Cât de mult depinde personalitatea copiilor noștri de cum ne purtăm noi cu ei?

Mereu m-am întrebat dacă și cât din felul în care SUNT copiii mei acum și vor fi peste cinci, zece, treizeci de ani, are de a face cu relația mea cu ei și cât e doar al lor. Mi se spune ocazional că am avut noroc, așa sunt ei, cooperanți și mai liniștiți. Sunt sigură că e și asta. Unii copii sunt mai energici, au nevoie să schimbe lumea încă de mici, nerespectând regulile, alții sunt lipicioși, unii mai independenți și așa mai departe. Observ cu mare interes cum copiii noștri, crescuți tot de noi, sunt diferiți, dar au și multe lucruri în comun. De exemplu, faptul că iubesc regulile și le respectă oriunde ar fi. Acasă le mai dezbatem, dar în spații străine, niciodată. Sofia e foarte independentă de mică, Ivan e încă lipit. Ea e vorbăreață, el e introvert și contemplativ. Au simțul umorului. Sunt curioși. Sunt corecți.

Mi-ar plăcea să știu că am contribuit și eu la felul simpatic în care sunt ei acum. Că au văzut la mine un model bun, că relația noastră deschisă i-a ajutat să se vadă pe ei așa cum sunt, plini de lucruri frumoase, iar pe cele mai puțin frumoase să le poată controla astfel încât să nu încalce reguli legale sau sociale. Mai avem cale lungă de străbătut împreună, dar ce din ce-am făcut bun sau rău a avut impact asupra lor?

Când copilul face ceva neplăcut la 5 ani, cât din actul lui e din vina noastră și cât e responsabilitatea lui? Dar la 10 ani? La 15? Dacă fiul nostru fumează și consumă droguri la 14 ani, dacă lovește și umilește colegi la școală la 12 ani, cine e responsabil?

Eu cred că e imposibil de tras o linie. Și mai cred că nici nu contează. Ce contează este ca noi, părinții, pentru că până una alta, noi suntem cei conștienți și responsabili, decizia de a naște pui și de a-i crește ne aparține în totalitate, așa că este responsabilitatea noastră să facem tot ce ne stă în putere pentru a ghida copilul în valori și principii cât mai sănătoase, să îi ascultăm, să fim atenți la semne, să ne oferim nouă sprijin și înțelegere. Nu să căutăm pe cineva să dăm vina când lucrurile nu ies așa cum ne dorim în copiii noștri.

Dar totuși, cât din ceea ce facem are impact semnificativ în personalitatea copilului nostru?

Am găsit câteva studii pe acest subiect în cartea Nu există părinte perfect, de Isabelle Filliozat, apărută sub  coordonarea mea la Editura Univers. Vi le arăt așa cum apar ele în carte, pe care v-o recomand, o să vă ajute mult să înțelegeți în ce fel propria copilărie vă conduce relația cu propriul copil, de ce ne enervăm pe copii, ce cărăm după noi fără să ne dăm seama, și cum putem scăpa de bagajele acestea care ne împiedică să ne trăim viața.

„Atitudinea afectuoasă și atentă a părinților îi poate ajuta pe puii de animale să depășească diferențele genetice. Niște cercetători de la Universitatea McGill din Montreal au constatat că puii de șobolan pe care mamele lor îi spălau, îi mângâiau și îi lingeau des deveneau mai puțin anxioși decât animalele mai puțin îngrijite. Într-un studiu recent, cercetătorii de la McGill demonstrează că îngrijirile oferite de mamă în primele zile de viață stau la originea unor schimbări durabile ale genelor care îi ajută pe puii de șobolan să înfrunte tensiunile de-a lungul întregii lor vieți. Cercetătorii de la National Institute of Health au constatat fenomene similare la maimuțe. Într-adevăr, părinții iubitori și atenți pun puii de maimuță la adăpost de o variație genetică particulară, care în lipsa acestei afecțiuni i-ar face agresivi și agitați. Iar micile maimuțe dezmierdate au, la rândul lor, tendința de a deveni părinți atenți: atașamentul față de mamă le servește ca model pentru legăturile pe care le stabilesc ulterior cu propria lor progenitură. «Important este că demonstrăm că un anturaj afectuos poate cu adevărat să amelioreze genele copilului», se arată entuziasmat Allan Schore, care studiază legăturile de atașament la Facultatea de Medicină a Universității California. Însăși psihologia copilului poate să se modifice și să compenseze o insuficiență genetică”.

La naștere, copilul este deja diferit de frații săi! Da, la naștere, el are deja nouă luni de viață…

Progresele ecografiei au putut scoate în evidență că fetusul reacționează la vorbele mamei. Pentru a testa reacțiile fetale față de mediu, cercetătorii măsoară mișcările de deglutiție. Acestea se intensifică atunci când mama i se adresează lui și scad când mama vorbește cu o prietenă. Cercetătorii au putut chiar să demonstreze, cu ajutorul filmărilor, că un copil reacționează la gândurile mamei sale. La urma urmelor, nu este atât de ciudat, de vreme ce gândurile noastre au un substrat fiziologic, iar fetusul este branșat la fiziologia mamei.

Vocea mamei este importantă pentru fetus: îl liniștește, îl calmează. Viața nu se desfășoară întotdeauna fără obstacole. Dacă se întâmplă ceva care sperie fetusul (sunt conștientă că acesta este un abuz de limbaj, el încă nu are capacitatea de a-i fi frică, este o proto-frică, stresul este încă destul de puțin diferențiat în organismul său, iar sistemul de procesare a emoțiilor încă nu este pus la punct), dacă nu este liniștit de mamă sau de o altă persoană care-i vorbește despre ceea ce se întâmplă, bebelușul va simți ulterior o lipsă fundamentală de încredere. Chiar dacă nu înțelege vocabularul folosit de mamă, percepe muzica vocii ei și modificările fiziologice prin intermediul cordonului ombilical.

Vocea și mirosul tatălui sunt, de asemenea, foarte importante. Fetusul și-a auzit tatăl vorbindu-i și îi cunoaște moleculele mirosului. Mama le-a inhalat și i le-a transmis. Pe pieptul tatălui, el își regăsește reperele, este în siguranță.

Activitatea motorie fetală pare să fie un indicator al temperamentului pe care îl vom întâlni în copilărie. Potrivit lui DiPietro, comportamentul nu începe la naștere, ci cu mult înainte[1]. Ritmul mamei, producția ei hormonală și mai ales stresul ei au un impact asupra comportamentului fetusului. Mamele cele mai stresate tind să aibă fetuși mai activi și bebeluși mai iritabili.

Numeroși părinți, observând diferențele dintre copiii lor, pun asta pe seama geneticii: „Copiii mei nu seamănă între ei, deși au primit aceeași educație!”. Uită că nu poți să educi la fel doi copii. Nici măcar doi gemeni monozigoți! Trebuie să-i alăptezi pe rând sau, dacă sug împreună, inevitabil unul va fi la sânul stâng, iar celălalt la sânul drept și, este un fapt fiziologic, nu avem aceeași cantitate de lapte în ambii sâni.

Părinții nu pot fi aceiași și cu primul copil, și cu următorii. În cazul primului, se apelează mult mai des la pediatri. Părinții sunt, în mod natural, mai anxioși și mai exigenți. „Cu primul eram mai severi, recunosc, nu avea voie să greșească. Trebuia să reușească. La al doilea, totul părea mai puțin important”, declară o mamă. E celebra glumă: „Când suzeta primului copil cade pe jos, mama o sterilizează. Când cade suzeta celui de-al doilea, o spală. Iar când o scapă cel de-al treilea, ea o șterge puțin de blugi!”. Cum putem spune că le dăm aceeași educație? Ca să nu mai punem la socoteală că, dacă primul copil este singur, cel de-al doilea nu este… și nu e totuna să ai o soră mai mare sau un frate mai mic.

Dată fiind istoria sa specială, primul copil este în general mai sârguincios, mai hotărât și mai puțin sociabil. Mezinul este, statistic, mai sociabil, mai deschis la experiențe noi, jucăuș și nostim. Un studiu efectuat pe 250 de frați și surori de către psihologii Matthew Haley și Bruce Ellis, de la universitățile din Arizona și Christchurch, în Noua Zeelandă, a demonstrat că, într-adevăr, cei mai mari sunt mai concentrați, mai conștiincioși, mai respectuoși față de reguli. Mezinii par mai rebeli și mai deschiși: pentru ei nu există reguli stricte, contează mai mult noutatea și rețelele sociale[2].

De asemenea, primii născuți sunt (statistic) mai inteligenți decât frații lor mai mici. Pur și simplu pentru că, fiind copii unici pentru un timp, se bucură de întreaga atenție și sunt mai stimulați intelectual. Un studiu realizat la universitatea din Oslo[3] a arătat că, atunci când un copil vine pe lume „ca prim născut” deoarece copilul sau copiii născuți înaintea sa au decedat, și beneficiază deci de o atenție exclusivă, IQ-ul său este la nivelul unui prim născut. Așadar, disponibilitatea și atenția părintelui fac diferența. N-are rost să ne învinovățim. Dar nici să-l învinovățim pe copil pentru că nu are rezultate la fel de bune ca ale fratelui său…

Orice explicație am da acestor rezultate, „caracterul” copilului respectiv este determinat mai mult de locul său în familie decât de gene.

Caracterul este rezultatul unei adaptări la un mediu. Pe un teren genetic dat vin o sumă de obișnuințe emoționale, relaționale și comportamentale dobândite. Caracterul este ansamblul reacțiilor afective, al atitudinilor față de sine, de ceilalți și de viață. Aceste atitudini sunt elaborate sub presiunea comună a factorilor înnăscuți și a celor dobândiți. Ele sunt consolidate de reacțiile la mediu și uneori fixate prin punerea unei etichete: „Bernard este neîndemânatic”. Când reacțiile sunt repetate atât de mult, încât devin obișnuințe reacționale, ele creează ceea ce vom numi „personalitatea” noastră, adică masca de teatru – de la cuvântul grec persona – pe care o folosim în societate.

Când nu văd decât această aparență, părinții pot fi enervați de anumite atitudini sau reacții ale copiilor lor. Îndată ce reiau contactul cu Ființa care se ascunde dedesubt, compasiunea și iubirea revin. Această acceptare necondiționată alcătuiește baza încrederii necesare copilului pentru a putea să evolueze, să se schimbe, să se elibereze de comportamentele sale excesive și să devină cu adevărat el însuși.

Nu putem controla totul în mediul unui copil. Fiecare persoană are propriul ei parcurs, se construiește cu specificitățile ei. Fiecare persoană este unică. Un șoc afectiv, decesul unui părinte, un accident de mașină, orice traumatism poate zgudui psihismul sugarului, ba chiar și pe al fetusului. Emoțiile, și mai ales hormonii fricii, trec de bariera placentei. Emoțiile sunt reacții fiziologice: când nu pot fi duse la capăt, exprimate, lasă urme fiziologice în organism. Foarte devreme, copilul poate să încorporeze frici fără a le putea numi. Aceste frici vor reapărea mai târziu sub forma unor simptome pe care părinții nu le vor înțelege neapărat. Un stres in utero, de exemplu, poate să perturbe echilibrul biologic al stomacului, să distrugă enzime. Anumite proteine nu vor putea fi digerate, ca peptidele de gluten, de exemplu, care vor migra până la creier, perturbând schimburile neurotransmițătorilor cărora le vor lua locul[4]. Cauza hiperactivității copilului este atunci deopotrivă fiziologică și psihologică, de vreme ce la origine se află un șoc, o frică. Psihoterapia este insuficientă, fiind necesară o reînsămânțare a stomacului cu enzimele lipsă.

Viața este complexă și nu se poate reduce la o cauză, la o explicație. Viața psihică și viața fiziologică sunt strâns legate. Asta explică de ce nu este atât de simplu să „deprogramezi” un comportament. Creierul nostru de adult este matur și ne permite să ne stăpânim gesturile, atitudinile, gândurile… dar cel al unui copil nu este încă suficient de organizat pentru a exercita acest control. Cunoașterea acestui fapt ne poate ajuta să ne respectăm mai mult îngerașii, fără să închidem totuși ochii. Un copil cu dificultăți are nevoie mai mult de ajutor și susținere decât de ordine de a înceta sau a se schimba, de amenințări sau de constrângeri.

„Caracterul” unui copil are origini multifactoriale. Un comportament are întotdeauna un motiv. Rămâne să-l descoperim, ceea ce nu este lucru ușor. Când avem îndoieli, să ne abținem de la orice judecată și să căutăm împreună…

[1] J.A. DiPietro et al., „Development of fetal movement – fetal heart rate coupling from 20 weeks through term”, în Early Human Development, vol. 44, nr. 2, 1996, pp. 139-151.

[2] Cerveau et Psycho, nr. 17.

[3] P. Kristensen și T. Bjerkedal, „Explaining the relation between birth order and intelligence”, în Science, vol. 316, apud Cerveau et Psycho, nr. 23.

[4] Se pare că peptidele de gluten se instalează în butonii sinaptici, împiedicând recapturarea neurotransmițătorilor.

Photo by Priscilla Du Preez on Unsplash

10 Comments

  • Elia spune:

    Omg!!! :(((Am 3 copii(5,3,2 luni) Te urmăresc cu plecere și ma regăsesc în postările tale, găsesc informații utile, iar cărțile cu Emma și Eric sunt preferatele noastre pt povestea de seara!
    Ma ajuta enorm acest articol!! Dar pe de alta parte simt ca deja e pierdut totul…Am știut ca stresul afectează fătul, dar nu arat de profund și pe termen atât de lung…având implicații si asupra personalității. Sunt la al treilea copil, are 2 luni și exact înainte de sarcina am trecut printr-un soc emoțional care apoi în sarcina s-a transformat în depresie…M-am tot informat despre sarcina, alăptare, naștere naturala după cezariana dar la capitolul asta… Ma simt o ignoranta…Mi-am cumpărat programul Uraniei Cremene, pe care nu sm reușit să-l parcurg tot nici acum,cărți de parenting, etc. Dar ma trezesc în același punct, unde parca mi se anulează rațiunea și uit toată teoria, ma trezesc făcând aceleași greșeli ca și mama mea… Conștientizam și conștientizez, (de cele msi multe ori după ce am greșit) dar am foarte mult de lucru la puterea de autocontrol… Câteodată când ma infurii simt ca parca mi se anulează rațiunea…si ma trezesc țipând și spunând aceleași cuvinte…Sunt toți mici și au nevoie de mine, de când am bebele programul de somn al celor mari s-a dat peste cap…Fetița de 3 ani vine în living unde plimb bebele cu colici, vrea si ea în brațe, vrea și ea țiti, zice ca eu nu msi sunt mama ei.. Desi încerc sa ma împart, ii cant o mângâi și adoarme lângă mine, de obicei trebuie sa țin o mână pe ea, dar dacă bebe plânge, trebuie să-l plimb în brate sau sistem,e dezastru, incepe și ea:”tu nu stai lângă mineee deloooc”… Cea mare la fel e afectata ca nu stau lângă ea.,Vine și tati sa le punem la somn dar nu în fiecare seara și ele chiar suferă… Având biroul acasă soțul mereu sta târziu si pana să-l am pe bebe au adormit doar cu mine. Scap sitisia de sub control și simt ca o iau razna și acum am mai aflat ca oricum am. Început cu stângul încă fi uter, deși cumva știam. Am deviat de la subiect, sincer nici nu știu ce e comentariul meu.Cred ca doar un off…

    • Irina spune:

      Multa putere, este foarte greu cand vine un bebe nou in familie si cu atat mai greu cand mai sunt copii mici care au nevoie de atentie, de atentia ta. Din experienta iti spun ca va fi mai bine. Sfatul meu este sa iti spui ca faci cat poti pentru copii tai, e normal sa nu fim perfecti, sa gresim si sunt convinsa ca esti cea mai buna versiune a ta in acest moment. Constientizeaza ce vrei sa schimbi si lucreaza sa fii o versiune mai buna! Iti trimit o imbratisare!

    • Raluca spune:

      Elia, tu ai nevoie de somn, nu de mustrări de conștiința. Eu am fost toată sarcina f stresata, numai griji mi am făcut, de credeam ca o sa am un bebe superangacios și agitat. Când colo, am avut un bebeluș de vis, dormea bine, calm, plângea rar, fără colici. Deci chestia asta cu stările mamei din timpul sarcinii, care afectează fătul, la mine nu s a adeverit. Asa ca. Nu te mai învinovăți aiurea. Ai 3 copii mici, e normal să-ți fie și ție și lor greu, mai ales ca nu dormiți. Somnul face minuni

    • Salomia spune:

      Toata admiratia mea ca ai avut curajul si puterea sa faci si sa cresti 3 copilasi! Eu am doar 1 si de multe ori ma regasesc la capatul puterilor, fizic si emotional. Eu zic sa fii cat mai blanda cu tine, e normal sa gresesti, atata timp cat iti iubesti copiii si faci tot ce poti pt binele lor! Sigur le e mult mai bine cu tine decat la oricare alta familie. Exista si o regula, nu mai stiu acum cine a inventat-o, a zis sa incercam sa avem 4-5 experiente pozitive (pupat, vorbe blande, atentie) pt fiecare experienta negativa (tipat etc.) Evident ca nu trebuie sa tii scorul, ci doar sa accepti ca poti gresi in 20% din cazuri si cu toate astea sa fie bine pt voi si relatia voastra atata timp cat restul de 80% e ok.

  • Elia spune:

    Mulțumesc Irina,
    Mda, tocmai asta e frustrarea…conștientizez dar ajung în același punct. Părinții noștri au făcut ce au știut ei mai bine la nivelul lor de conștientizare…

  • V. spune:

    Of, draga mea, nu te gandi ca ai inceput prost din uter! Cum imi zice mie sotul meu – tu te stresezi ca te stresezi 😊? Tu faci tot ce poti si cu timpul o sa va adaptati la viata impreuna.
    Intamplator stiu multe despre subiect, m-am documentat pentru ca si eu m-am stresat si bebe e foarte activ in uter. Exista multe nuante la studiul lui DiPietro si nu trebuie interpretat literal. De exemplu rezultatele sunt opuse pentru baieti si fete. Si concluzia generala e una pozitiva, fetusii studiati ajung copii mai independenti si sociabili decat ceilalti pana la 2 ani. Nu ai avut cum sa previi factorii care te streseaza, nu are rost sa-ti faci degeaba mustrari de constiinta acum. Atata timp cat le oferi dragoste si faci ce crezi tu ca e mai bine pentru ei, copiii tai vor fi bine! Ramai puternica!

    • Elia spune:

      Mulțumesc pentru încurajări! Cred mai tare decât ca ar fi agitați cât sunt mici, aia cu impactul asupra personalității, m-a zăpăcit mai tare…

  • Cristina_V spune:

    Draga Elia iti scriu pentru ca ma regasesc in cuvintele tale. Si eu am 3 copii ( 7, 5 si 1 si 3 luni) iar articolul asta m-a facut sa constientizez mai mult impactul negativ al trairilor mele asupra personalitatii copilului…stiu ca este greu cu cei mici si uneori iti vine sa urli ca totul sa inceteze dar crede-ma ca va fi mai bine…cel mic va creste si va deveni mai repede independent. Isi va vedea fratiorii si va invata de la ei cum sa se joace singur, cum sa manance etc. Eu chiar am simtit cateodata vorba aia: ” al-III-lea se creste singur”. Dupa ce o sa treaca colicii o sa vezi ca o sa se schimbe lucrurile in mai bine. Foarte, foarte mult conteaza sa dormi…macar de cateva ori pe saptamana sa incerci sa dormi cu ei la pranz…somnul face minuni. Incearca sa faci zilnic un lucru si pentru tine: asculta o melodie care iti place si danseaza pe ea, ( se poate si cu copii aici :)), cumpara-ti o oja noua, o crema de fata, citeste un articol care iti place, orice, chiar si un lucru mic conteaza…eu am observat ca asta ma ajuta si in relatia cu copii…ma ajuta sa fiu mai buna cu ei daca sunt buna cu copilul meu interior. Te imbratisez!

  • Elia spune:

    Mulțumesc Cristina, ai dreptate… Adevărul e ca deși știu ca va trece, sunt și la un moment de rascruce în viața mea, când trebuie sa iau niște decizii majore + o depresie și asta acentueaza totul…altfel poate as reuși sa ma concentrez mai bine pe prezent…poate ar trebui sa amân totuși luarea deciziilor respective…e o sitiatie mai complicata și nu pot face abstracție

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *