De atâția ani sunt părinte și trăiesc printre părinți, educatori, învățători, psihologi, dar și alături de alți oameni, care nu au legătură directă cu copiii, dar se exprimă în legătură cu ei (și au toată libertatea să facă asta). Am stat și am citit și am observat, pentru că-mi doresc mult să înțeleg cum funcționează oamenii și să contribui așa cum pot la procesul meu și al altora de împlinire și găsire a sensului.
Eu cred că principala problemă a adulților în relația cu copiii (lor și ai altora) este că ei nu înțeleg copiii. Îi compară mereu cu sine acolo unde NU trebuie (dacă eu ca adult primesc amendă când încalc o lege, el de ce să nu piardă accesul la tabletă o săptămână când vorbește urât), dar uită să-i considere oameni atunci când trebuie (adică tot timpul).
De asta sunt unii oameni oripilați când află că un copil de trei ani mușcă. Vaidemine, dar ce, e câine?
Unii oameni, părinți sau nu, sunt uimiți când copilul de doi ani mai plânge și după două săptămâni când e lăsat la creșă.
Se miră când, după ce îi pun telefonul în mână, copilul nu vrea să-i mai dea drumul, deși na, și ei, adulții fac la fel, umblă cu telefonul în mână pe veceu, la volan, pe stradă, peste tot.
Se miră că preferă ciocolata în locul piureului de broccoli. Stai puțin, e cineva care preferă piureul de broccoli, când știe că mai e și ciocolată în casă?
Adulții nu înțeleg copiii și habar n-au că nu înțeleg copiii. În consecință, nu fac eforturi să-i cunoască, iar ce rezultă sunt așteptări prea mari. Pe care copiii nu le pot împlini, majoritatea.
Dragă mami, am doar doi ani și îmi e greu să rămân la creșă fără tine, pentru mine, legătura cu lumea ești tu, lumea ești tu, eu încă nu știu să exist fără tine. Mai dă-mi timp și o să mă desprind. Măcar să plâng lasă-mă. E un semn de iubire, știi?
Mami și tati, știu că nu e bine să lovesc, dar nu am nici trei ani încă și nu mă pot controla. Știu că mi-ați spus de o mie de ori, chiar am înțeles, dar când simt furie sau frică, nu știu ce să fac cu toată energia aia și mâinile și picioarele mele reacționează fără acordul meu. Nu am autocontrol. Dar o să-l învăț. Mai aveți puțină răbdare. Nu mă loviți, asta o să mă învețe că dacă lovesc, o să se întâmple ce vreau eu. Iar controlul fix despre asta e: despre a căuta cele mai bune soluții. Violența nu e niciodată o soluție și tot niciodată nu e una buna.
Nu pot dormi singur în camera mea, mami. Știu că ai vrea asta, dar am doar un an. Sau doi. Ori poate am deja cinci, însă eu am încă nevoie de tine. Dacă tu nu mai poți dormi cu mine, ai vrea să-mi dai măcar timp să mă obișnuiesc cu ideea?
Nu pot sta nemișcat la masă la școală. Nu încă. Corpul meu are multă energie. Învăț mai bine când mă mișc. Așa sunt eu. O să învăț toare regulile și cum să le respect, dar de rog să îi explici doamnei învățătoare asta despre mine. Poate să mă pună în spatele clasei, să nu deranjez. O să fac ce așteptați de la mine, dar mai am nevoie de timp.
Nu vreau să mă tăvălesc în magazin sau pe stradă. Nu-mi place, uneori mă lovesc, alteori mă sperii de mine. Nu e ceva ce vreau să fac, e ceva ce corpul meu face fără mine. Creierul meu rațional nu funcționează atunci, adică nu am autocontrol. Degeaba îmi spui să termin, să încetez, să tac, degeaba îmi explici lucruri. Creierul meu rațional e oprit. Amigdala, centrul emoțiilor mele, creierul meu animalic, mă face să mă port așa, ca să mă descarc. Te rog să ai răbdare cu mine și să mă ții în siguranță. Nu e nevoie să mă cerți sau să mă rușinezi. Știu și eu că nu e civilizat. O văd în ochii tăi. Îmi pare rău. O să cresc și n-o să mai fac asta. Curând. Ai răbdare cu mine. Fac tot ce pot.
Nu pot face la oliță de la un an. Adică pot, dacă mă obligi, dar aș prefera să nu fie nevoie. Mai așteaptă-mă o vreme, să fie pregătit corpul și creierul meu.
Nu mă lovi, nu mă pedepsi, nu așa mă educi. Așa doar mă sperii și mă faci să cred că iubirea e cu violență, cu manipulare, că nu merit să fiu iubit când greșesc, că cine e mai puternic poate face orice celui mai slab. Curând, o să fiu eu mai puternic.
Nu-mi arăta răul din lume, o să-l descopăr singur. Lângă tine vreau să fii tu, veselă, tristă, imperfectă, de la tine învăț cum să mă port.
Lasă-mă să iau decizii mici, în care nu mă pot tăia prea tare. În ele învăț ce înseamnă responsabilitatea, puterea, gândirea critică.
Lasă-mă să-mi aleg singur prietenii, chiar dacă o să sufăr. Așa cresc.
Nu mă mințiți, mama, tata! Am nevoie de adevăr ca să înțeleg lumea și ca să știu că pot avea încredere în voi întotdeauna. Pe cuvânt că pot gestiona adevărul, puneți-mă la încercare!
Vreau să vă fac fericiți, aș face orice să pot face asta mereu, dar uneori corpul meu nu e în stare. Sau creierul meu, care abia acum se dezvoltă. Nu vreau să vă enervez, nu vreau să vă bag în spital, nici să vă omor cu zile. Vreau să fim bine cu toții împreună mereu, ce bine-ar fi să și pot face asta eu, să fie în puterea mea asta!
Există multe cărți, articole, clipuri, poze, infografice, multă informație bună care vă poate ajuta să înțelegeți copiii. Citiți fără frică. Dați mai departe și soțului, bunicilor, bonei, vecinilor. O să vă ajute să nu o mai luați personal, să nu vă mai simțiți vinovați, să nu vă mai enervați aiurea. Vă enervați pe pisică atunci când nu pricepe filmul la TV? Nu? Pentru că știți că nu poate, biata de ea. E, fix la fel nu poate nici copilul de doi ani să se oprească din plâns de nervi. Sau să se abțină mereu să muște. Sau să aleagă mâncarea sănătoasă, când a dat de gustul celei junk, atât de mult mai gustoasă, dar atât de nocivă. Soluția e mereu la noi cât ei sunt mici. Trebuie noi să găsim soluții de a le modera comportamentul, de a-i ține în siguranță pe ei și e cei din jurul lor, de a le oferi instrumente de autocontrol pe care le vor folosi când vor fi pregătiți (de obicei, după 3-4 ani, când reușesc să se exprime bine verbal), dar pentru asta trebuie să dăm vălul la o parte și să cunoaștem realitatea.
O cale este să ne informăm din surse de calitate. Altă cale este să ne UITĂM la ei. Ei ne spun totul, doar că nu mereu avem răbdare să ascultăm. Ideal e să facem și una, și alta. Pe rând, deodată, care cum poate. Să întrebăm. Să cerem ajutorul. Să ne întovărășim cu oameni cu copii un pic mai mari, care au o relație frumoasă, să învățăm unii de la alții.
Mi-ar plăcea să rămâneți cu asta: Copiii VOR să ne facă fericiți (deși sigur că nu e obligația lor sau scopul lor pe lume). Dar nu le iese întotdeauna, nu pentru că nu vor, ci pentru că nu pot. Încă! Timp. Răbdare. Informație. Sprijin. Iubire. Împreună.
Despre pedepse și de ce nu funcționează ele în educație
Despre educația cu blândețe, de la Diana Stănculeanu, psiholog
Despre educația fără pedepse și recompense
Cum punem limite eficient și cu blândețe
Jocuri și strategii alternative la palme și pedepse
Recomandări de cărți de parenting respectuos
Imagine de serrano1004 de la Pixabay
Ok. Si ce mai faci cand nu mai poti? Cand tu ca parinte nu mai poti si nu mai ai de unde sa iti iei energia? Si tot trebuie sa te trezesti la 6 sa pregatesti pentru toti ce e nevoie, chiar daca nu mai poti. Si toti sunt gata dimineata iar tu inca esti in chiloti cand ei se incalta. Am avut o dimineata grea…cred ca am ajuns la punctul ala naspa cand chiar NU MAI POT. Si nu mai vreau sa pot!
Nu stiu daca ai ascultat asta: https://soundcloud.com/ioana-chicet-macoveiciuc/draga-mama-la-capatul
Altfel… trebuie sa ceri ajutor, sa il accepti, sa le lasi si sa stai cu tine putin, in fiecare zi cate putin.
Terapie.
Pauze mici si dese.
Sprijin de la ceilalti, nimeni nu e complet singur pe lume, doar ca ne e greu sa ne punem in situatia asta care ni se pare de inferioritate, nu stim sa vcerem ajutor. Mereu exista solutii, intotdeauna.
Draga mea, te inteleg perfect, am ajuns la un punct in care nici eu nu mai pot. Striga in perna, scrie-ti apasarile intr-un jurnal, elibereaza-te de toate ce te apasa cum poti, pana nu iti vine sa tipi la copii. Eu asta fac. Stii de ce? E simplu sa prezinti solutii cand iti permiti o doamna la curatenie, cand ai un sot caruia nu trebuie sa-i explici zilnic ca ai nevoie de ajutor, punctual la fiecare nenorocita de chestie. E simplu cand copilul tau e printre cei care nu se imbolnavesc prea des. Iata, eu sunt o mama care are un job normal, nu are ajutor in casa, jumatate din bunici sunt indisponibili, jumatate sunt bolnavi. Tocmai mi-am primit adeverinta de la munca, am solicitat-o fiindca fiul meu e la a nu stiu cata viroza in ultimele 12 luni, urmeaza sa-l vada pediatra azi si probabil ne va indica sa-l tin acasa toata saptamana. Am 33 de zile luate pentru el si 27 pentru mine in ultimele 12 luni. Chiar si in cele luate pentru mine am fost amandoi bolnavi – am ajuns atat de ferfenita incat culeg orice viroza de la el, plus o minunata de hernie lombara – mi-am ratat de 2 ori anul acesta modulele de fizioterapie pentru ca a ajuns copilul la bronsita cu wheezing. Revenind, am fost in concediu medical 2 luni din 12. Nu ceva infiorator, bronsite, varicela, faringite, o internare, etc. Nu vreau sa ma plang prea tare cand ma gandesc la bietele mame cu copii bolnavi de altele mai grave. Toate cunoscutele mele imi spun sa ma relaxez, dar cand intreb de o doamna la curatenie imi spun ba ca sunt full, ba uita sa intrebe. Multe au fost la n cursuri de parenting dar nu intervin daca copilul lor devine agresiv. Acum avem epidemie de streptococ la gradinita si eu sunt nebuna satului fiindca ma agit putin cu preventia si igiena – ah, gradi privata cu parinti civilizati si educati, dar ii vad la petreceri muscand din aceeasi pizza cu copilul, band din acelasi pahar… si totusi ei sunt atat de relaxati si cum le mai pot ei pe toate, in aparenta! Dupa cate un episod de boala ma intorc la munca si imi ia cate o saptamana sa ma defragmentez – sunt programator, trebuie sa-mi mearga mintea si dupa ce n-am dormit poate 5 nopti in care am monitorizat febra copilului pentru ca ii creste peste la 40 sau e cu wheezing si abia respira. Da, am incercat si terapie, e frumos sa mergi la cineva care iti zambeste frumos, chipurile empatizeaza, dar s-a intamplat si sa ratez programarile timp de o luna pentru ca efectiv nu mai puteam sa ajung. Ce se face o mama care nici nu isi permite terapie, doamne la ajutor si nu are rude in jur? Aud aceleasi teorii cu cere ajutor, zambeste, citeste articole si carti de parenting…. tare as vrea sa vad la Ioana si articole despre preventie si igiena, despre cum sa nu dai cu zen-ul intr-o mama depasita, ci s-o ajuti mai usurel, daca tot ai pretentia ca vrei s-o ajuti… sfaturile astea cu relaxeaza-te si cere, uneori sunt pur si simplu un bobarnac ce te arunca si mai tare in depresie.
Din pacate, nimic din ce as scrie eu sau oricine nu vor face o diferenta majora in viata ta. Tot tu poti face o diferenta majora in viata ta, si nu spun asta ca sa te impovarez, ci ca sa te imputernicesc. E doar o perioada, copilul mic nu va fi mic si bolnavicios toata viata, vor veni ani in care nu va mai lipsi nici o zi de la scoala, si tu o sa poti sa respiri si sa citesti sau ce-ti place tie sa faci. Responsabilitatea pentru propria viata iti apartine, iar tu nu esti o victima decat daca vrei sa fii, tu ai control asupra propriei vieti. Stiu, o sa spui ca sunt doar vorbe, pentru mine insa sunt esenta a tot. Sunt motorul vietii mele. Femeia care vine sa ne ajute la curatenie o data la doua saptamani nu a picat din cer si nu o am mostenire de la mama, o platesc pentru tot ce face in casa, si imi permit asta pentru ca muncesc inclusiv noaptea pentru tot ce am, pentru ca nu am renuntat si am ajuns sa fac ce-mi place, si pot sa fac bine ce fac, pentru ca imi place si mi se potriveste. Sotul si prietenii mei sunt oamenii pe care i-am ALES sa ma insoteasca in calatoria mea si imi asum asta si cand e bine, si cand e rau. Nu mi i-a bagat soarta in casa, EU am ales.
Daca un om nu-mi face bine, nu-i pasa de mine, caut altul. Am obligatia asta uriasa de a-mi fi bine si fac tot ce pot cat sunt inca vie.
Cat despre igiena… multe dintre reguli sunt discutabile. Eu de exemplu musc din aceeasi felie cu copiii (daca suntem toti sanatosi), sunt sigura ca nu ti-ar placea articolul meu pe tema asta. 🙂
@Miha, există și un soț/tată în peisaj sau ești mamă singură?
Ioana, nu este aici vorba de viata mea, am dat exemplul meu anume pentru mama care spunea ca nu mai poate, ca o imbratisare virtuala, sa inteleaga ca mai sunt persoane in situatia ei, care fac tot ce pot sa evite la a ajunge sa tipe la copii. Ca, dincolo de incercat chestii zen daca-ti mai ramane timp pentru ele, e ok si sa tipi si sa te descarci cum poti, dar NU PE COPIL. Nu e vorba nici de viata ta, nu e nevoie sa te justifici. Am vrut sa subliniez faptul ca, dincolo de bunele tale intentii, pentru ca sunt convinsa ca le ai si ca doresti sa faci numai bine, exista mame care nu mai vad solutii la un moment dat si poate mai exista si alte modalitati de a le incuraja.
Despre igiena si preventie, da, exista teorii conform carora cu cat mai mult feresti, cu atat mai mult o patesti. Dar, vezi tu, saptamana trecuta au fost depistati mai multi copii purtatori de acel streptococ. Ghici ce! Cativa si din cei in ale caror familii am vazut ceea ce am precizat mai sus. Am mai vazut mame care gustau nonsalant unele de la altele suc sau mai stiu eu ce si apoi mai dadeau si copilului. Da, o parte sunt purtatori aparent sanatosi, ei nu au simptome, si chiar mamele lor se panicheaza la a le administra antibiotice, se nasc interminabile discutii, cum sa dau antibiotic, ii scad imunitatea, vai saracul meu copil, nu conteaza ca altii din grupa lor ajung la infectocontagioase cu branula in mana, tot cei de la gradi sunt absurzi ca nu primesc copii pozitivi. Exista si pediatri care, intr-adevar, recomanda a nu trata purtatorii sanatosi, DAR, nu atunci cand e vorba de o comunitate in care sunt mai multe cazuri cu simptome, sau chiar cu scarlatina. Si, chiar daca mai putine, exista sanse si la purtatori sanatosi sa dezvolte complicatii mai tarziu. Iar dincolo de acesti streptococi, cunosc mai mult de 5 persoane infectate cu helicobacter, intr-o aceeasi companie. Desi respectivii poate sunt mai atenti la igiena, tot s-au infectat, poate au folosit acelasi burete cand si-au spalat o caserola, poate le-a folosit cineva cana personala fara sa-i anunte. O asemenea bacterie se trateaza cu un cocktail de antibiotice, 3-4, e greu de suportat tratamentul si pentru un adult, daramite pentru un copil. Imagineaza-ti ca tu te crezi sanatoasa dar intamplator la vre-o lansare de-a ta sau cand iesi cu o prietena in oras folosesti un pahar nu prea ok igienizat. Te testezi saptamanal sa fii sigura ca esti sanatoasa ca sa poti folosi acelasi pahar sau musca din aceleasi chestii cu copilul? Sigur, nu trebuie sa fii exagerat, pot sa ia si ei de la un loc de joaca, etc, dar macar cat poti sa previi… poti invata copilul situatiile in care ne spalam mainile, ca nu e ok sa bea dupa altii, ca nu e ok sa sufli in muzicuta altuia, etc. Eu sunt totusi socata sa vad oameni care merg la o petrecere sau la job si zic altuia „da-mi sa gust suc de la tine” sau nu se spala pe maini si ating toata pizza din care vor servi si altii, sau le e lene sa-si ia o farfurie si mananca deasupra intregii cutii. Oameni, cum spuneam, cu acces la informatie si pretentii de civilizati. Pe de alta parte, poate citesc si ei pe net o serie de bloguri si nu au dat peste un articol si despre asta, ce sa zic… las ca daca nu vrei sa ceri pareri de la mai multi pediatri si sa scrii tu, poate s-o mobiliza altcineva…. Cu bine si cu senin!
@ROX exista un sot. a fost o vreme coplesit, dar face eforturi in ultima vreme sa fie mai atent, prezent, etc. problema e ca nu poate, inca, scapa de amanta fioroasa… jobul. mai ales pentru ca mama se cam simte in buda cu al ei job si sunt rate de platit. desigur, vor aparea iar comentarii de genul „traiesti ce alegi, doar tu poti schimba, etc”. totusi, am sa-ti scriu o poveste adevarata: Romania, Cluj, cca 2018. un tata (lucreaza la o companie de it, de-aia grozava, cu slogane, cu afisat pe fb ca noi iesim si la proteste sa schimbam in bine tara, sa sustinem legea si dreptatea!) anunta ca ar avea nevoie de concediu medical 1-2 zile pentru ingrijirea copilului sau bolnav, ca mama sa-si poata finaliza ceva important la serviciul ei, dupa ce a stat si ea in repetate randuri in concediu medical pentru ea si copil, e in oboseală cronica si se simte in groapa marianelor depedeve profesional (dat fiind ca ambii parinti au dreptul legal de a solicita concediu medical pentru copil). raspunsul companiei: „nu! asta nu este politica noastra, pana si angajatele noastre mame lucreaza de acasa cand au copiii bolnavi, poti sa iei maxim home-office (asta insemnand lucrat de acasa)”. ca si cum un prescolar bolnav poate sa-si administreze singur tratamentul si poate fi pus pe pauza pana cand parintele termina vre-un task fara de care compania respectiva s-ar prabusi! 2019, politica rezista, compania infloreste, mamele incheie taskurile cu sau fara copii bolnavi, tatii nu mai indraznesc. macar nevasta mai sus mentionata, intamplator it-ista, stie clar unde nu va aplica niciodata pentru un job!
sper ca te-am lamurit. acum sigur se va gasi cineva cu linkuri si solutii, eventual sa-mi plateasca rata, sa-mi faca mancare, curatenie, sa administreze si copilului toate cele vreo 7 chestii scrise de doctor, sa-mi faca masaj sa nu ma mai tin de sale non stop, ca sa stam si noi linistiti sa ne rezolvam copiii interiori, dependenta de job, incapacitatea de a schimba ceva, orarul care nu ne permite sa mai ajungem la terapie si, o daaa, maine vom sti, iar, cu siguranta cum sa readucem fengsuiul in vietile noastre, depinde doar de noi sa dam la o parte perdelele si sa ne trezim oarece serpi kundalini, ca dorm si aia ca tontii in papusoi 🙂
Te imbratisez si sper sa iti fie mai bine curand!
@Miha, simt o oarecare iritare în tonul tău și s-ar putea să fi perceput întrebarea mea la modul negativ. Nu avem de gând să sune ca o judecată sau ironie, îmi pare rău dacă așa a ieșit, dar din ce scrii îți înțeleg starea de epuizare. N-am ce link-uri sau sfaturi să-ți dau, ar fi și culmea, pentru că nu te cunosc. Am întrebat pentru că am un soț doar parțial implicat în treburile casei și în perspectiva apariției unui copil, mă vedeam cu teamă pe mine în scenariul descris pe tine. Nu știu cum stați voi la capitolul ăsta, eu fac eforturi să îl implic în tot ce ține de casă, de treburile gospodărești, tocmai ca să nu ajungem să ne strângem de gât. La voi există ceva din tot ce faci tu ce ar putea prelua el? El ce face – din tot ce trebuie făcut pentru casă și familie (deci nu hobby-uri) – când ajunge acasă de la job? Noi ne-am împărțit elementele curățeniei și dacă el nu face partea lui (de obicei aspirat, întins rufele), rămân nefăcute, nu mă duc să fac în locul lui. Poate să facă ocazional ceva de mâncare în locul tău?
Sunt de acord cu tine că foarte multe sfaturi de astea cu relaxează-te, fii zen, curcubee și fluturași dau foarte bine când situația materială îți permite să externalizezi anumite aspecte. Asta e, unii își permit, alții nu, nicio problemă. Cine se regăsesește bine, cine nu, nu. Eu, în momentul ăsta, aș fi mega fericită dacă am putea plăti pe cineva să facă curățenie chiar și o dată pe lună și în rest să întreținem (=fușerim) noi cumva. De două ori pe săptămână ar fi wow. Săptămânal ar fi mega-lux 😀 La psiholog merg o dată pe lună că atât mi-am permis deși am avea nevoie amândoi de mers săptămânal, abia de acum o să încerc să merg măcar de 2 ori pe lună.
Așa că singurul sfat pe care îmi permit să ți-l dau e să-i găsești și lui ceva de făcut în casă, oricât de mic, numai să-ți ia măcar un pic din povară. Știu că e greu, din experiență, dar cu timpul funcționează 🙂 Ajută și un pic de dramatizare (deși pare că situația e suficient de dramatică, dar just în case it needs more 🙂 ) Spor!
Miha, știi cum se spune, e nevoie de un sat ca să crești un copil. Te înțeleg perfect, și eu și soțul avem joburi solicitante și ni se pare greu chiar și cu un singur copil. Bunici care sa vrea sa ne ajute, nu avem, în schimb dam o căruță de bani și pe creșă și pe bona care sta cu copilul cat e bolnav, pt ca nu putem lipsi de la serviciu. Ce vreau sa zic este ca ma descurc f greu cu tantrumurile lui, când vin acasă obosita și mi urla și el în cap, îmi vine sa mi iau câmpii. Nu numai ca urla, dar arunca cu obiecte și da în noi când nu facem ca el. În momentele alea, efectiv ma surprind eu pe mine cum tip la el, de câteva ori l am și pocnit, reacția mea fiind automata, pur și simplu nu ma pot controla, sunt și mai temperamentala din fire. Strategia mea acum este sa ies din camera cand nu mai pot, ca să ma calmez. El are 3 ani. Sigur ca mi dau seama ca nu e bine ce fac. Deci asa, rational, îi dau dreptate Ioanei, a scris f frumos, copilul o fi obosit de la grădiniță, frustrat ca nu obține instant ce vrea, nu se controlează. Pt ca e încă f mic, etc. Dar în practica, când ii aud urletele, care-mi sfredelesc timpanul mai ceva ca freza aia ascutita de la dentist, cedez și ii fac pe plac numai sa am liniște. Sau ies din camera sa ma calmez. Deci chestia asta cu tantrumurile mi se pare horror, recunosc ca nu le suport, mi e groaza de ele. Și bineînțeles, bolile, pt ca atunci nu doarme nimeni noaptea. Trezit de n ori sa i desfundam nasul, dat tot felul de siropuri pe care nu vrea sa le ia, urlete ca simte disconfort iar dacă se lasă cu spitalizare, e de a dreptul horror. Asta i latura întunecată a parentingului, cine spune ca parentingul e numai lapte și miere sigur nu are copii. Hai ca m-am „răcorit”, chiar ma simt mai bine. Acum aștept sa aruncați cu oua, voi, mamele perfecte și mereu Zen.
PRINTESA URBANA:
„Cat despre igiena… multe dintre reguli sunt discutabile. Eu de exemplu musc din aceeasi felie cu copiii (daca suntem toti sanatosi)”
Sigur, fiecare face cum crede ca e bine, cu totii suntem mai relaxati in anumite privinte si mai stricti in altele.
Din punctul meu de vedere nu prea ai cum sa-ti dai seama cand esti sanatos si cand nu pentru ca nu e vorba doar de viroze (care se observa usor).
Adultul poate transmite copilului bacterii cum ar fi Helicobacter pylori daca musca din aceeasi felie cu el sau daca ii da pupic pe gurita. Sau bacterii care provoaca cariile (Streptococcus mutans), iar dintii de lapte ai copiilor sunt mult mai vulnerabili decat cei permanenti.
Despre bacteriile care provoaca cariile a scris Miruna Ioani aici:
https://www.siblondelegandesc.ro/2018/03/07/cariile-se-pot-lua-de-la-mama-la-bebelus/
(aici se refera strict la bebelusi, dar pana sa citesc articolul ei chiar nu stiam ca „caria e o boală infecțioasă care poate fi transmisă de la o persoană la alta”.
Asadar nu musc din aceeasi felie cu fetita, nu bem din acelasi pahar, nu-i racesc mancarea sufland peste ea etc. Mananc din farfuria ei daca nu poate termina mancarea, dar invers (ea din farfuria mea) nu se intampla. Pentru mine e o regula de igiena care o protejeaza pe ea de niste neplaceri intr-un mod simplu. In acelasi timp e si o conduita pentru viitor, sa nu bea/muste din acelasi pahar/felie cu alti oameni (prieteni, cunoscuti), cum adesea am observat ca se intampla. Mi se pare firesc sa musti din aceeasi felie cu sotul, sa mananci din mancarea copiilor (dupa ce ei nu mai pot), dar cam atat.
Eu știu sigur că am momente în care mă enervez în sinea mea și spun: Dar de ce nu înțelege odată că acum trebuie să se îmbrace și să plecăm? Ce naiba, doar i-am spus de o sută de ori că trebuie să ajungem la grădiniță, la serviciu etc. Ce e așa de greu de priceput că în viață nu facem doar ce vrem noi?
Și monologul continuă. Acum sunt în procesul în care mă educ eu pe mine să înțeleg că pentru ea sunt importante alte lucruri. Că de fapt la 6 ani e ok să se comporte ca la 6 ani. Chiar îmi spunea săptămâna trecută că ei cel mai mult îi place să se uite la desene, să se joace și să mănânce dulciuri. Am rămas puțin pe gânduri și i-am spus apoi că e perfect normal de fapt că asta îi place. Și că la vârsta ei ar fi de fapt nasol să îi placă cele de oameni mari.
I dunno, e greu, e provocator. Dar na, noi suntem adulții până la urmă. Sau ar trebui să fim…
Pedeapsa nu e echivalent cu regula.
Exista consecinte pt orice, si neimbracatul la timp rezulta in trezit mai devreme, si implicit timp mai putin la desene. Sau timp mai putin cu jucariile.
Nu mi se pare ok sa nu fie nicio consecinta pt greseli.
Nu stiu de unde ai tras concluzia ca eu am zis ca e ok sa nu fie consecinte pentru greseli. 🙂 Bineinteles ca trebuie sa existe reguli si consecinte atunci cand nu sunt respectate. 🙂
Sunt de acord cu majoritatea lucrurilor pe care le-ai spus, insa mi se pare ca unii parinti duc la o extrema “copilul e prea mic si nu intelege”. Copil de un an pe plaja care arunca nisip pe prosopul meu, iar mamica se uita, fara sa faca nimic. Cand am rugat-o sa-i spuna baietelului sa inceteze, mi-a raspuns: pai nu vezi ce mic e, crezi ca intelege? Asta nu mi se pare ok – cand si cum o sa poata incepe sa inteleaga, daca tu nici la 1 an nu incepi sa ii explici? Sunt de acord ca nu trebuie sa presezi copilul sau sa ai asteptari nerealiste de la el, dar el trebuie sa stie ca nu e ok sa-i deranjezi pe altii, chiar daca nu se poate controla in momentul respectiv.
Legat de dormit in pat cu parintii pana la 2,3,4 ani, ma intreb cum fac francezii ai caror copii dorm noaptea intreaga si singuri din primul an. Nu par nici unul maltratati, nefericiti, abandonati etc. Nu vreau sa generalizez si clar depinde de la copil la copil, insa in Romania vad foarte multi parinti care s-au separat pe dormitoare si dorm fiecare cu cate un copil, sau dorm toti claie peste gramada cu copiii mari etc. Am vazut si un caz in care taticul dormea in patul mic din cele 2 suprapuse ale fetelor, mama dormea cu una dintre fete in dormitorul mare, iar cealalta fata dormea singura tot intr-un pat de adulti in alt dormitor. Ma intreb cum se ajunge aici? Ce beneficiu are un copil la 4-5 vazandu-si parintii despartiti si fara sa fie expus la nici o regula despre locul personal al fiecaruia din casa? Nu se poate face o tranzitie blanda catre camera lui/lor si invatate niste reguli despre intimitate (a parintilor si a copiilor)?
Buna, legat de somn, cred ca fiecare familie isi face singura regulile si planul, si nu e treaba nimanui sa judece sau decida ce e ok si ce nu cand vine vorba despre intimitatea altora.
Legat de copilul de 1 an care arunca nisip. Normal ca ii spui sa nu mai arunce, dar la varsta asta, copilul nu pricepe explicatii, nici consecinte logice. Ce pricepe el sunt fapte, asa ca ce poti face daca, dupa ce i-ai zis de cateva ori sa nu mai arunce, si el tot arunca, daca i-ai oferit alte variante de distractie si el tot arunca, e sa il iei pe sus si sa mergeti impreuna intr-un loc unde fie poate face altceva (gen, sa se balaceasca), fie nu deranjeaza pe nimeni daca in continuare arunca nisip. A doua zi, daca incepe iar sa arunce, iar va fi luat intr-un spatiu ceva mai izolat, unde nu deranjeaza, cel mai probabil e ca a treia zi, daca vrea sa ramana unde e, nu o sa mai arunce cu nisip. Luatul pe sus nu trebuie facut pe nervi si razbunare, ci cu atitudinea (si vorbele): Vad ca iti e greu sa te opresti, iar aruncatul acesta e neplacut pentru ceilalti, o sa merge impreuna undeva unde poti sa arunci nisip fara sa deranjezi.
Despre cat sunt de ok francezii nu ma pot pronunta, ca nu ii cunosc pe toti, de fapt, nu cunosc nici unul. Am editat insa cartea unei psihanaliste din Franta si te asigur ca familiile care ajung la ea numai fericite si echilibrate nu sunt (ma refer la adultii care intra la ea in terapie, parintii de azi, copiii de ieri, crescuti cum spui tu acolo). Ei practica intr-adevar un stil spartan de crestere a copiilor cu care eu nu rezonez. Sunt destul studii acum care arata cat de important e ca cei mici sa ramana si noaptea cat mai aproape de mama (daca isi doresc, sunt si copii care nu sunt asa, am si eu unul acasa).
De acord, e insa greu sa nu observi ce se intampla in ograda altora, cand esti si tu la momentul cand trebuie sa decizi cum faci cu somnul copilului si in afara de carti (cu o multime de teorii) si experientele cunostintelor nu ai altceva. Iar situatia prietenului de mai sus o stiu din ce mi-au povestit ei, nu dorm cu ei noaptea ?. Pur si simplu sunt frustrati si depasiti de situatie si de aceea ma intrebam daca exista solutii daca se ajunge acolo (dar e adevarat ca m-a cam speriat situatia lor). Daca ai timp si mai ai studiile de care spui (beneficiile somnului cu mama si pana la ce varsta), eu una as aprecia si mi-ar fi utile niste linkuri. Multumesc
Super articolul! Ma bucur cand vad persoane atat de open-minded in ceea ce priveste educatia copiilor. Ca un raspuns la ultimul paragraf mie imi place sa il ascult pe Jordan Peterson. In lecturile lui despre viata si cunoastere mai strecoara cateodata si cate un sfat despre cum este bine sa-i cresti pe cei mici, cu exemple clare din viata copiilor lui.
Lili, Jordan Peterson promovează sa mai pocnești copilul din când în când că așa se învață. Am citit una din cărțile lui 12 Rules For Life si desi majoritatea sfaturilor lui sunt de bun simț, cu partea asta despre creșterea copilului nu am rezonat.
Si pe mine m a iritat putin articolul, tre sa recunosc:)). Pe mai multe planuri: odata limbajul asta recomandat in care pe care il simt complet artificial si cu care nu rezonez, sorry. Da, rezonez cu vorbitul frumos si impaciuitor, cu replicile astea fabricate de psihologi n am reusit sa ma impac.
Apoi cred ca ma supara faptul ca se recomanda (nu tu neaparat, in final tu reeditezi niste idei foarte in voga in care crezi) atata si atata introspectie si atata validare si cautare in noi si in copii, lucru care, bun sau rau (ca inca nu se cunosc consecintele f clare ale parenting ului modern, mai trebuie sa treaca niste sute de ani) lucru f dificil de obtinut in practica de zi cu zi. Cred ca asta deranjeaza pe parintele de azi: aceasta provocare imensa de a absorbi in cativa ani un tipar de comportament care se opune mostenirii genetice si educatiei de zeci de ani primite de el. Este un tranzit urias mai ales pt noi romanii, urmasii comunismului si in speta, locuitorii unei tari subdezvoltate. Vrem mai bine si sunt de acord cu asta, dar stacheta este extrem de sus. Asa o simt eu. Nu spun ca e rau sau ca e bine, spun ca e un val urias de informatie care ne sufoca. Si ne tulbura adesea pt ca ne confruntam cu multiple situatii cand crestem copiii. Se nasc niste conflicte intre sinele propriu si ce zice cartea. Si atunci normal, te duci la psiholog…
As vrea sa stii ca te apreciez f mult, consider ca esti in top voci din Romania care are puterea sa schimbe ceva in bine. Te citesc de ani buni si rezonez cu mesajul de fond si ti admir puterea.
Com meu anterior nu e despre articolul de azi, care a venit cu niste exemple f elocvente.
Este despre neputinta si despre asteptari.
Pai nu doar de la copii avem asteptari prea mari, ci si de la noi, de la parteneri, de la viata, de la job, de la altii.
@Raluca si Miha: mai, nu-i ok. Pe bune.
Nu e ok sa va puneti voi pe ultimul loc, ca totul in rest sa fie mai bine. Copilul sa fie crescut cu blandete, casa curata, sotul liber sa munceasca…si voi??? Sa stiti ca nu se construieste nicio statuie in fata casei, stiu, ca si eu ma uit dupa statuia mea si nimic, nu s-au apucat inca de fundatie.
Eu cred ca are nevoie un copil si de o mama bine dispusa care sa se joace cu el. Din cand in cand.
Era o gluma mai demult. – Ce ar convinge-o pe nevasta-mea sa faca mai mult sex cu mine? Trandafiri? Lumanari? – Nu, vase spalate, dat cu aspiratorul… :))
Si nu e chiar gluma. Conteaza cel mai mult sa ai mintea libera.
Asa si la copii. copilul saracul e stresat de la gradinita…nu e ok. Da, e stresat, dar tot are datoriile lui. Pe care daca nu le face vor exista consecinte.
Sunt foarte multe treburi in casa pe care le poate face un copil. Care ajuta, dar care mai important, fac sa nu incurce copilul cand faci tu treaba. Sa imperecheze sosetele. Sa puna jucariile la loc. Sa dea cu aspiratorul de mana. Sa impatureasca patura. Sa duca ambalaje la gunoi. Sa iti dea farfuriile din dulap. Sa isi puna cereale in bol.
Ajutorul nu trebuie musai sa vina din exterior, poti cere ajutorul copilului tau. Sigur, nu poate calca camasi, fierbe sarmale sau coace paine. Dar cat ajuta ca isi strange jucariile si mai ales, ca nu cere ceva fix atunci. Sau ca aduce din dulapul de jos spray-ul pentru calcat! Si duce el camasa pe pat cand e gata. Sau ca sta pe pat potrivind sosetele sau sortand hainele.
Sunt uimita de cat de putini parinti mai fac asta. Nu e abuz asupra copiilor daca il pui sa faca asta si nici nu il pui la munca silnica. E parte din efortul „nostru” zilnic pentru familia noastra. 🙂
Am încercat și asta să-l pun sa facă câte ceva. Cum ar fi strânsul jucăriilor, ca le arunca prin toată casa. Nu prea merge, nu vrea. Ii place în schimb sa dea cu aspiratorul, o fi fascinant pt el sa vadă cum se aspira. Cine zicea ca vârsta 2_4 ani e prima adolescenta, avea mare dreptate. Nu sunt șingura în toată corvoada asta, soțul face ce fac și eu, adică de toate. Doar ca e f calm și suporta mai ușor tantrumurie, dar pana și lui ii mai sare tandara uneori. Mai ales când copilul da în noi. Cum spuneam, e violent când nu i convine ceva, arunca cu obiecte în noi și da în noi, ceea ce ne scoate din sărite. Nu suport chestia asta, de multe ori când eram la volan ma pomeneam cu sticla de apa aruncata în cap, pt ca dl Goe voia ceva chiar în momentul ala. Întreb și eu, cata blândețe sa ai când copilul se poarta ca un cimpanzeu scăpat de la zoo? Normal ca ma enervez, odată era sa fac accident din cauza lui. Și nu se poate spune ca nu i se acorda atenție sau ceva de genu, amândoi părinții ii suflam în fund
Ai dreptate Mihaela, copilul trebuie responsabilizat un pic inca de mic. Sa aibe anumite „responsabilitati” in gospodarie potrivite varstei si capacitatii lui.
Baietelul meu are 4,2 ani si responsabilitatile lui in casa acum sunt: isi spala singur farfuria si cana dupa masa (ambele de plastic), isi strange masuta, o sterge cu prosopul si o pune la loc, isi face ordine la jucarii, si le pune la locul lor dupa joaca, in ziua de curatenie sterge praful peste tot unde are acces, da cu aspiratorul atat cat poate la el in camera (apoi vin eu si fac totul cum trebuie, el face bine doar in proportie de 50-60 %), scoate hainele din masina de spalat si le ordoneaza, ma ajuta sa schimb cearceafurile, le strange, le pune in maisna de spalat, atunci cand gatesc imi aduce ce am nevoie din frigider, camara, etc, sparge ouale pt omleta, aduce laptele, cerealelle, spala foile de salata sau legumele, pune vasele curate la locul lor (cele usoare).
Fiecare membru al familiei are niste responsabilitati in casa, nu e nimeni servitor.
Au fost proteste si mai sunt uneori, vrea sa se joace nu sa faca partea lui de treaba, dar acest lucru nu se accepta, fara tipete, fara violenta, stam de vorba si ii reamintesc ca nimeni nu face treaba in casa ca asa are chef si nu vrea sa faca altceva, si daca el nu-si face partea nu o facem nici noi, nu gatim, nu-i facem pizza etc.
Am multi colegi care isi educa copii in acelasi mod, i-au responsabilizat de mici, conform varstei si au un real ajutor. Mie personal mi se pare ceva normal, eu sunt mama nu servitoare si nici menajera.
Eu am fost crescuta la polul opus, nu aveam nicio responsabilitate in casa nici macar cand am ajuns la liceu. La 20 ani am inceput viata ca o inapta, nu stiam sa fac curatenie, sa sortez haine pt spalat, sa spal bine o farfurie, sa aspir, sa fac o omleta, o ciorba, nimic. Nu stiam sa fac nimic, decat un ceai. Eu vreau altceva pentru fiul meu, vreau sa-i acord independenta si sa-l imputernicesc sa se bucure de independenta, sa se descurce si singur mai tarziu cand noi nu suntem in preajma. Spre deosebire de mine, el la 20 ani va stii si va putea sa faca orice.
Am acceptat si eu ajutorul copiilor, ca tot mi-l ofera cu tot dragul! Mi-au imperecheat sosetele pe „genuri”, una roz cu una neagra, ca merg la dans :)) mi-au aspirat cu aspiratorul murdar pe masa din bucatarie, in schimb pe jos au sters cu esarfa mea, carpa fiind prea urata sa treaca prin fata jucariilor :)). Si-au strans si jucariile, o parte din ele le-am gasit la mine in poseta, pe altele inca le cautam, ma astept la ele pe oriunde (cuptor, masina de spalat, congelator). A fost amuzant, a triplat timpul si volumul de munca la curatenie, data viitoare ii parchez la desene 🙂
Noi ne jucăm, chiar des, cu copilul. Din fericire e destul de vesel, lumea spune că e echilibrat și fain dezvoltat, nu a făcut tantrumuri niciodată, cel mai probabil mi-ar fi fost foarte greu de gestionat și așa ceva. Dar el nu e dintre cei care să stea mai mult de 10 minute să se joace singur ceva, motiv pentru care, mai ales dupa perioadele cu viroze, in care stau 9 ore singura cu el, ajung sa simt ca nu mai pot. După ce mă joc sau citesc cu el 20-30 de minute, îi spun că stau lângă el cu cartea mea dacă nu îi place să stea singur, dar el are nevoie să te implici activ în orice joc. Îl văd uneori construind ceva din lego și fug repede să pregătesc o supă, apoi numai cât apuc să curăț un morcov, și vine după mine. La noi în casă cel mai des auzi „joacă-te cu mine!”. Știți teoria aceea cu găletușa emoțională care trebuie umplută zilnic cu n minute de conectare? La noi e fisurată, nu ajung nici 7 ture de 20-30 minute! Când e bolnav, copilul e oricum mai sensibil, eu de nesomn mai puțin tolerantă la mârâieli și atunci, ori las ce fac și mai iau o carte să citim sau ceva să ne jucăm, ori îl las pe netflix ori pe youtube, să termin măcar una din cele 10 chestii începute în ziua aia. De fapt, am identificat cea mai mare problemă a mea. Întreruperile. Intru într-un soi de panică „ah, nu reușesc să-i fac o supă, copilul are nevoie de hrană sănătoasă, cu atât mai mult acum când e bonav, vai, nici vasele să le pun la loc, uite nici pipi ăsta nu pot să-l fac singură, dar oare ce naibii greșesc, doar las și telefonul departe și pun gândurile pe idle și mă joc activ de n ori pe zi, de ce nu poate și al meu să-și facă un joc sau pur și simplu să se uite la mine până curăț legumele, de ce nu am și eu pe cineva care să vină să se joace cu el 2 ore până-mi aduc casa la un nivel suportabil, uite iar am cedat și am lăsat copilul la filmulețe ca să termin o nenorocită de supă, fuck, nu am intrat de o luna pe articole de parenting si uite acuma prima chestie de care dau e ca nu-i ok sa lasi copilul la ecrane, uite cum stric copilul, mai bine aș aștepta să vină sf duh să facă tot, etc etc”. Uneori mă ajută și el la gătit, la întins hainele, dar când e plin de muci sau tușește la fiecare 5 minute, te bucuri dacă-l poți convinge să stea liniștit. Și cel mai greu e că sunt o tipă de-aia highly sensitive, am nevoie uneori măcar de 10 minute de liniște să-mi încarc bateriile. În zile de genul, dacă am lăsat chestiile casei în paragină, când vine soțul meu de la job se joacă el cu copilul, iar eu în loc să mă odihnesc umblu ca bezmetica să strâng lingurițe în care am dat sirop de tuse, cănile de la ceai, vasele pe care nu am apucat ziua să le strâng, hainele pe care nu am apucat să le întind. Alteori gătește ceva seara soțul meu, dar timpul pe care mi-l salvează făcând mâncare, îl dau înapoi strângând toate după el, și oricum atunci fiul nostru e agitat că eu nu mai am putere să mă joc, că uite nu se joacă nici tati, că l-a așteptat toată ziua și nu se joacă cu el ci gătește, ajungem s-o lăsăm baltă și cu gătitul sau să ne frustrăm că nu mai iese nimic. Apoi adorm adormind copilul (în caz că nu face și febră, că atunci nu dorm, mai pun și alarma în fiecare oră să-l monitorizez) și a doua zi o iau de la capăt, frustrată că nu am reușit să citesc ceva, că poate ar fi cazul să renunț la job fiindcă și acolo mă târăsc de un an cu atâtea întreruperi. Uneori nu reușesc să-mi tai toate unghiile, merg cu unghiera la job la baie să le termin de tăiat :). Deci, da, poate nu ne știm noi organiza, nu suntem în stare să explicăm unui copil de 5 ani că avem și treburi de adulți. Și uite, copilul nostru e din aceia care dorm mai puține ore decât media. Până de curând, fiindcă era obligatoriu să doarmă la grădi, nu reușea să mai adoarmă seara înainte de 11, chiar dacă începeam toate ritualulile cu spălat citit și la 8. Atâta se foia. Acum că a ajuns la grupa mare și de o lună nu e pus să mai doarmă la grădiniță, măcar reușește să adoarmă seara până la 9-9:30. Dar eu sunt atât de fucked up, că încă nu reușesc să mă relaxez. Într-o seară între ultimele 2 viroze, nu eram așa obosită și am încercat să mă uit la un film după ce a adormit el. Dar m-am ridicat de pe scaun de foarte multe ori, mi-am dat seama că nu puteam să mă concentrez pe dialog, efectiv creierul meu nu mai știe să nu fie întrerupt și să iasă din setarea de multitasking. Iar apropo de discuțiile cu cosleeping. Până pe la 3 ani si 2 luni, nu am dormit niciodată 4 ore legate, se trezea și de 10 ori pe noapte. La fel, după ce nu se mai trezea noaptea mi-a luat câteva luni să mă obișnuiesc cu normalul. Alăptat, cosleeping – cu atâta trezit oricum am fi petrecut toată noaptea cu plimbări spre și dinspre un pătuț. Sunt părinți care au putere să încerce metoda lăsat să plângă, că e important să nu bușești conexiunea cu soțul, etc etc, să treacă la lapte praf fiindcă acela satură mai bine și măcar câteva ore nu se trezește copilul. Pe noi nu ne-a lăsat inima să facem acestea, dar nici nu vreau să îi judec pe cei ce. Cu tot alăptatul până la înțărcare blândă, copilul tot a cules toate virozele de pe lume. Cu cosleepingul… iată că și acum doarme cu noi, deși i-am propus un pat junior care să stea inițial în dormitorul nostru, iar când va fi pregătit să se mute în altă cameră. Eu nu înțeleg persoanele care susțin atâta niște chestii, ca și cum acelea sunt singura cale corectă. Fiecare familie e diferită. Eu am fost naivă că am crezut că pot face totul după un minunat scenariu din capul meu. Nu se prea poate dacă nu ai un pic de ajutor din exterior, dacă nu ești rezistent la nesfârșit la oboseală și nesomn, dacă nu ai niște planete aliniate. La un moment dat ceva tot dă pe dinafară.
@ Miha. Te stresezi prea mult.
E foarte ok sa lasi copilul o ora la TV daca asta te ajuta sa-ti aduni nervii si sa supravietuiesti. Nu, nu trebuie sa fii la curent cu toate cartile si articolele de parenting.
E ok sa lasi casa intoarsa pe dos si sa comanzi o pizza in loc de supa ultra-sanatoasa.
E ok sa nu strangi dupa sot cand face mancare, si e ok sa mananci niste sandwich-uri reci in loc de cina daca asta iti mai lasa timp de joaca.
Un copil de 5 trebuie sa se joace singur. Nu e usor dar, cu timpul o sa invete. Trebuie sa inteleaga ca mami mai trebuie sa faca si altceva decat Lego si are de ales sa stea singur sau sa iti tina companie dar fara sa te deranjeze.
Copii trebuie sa invete ca parintii sunt parinti nu partneri de joaca, ca viata presupune servici, responsabilitate, munca si nu doar distractie, ca mami are nevoie de 30 min pe zi in care sa nu vorbeasca nimeni cu ea altfel se transforma in Godzilla (in cazul meu 🙂 ).
Amin!
Miha, nu poti sa le faci pe toate, esti si tu om. Eram fix ca tine, mi-a trecut. Putem manca ce este (de 3 zile mancam panie cu branz si rosii), casa poate sta si vraiste, copilul poate invata ca faci ceva cu el dupa ce termini ce ai inceput. Garantez ca nu i se intampla nimic copilului daca folosesti expresia „dupa ce termin vasele de spalat vin sa ma joc cu tine, intre timp poti sa te joci cu lego, puzzle sau ce iti place tie!”. Si noi avem una bucata copil atomic care zice „hai sa ne jucam!” la 3 secunde dupa ce tocmai ne-am jucat dar in timp, cu exercitiu, a invatat sa se auto-distreze. Acum, daca o aud ca se joaca singura, prelungesc aparitia mea in pesiaj. Uneori ma prinde ca fac intentionat asta si imi zice ca am terminat cutare dar nu am venit imediat la ea. Replica mea este „te jucai atat de frumos singura ca nu am vrut sa te deranjez!”. Nu este treaba noastra sa ii distram mereu, suntem si noi oameni, cu nevoi, dorinte. TREBUIE sa invete sa isi ocupe timpul cu ceva placut lro, e in regula sa se si plictiseasca. De asemenea, cand am de vorbit cu taica-sau, ii spun sa astepte ca dupa ce termin de vorbit si cu el, revin la ea. Intelege si ne lasa. Ba chiar am reusit performata de a dormi jumatate de ora cu ea langa mine rasfoind o carte. Tot ce am facut este sa exersam si sa prelungim momentele. Te imbratisez!
Pot înțelege frustrările, temerile pe care le au părinții vizavi de un anumit tip de comportament al copiilor lor. Sunt absolut firești. Din păcate am observat că cei mai mulți dintre noi iau rolul de părinte ca pe un beneficiu pe care il fac copilului. Copil pe care tu l-ai născut, pentru a carui venire pe lume tu ești responsabil.
Noi avem voie să țipăm uneori, chiar să-l și pocnim pentru că ne pierdem cumpătul, cum zicea cineva mai sus. Noi, adulții. Și tot noi acești adulți cerem unui copil să dea dovadă de abilități pe care noi nu le putem avea. Îi etichetăm ca fiind domnul Goe, violenti, agresivi, iresponsabili, leneși, omițând faptul că fix noi îi facem să fie așa. Înțelegem greșit ce înseamnă să-i dăruiești ceva copilului tău. De fapt noi nu ne vedem copiii în cele mai multe din cazuri. Vedem doar imaginea pe care ne-am creat-o despre cum este sau despre cum ar trebui să fie un copil și ne așteptăm ca el să se încadreze în această imagine. Nu înțelegem că în cel mai mare tantrum iubirea noastră poate rezolva totul. Și că tocmai lipsa conexiunii cu părinții lui creeaza acest tandru. Mie mi se pare extraordinară lupta asta pe care o duce Ioana pentru a educa părinții. Pentru că de fapt noi suntem cei care trebuie educați. Atâta timp cat considerăm că noi ne sacrificăm pentru copiii noștri, nu cred că se poate rezolva nimic în comportamentul lor. Atâta timp cat nu suntem capabil să impunem limite, de asemenea nu se poate rezolva nimic în comportamentul lor. Copiii sfidează regulile tocmai pentru că nu primesc atenție și știu că atunci când fac ceva greșit părintele, fie el plin de nervi fie el cu mâna ridicată, ii va acorda puțină atenție.
Nu, nu copiii trebuie schimbați, ci noi, adulții.
*creeaza acest tantrum
@Mona
In primul rand felicitari!
Da, dar stii de ce copilul tau este atat de responsabil?
Pentru ca TU l-ai ajutat, cu blandete, cu explicatii logice, fara sa te victimizezi, fara reprosuri!
Si baietelul meu de 5 ani este extrem de cooperant si participa. Asta de cand am inteles ca nu faceam bine spunandu-i “strange-ti jucariile, nu sunt sclava” si am schimbat discursul, am pus foi pe frigider cu responsabilitatile fiecarui membru al familiei, m-am jucat cu el facand ca un leu cand nu-si strangea masa. Da, in loc sa tip, m-am maimutarit, l-am facut sa rada, nu l-am criticat. Dar, pentru a ajunge aici am inteles ca eu aveam nevoie de educatie, daca ceva nu finctiona am acceptat ca poate gresesc si trebuie sa fac schimbari
Da, complet de acord cu Misa!
Plus ca mi se pare ca accentul cade pe „noi facem”, nu pe „nu mai vreau sa strang dupa tine!”.
Lia, normal ca mai gresesc. Cate pahare am spart eu cand eram mica! :)) si azi dimineata mi-a ramas painea cruda. 🙁 incet incet se prind ei.
Important nu e atat munca de o fac ei, de care te poti lipsi si sa ii parchezi la desene. Important e ca 1. apreciaza munca ta ca vad cum e 2. ii ajuta sa mentina ordinea sa nu mai munceasca 3. ii tine ocupati sa nu le vina alte idei.
Poate chiar nu au spatiu in viziunea lor in care sa puna jucariile, discuta cu ei, intreaba-i de ce le pun in cuptor si nu in sertarul lor.
@Raluca: era o poza pe un blog acum cateva zile care spunea „jucariile care nu sunt stranse se confisca o saptamana”. Ii spui regula, si dupa o aplici.
Asa mai departe. Nu e ok sa arunci in ceilalti cu sticle, pt ca nu sunt atenti la condus si ii doare. Prin urmare, nu mai conduc pana in parc ca e periculos. Sau la ziua colegilor tai. Si asa mai departe. Masina e un privilegiu, si acolo regulile sunt mega importante, ca si la traversat strada, ca e viata sau moarte.
Sunt si chestii care nu le plac deloc. Sunt si ei oameni. Ii dai alternative, gen aspir eu si tu stergi praful sau aspiri tu si sterg eu? Dar treaba musai sa fie facuta. 🙂
@Misa: cred ca niciun copil nu poate deveni responsabil si cooperant daca parintele nu-l invata cu rabdare ce are de facut.
E greu dar asta e treaba noastra de parinti. Mi-a fost foarte greu si a durat mult pana a invatat si a inteles de ce jucariile trebuie stranse si puse la loc. Fiecare regula are si o consecinta pentru incalcarea ei. SI de cate ori a fost nevoie, a suportat consecintele incalcarii ei.
Dar cred ca cel mai mult a contat ca noi l-am implicat inca de mic in orice activitate a noastra. Eu pe fi-miu il vad ca pe un mic omulet destept capabil sa inteleaga si sa faca multe lucruri daca este invatat si ajutat. Eu nu-l vad un omulet neajutorat si incapabil care trebuie doar lasat sa se joace.
Fiecare copil stie atat cat parintele e dispus sa-l invete.
Exact!
Pe mine de exemplu apropo de strânsul jucăriilor m-a ajutat următorul joc. Ce strângeam eu nu mai găsea. Nu-i spuneam că i le confisc. Îi ziceam doar că aoleu am uitat unde l-am pus. Bineînțeles păstrându-mi atitudinea jucăușă. “Ptiu… am multe ganduri si sunt uituca uneori, sigur daca Amza si le-ar fi strans ar fi stiut unde sunt, ca el are o memorie fantastica”. Nu ii spuneam lui, imi spuneam mie. Cand cu ton serios cand jucaus. După câteva episoade de astea rezultatul a fost uimitor. El își pune acum singur jucăriile la loc de teamă că eu voi uita unde i le-am pus. 🙂
Desi tentant ma feresc sa raspund la povestile de mai sus pentru ca nu va cunosc. Dar pot sa imi dau cu parerea despre famiile pe care le vad in jurul meu, prieteni, vecini si cunostinte. Desi traiesc in alta tara cu un nivel economic mult mai bun vad doua categorii: parintii coplesiti de viata, la capatul puterilor si cei zen. Vad parinti care isi creeaza stres singuri: cei care vor si cariera si casa si masina si vacante , care vor sa fie parintii pefecti, cu rufe spalate si mancare bio si diversificata, cu copii dusi zilnic la activitati si cursuri, cu carti de parenting citite, etc…Si vad parintii care stau in chirie, au renuntat la masina sau la un job, nu-si permit vacante si nici iesiri la restaurant, care mai scapa cate o pizza congelata, dorm cu vasele nespalate si care in loc de cursuri de teatru ii duc in parc, care mai lasa copii la televizor sau (soc si groaza) sa se plictiseasca! Astia sunt parintii „good enough” si ma numar cu mandrie printre ei.
Am incercat si eu sa le fac pe toate dar m-am desteptat inainte sa imi pierd mintile. Desi e tare nasol e foarte important sa constientizezi ca esti singurul responsabil pentru viata pe care o traiesti si esti singurul capabil sa schimbi situatia.
Fiecare familie este diferita, membrii ei nu sunt întâmplator acolo. Mămici, împuterniciți-va, luați ce vi se potrivește din articole, cursuri, sfaturi, etc, căci întotdeauna de la voi se descătușează puterile. Când te eliberezi de frici și de “ programe” vechi faci loc și noilor soluții sa apara. Dar de tine depinde aceasta eliberare ( așa ca nu își au rost aici replici de genul ca e ușor când ai bani, doamna la menaj, copil sănătos etc) Eu o spun din propria experiența ( de boala după prima nastere, de perioada financiară proasta in care mi am vândut lucruri ca sa pot plăti ratele, de divort). Pana când nu am înțeles ca doar in mine sta puterea și credința de a-mi schimba viața, am fost victima. Sunt recunascatoare ca am înțeles la timp și am ALES sa îmi fie bine mie și copiiilor. Și mai lăsați-va in pace uneori și ignorați asteptarile induse de societate și de ceilalti. Dacă tu simți in sinea ta ca faci bine, atunci e bine!
Când copiii mei aveam 2-3 ani, respectiv 6-7, a fost cea mai grea perioada băieții mele și căutam răspunsuri sau soluții pe bloguri de parenting. Doar ca marea majoritate (care ma interesau pe mine și cu care rezonam cumva) dădeau doar exemple de viața perfecta: mâncare BIO gătită, soț implicat, fără zahăr, fără desene, ajutor de la bona, fără țipete :))) și m-am frustrat îngrozitor pentru ca te făceau sa te simți groaznic dacă mai scăpai câte o nefăcută. Apoi m-am relaxat! Am băgat desene când nu mai puteam, am băgat ciocolata ca sa se îmbrace copilul, am băgat alarma in tel soțului (fără sa știe:)) sa ducă gunoiul- care era singurul task pe care trebuia sa-l facă, pana și pe ăla îl uita :(, am ridicat tonul la copii (ca sa nu cumva sa zic ca am țipat sau ca i-am scuturat, ca primesc roșii in cap) și multe altele :(. Mi-am cerut scuze când am sărit calul și am mers mai departe. Pana la urma cu siguranța sunt o mama mai buna decât generația părinților mei și mâine sper sa fiu mai buna decât azi. Asta e, nu putem sa schimbam oamenii intr-o generație, dar in doua-trei, am impresia ca da:)
Mesaj pt MIHA : daca te ajuta cu ceva, sa stii ca nu esti singura! Exact la fel suntem si noi. Situatie identica, feelinguri identice, ganduri identice. Doar ca 2 buc copii 🙂 cu varste diferite si probleme diferite. Ideea e asa: zilnic NU MAI POT , dar zilnic MAI POT UN PIC 🙂
Rezistam si asteptam zilele alea „bune”.
O imbratisare mare catre voi!