Copilăria mea în comunism, ep. 7: Avortul cu pătrunjel tocat băgat în uter cu sârma

M-am gândit că ne va face bine un exercițiu de memorie. Nu va fi unul plăcut, sau poate va fi, căci ne vom da seama cât de bine ne e acum prin comparație, cât de frumos ne cresc copiii, cât de privilegiați suntem că ne-am născut atunci și nu cu 30 de ani mai devreme.

Vă invit să povestim despre cum ne-am trăit noi copilăriile în comunism, pentru că sunt mulți care nu știu cum era pe atunci, pentru că ce se petrecea atunci în casele noastre, pe stradă, în magazine, sunt lucruri greu de crezut, pentru că nu avem voie să uităm de ce am scăpat, ca să nu cumva să ni se mai întâmple vreodată.

Episodul 7, autoare anonimă

Aveam 19 ani la Revoluție, sunt născută într-un oraș mare din Ardeal. Am trăit multe dintre umilințele și neajunsurile despre care ați scris cu toții.

Mai demult, când povesteam cu prietenele mele de atunci, am ajuns la concluzia că am avut un noroc imens și orb că nu am rămas însărcinate. Toate aveam prieteni deja, unele erau în relații lungi, prieteni din grădinițe, toate aveam contacte sexuale cam de pe la 16 ani, unele mai mult, altele mai puțin. Nici una dintre noi nu a primit educație sexuală din partea mamelor, în cazul nostru băieții vorbeau cu tații lor mai mult pe tema asta. Am avut noroc, mare noroc!

Toți fluturii din stomac mi-au fost blocați când am ajuns în contact cu un avort ilegal, la o vecină,

Eu cunoșteam fata de la liceu, mergeam uneori împreună cu troleul, nu era din gașca noastră, dar pe vremea aia îți cunoșteai mai bine vecinii. Ea locuia la o mătușă în chirie, la etajul doi, părinții stăteau la sat. Mătușa ei, o băbuță simpatică, nu prea o ținea închisă în casă așa cum de fapt părinții ei ar fi vrut, fata avea liber zi și noapte să facă ce vrea, cu cine vrea. Avea 17 ani și a rămas gravidă. Într-o zi, mă zgribulesc doar cînd îmi amintesc, am urcat la ea să întreb de ce nu a venit la școală. Mătușa ei mi-a spus că are febră, stă în pat. Când am intrat la ea, am crezut că este moartă. Era palidă, albă era. Printre lacrimi mi-a povestit ce are și m-a pus să jur că nu spun la nimeni. Făcuse avort cu două zile înainte… Cine o ajutase? Nu știu. Cu o sârmă și un furtun subțire i s-a injectat pătrunjel măcinat în uter. Sângera, nu foarte tare, dar febra aia, nu o să uit cât trăiesc…

Nu m-am ținut de promisiune, am mers la mama altei prietene care era asistentă, ea ne făcea injecții când eram bolnavi, ea mergea pe la toți acasă, ea stătea cu mama mea de multe ori la cafeluță cu năut, povestind doar ele știu ce, la ea m-am dus, știam cumva inconștient că o să o ajute fără să o “toarne “. Nu știu sigur ce i-a făcut, știu doar că a scăpat fata, ea nu mi-a povestit niciodată, mi-a spus doar mulțumesc… După cîteva zile au venit părinții s-o ia acasă, la liceu nu a mai venit.

Noi suntem de origine germană, aveam cererea depusă pentru plecare definitivă din țară. Nu aveam voie să spunem la nimeni asta, dar s-a aflat, normal. Primul lucru care s-a întâmplat a fost aruncatul lui tata afară din laborator și pus în funcția de măturător în fabrică. L-a durut, clar, dar cel mai rău a fost că din momentul acela. colegii lui l-au ignorat. Le era frică, tata înțelegea, dar a suferit groaznic. Controalele acasă la orice oră, când ne goleau sertarele pe jos, le-am trecut cu bine, doar pentru că tata ne spunea că nu mai durează mult, în curând plecăm.

Următoarea lovitură m-a pălit pe mine… Am dat examenul pentru treapta a doua la liceu. Toți colegii mei, toți 28, au intrat, eu am fost singura care a picat, prima pe lista. Era așa de incredibil de prost aranjat, se vedea de la o poștă tot jocul și totuși, am plâns acolo în fața tabloului, seara la oră șapte când au venit rezultatele, de parcă mi-ar fi murit cineva.

Tata ne spunea întruna să stăm liniștiți, astea sunt șicane,  suntem împreună, nu este niciunul arestat sau deportat, va fi bine. Imediat după Revoluție am plecat cu o valiză, cu toate actele cusute în palton și aurul puțin din casă. Încă nu se știa dacă într-adevăr scapi teafăr la vamă. Îmi amintesc ce plin era acel tren și cum fiecare cerea azil la vameșii unguri. Am stat trei luni în Budapesta, până cînd a venit numărul original de chemare la ambasada Germaniei, RU se numea. Da, acum suntem bine!

Pentru mulți prieteni și cunoscuți de origine maghiară sau germană a fost mult mult mai greu, îngrozitor de greu. Unchiul a înotat în ’84 Dunărea, trei prieteni împreună la același loc pe Dunăre în ’87. Ei, săracii, au fost despărțiți, pierduți în întuneric, fiecare din ei a crezut că ceilalți murise… S-au regăsit peste două săptămâni în închisoare la sârbi. Închipuiți-vă bucuria lor atunci. Pe vremea aia se stătea 48 de zile în închisoare, fie la unguri, fie la sârbi. Dar nici nu se putea compara cu închisorile din România, unde ajungeau rudele acasă în urma unei altfel de acțiuni de dezertare.
Unul dintre prietenii noștri buni, după ce a încercat săracul de trei ori să fugă în Ungaria. fost bătut crunt, i-au rupt piciorul, a fost tuns zero, bătut pe tălpi de nici acum nu poate călca bine. Trăiește tot în România, el de atunci este rupt, nu și-a revenit niciodată…

Eu acum, după ce am trăit din nou trecutul aici cu voi, mă duc să îmi vizitez părinții, le mulțumesc încă o dată pentru tot efortul depus pentru ca noi să putem avea o viață mai bună . Mă bucur în fiecare zi de atunci că nu a fost nevoie să fugim băgați în cutii într-un camion, așa cum planificau ai mei și încă două familii… Am aflat asta când am ajuns în Germania.

Demersul meu #Copilarieincomunism este inspirat din inițiativa Nu trage perdeaua, scurt metraj independentregizatd e Andrei Florescu despre un puști care e martor al Revoluțiri din 1989. Vă recomand să urmăriți pagina, pentru a afla când și unde îl puteți vedea.

Imagine de Nikos Apelaths de la Pixabay

4 Comments

  • Liliana Simion spune:

    Dureros, dar adevărat!! Am și eu multe amintiri umilitoare din comunism… O sa scriu și eu câteva, dacă ar trebui sa povestesc tot ar trebuii sa scriu un roman cu 100 de volume!! “deci..voi povesti și eu!!

    • RIONA spune:

      Eu sunt produsul unei “” relatii interzise””tata mulatru era student la medicina iar mama romanca
      Azi sunt adult am o varsta oarecare (peste 30 de ani) dar tin minute ca inca inainte de revolutie copiii aveau prejudecati si erau rautaciosi chiar rasisti.. Nu-I judec !!
      In fond saracii erau rautaciosi si jigneau pentru ça asa erau educati acasa din pacate.. Tin minte cum eram privita si neintegrata de copii.. In plus mai eram si din flori si cum toate si aflau copiii ma faceau in fel si chip
      Mai era si mama care imi povestea ça pentru faptul de a à avea o relatie cu tatal meu a platit cam scump
      Pe scurt.. Copiii mulatri rezultati din relatii mai mult sau mai putin acceptate de epoca si societatea comunista nu erau prea bine vazuti precum mamele lor
      Mai tin minte si acum datile cand ma bateam cu copiii din scoala sau in parc ça strigau dupa mine Cita maimuta sau ma regaseam eu pedepsita in clasa desi eu fusesem agresata si jignita pentru culoarea pielii .. Pot spune ça sistemul de bullying era prezent Inca de atunci.. Destul de trist !!
      Mai tarziu aceste aspect si-au pus amprenta peste mine

  • Nina spune:

    Amintiri dureroase traite pe propria-mi piele! Din pacate multi au uitat, si isi doresc acele timpuri, si chiar cred ca se poate!

    • Mary spune:

      Cand ii aud pe altii:era mai bine pe timpul lui Ceausescu!
      Era poate mai bine pt.cei ce aveau sau aveau o functie si pe cineva sus pus..dar pt.oamenii de rand nu era deloc bine..

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *