Copilăria mea în comunism, ep. 11: Secvențe din mintea unui copil mâncăcios și veșnic flămând

M-am gândit că ne va face bine un exercițiu de memorie. Nu va fi unul plăcut, sau poate va fi, căci ne vom da seama cât de bine ne e acum prin comparație, cât de frumos ne cresc copiii, cât de privilegiați suntem că ne-am născut atunci și nu cu 30 de ani mai devreme.

Vă invit să povestim despre cum ne-am trăit noi copilăriile în comunism, pentru că sunt mulți care nu știu cum era pe atunci, pentru că ce se petrecea atunci în casele noastre, pe stradă, în magazine, sunt lucruri greu de crezut, pentru că nu avem voie să uităm de ce am scăpat, ca să nu cumva să ni se mai întâmple vreodată.

Dacă nu vă regăsiți în aceste povești, vă invit să fiți recunoscători pentru asta și să nu contestați experiențele altora. Nu a fost pentru toți la fel. Aveți, vă rog, respect, pentru suferința altora, chiar dacă (sau tocmai pentru că) vă este străină. Mulțumesc.

Episodul 11, autoare anonimă

11 ani și 10 luni aveam când a fost plumbuit plumbuitul. Un simț critic dezvoltat aveam de atunci, datorită nedreptăților simțite, intuite carnal, fix în centrul burții, sub stern. Ca și acum, emoțiile îmi treceau prin stomac, așa că o să povestesc despre mâncărurile de atunci, mâncăruri emoționale.

Noi nu am dus-o bine. Nici rău. Pe alocuri mai bine decât alții, bine pt o mamă tânără divorțată în oraș, care avea o mamaie super muncitoare la țară. Mai mult de jumătate din venitul mamei se ducea pe rata la apartament. Din ce îi rămânea, și să vrea să își cumpere ceva, nu avea ce și de unde. Îmi aduc aminte că eu, copil bucălat, am zis la școală că mamaia mă lasă să mănânc cât de multă smântână vreau, ba chair mă lasă să o beau cu cana. Nu m-a crezut nimeni, de unde atâta smântâna în vremurile alea de restriște, când unii nu o vedeau cu lunile?

Mulți nu aveau mamaie că a mea, o femeie care muncea și cu ziua prin sat, și îngrijea vaca+ porci + peste 100 de găini, 4 nepoți în toate vacanțele, plus muncit primăvara și toamna la CAP, casă și grădină și spălat de mână rufe și gătit de 3 ori pe zi că nu era curent decât cu tzaraita, dar nu am suferit de foame nici eu, nici bunicii ce au trecut prin al 2lea război mondial și foametea din Moldova, nici cei trei copii ai lor, nici cei 4 nepoți, nici nepoții de la surorile mamaiei care mai veneau ocazional pe la mamaia.

Un alt moment când mi-am dat seamă că o ducem bine a fost când, într-un 15 septembrie, la bloc, băieții mai mari că mine au făcut o glumă nesărata și au adus un bostan de semințe zicând că e pepene galben, și dat la alții și aceștia l-au mâncat. Realmente cei care au mâncat erau convinși că e pepene galben pentru nu mâncaseră niciodată, iar gândurile mele erau: „uite prostănacii nu deosebesc un pepene galben de un bostan de porci”.

Fructele din copacii de la bloc și de lângă școală nu apucau să se coacă, doar cele din vârf apucau. În parcuri și pe străduțe copiii vânau copacii ăia pentru a-i jumuli și mânca că termitele. Odată, ieșisem cu mama la plimbare și din unitatea militară ne-a strigăt un militar tânăr peste gard și a intrat în vorbă cu mama. Ca să tac mi-a dat niște mere să rod și erau așa de buuuneee și mari.

O altă amintire cu arome din copilăria timpurie este când am fost la un croitor bătrân, cu ochelari cu ramă groasă. Soția lui m-a alintat (cine nu se bucură de un copil blond bucălat cu ochi albaștri și figură ingenuă) și am primit o prăjitură nemaipomenită, una evreiască, niște arome ce le-am retrăit la 40 ani când un coleg din TelAviv a adus: un fel de chec plin de miere, scorțișoară și nucșoară. Nu aveam cu ce compara acele arome, alte prăjituri nu vedeam, iar aromele alea nu se găseau.

Vacanțele și weekendurile la țară erau super, că aveam mâncare pe îndestulatelea. La bloc nu, între timp s-a mai și născut și frate meu vitreg și orăcăitor, așa că era nevoie să merg la lapte diminețile, pentru el, înainte de școală. La 6 dimineața, părinții trimiteau un copil de 10 ani cu sticlele bălăngănind pe scările blocului fără curent electric (că fără sticle la schimb nu îmi vindeau lapte) la stat la coadă până la 7, când venea mașina de lapte…

Uneori aduceau prea puțin, alteori luam 2 sticle, așa că aveam și pe a doua zi, deci puteam dormi. Nu o dată laptele primit (singurul de alfel) arăta așa transparent că avea culoare ușor vineție și avea gust de apa. Având vacă la bunici, aveam termen de comparație. Alte dăți, laptele era stricat și la fiert se brânzea. Atunci era dramatic, pentru că nu aveam ce da frățiorului mic, și îi făceau un ceai de musețel cu biscuiți înmuiați, la bebe de 3-4 luni ce nu își putea ține capul sus… Ce bătaie am mâncat când i-am furat din biberon, mi se păreau atât de buni, dar pentru mine nu ajungeau.

Practica agricolă. Toată școală era dusă la practică de pe 15 septembrie până pe 1 octombrie. La cules cartofi. Cică și la gulii. În nordul țării, înghețul venea repede, diminețile suflam aburi, veneau opt autobuze cu găuri prin tablă și ne duceau pe câmp la cules cartofi cu mâinile goale. Mamă îmi punea pachet un sandwich cu pâine și brânză sărată și o sticlă de apă în sticlele de la cico, cu un dop improvizat care mai curgea în sacoșa de pânză de pe umăr. Nu o dată am ajuns cu sandwichul înmuiat de la sticla răsturnată. De pe câmp mai culegeam cartofi, aia mai mari, 3-4 , să aducem acasă, pentru că nu găseam la aprozar mereu, și când găseam erau mici și pricăjiți, iar mama îi fierbea întregi, neavând cum să-i curețe de mici ce erau.

Primele și singurele banane comuniste au fost de Crăciun în 1986. Țin minte că a fost o iarnă cu înzăpeziri, drumuri închise, și am rămas la bunici până pe 3 februrie, pentru că școală era închisă. O mătușă a trimis prin poștă un colet mamaiei, și printre altele în colet era un snop de banane verzi. S-au copt pe sobă împachetate în ziar și sub supraveghierea atentă a nepoatelor. Una a devenit neagră și a ajuns la vacă (și cojile). Eu, copil prostănac (aproape 8 ani) întreb pe mamaia dacă vaca a doua zi va da lapte cu gust de banane. 🙂

Portocalele. O altă lipsă comunistă, una cu atașament emoțional pt mine. Aveam 10 ani când am stat la o coadă, în decembrie. Același copil cu fatza ingenuă, fraiera la coadă a fost victimă perfectă: mi-a furat cineva cei 30 lei în înghesuială: o hârtie de 20 și 2 monezi de 5 lei. M-am întors plângând acasă, am primit bani și m-am întors la coadă (mi-au păstrat rândul) și am luat 2 kg de portocale. Am mâncat și cojile, și pielitza din interior. O dată pe an aduceau, și acum mănânc cu pofta copilului de altădată. Și astăzi mănânc portocale să umplu aceleași lipsuri emoționale.

Cozi la carne nu am făcut. Țin minte când a fost coadă la Frații Petreuș: o pungă de găina slabă, cu 2 capete, 2 gâturi și 4 labe, cu o culoare vineție de am întrebat de ce arată vânată fix că oaia moartă pe care a pus-o mamaia la făcut săpun? Asta ca să vă dați seama de calitatea cărnurilor pe atunci.

Tot de la mâncare am fost certata la școală. De fapt de la băutură, că na, sunt moldoveancă. În loc să vin duminică la adunarea de pionieri la școală (eram pionier din clasa a doua), m-am dus la mamaia să ajutăm la strâns strugurii și făcut must, era ceva întâlnit sâmbăta după școală să mergem la muncă la țara, până duminică seară, mai ales toamna. Luni am fost scoasă în careu în fața școlii să dau explicații de ce nu am venit. Eu mică, blondă, cu fălcuțe și ochi albaștri, am șoptit în lacrimi: am fost să beau must. Nici acum, la peste 40 ani nu am trecut peste frica de a vorbi în public, careul ăla mare de ochi și cravate ce se uitau urât la mine mă apasă încă.

Mama gătea când avea butelie. Una pe luna, cu normă, dacă nu era complet golită nu i-o schimbau, venea mașina cu butelii cu program și târâia mamă butelia aia singură pe scări și o aducea înapoi plină. Mâncarea, mirosul, și mai ales căldura mă învăluiau, dormitorul meu a fost mulți ani în bucătărie pe un pat improvizat. Am dormit mai bine decât alte colege, la una când am fost în vizită am văzut aburi în casă ieșind la respirația mea. Mă întreb dacă nu cumva problemele mele pulmonare s-au accentuat datorită respiratului de mercaptani și a te miri ce mai aveau în ele buteliile alea.
Mâncare bună mai primeam și de la fetele care stăteau la noi în gazdă (înainte să se recăsătorească mamă, deci până la 8 ani) Mama, divorțată, a fost forțată de milițianul sectorist să primească o fata în gazdă, cum să îi se tolereze de la partid să stea în apartament. de 55 metri pătrați singură? Norma era de 20mp2 de persoană. Mama era proprietară, plătea rată din greu (avansul au fost banii de la nuntă). Așa că am avut câteva fete în gazdă. Pe Getuța o țin minte cel mai bine: era elevă la liceu, venea de la țară, și venea cu sacoșa de mâncare în fiecare duminică, sacoșa pregătită cu grijă de mamă ei. Îmi dădea și mie câte ceva, de la ea am mâncat prima data carne de iepure și niște plăcinte umplute cu ceapă. Sau de la fata de dinaintea ei pe care nu o țin minte după nume, dar țin minte cum mama se distra și țin minte că rîdeau ele mult seară de seară, jucând cărți și stând la povești.
Dar noi o duceam bine cu mâncarea, vara la bunici erau legume din plin, vacă de lapte, iarna tăiau porcul, aveau găini și ouă, bunicii aveau ceva putini de murături și cu brânză pe iarnă și cartofi în beci, asta era mâncarea de iarnă aproape zilnic. Cu încălțămintea era greu. Le rupeam ușor, fie se strică fermoarul, unele erau și foarte lunecoase, astfel că nu o dată am umblat cu ele cu fermoar stricat, cu o bucată de șosetă peste ca un elastic (fie pentru a ține cizma inchisă, fie ca să nu alunec pe gheață), cu picioarele ude, iar în scoală țin minte  că înghețase buretele de șters tabla și picioarele mele la fel. De găsit alte incăltări era greu, țin minte doar unul dintre cele două magazine de încălțăminte din oraș și ăla gol, încerc să îmi aduc aminte de bucuria de a proba o încăltăminte și nu îmi vine nimic în cap.
Primul antiperspirant a apărut în viața mea după revoluție. Pe la 12 13 ani. Vecina din perete era vanzătoare la magazin și ne-a explicat la ce se folosește, până atunci nu s-au vândut în orășelul ăla niciodată. Imaginați-vă cum erau mirosurile în autobuzurile muncitorești, le știu, că unele duminici mă lua mama cu ea la fabrică, ea lucra și nu avea cu cine să mă lase acasă. Nu îmi păsa de mirosurile alea, de foame numai mirosuri de mâncare adulmecam în sacoșele altor femei, poate poate copilul ăla ingenuu și blond și bucălat și cu ochi albaștri primește ceva. Și uneori primeam, și un colț de pâine mă bucura.

Când aud pe nostalgici îmi vine să îi întreb dacă sunt pregătiti să renunțe la TV (așa, ca atunci) , la curent electric peste tot (așa, ca atunci), la mașina de spălat automată sau la mobil (nu, mamei nu i s-a aprobat telefon fix), și mai ales să frămante și coacă turte zilnic și fierbe cartofi în coajă, că altceva nu se găsea de mâncare decât după cozi lungi. Mi-e dor de copilărie, de naivitatea vârstei, de mamaia zglobie, de prieteni, dar greul îl duceau ele.

Photo by Dmitrij Paskevic on Unsplash

2 Comments

  • Deria spune:

    Toata lumea care scrie avea bunici la tara, la noi a fost invers, noi locuiam la tara, dar la bloc, daca va puteti imagina, si bunicii la oras, la casa.

    Astept momentul in care se va scrie despre cum oamenii aia „toti la fel” din comunism s-au transformat in fiare ce se sfasiau unii pe altii la putin timp dupa Revolutie.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *