îți ceri iertare, tragi concluzii și treci mai departe constient.

    • M spune:

      Parca as fi scris eu acest comentariu 😊. Sunt de acord cu expunerea ta.

  • moonlight spune:

    Eu am fost un copil crescut cu palme și curea. Nu multe, nu ceea ce majoritatea oamenilor ar califica drptu abuz, dar destul cât să-mi afecteze profund relația cu ai mei. N-am avut niciodată curaj să mă duc la mama să-i cer sfatul, mereu mi-a fost frică să o întreb lucruri. De tata nici nu mai vorbesc. Acum se pânge că nu îi povestesc nimic, dar anii în care aș fi vrut să o fac dar mi-a fost prea frică au lăsat urme adânci și acum efectiv nu avem o relație, nu îl sun decât la sărbători și nu vorbesc nimic cu el.

    Amintirile mele cele mai pregnante din copilărie legate de părinții mei sunt cele în care m-au pedepsit. Pe acelea mi le amintesc foarte clar, colorat. Restul s-au pierdut. Dacă mă întreabă cineva ce amintiri plăcute am din copilărie, în nici una dintre acestea nu apar mama și tata, deși sunt convinsă că momente frumoase au fost.

    Am fost un copil și un adolescent timid, care nu a avut niciodată curajul să-și spună părerea, pentru că mereu am fost pedepsită pentru că am vorbit neîntrebată. Până târziu în viață, nu am avut curajul să dau un telefon, să cer o informație pe stradă, de frica umilinței. Abia după ce am început să lucrez și să interacționez cu oamenii mi-am revenit și a trebuit să lucrez mult cu mine pentru a depăși frica de a nu fi conformă cu așteptările. După care am dat în extrema celaltă – nu conta ce zic și ce vor ceilalți, eram doar eu importantă. Abia după 30 de ani am ajuns la un echilibru emoțional.

    Palmele, curelele, țipatul, intimidatul, distrusul personalității copilului pentru a-l transforma în „copilul cuminte” pot lăsa urme adânci și, din păcate, majoritatea oamenilor nu conștientizează efectul niciodată sau doar prea târziu, li se pare că e în regulă așa. E trist.

    • Amy spune:

      Imi pare rau sa citesc asta, este foarte trist ce-ai mentionat mai sus. 🙁

    • Diana spune:

      Cand am citit comentariul tau parca am citit viata mea. Am 39 de ani si inca nu am reusit sa refac conexiunea cu parintii mei. Am incercat cat de mult am putut (cu ani de psihoterapie), dar degeaba. Si nu pot explica cat de mult as fi avut nevoie de căldura mamei sau de protecția tatălui in unele momente din viata mea si cat de singura m-am simțit uneori, chiar înconjurată de prieteni fiind. E ceva ce lipseste, legatura cu familia, și care nu poate fi inlocuit. E o lipsă și o tristete pe care probabil ca o sa le port mereu cu mine. Pentru a scăpa de timiditatea, anxietatea ieșită din comun, teama de respingere și alte asemenea sechele am lucrat greu, greu de tot cu mine, ani întregi. Astea s-au mai reparat, cu resurse imense folosite, dar ruptura de părinți inca nu. Am trecut si trec exact prin etapele descrise de tine.

  • gabitza_sta spune:

    Cred ca aici avem pareri diferite despre cum ar trebui sa se intample lucrurile. De la bun inceput as vrea sa subliniez ca nu sunt si nu voi fi vreodata adepata agresiunii fizice sau verbale; cred ca nu aduce nimic bun si construieste prapastii intre oameni, nu poduri.
    Ce scrie pe blog doamna de mai sus, este una dintre temele mele personale de gandire, de multi ani (de cand sunt mama) referitor la faptul ca ne proiectam traumele (am observat ca cu experientele pozitive mai putin se intampla asta) asupra copiilor nostri si presupunem ca fix la fel vor simti si ei. Vor vedea demoni, asa cum am vazut si noi cand eram de varsta lor, etc… pe principiul “Daca eu sunt friguroasa, inseamna ca si copilul meu e friguros asa ca il voi infofoli mereu”.
    Si pentru ca noi am experimentat o experienta negativa, incercam sa ferim complet, dar COMPLET copilul de ea. Nu ma refer doar la a nu tipa / lovi un copil, ci in general. Toti avem de la ai nostri parinti cate un bagaj cu care venim din spate, ca nu ne-au imbratisat / iubit / sustinut / whatever destul…si devenim aceste fiinte tematoare ce incearca (de multe ori intr-un mod complet nenatural) sa compenseze fata de copii lor cu suprastimulare (vai bravo puiule, esti cel mai tare din UNIVERS) cand vedem ca a luat cana de pe masa de exemplu…
    Cred ca e foarte important sa ne constientizam tarele / lacunele pe care le avem, acesta este primul pas spre acceptarea si vindecarea lor. De aici si pana la lipsa de impunere a unor limite, de trasare a unor NU-uri solide, este doar un pas mic pe care multi dintre noi l-au facut. Ne este atat de frica de ce ni s-a intamplat noua incat acum devenim ultra permisivi, in lumina acelor experiente.
    Inchei prin a spune ca parintii sunt oameni. Si oamenii au limite si copii pot creste invatand ca anumite comportamente pe care le au genereaza niste reactii; nimeni nu isi doreste sa tipe la copilul lui, dar daca dupa al 4-lea NU comportamentul persista, parintele / om poate explica ferm ca limita a fost atinsa si ca acel comportament se va sfarsi (inclusiv prin ridicarea intrusului de acolo, etc). Adica pe romaneste, dupa ce copilul insista de inca 3 ori sa sara in balta, desi parintele i-a explicat ca timpul s-a terminat si ca e momentul sa plece acasa pt ca asa au agreat de comun acord, copilul va fi luat la subrat de catre parintele semi-furibund si vor pleca spre masina. In cadrul acestui proces parintele va incerca ZENificarea proprie, in timp ce copilul de la subrat ii spune ca e rau, ca nu il mai iubeste, ca e cel mai ingrozitor parinte din lume.
    Inainte de a ne asigura ca copii ajung sa vada monstrii din noi (daca exista) este important noi sa stim care sunt aceia si sa ii aceptam. Este bine pt copii sa experimenteze cat mai multe tipuri de personalitati (mai autoritate, mai relaxate) ca sa invete sa gestioneze cu cat mai multe.
    G.

    • Maria spune:

      Si cand nu il mai poti lua subrat, care ar fi solutia?

      • Roxana spune:

        Eu îl iau la subraț și la cele 20 de kile ale lui, la 5 ani jumate 😂 sau plec înainte și vine ofticat după mine. Degeaba explic, iau o gura de apa și explic iar 😂 nu merge cu ZEN

  • Eliza spune:

    Nu știu de ce se aduce argumentul cu „nu poți sa ii lași fără limite” de fiecare dată cand se scrie un articol despre educatie cu blândețe. Nimeni care a a scris articol aici pe acest blog despre parenting nu a zis vreodată să lăsați copiii să crească precum buruienile. S-a vorbit despre limite si reguli, însoțite de explicații (da, copiilor le explici si de 57.000 de ori aceeași regulă dacă este nevoie), explicații de care ei au nevoie, pe un ton ferm, fără bătaie, fără înjurături, fără judecați de valoare (ex: ești un copil rău), pentru ca ei au nevoie să înțeleagă cu capul de ce este de evitat un anume comportament, altfel vor învăța cât de frică trebuie sa le fie de mami, nu cât e de indezirabil e comportamentul, și vor continua sa il facă, dar mai pe ascuns. Iar când sunt prea mici ca sa înțeleagă explicații logice, vor înțelege din tonul vocii, din consecvența cu care părintele
    repetă regula și acțiunea (dacă tragi pisica de coadă, te iau de lângă pisică, pentru ca o doare si nu vreau sa ii faci rău). Si da, ești obosit ca parinte, si da este greu, dar îi datorezi asta copilului tău, pentru ca tu ai ales sa îl faci, tu ți-ai dorit un omuleț pe care sa il iubești mai presus de orice, așa ca te rog iubește-l, cu acțiuni, caci iubirea este o acțiune, nu o stare.

  • Cristina spune:

    Am vazut (sau poate am fost eu mai atenta) in ultimii ani oameni care atunci ca se supara/ infurie nu dau vina pe cineva, nu simiti ca tu esti de vina desi comportamentul tau a creat situatia. Mi s-a parut fascinant sa observ cum reactioneaza acesti oameni in situatii dificile, este o cu totul alta mentalitate si se simte cu totul diferit. Citisem carti si articole despre asumarea emotiilor si cum noi suntem responsabili pentru ele dar pana nu am vazut astfel de modele de comportament nu mi-am dat seama despre ce este vorba. Am vazut inclusiv in contexul parinte-copil care nu respecta regula sau face ceva potential periculos. Parintele si-a asumat cu totul responsabilitatea de a avea grija de copil (avea sub 3 ani) si cand a pus limita nu s-a simtit un moment ca el (copilul) a facut ceva gresit ci doar teama ca s-ar putea rani. Este o placere sa stai in jurul acestor oameni, nu simti un moment ca esti respins tu ca om ci doar comportamentul. Atunci cand gresesti nu te simti respins sau judecat ci doar ai gresit si acum sti ce ai de facut. Ti se da incredere sa faci greseli si sa inveti din ele. Pentru mine a fost dovada vie ca se poate si altfel, ca nu inseamna lipsa de limite (la toti am vazut limite personale clare si exprimate), ca se poate fara agresivitate (verbala sau fizica) si fara sa dai vina pe cineva, ca poti sa zici cuiva ca a gresit fara sa judeci sau sa respingi omul. Nu trebuie sa te superi pe copil ca sa inteleaga ca a gresit, avem impresia asta pentru ca asa am invatat noi, dar se poate si altfel si este cu mult mai bine.

  • Anne spune:

    Eu nu inteleg trauma acestei doamne traumatizate, deci a primit cateva palme la fund cand isi punea viata in pericol… apoi a fost ameninitata cu pedepse desi nu le punea in aplicare nimeni… teama de esec poate o mai cauti si in alta parte, toti care nu reusesc im viata they blame their parents. Hai sa fim seriosi, e lame

    • Eliza spune:

      Anne, când ești copil (poate doar unii dintre noi) înțeleg si simt violența de orice fel ca pe o declarație că părinții nu îi iubesc. Nu ne putem apuca sa comparam niveluri de durere, pentru ca fiecare simte diferit. Ai dreptul să ți se pară cum vrei tu, dar as preciza sa ai grijă sa nu interpretezi că dacă tu nu înțelegi, durerea lor nu e valida. Cu alte cuvinte, dacă tu nu înțelegi, durerea ei e tot durere pentru ea, nu poți dicta tu cum trebuia ea sa simtă copil fiind. Oricum sunt convinsă ca acum această persoană are grijă de mintea si sufletul ei si se străduiește sa fie mai bine, dar este foarte bine ca știe de unde i se trag durerile ca sa le poată trata mai bine

      • Anne spune:

        Nu-i invalidez durerea, e un articol subiectiv care rezoneaza cu cititorii intr-un fel sau altul, tot subiectiv… eu l-am perceput fara nicio substanta, nu m-a pus pe ganduri, pur si simplu e inca o voce de pe net cu aceeasi placa, m-au nenorocit parintii, altfel as fi fost zeu… deea thinks outside the box, e o placere sa-i citesti argumentele… (nu, nu-mi bat copiii, da, am fost batuta, shit happens, sunt omul de acum si datorita relatiilor pe care le-am construit post-parinti, conjuncturilor, norocului chior pe alocuri, mai pui un good looks/bad looks, meeting the right guy etc)

    • O NICO spune:

      Exact ce spune ANNE am retinut si eu din articol, ca doamna a primit cateva palme la fund cand isi punea viata in pericol. Pai daca nu cu mintea de atunci, macar dupa cativa ani trebuia sa inteleaga acele palme. Nu inteleg de ce se exagereaza atat pe tema asta. Una este sa faci educatie cu bataia, total de condamnat, alta este sa dai o palma pe fund unui copil mic, care-si pune viata in pericol. Chiar stai sa dai explicatii savante cand copilul iti fuge intre masini??? Un copil mic nu are instrumentele mintale necesare pentru a evalua consecintele actiunilor sale, decat pe termen scurt. Da, suna aiurea, dar cand e mic chiar functioneaza pe baza de reflexe conditionate, nu fiindca e animal, ci deoarece nu are inca achizitiile cognitive necesare. Asa ca degeaba ii spui ,,dragul mamei, nu mai alerga pe zebra cand e rosu, ca te calca masina”, ca nu i se imprima nicaieri.
      Conteaza relatia parinte-copil, in ansamblul ei. Poti sa fi iubitor, apropiat de copil, sa se poata baza pe tine in fiecare zi din viata lui, si nu cred ca va ramane traumatizat pentru ca o data, din disperare, i-ai dat o palma la fund.

      • Printesa Urbana spune:

        Ideea este ca se poate foarte bine si fara palma aia la fund si e teribil de deranjant sa vad adulti argumentati si inteligenti care se fac ca nu pricep un lucru atat de simplu. Palma aia nu ajuta cu nimic in procesul de educare a copilului, ajuta doar parintele sa se racoreasca, iar asta nu e corect, e pur si simplu gresit din toate punctele de vedere sa lovesti o fiinta lipsita de aparare pentru ca nu te poti controla si apoi sa spui ca ai facut-o ca sa il inveti ce e gresit.

        Il iei pe sus din locul in care e in pericol si data viitoare faci tot ce poti sa nu se mai intample asta. Tu esti responsabil, nu copilul de 1, 2, 3 ani.

        • O NICO spune:

          Palma nu o dai ca sa te racoresti, trebuie sa fii bolnav sa te simti bine dupa ce ti-ai lovit copilul. Nu tot timpul esti acolo sa il iei pe sus, poate este cu o bona, sau la gradi, sau cu bunicii si se expune unei situatii riscante pe care el nu o intelege. Nu sustin ca palma trebuie sa devina un obicei, nici ca este o metoda de educatie. Dar sa sustii ca mama ta este un monstru, un diavol pentru amenintari cu pedepse si palme la fund date in conditii de viata si de moarte, este….mai bine ma abtin. Problema este ca aceste persoane traumatizate pe viata de o palma la fund, aplica o educatie extrem de permisiva copiilor, in care si cuvantul ,,nu”este un tabu, si efectele se vad, de multi ani. Nu-i o problema asa de mare ca nu se va mai face nimeni educator sau profesor, exista homeschooling, dar copiii astia vor fi niste adulti total neadaptati.

  • deea spune:

    Acest subiect se repeta constant, in toate mediile. “Vina” pe care o punem pe umerii părinților e enorma. Practic, ei sunt responsabilii de toate eșecurile și problemele noastre. Țin minte un concentrăriu de acum câțiva ani, tot de aici de pe blog: trăim cea mai buna perioada din ultimele secole, fără războaie, foamete, epidemii majore. In acest context e ușor sa te gandesti la cum sa mângâi frumos copilul pe cap. Bunicii noștri ai crescut copii in condiții vitrege, lupta pentru supraviețuire era o realitate zilnică. Frica de părinți și executarea comenzilor acestora putea face diferența între viața și moarte. Părinții noștri au preluat asta, unii au avut încă condiții vitrege, mai mulți copii decât își doreau sau permiteau, s-au conformat vremurilor. Nu știe nimeni cum vor supraviețui copiii crescuți cu blândețe dacă mâine ne lovește un război sau o catastrofa naturală majora sau nu stiu…o invazie extraterestra. Metoda Montessori spune ca trebuie sa creștem copii adaptabili, fiindcă viitorul nu se știe cum va fi. Nu prea ne pricepem sa facem asta așa ca ii creștem sperând ca mâinele va fi ca azi. Poate nu realizam, dar exista șanse ca o mică pălmuță de la părinți sa ne fi salvat totuși, iar faptul ca avem luxul ne jeluim pe net sa o datoram acelei pălmuțe. Eu vorbesc ca persoana ce a trăit intr-o familie urmarita pe vremea comunismului, telefoane ascultate, vizite la poliție, a trebuit sa stiu de mică ce, cât și când vorbesc. E doar un exemplu.

  • Alexia spune:

    E trist sa citesc în comentarii elogiul aduse violenței, pentru ca asta e palma la fund, violenta. Sunt curioasa cate mămici ar accepta sa le tragă soțul o palma la fund, când ii greșesc cu ceva – dar stai, nu când ii greșesc, ci când are el chef să-și descarce nervii și stresul. Pentru ca de fapt asta este bătaia administrată copiilor de părinți, o descărcare a frustrărilor, nemulțumirilor și stresului părinților. Nu pentru binele copiilor, ci al părinților.
    Într-o societate primitoare ar fi mișto sa ne descarcam stresul și pe adulți. Oare cum ar fi sa mergem la munca și când ne stresează șeful, sa dam doua palme la fund unui subaltern?

    • Dan spune:

      Păi cam așa erau locurile de muncă „pe vremuri”, în întreprinderile socialiste și prin fabricile interbelice. Adulții care lucrau acolo țipau unii la alții, e drept mai mult șefii la subalterni, iar cei mai tineri își luau și palme pe spinare de la cei mai în vârstă, gen muncitorii și-o luau de la maiștri. Bine, prin mediile mai elevate din clădirile administrative se practicau totuși doar urletele.

  • Alina spune:

    Unele lucruri sunt legate si de personalitate. De cand am amintiri despre mine am fost o fire nesigura, timida. Ma ascundeam dupa perdea, nu vorbeam cu adultii. Am cautat mereu validari, ma stresez usor si nu accept usor criticile. Dadeam si ultima jucarie ca sa ma placa copiii, eram fraierul lor numai sa am prieteni. M am comparat mereu cu altii. Si acum, viata altilor pare mai buna, mai simpla
    M-a ajutat mult sa ma angajez si sa fiu obligata sa vorbesc in public, sa conving pe altii de ideile mele, sa imi asum responsabilitati. Sa fiu independenta. Sa iau decizii si sa imi asum consecintele. Dar si acum multe dintre trasaturile mele de personalitate sunt foarte prezente in viata mea.
    Nu, nu m a lovit nimeni. Pedepse nu cred ca am primit, sau poate ceva de genul nu te uiti la tv x zile pentru ca ai mintit.
    Nu pot sa imi invinovatesc parintii pe tema asta, ar trebui sa lucrez eu la mine. Si cred ca primul pas este sa imi asum responsabilitatea. Nu totul este vina altora.
    In cazul tau, poate ca este vina parintilor. Sau vina e impartita. Sau poate doar asa esti tu si ar trebui sa lucrezi la tine, poate cu ajutorul unui terapeut.

    Si ca sa nu se inteleaga altceva: consider ca violenta nu este acceptabila in nici o relație, inclusiv cu copiii.

    • Lia spune:

      Eu nu inteleg altceva, de ce trebuie sa lucrezi cu tine, cand te poti accepta si iubi fix asa cum esti, timida, nesigura, antisociala (asa-s eu si nici gand sa ma schimb!)

      • Alina spune:

        Pentru ca am considerat ca imi aduce deservicii. Ma bucur mult ca m am mai schimbat si mi se pare ca am mai mult „succes” acum. Si in meserie si in relațiile personale. Si am curaj acum sa i spun oricui ca ceva nu imi place, nu mai inghit orice, nu fac orice sa fiu plăcută. Ma iubesc mai mult pe mine asa, mai increzatoare.
        Am un job mai „masculin” in care sunt multe persoane misogine si trebuie mereu sa dovedesc ca nu sunt incompetenta asa ca am nevoie de niste self confidence.
        Dar daca tu esti fericita cu tine nu trebuie sa lucrezi la nimic. Fiecare trebuie sa fie exact asa cum se simte mai bine.

  • v. spune:

    E de discutat aici si intr-adevar depinde de perceptia fiecarui copil, dar eu cred ca oricine e afectat de orice fel de abuz, fie el si cat de mic, pentru ca rupe increderea pe care o ai in cei pe care ii consideri Dumnezeii tai cand esti mic.
    Eu si sora mea de exemplu avem pareri impartite, ea considera ca faptul ca am crescut cu frica fata de tata ne-a ajutat sa crestem in siguranta si sa nu facem tampenii in copilarie/adolescenta: nu ne-am drogat, nu am ramas gravide in adolescenta, am mers la facultate si ne-am facut familiile noastre. Toate bune si frumoase, nu?
    Numai ca eu chiar si acum, cand ma apropii de 40 de ani, in perioadele de stres, am cosmaruri repetitive in care tata ma bate cu violenta. Si stiti ce e interesant? Tata nu m-a batut niciodata violent, am primit „doar” palmele de rigoare, dar in schimb ne-a abuzat verbal pe toate 3 (mama, sora, eu), constant, de cand ma stiu. Cumva abuzul asta verbal s-a transformat in abuz fizic in capul meu si revine iar si iar in perioadele grele (desi acum nu mai am nici un conflict cu tatal meu, ne vedem si vorbim destul de rar).
    Ce vroiam eu sa subliniez e ca orice fel de abuz tot abuz se numeste – ca e o palmuta, o denigrare, o umilinta, abuz fizic sau verbal, totul lasa urme. E o idee pe care am intalnit-o si in „Semn ca te am” si pe care o sustin – daca vorbim de un partener, e in regula sa-l parasesti pentru orice abuz care pe tine te afecteaza ca om, nu trebuie sa fie abuz fizic grav care sa fie evident pentru toata lumea din exterior.

    • MARIANA spune:

      Nu am copii, asa ca nu as avea de ce sa-mi dau cu parerea la asemenea articol, dar… pe langa articolele tale, Ioana, pe care le citesc toate, ador sa citesc comentariile la ele pentru ca toate cititoarele tale (si cititorii, care sunt mai putini) sunt foarte inteligente si aduc un plus valoare. Deci, ce vreau sa spun, e ca este cu adevarat un privilegiu sa am norocul sa citesc aceste articole si comentariile la ele, ma simt intr-o companie selecta. Multumesc!🤗

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *