Palmele mamei și vorbele ei grele m-au transformat într-un adult disfuncțional și un părinte nesigur

ARTICOL SCRIS DE O CITITOARE CARE DOREȘTE SĂ RĂMÂNĂ ANONIMĂ

Povestea mea e asemănătoare, dacă nu identică, cu a majorității celor născuți în perioadA comunistă.

Părinții mei nu s-au căsătorit din dragoste, s-au căsătorit din obligație și presiune socială. S-or fi iubit, nu zic, dar iubirea de 18 ani nu duce neapărat la o căsătorie. Au fost forțați de faptul că mamă a rămas însărcinată. Părinții tatălui meu s-au opus cu vehemență, dar cum o întrerupere de sarcină în perioada dinainte de 89 se făcea cu mari riscuri, au decis să lase lucrurile așa.

Până la 7 ani am fost crescută mai mult de bunicii materni. A fost cea mai frumoasă perioadă din viața mea. Chiar și după ce am început școala și mergeam la ei doar în weekend. Părinții îmi erau niște străini, în perioadele când mă luau la ei (locuiau împreună cu ceilalți bunici), bătaia era inclusă în program, subînțeleasă cumva.

Îmi amintesc foarte clar că luam bătaie din cele mai stupide motive: că mă murdăream, că nu executam destul de repede ce “ordona” mama, că nu voiam să dorm la prânz, că făceam pozne specifice oricărui copil. De multe ori, bătaia venea cu cuvinte greu de reprodus în scris și fraze pe care nu ar trebui niciodată să i le adresezi propriului copil. Mama îmi spunea la fiecare criză de furie că îi pare rău că m-a făcut, că ce i-o fi trebuit. Mi se repeta mereu că nu sunt în stare de nimic, că mă duce capul numai la prostii și niciodată la ceva bun.

Bunicii îmi ofereau, pe de altă parte, toată iubirea de care aveam nevoie. Nu îmi amintesc nici măcar să fi ridicat vocea la mine vreodată. La bunici aveam voie să mă joc cu copiii din cartier, când eram la părinți replica favorită era “De ce să te joci tu cu X, ce ai de învățat de la X?”. Bunicii spuneau câteodată că mă iubesc așa de mult că or să mă adopte, să fiu fata lor. Iar eu, cu mintea mea de copil, credeam că vorbesc serios și abia așteptam să se întâmple asta. Îmi imaginam uneori cât de frumos ar fi fost să nu mai fiu nevoită să mă duc în locul ăla unde eram tratată mai rău ca un animal.

Lucrul ciudat e că nu îmi amintesc decât foarte puține bătăi în mod specific, dar ce mi-a rămas întipărit în minte e sentimentul de teroare, de tensiune, de pășit pe vârfuri ca nu cumva să o supăr sau deranjez pe mama, pentru că știam că urmau “Idioato, animalo etc” și palmele de rigoare. În general era fixată pe curățenie, obsedată chiar. Pe la 9 ani îmi aduc aminte că veneam de la școală la prânz și înainte de a veni ea de la seviciu făceam curat în casă după tata care nici farfuria nu și-o ducea în chiuvetă.

De teamă de a nu deranja patul abia așezat, stăteam pe podea până venea mama de la serviciu. Desigur, mereu găsea ceva de care să se lege și să înceapă scandalul, dar eu, în inocența mea, nu realizam că nu îi trebuie un motiv, ci frustrările adunate pe parcursul zilei refulau cumva, într-un mod sau altul, indiferent de ceea ce aș fi făcut eu.

Și astăzi, la maturitate, dacă în jurul meu se ceartă două persoane sau o persoană este într-o stare evidentă de nervozitate, primul instinct e să mă fac mică, să nu respir dacă se poate, pentru ca nu cumva furia celor din jur să se răsfrângă asupra mea. Iar dacă tensiunea din jur crește, începe să mi se accelereze pulsul, respirația, să tremur din cauza adrenalinei, iar după ce situația tensionată s-a terminat, mă simt de parcă am alergat un maraton.

De curând am confruntat-o pe mama, nu suportam să o aud spunând celor din jur că ea nu m-a bătut niciodată și că exagerez, ca întotdeauna. Nu am mai suportat și i-am povestit cu lux de amănunte, plângând, situații concrete. Atunci s-a schimbat la față, probabil realizând că nu sunt “exagerări”. N- a mai spus nimic. Dar nici nu a admis că a greșit. Probabil nu o va face niciodată.

Abuzurile din copilărie m-au transformat într-un adult disfuncțional, atât în plan profesional (nu am curajul de a-i spune cuiva ceea ce mă deranjează fără să simt cum mi se accelerează pulsul și mă cuprinde teama, mereu am tendința de a fugi de conflicte, când doi colegi de serviciu se ceartă simt cumva că e vina mea sau că într-un fel sau altul, voi fi eu considerată vinovată), cât și personal. Am noroc de un soț extraordinar, dar, spre rușinea mea pot spune că dacă aș fi implicată într-o relație violentă, nu cred că aș avea puterea de a pleca. Pentru că în subconștient încă cred că merit să se țipe la mine, să fiu lovită și că trebuie să accept. Dar, dincolo de toate, cel mai mult îmi condamn părinții că, din cauza comportamentului lor, îmi e foarte greu să fiu la rândul meu o mamă bună. Că primul instinct când copilul face ceva ce mă enervează, e să ridic palma. Nu o fac, dar creierul meu face click-ul asta pe care îl urăsc, e un automatism îngropat adânc în mine cu care trebuie să mă lupt zilnic.

Văd în jur părinți care țipă la copii din orice motiv neînsemnat, care îi umilesc , în public uneori, care încearcă să îi “dreseze”. Dacă îi întrebi probabil vor spune că nu își abuzează copilul, că ei sunt părinți buni. Pentru că am fost crescuți în cultura asta, că o palmă nu e violență, că “unde dă mamă creste”, că un copil trebuie să știe de frică altfel ți se urcă în cap, că trebuie bătut dacă vrei să faci om din el. Eu le-aș spune că vânătăile trec, se duc și se uită, dar rănile din suflet sunt pe viață.


Photo by Ksenia Makagonova on Unsplash

52 Comments

  • Mihaela spune:

    Eu cred ca nu strica si un pic de empatie…te-ai intrebat vreodata de unde mama ta a invatat sa faca asta, daca bunicii nu te bateau niciodata? Ca tu spui ca ai reactiile astea fata de copil din pricina a ceea ce a fost in trecutul tau. Sa se fi schimbat atat de mult bunicii?

    De asemenea, nu l-ai mentionat pe tatal tau, cum se comporta el cu tine, ceea ce deduc ca se comporta ca majoritatea barbatilor pe vremea aceea, anume „e responsabilitatea mamei sa se ocupe de copil, mancare si curatenie”. Daca nu isi ducea nici farfuria e clar..

    E usor sa zici sa ai rabdare cand nu ai spalat de mana un munte de rufe. Mi s-a stricat o data in trecut masina si am zis ca o iau razna spaland cearsafuri de mana si prosoape. Am cumparat noi pana s-a rezolvat. :))

    Sa mai zic ceva de cozi de ore? De facut singura curat toata casa, cu o matura de paie si spalat geamuri cu otet? De calcat, ca deh, astea erau pretentiile. De un sot care nu numai ca nu te ajuta cu nimic, ba de care trebuie te sa mai ingrijesti ca de un copil.

    E oare usor sa spunem asta, noi cele de aici care avem ajutor de la sot, bone, ajutoare care ne fac curat, masini de spalat, comandam mancare cand nu avem chef sa gatim? Si e tot greu, sunt constienta de asta. Daramite fara? Sigur-sigur am rezista fara sa cedam?

    Nu e nici sindrom stockholm, nici scuze gasite. Realitatea e ca e greu in conditii de stres. Orice om, indiferent cum e crescut, o sa reactioneze urat supus unei asemenea presiuni.

    E trist, dar viata nu e mereu ideala. Fii mandra ca ai trecut prin situatii dificile si te-ai descurcat!

    • Andreea spune:

      Se vorbeste despre empatie dar nu cred ca dupa ce te simti ultimul om dupa mii de jigniri si palme aruncate fara motive intemeiate care iti fac sufletul praf in mii de bucati poti empatiza vreodata cu acea persoana!!!eu am trecut prin ceva foarte asemanator si ma simt exact cum a descris autoarea articolului imi vine sa ma fac mica de fiecare data cand se cearta cineva si mereu ma gandesc ca poate e din cauza mea ca nu fac ceva bine!!!e o mare provocare sa traiesti asa….mai ales in aceste vremuri moderne cand presiunea e foarte mare si orice faci trebuie sa ai zambetul pe buze….ma lupt in fiecare zi cu asta si ma straduiesc sa fiu in fiecare zi cea mai buna varianta a mea pentru mine si pentru piciul meu.

    • Mihaela spune:

      Andreea, empatie nu inseamna sa procedezi la fel ca cineva. Empatie inseamna sa intelegi prin ce au trecut acele persoane si ce le-a facut sa actioneze asa.

      Sa te pui si in pantofii celuilalt, sa te gandesti „mai, oare cum o fi fost pentru el?”.

      Mi se pare uimitor ca incercam sa ne educam copiii ca fiind intelegatori, deschisi, buni, iubitori, dar fix atunci cand trebuie sa dam dovada si noi de calitatile acestea le refuzam. Un fel de suntem buni si empatici cu copilul nostru, pe ceilalti sa ii ia naiba. Nu ai vrea ca si copilul tau sa dea dovada de empatie? De intelegere fata de tine?

      S-a gandit careva ca peste 20 de ani regulile de parenting se vor schimba? Si copiii nu vor mai vedea efortul tau de a nu-i lovi ca mare lucru? „Ce mare branza, ce copii stii tu care erau palmuiti de parinti?!! In schimb nu ai facut asta, asta si asta!!! Te urasc!!”

      Uiti ca parintii nostri au crescut intr-o lume cu batai serioase, cu coada de la furca, cu biciul, cu funia, cu facaletul. In care copiii munceau ore in sir de multe ori nemancati in soare. Si li se parea evident ca sunt extrem de moderni spre deosebire de ce vazusera inainte, se mandreau cu faptul ca nu si-au batut niciodata copilul decat cu palma, ici si colo, ca nu ii pun la munci grele, eheee!

      Fix asa peste 20 de ani poate si copilul tau sa iti reproseze ca i-ai impus limite, ca nu l-ai educat cine stie ce fel. De ce nu il lasai la desene? De ce nu il lasai sa ia el decizia asta, nu vezi ca i-ai distrus personalitatea prin lipsa de libertate? Acum ii e greu sa ia decizii tocmai pentru ca tu i le impuneai mereu fara sa tii cont de parerea lui. Doar un exemplu. Sigur, o sa ii zici ca toate studiile spuneau ca desenele fac rau la copii. Si toti parintii incercau sa limiteze desenele, si ai facut si tu la fel. Pai fix asa erau si parintii nostri!! Cu tot satul si lumea care zicea „bate-l sa scoti om din el!”. Nu vede nimeni paralela asta?

      Nu trebuie sa fii foarte apropiata de mama ta, poate nu ganditi la fel si e ok, chiar nu e musai sa vorbiti non-stop si sa fiti cele mai bune prietene, dar nici nu inseamna ca e cel mai groaznic om din lumea asta.

      Ca idee, o povestioara care circula pe net, si care imi da curaj ca nu sunt cel mai rau parinte din lume. 🙂

      http://suflare.ro/candva-fiul-meu-la-30-va-veni-la-mine-si-va-zice/

    • Emanuela spune:

      Nu te supara, dar abordarea asta este cea care face victimele abuzului sa simta ca nu au pe nimeni alaturi. Este o abordare aberanta. Nu, nu are de ce ea, copil fiind, sa stea sa descoasa motivele pentru care mama ei se purta oribil cu ea. Traumele adunate, de orice fel ar fi ele, nu scuza un comportament abuziv. Si asta o spun in calitate de copil care a fost abuzat intr-un mod similar, doar ca eu nu am avut bunicii unde sa ma refugiez, eram doar acasa si trebuia sa fiu martora zi de zi la toate conflictele de acolo. Cum adica sa fie mandra ca a trecut prin situatii dificile? Cum sa spui cuiva o asemenea prostie? Daca ar fi fost violata, ai mai fi spus o asemenea grozavie? De ce ar fi abuzul din partea parintilor diferit? Este o forma de abuz care te marcheaza pe viata si iti afecteaza absolut toate relatiile si toate reactiile din viitor. Eu ma chinui enorm de mult sa inteleg prin ce am trecut si cum ma afecteaza asta ca adult, si ma straduiesc cat pot de mult sa imi gestionez problemele inainte de a avea copii, pentru ca nu as tolera sa devin abuziva la randul meu cu copiii mei. Este responsabilitatea fiecaruia dintre noi sa isi rezolve problemele si sa nu devina agresor, indiferent de experientele pe care le-am avut fiecare. NU, NU este absolut deloc acceptabil sa iti abuzezi copilul, indiferent care ar putea fi explicatia. Nu exista circumstante atenuante si agresorii trebuie sa isi asume responsabilitatea actiunilor lor. Iar noi nu mai trebuie sa iertam aceasta agresivitate, pentru ca ea are implicatii enorme.

    • Mihaela spune:

      @Emanuela: si care crezi ca e pedeapsa potrivita?

      intreb serios, adica toata lumea spune ca „nu e nicio scuza”, dar nu inteleg cum procedeaza mai departe. nu mai vorbim niciodata cu parintii si ii evitam cu orice pret?

      in rest, da, sincer, si daca ar fi trecut printr-un viol, nu i-as spune in niciun caz „nu e vina ta, dar stii, o sa fii marcata pe viata, asta este, nu mai esti om normal, imi pare rau, sa nu speri la o viata obisnuita, familie, prieteni, ai fost abuzata si trebuie sa porti consecintele cu tine”.

      as incuraja-o sa depaseasca abuzul si mearga mai departe, sa fie puternica si da, mandra ca a trecut printr-o situatie fff dificila si i-a supravietuit si facut fata.

    • V. spune:

      Mi se pare ca autoarea a ales sa-si spuna sentimente aici, si nu poti nega ce simte un om, indiferent care au fost circumstantele care au dus la a-l face sa se simta asa sau ce scuze/motive/greutati a avut mama. Copilul ala nu a avut nici o vina ca a fost adus pe lume in conditiile respective – exista si alti parinti care au dus-o greu, dar au ales sa-si protejeze cat de cat copiii de toate greutatile, nu sa isi verse frustrarile pe ei.
      Mi se pare ok ca ai reusit sa-ti confrunti mama, chiar daca nu a zis nimic acum, probabil ceva ceva din mesajul tau a ajuns la ea!

    • Dan spune:

      Povestea cu empatia e cât se poate de logică – da, abuzatorii sunt cel mai adesea sub presiune și împinși dincolo de limitele pe care le pot gestiona. Realitatea e însă diferită: victimele sunt puse în fight/flight și au parte de doze de hormoni ai stresului inclusiv la vârsta adultă. Deci nu.

      Empatie poți să ai – fără efort explicit zic – ca martor, sau de la distanță în familia extinsă. Nu însă într-o relație dominată de emoții negative puternice.

    • Iulia spune:

      Andreea, chiar asa sa fie? Eu am o mama toxica. Intr-adevar, inainte aveau mai mult de munca. Dar cu toate acestea, primeau si mai mult ajutor. Cum spune si autoarea, la 9 ani deja facea curat luna in casa. Asa faceam si eu. Am o sora mai mare, daca ea lua de exemplu o nota proasta, ma batea si pe mine ca asa voi face si eu. Aveam 4-5 ani.

      Cand am crescut am inceput sa ii caut scuze si am iertat-o in sufletul meu, spunand ca atat a putut. Acum sunt si eu proaspat mamica, initial mi-a fost frica ca ma transform in mama, dar nu. Ba chiar m-am hotarat sa nu o mai iert, ca nu poti ierta monstri. Sa traiasca cu pacatele lor. Nu e vorba ca atat a putut, ci ca atat a vrut. Asa este, iti pierzi mintile cateodata, cand ai copil, dar atunci da-te singura cu capul de pereti. Nu ii face rau unui om care inca nu se poate apara.

    • marna spune:

      Din comentariul ăsta se deduce că toți copiii care au crescut înainte au fost bătuți, abuzați și că părinții aveau că scuză viața grea. Gresesti! Eu și mulți dintre prietenii mei am crescut cu cheia de gât, cum se zice. Și, deși nu am fost tocmai ceea ce aș numi copii cuminți, nu luam bătaie. Certați cred că da, că aveam și grijă să dăm motiv. Vorbeam cu niste colegi de școală și chiar ziceam că am avut părinți cu nervi tari.
      Iar în privința greutăților: vi se pare că acum e ușor să crești un copil? Banii de grădiniță, bonă, mașina de spălat trebuie câștigați. Vi se pare că e vreo plimbare să mergi la serviciu, să ai termene de predare, etc. Sunteți convinsă că nu există frustrare doar fiindcă s-a deschis megaimage?

    • Roxana spune:

      Bătaia nu e o scuza, refularea nu e nici ea o rezolvare. Indiferent unde trăim, avem alegerea de a avea suflet sau nu, de a ne iubi pe noi mai mult decât pe cei dependenți de noi. Știu ca era greu, acum e mai ușor din unele puncte de vedere, dar mai greu din altele și tot la alegerea de a avea suflet ramanem. Distrugi universul magic al unui copil cu o palma, e o suferinta greu de descris…

    • Madalina spune:

      Nu poti sa fii mandra pentru ca ai supravietuit unor batai din copilarie. De ce anume ar trebui sa fii mandra? Ca n-ai murit, ca n-ai ramas infirma? A supravietui nu inseamna a te vindeca. Inseamna doar ca te-ai transformat intr-un adult care are traume atat de adanci incat are nevoie de ani de terapie pentru a functiona normal, pentru a nu te mai simti mic, pentru a nu mai simti ca nu esti de ajuns, ca nu faci nimic bine, ca esti tot timpul vinovat, pentru a nu te mai simti „acasa” in medii toxice. Ce nu te omoara nu te intareste, ci te lasa cu niste rani atat de dureroase incat nu stii ce sa mai faci ca sa le vindeci. Evident ca parintii nostri sunt tot oameni, care au mostenit la randul lor niste tipare si s-au comportat asa cum au fost invatati. Numai ca un abuz e un abuz, oricare ar fi scuza. Nu e vorba sa-i pedepsim, ci sa fim bine cu noi. Si e un act mare de curaj sa-ti infrunti abuzatorul. Vindecarea vine si din comunicare.

    • Maria spune:

      Cata ipocrizie pe tine sa vorbesti de empatie. Stai jos, nu intelegi nimic.
      Andreea, ai tot dreptul sa simti ce simti. A fost groaznic si nu meritai asta. Singurul meu sfat este sa stii ca nu esti singura si ca acum, spre deosebire de atunci, ai puterea sa spui nu si sa te distantezi de orice iti face rau. Te imbratisez!

    • Monika spune:

      Mă regăsesc parțial…nascuta in 86,crescuta de bunicii din partea tatalui pana la 7 ani…smulsa de langa ei si dusa langa niste parinti care erau mai mult straini.Nu,bataie nu am luat dar nu m-au iubit nu m-au sustinut niciodata,mereu ma comparau cu surorile mele mai mari,am crescut ascultand ce greseala a facut ca a ramas cu tata pt noi 🙁 etc…E f greu.Si acum ca sunt mamă la randul meu incerc sa nu fiu ca ei.Sa fiu pt copilul meu adultul de care as fi avut eu nevoie.

    • Xena spune:

      Si ce legatura are copilul cu asta? Hai sa intelegem toti abuzatorii ca ei au traume, nimic nu justifica abuzul, sa fie clar..

    • Laura spune:

      Atata timp cat si in vremurile acelea au existat familii functionale si copii care nu au luat nicio palma niciodata, da mi voie sa nu acord nicio scuza si sa nu am urma de empatie pentru mamele din categoria descrisa…Ma bucur ca nu am fost printre acei copii dar am suferit pentru toti colegii mei calcati in picioare pentru o nota de 9 sau pentru ca au cazut si si au rupt blugii, sau si au pierdut un nenorocit de stilou la scoala.Am fost la fel de traumatizata ca ei, am empatizat cu fiecare, si empatizez in continuare cu toti cei care au avut asemenea copilarii nefericite…

  • Ramona spune:

    Mihaela , era foarte greu traiul in acele vremuri , dar nu e o scuza pentru a face scandal din orice , pentru a adresa cuvinte grele unui copil de 5-10 ani, să il terorizezi efectiv. Am avut 1000 de ganduri negative , am vrut sa ma sinucid in adolescenta de fata cu ea . Ea, la randul ei ne ameninta ca se arunca pe geam . Toata teroarea traita nu are scuze si cel mai rau ma doare ca am sechele mari , am rani adanci si oricat as incerca sa le rezolv , tot nu reusesc sa fiu o mama si o sotie echilibrata cum mi-as dori .
    Nu sunt eu autoarea articolului , dar se potriveste destul de bine cu ceea ce am trait si eu .

    • Jupaneasa spune:

      Hmm, pe langa asta, spune ca mama ei s-a maritat fortat cu tatal ei, din cauza ca nu putea face avort. Poate ea visa sa faca altceva, poate nu vroia maritis si copil. Asta, probabil ca a dezechilibrat-o psihic pe mama. Sa te trezesti cu doi copii la 18 ani (se include si tatal autoarei), sa ai conditiile pe care le-a descris Mihaela, posibil sa o iei putin razna si sa nu mai stii ce faci, din cauza frustrarii. Ajungi sa cauti vinovati si… uite, dai vina pe copil, caci nu ai pe cine, nu ai unde sa refulezi. Unde sa mergi? La psiholog? Exista asa ceva? Sa mergi sa te plangi de sotul inexistent? De faptul ca te ustura mainile de la spalatul de mana? De faptul ca trebuie sa mergi si la servici, apoi nu poti sa bagi un netflix, ca tre’ sa speli, sa gatesti (fara roboti de bucatarie, blender, vase si cuptoare care nu ard mancarea), sa faci curat (fara aspirator), sa calci (cu fierul ala de calcat care ardea orice), etc. Nu punem la socotoeala mancarea aproape inexistenta de pe atunci.
      Plus ca, fiecare parinte avea darul de a se lauda, cu cat de cuminti sunt copiii lui, ce exemple sunt, si asa mai departe. Aveai impresia ca doar al tau face boacane. Si atunci se intampla, ce s-a intamplat mai sus. Nu existau bloguri, unde sa aflii, ca mama, ca nu esti singura cu problema asta. Credeai ca al tau e defect si rezolvai problema asa, caci gura lumii era mai importanta.
      Nu era motiv de nicio bucurie pe atunci.

      Din pacate, abia in anii astia, recenti, se vorbeste despre sanatate mentala, depresie post partum si altele.
      Oare, cati dintre parintii nostri, sufereau de asa ceva? Fara sa le fie nimeni alaturi? Nici ei nu cred ca erau constienti.

      Poate asta „scuza” putin faptul ca unii se puteau controla (si isi puteau educa copiii frumos, puteau empatiza cu ei) si altii nu. Multe mame cu depresie post partum, nu se pot atasa de proprii copii, mai ales daca nu i-au dorit. Fara ajutor psihologic, se ajunge la situatii dramatice. Ori, pe vremuri, stia cineva ce-i aia? Interesa pe cineva ca vrei sau nu copil? Te trezeai cu el pe cap si descurca-te (nu ca azi ar fi diferit, lumea te bazaie la cap sa faci copil, ca asa trebuie, dar dupa ce il faci, nu intereseaza pe nimeni cum il cresti si cum te descurci, ii intereseaza sa barfeasca felul cum il cresti si sa te intrebe cand vine al doilea).

      Nu caut scuze mamei autoarei, doar spun ca e posibil ca ea (si altii) sa fi suferit de o oarecare forma de depresie, cauzate de situatiile de viata in care s-au trezit si sa fi actionat asa. Altfel nu imi explic faptul ca se enerva din orice chichita si se razbuna pe propriul copil. Mie imi suna a probleme mentale.

  • Ioana spune:

    I feel you! si eu intru într-o stare de anxietate cand în jurul meu apar conficte și mă regăsesc în tot ce ai scris tu mai sus!
    Am făcut multă terapie , dar uneori tind să cred că unele traume si automatisme vor rămâne acolo pe veci. Eu mi-am iertat părinții , pentru că îi iubesc și sunt sigură că niciun părinte nu și-a dorit vreodată ceva rău pentru copilul lui, cred că prioritățile lor atunci erau altele, informația nu era deloc la-ndemâna lor, cine știe cum au fost crescuți și ei…+ gradul inteligenței emoționale 0! Încerc să mă gândesc și eu ce fel de părinte aș fi fost în cazul în care nu aș fi avut norocul să citesc atâtea cărți de parenting, să merg la terapie și să înțeleg cum și cât de tare ne pot afecta unele lucruri!
    Așa ca , guys…. be kind! forgive and move on, do better! 🙂

  • Mari spune:

    Da din pacate asa este.Educatia prin violenta lasa urme in comportamentul nostru ca adulti.Cel mai mult ma doare ca nu reuseasc sa fiu o mama mai buna pentru copilul meu, in momentele de tensiune, de furie instinctiv imi vine sa reactionez prin tipete la copilul meu la fel cum au reactionat si ai mei parinti candva…De multe ori reusesc sa ma controlez dar sunt momente cand nu reusesc…si asta doare cel mai tare…

  • Caterina spune:

    E greu sa citesti fara un nod in git pina la final, e foarte greu, mai ales ca sunt si eu mama la rindul meu. Din fericire nu am avut parte de asa o copilarie, dar era alta latura, triaiam intr-o curte cu parintii tatalui, bunicul era teroarea copiilor, stiam ca daca nu facem la timp sau facem cum lui nu ii place, venea umilinta cea mare- scuipatul in fata, era mai usor sa primesti o palma si durerea sa treaca decit sa fii umulit in halul asta. A lasat sechele mari, dar asta m-a provocat sa fiu eu mai buna, sa ma educ si cu copiii mei sa fiu mai buna decit ei.

  • Octavian spune:

    Draga autoare anonima,

    Iti multumesc de articol si de curajul de a scrie si de claritatea relatarii in conditii emotionale dificile.
    Este extraordinar ca ai povestiti ce s-a intamplat si cred ca asta face parte din procesul de vindecare.
    Cu cat vorbesti mai mult despre asta cu atat sentimentele negative si reactiile corpului se vor diminua. Continua asa si vei reusi!

  • Mihaela spune:

    @Ramona – nu e o scuza, dar e o realitate. E o secventa intr-un film, „the reader”, in care e condamnata o femeie gardian din lagare pentru ca omora oamenii. Femeia explica ca era nevoita sa faca asta, pentru ca astea erau ordinele de sus, plus, aveau nevoie de loc pentru ca veneau zilnic trenuri cu noi oameni si nu incapeau toti. Judecatorul e mega revoltat, auzi, sa omori oameni sa faci loc la altii!!

    Si il intreaba sincer, „dumneavoastra cum ati fi procedat?”. Si se lasa tacerea. Pentru ca realitatea e ca nu stii cum ai fi procedat. Sau ce solutie gaseai. Si foarte probabil, un timp, ti-ai fi facut meseria si apoi ai fi plecat, fix cum a facut si ea.

    Tu cum ai fi procedat in locul mamei tale?

    E usor de zis as fi fost blanda si intelegatoare, acum cand ai cu totul alte conditii, net superioare. Si uite ca nici acum nu iti iese mereu. Nici tie nici nimanui, cred. Partial pentru ca copiezi ce ai vazut in copilarie, dar mai ales pentru ca e greu, frate! E greu sa fii mereu deschis si iertator, mai ales cand copilul tau te taxeaza pentru absolut orice.

    Vorbeam cu o mamica care gateste, tocmai pentru a avea mancare sanatoasa. Copilul ei amesteca paine in orice mancare, mananca doua fire, si apoi e nevoita sa o arunce, pentru ca dupa nu o mai vrea. Peste o ora cere alta, se arunca si aceea. Iar si iar, pana i-a zis clar ca primeste o portie de mancare pe zi, dupa ce o termina pe aia primeste alta, si ce ramane se pune la frigider pentru data viitoare. Bineinteles, scandal, tipete, plansete.

    M-a rugat sa ii incalzesc eu mancarea copilului pana se imbraca ea, si am facut-o, stiind cat de greu e sa gasesti doua minute pentru tine. Eu nu stiam partea cu painea si am incalzit mancarea simpla, nu portia de mai devreme.

    Copila mi-a multumit de vreo cinci ori si mi-a spus (dupa ce a venit mama ei) ca sunt o mamica buna, ca tin la ea, si nu o las sa moara de foame, ca mama ei e rea si uite ce ii face.

    Bineinteles ca mama ei s-a intristat mult, oricat am incercat sa o consolez dupa.

    Mi-a adus aminte de povestea asta, tocmai pentru ca si copiii spun lucruri care ne indurereaza, si e greu pentru o mama sa auda ca e o mama rea, si ca o uraste copilul ei. Si ma intreb acum daca peste ani fetita aceasta nu va retine decat ce dura era mama ei cu ea si cum pana si strainii o intelegeau, mai putin ea.

    • Oana spune:

      Mihaela sunt de acord cu tine intru totul 🙂
      Pentru a rupe acest lant si a nu-l transite mai departe copiilor nostri, trebuie sa ne intelegem parintii.
      De ce era mama cum era? Daca sapi adanc, vei vedea ca parintii ei au fost si mai duri cu mama ta decat s-a purtat ea cu tine. Si, mai departe, ajungi la strabunici. Si tot asa.
      Dar vine un moment, cand zici, gata! Iti ierti mama. Iti ierti tatal! Atat au putut, nu au facut-o din rautate.
      Multi din noi ne regasim in acest articol si am trait situatii asemanatoare, dar putem rupe lantul tocmai prin constientizare.
      Atentie mare, a nu se cadea in extrema cealalta si a fi foarte indulgent cu copiii pana la un rasfat extrem!

    • Mihaela spune:

      Draga Mihaela , imi place mult cum gandesti si unghiul din care analizezi problemele. Felicitari, sper sa fi o mamica iubita, desii oricat ne.am stradui, dupa cum ai spus.o mai sus, in functie de situatii si vremuri, tot vom fi judecati de copiii nostri pt ceva.Eu am 8 copiii si citind ce.ai scris mai sus, m.am regasit.Iti este reprosat chiar si faptul ca l.ai ingradit cumva, lucru pe care tu ca mama il percepeai ca adevarat pericol. Sau chiar si faptul ca nu esti de acord sa petreaca mai mult timp pe telefon, chiar daca vii cu argumente in functie de varsta .Sa fii mama nu.i usor, pentru orice ingradire esti considerata rea, ca nu esti ca alte mame care dau libertate deplina copilului.Oricat de psiholog a.i fi la categoria parinte dai gres…Avand 8 copiii , crede.ma ca am trecut prin toate fazele mentionate mai sus, nu inseamna ca nu avem o relatie frumoasa parinte-copil , mi.a daruit Dumnezeu copii ascultatori, dar cu toate acestea anturajul celor din jur, si stii la ce ma refer, isi pune amprenta cumva. Trecem prin multe incercari, viata nu.i usoara, timpul isi va spune cuvantul atunci cand si ei vor deveni parinti la randul lor.Asta ar trebui sa inteleaga toti tinerii , ca nimeni nu.i perfect, si ca orice lucru pe care noi il consideram a fi bun , mai tarziu va fi judecat.
      O seara frumoasa iti doresc!

    • Andra dragoiu spune:

      Eu am inteles ca bunicii din partea mamei erau si ei violenti, deci, da, e un cerc vicios, daca nu rezolvi cumva asta astfel incat sa se opreasca la tine, probabil cu terapie a ta si a parintilor daca sunt dispusi.
      Adapost gasea la bunicii din partea tatalui.

  • Mirona spune:

    I feel you.
    Ani verzi dacă ridica cineva vocea la mine începeam sa plâng automat.
    La mine agresorul a fost bunica maternă, care „m-a crescut”. „Du-te dracului, draga lu’ bunica!” era fraza standard.
    Am crescut dincolo de asta. Și mama îmi spune că exagerez, că nu a fost chiar așa de nașpa. (A suferit și ea același abuz sau poate chiar mai rău, este un adult disfuncțional cu atacuri de panică și ipohondrie.)
    Dar ești puternică tocmai pentru că nu repeți comportamentul. Chiar ești.

  • Roxana spune:

    Ma regăsesc și eu in acest articol. Ce m-a marcat cel mai mult (in afara certurilor și bătăilor primite de la ambii părinți) a fost ca mama, după o cearta cu tata, a văzut un anunț in ziar ca se căutau persoane pentru a merge la munca in Italia (asta a fost acum vreo 25 de ani) și a zis ca pleacă și ea. Am simitit cum cade cerul pe mine… m-am simitit dintr-o data un copil al nimanui. Ce e mai grav e ca sunt intr-o relație toxica, știu ca ii face rău fetiței nostre de 4 ani, dar nu am curajul sa fac ceva. Suntem intr-o țara straina și fără familie aproape, știu ca asta nu e o scuza, dar simt ca nu am nici o ieșire din aceasta situație.

    • Madalina spune:

      Iesirea esti chiar tu. nu-i usor deloc din punct de vedere material, dar libertatea spirituala si linistea din casa au fost, pentru mine, o mare motivatie. Si ce bine e sa intru in casa fara stresul ca cineva a dormit pe partea gresita si are chef de scandal!

  • o femeie spune:

    eu m-am resemnat. Stiu ca voi duce cu minte multi ani, poate toata viata frica de a ma ridica si sa imi spun parerea, ca nu voi scapa de tremurul ce apare cand asisit la adulti ce tzipa sau copii loviti. Am gasit X explicatii dar „gaura” din suflet nu am gasit cum sa o carpesc. E a mea, o duc asa pe mai departe.

  • Anonim spune:

    Ma regasesc din pacate si simt ca asta ma afecteaza zi de zi, atat in relatia cu sotul meu cat si cu copilul. Simt uneori ca ma transform in mama mea, simt uneori ca-mi vine sa-i lipesc o palma copilului pentru orice lucru minor care ma enerveaza. Daca cade si se loveste, imi vine sa-i lipesc si eu una. Ma abtin si la fel cum spune si autoarea, urasc la mine faptul ca imi trece prin minte in momentul ala sa fac asta. Asa am crescut..am cazut ? Pac o palma sa ma invat minte sa am grija. N-am facut ceva bine ? Pac o palma sa ma invat iarasi minte. Mereu primeam la nervi apelative, cuvinte grele (ati ramane uimite cum mi s-a vorbit) si mi s-a spus de cand ma stiu ca pe mine ea m-a vrut si tata nu si ca ea m-a facut, ea ma omoara. Nu zic ca nu aveau o viata grea insa astea nu cred ca sunt scuze. Bunicii mei au crescut-o asa, a stat in relatii cu barbati violenti, tata era violent (doar cu ea). Iar asta ma afecteaza zi de zi. Din pacate insa eu nu ma fac mica, eu am crescut stiind ca nu trebuie sa accept nemernicii si am ajuns sa devin o persoana nervoasa, care nu accepta sa fie calcata in picioare. Din cauza asta apar certuri cu sotul meu si uneori ma gandesc daca nu cumva chiar nu merit nimic bun in lumea asta, ca mama mea avea dreptate. Va dati seama cati dintre noi suntem afectati de felul in care am fost crescuti ? Si sotul meu are traume din copilarie si de la aparitia copilasului, au inceput sa iasa si mai mult la suprafata si sa apara o prapastie intre noi..

  • Maria S. spune:

    Personal, nu cred ca are legatura cu vremurile in vreun fel. M-am nascut in ultimii trei ani de regim si am copilarit in “democratie”. La fel ca autoarea articolului, m-a crescut bunica din partea mamei pana la sapte ani, cu care am format legatura de atasament specifica parintilor. Pentru mine, tata a fost cel abuziv, din motive la fel de insignifiante ca in articol (doar verbal, dar, uneori, imi doream sa ma loveasca decat sa-mi spuna cuvinte de nereprodus). La fel ca ea, prima reactie a mea este sa lovesc copilul, sau sa-i vorbesc urat cand ma enerveaza si trebuie sa fac eforturi sa ma controlez, pentru ca nu este vinovat cu nimic copilul pentru traumele mele si vreau din tot sufletul sa-i ofer o copilarie minunata, asa cum am avut eu la bunica. Pe mama o invinovatesc ca nu l-a lasat pe tata, pentru a ne oferi amandurora sansa la o viata normala. Ulterior, mama a recunoscut ca a stat din confort (tata avea salariul mai mare) si ca acum, regreta foarte mult. Pentru mine, sunt extrem de insuficiente si motivele si scuzele. Sotul meu e minunat si ma sustine in tot ceea ce fac. Daca nu era el, nu as fi avut niciodata puterea pe care o am azi…

    • Ema spune:

      Si eu ma regăsesc în poveste 100%, doar ca tata era si este un om minunat ce a îndurat multa suferință din cauza mamei. O femeie rea, mândră, orgolioasă, critica, si multe altele Din fericire nu am avut nicodata nevoie de afecțiunea ei falsă, pentru că bunica mea a fost un înger .Si astăzi incerc sa neg toate amintirile legate de mama mea si imi doresc decat sa nu fiu ca ea. Lipsa ei de afectiune, caldura, deschidere, m – au facut un adult neîncrezător, cu o stima de sine scăzută, tematoare de a nu fi respinsă… Le conștientizez si multumesc lui Dumnezeu ca am un soț minunat si un copilaș la fel de minunat, iar toate neîmplinirile sufleresti din copilarie încep să se uite încet încet. EA STIE SI REGRETA SI ORICUM e prea tarziu!

  • ONICO spune:

    Nu cred ca reactiile mamei din acest caz au legatura cu regimul trait, ci cu frustrarea de a fi avut un copil pe care nu si-l dorea la momentul respectiv. Dar asta nu este o scuza pentru acest comportament, sub nicio forma. Oricat ai fi de frustrata, nefericita, surmenata, este inadmisibil sa ii spui copilului tau ca iti pare rau ca l-ai facut, sa-l lasi cu traume pe viata si sa nici nu-ti ceri iertare pentru asta.

  • Generatia cu cheia de gat si palma după ceafă spune:

    Eu ca un copil din acea generație, cu aceleași sechele, nu ma interesează scuzele aduse părinților ( ca nu au avut, ca a fost greu, etc) . Nu mă ajută să ma simt mai ok cu abuzul suferit. Nici nu o să imi schimbe încrederea în mine șubreda.
    Ce vreau de la ei e sa le pară rău. Să văd că le pare rău de tot ce au făcut. Să își ceara scuze…
    Când îi văd cât de impasibili sunt, ba chiar simt o urma de mândrie in ei (cu remarci de genul: așa te-am făcut om, altfel cine știe ce parașuta ai fi ajuns), mă înverșuneaza.
    Mai apoi ma gândesc că in genul ăsta de situație, omul e pierdut și nu mai ai nici o șansă de recuperare.
    Relația noastră e foarte formală… Și la 40 de ani nu pot trece de formula de respect: dvs.
    Vorbim dar nu trecem de suprafață. Plus vb doar de problemele ei, sa nu dea sfântul sa mq plâng, ca mi-o iau repede. Totul e despre ei. Eu ca om, ca si copil, nu am existat, și nu exist nici acum.
    Ma simt ca un orfan… Dar cu părinți.
    Ca și copil visam sa scap, sa trăiesc in pădure, departe de ei.
    Și acum ma cutremur la idea de conflict. Vreau să dispar, in pădure. 😔

    Ar fi multe de spus.. Dar am acceptat deja că asta e realitatea, nu o pot schimba.
    Ce pot e doar sa ma schimb eu. Și față de copiii mei am câteva obiective :
    – să ii fac pe copiii mei conștienți ca ii iubesc si sunt doriți. Din secunda in care mi-am dorit copii
    – să ii fac sa înțeleagă că sunt om si greșesc. Și ca e de datoria mea să îmi cer scuze față de ei. Ei trebuie să îmi arate unde
    – sa fim deschiși si onesti față de noi înșine. Sa învățăm să ne iubim împreună. Cu greșeli, defecte, calități si talente.

    Îmi plânge inima in mine ca nu pot avea o relație bună cu ai mei părinți, dar folosesc ocazia de a crea familia pe care am vrut-o tot timpul cu ai mei copii și soț.

  • Ava spune:

    Vad aici multa lume insistand asupra greutatilor mamei, care sunt indiscutabile. Nu cred ca poate nimeni contesta mizeria si umilinta pe care si ea le-a suferit negresit. De asemenea, nu poate nimeni contesta trauma copilului. Astea sunt un fapt. Ce nu pricep eu, aici din perspectiva copilului e asta: au trecut atatia ani, acum avem, slava cerului, cam tot ce ne trebuie. Putem sa construim. Eu mi-am ales o meserie care e, zica-se, aia mai nobila. Si cica is si buna la ea. De ce sunt inca insuficienta? De ce, daca azi sunt cea mai desteapta si diamantul profesiei mele, maine tot nu fac nimic bine si sunt degeaba? Aici care mai e circumstanta? Inca platesc anii aia ai ei de suferinta?

  • Mandy spune:

    Și oare cum scăpăm de cercul ăsta vicios? Că eu tot încerc și încerc, să nu mai repet amenințările mamei mele și să nu mai țip la copii mei în situații tensionate (că fac figuri, de mi se pare că sunt la candid camera), dar mai am scăpări de prea multe ori.

    Mi se pare că suntem o generație de sandwich: în copilărie noi am fost vinovați că i-am deranjat pe adulți, iar acuma tot noi suntem vinovați că îi jignim pe copii noștri cu ceea ce am primit de la părinți.

    • Lidia spune:

      Mandy, cred ca e bine sa facem diferenta dintre educatie cu rautate si educatie cu fermitate.
      Sa ne asumam ca vor fi situatii, si nu putine, in care nu vom fi pe placul copiilor. Dar trebuie sa fim fermi in decizii si sa le justificam, pentru ca ei sa inteleaga ca exista o logica si o motivatie si ca nu actionam in vreun fel ca asa avem chef.
      Si evident, este exclus sa umilim, sa jignim, sa comparam.
      Trebuie sa actionam intotdeauna dupa zicala: ce tie nu-ti place, altuia nu-i face.

  • Lidia spune:

    Draga autoare,
    In primul rand iti multumesc si ma bucur pentru curajul tau de a ne impartasi din experienta si trecutul/ prezentul tau. Cu aceasta ocazie constat magnitudinea fenomenului si a urmarilor si parca, in felul acesta, mai imi trece si mie supararea.
    Observ ca sunt in mare, 2 categorii de persoane care au comentat: mamele din vremea aceea, care se simt in mare vizate, si cele ce au fost in situatii similare, ca si mine.
    Observ cu tristete, ca niciuna sau mai niciuna din persoanele care se solidarizeaza cu mamele vizate nu a facut cel mai important lucru ce se poate face acum, dupa atata timp. Am citit despre scuze, circumstante atenuante, dar nu am vazut regrete si scuze sincere. Raman pe aceeasi pozitie dominanta, in care au mereu dreptate. Pacat ca dupa atata timp nu au reusit sa se schimbe. Inseamna ca nu au invatat mare lucru din viata asta. Da, cu totii gresim, insa e mare lucru sa iti ceri iertare; inclusiv copilului.

    Altfel…, trebuie sa mergem mai departe. Daca am reusit sa rupem cercul vicios al umilintei si frustrarilor razbunate pe copii, trebuie sa gasim si o cale de a lasa totul in urma, chiar daca nu e usor. Ma gandesc, ca dincolo de cazurile individuale, a fost si este si o problema de context colectiv. La momentul acela oamenii erau la baza piramidei Maslow a nevoilor, iar noi am reusit sa trecem la niveluri superioare, la care nu mai avem ca principala grija nevoile de baza ale corpului. Nu pot decat sa fiu recunoscatoare pentru ca din liceu nu mai traiesc in comunism. Cine stie cum am fi ajuns si noi?

    Stiu ca dupa ce scoti cuiele din usa, usa nu mai este ca noua, dar nu putem da timpul inapoi si tot ce putem face este sa chituim cat mai bine gaurile.
    O viata minunata iti doresc!

  • Anonim spune:

    Exact ca autoarea, am crescut cu o mama care niciodata nu a avut vreun cuvant bun pentru mine.
    Bataile erau crunte, sangeroase, la propriu, fara vreun motiv intemeiat. Pana am crescut si am inceput sa ii dau motive reale, ca daca oricum ma rupea cu bataia, macar sa ma distrez bine inainte de asta. De fapt asta cred ca e cel mai mare pericol, nu bataia in sine.
    Cumva, personalitatea mea foarte puternica si vointa de fier m-au ajutat sa imi vad de ale mele in ciuda faptului ca 19 ani mi s-a spus ca nu-s in stare de nimic si ca tot ce ating eu se transforma in scrum. Undeva in sinea mea stiam ca nu-i adevarat.
    Insa, din minutul in care medicul mi l-a pus pe cel mic pe piept, am inteles ca aia nu a fost iubire si m-au navalit brusc toate amintirile de nedreptate din copilaria mea.
    Toate vanataile, toate loviturile, tot sangele de pe haine, toate astea, uitate undeva intr-un sertar, m-au lovit instant.
    Si cand mama a inceput sa critice modul in care imi cresc eu copilul, m-am ridicat si sunt foarte mandra de asta. M-am ridicat si i-am spus ca e o ipocrita, ca oricat neaga ea si oricat de dulce e ca bunica pentru copilul meu, eu am fost acolo. Am fost acolo la toate jignirile, umilintele, bataile si amenintarile. Si nu numai ca am fost acolo, dar amintirile imi sunt vii ca si cum s-ar fi intamplat azi.
    A incercat sa nege cumva, apoi sa caute scuze, i-am explicat ca, in opinia mea, bataia si abuzul emotional nu au ce sa caute in aceeasi propozitie cu iubirea si ca nu exista scuze pentru bataile crunte si jignirile pe care mi le adresa zilnic, fara motive reale.
    In copilul meu nu am dat si nu voi da niciodata. In ciuda modului in care am fost crescuta (ca aia nu-i educatie), n-am simtit niciodata impulsul sa dau. Absolut niciodata. Mai ridic tonul, dar foarte rar, si am mereu grija sa nu spun lucruri care dor si lasa urme.
    Am inteles ca un copil e si va fi exact ce ii spui tu ca e. Si ma bucur ca, la aproape 8 ani, e un om de toata seama. Si ma mai bucur ca mama a putit sa vada ca faci oameni din ei si fara abuz.
    Partea buna e ca dupa vreo 5 ani de lupte, mama recunoaste in sfarsit ca fac o treaba buna, ca in ciuda tuturor greutatilor intampinate de o mama singura, copilul meu e minunat, matur, respectuos si inteligent emotional.
    Traieste insa cu teama ca, intr-o zi, nepotul ei va afla ce fel a fost de fapt bunica lui cu fiica ei. Dar niciodata nu i-as spune copilului ca mama lui a trecut prin asa ceva. L-ar rani prea tare.

    • Ionica spune:

      Dragii mei!
      Am observat, ca sunt doar fete(mame) care se plang.
      Si…sunt tot mamele lor, sunt invinuite!
      Eu as da vina pe tati.
      Ei nu aduc confortul in familie si toata greutatea pe pe spatele mamelor. Saracele se invinuiesc si apoi invinuiesc pe mamaia lor. Si cred, ca daca ele, femei, mame, copile, ai dragoste, totul e ca-n Rai!

    • Anonim spune:

      Ionica, eu vorbesc de mama pentru ca ea ma rupea cu bataia, nu tata. Si tata a fost un inger de om, Un barbat care facea tot ce facea mama, mai putin bataia.
      Care-i scuza acum??
      Sa crezi ca atitudinea aia e ok pentru ca aveau multe greutati pe cap, e ca si cum ai spune victimei unui viol ca-i ok, omul doar n-avea cu cine face sex, get over it

  • Mihaela spune:

    Mi se pare atat de conform unei zicale ca e 100% vina mamei pt abuz, dar cumva nimeni, nici macar autoarea, nu remarca absolut nimic de tatal absent, care nici nu isi punea farfuria in chiuveta, daramite sa se joace sau sa aiba grija de copil sau sa se implice in vreun fel in educatia ei.

    Nici macar titlul nu e despre ambii parinti. Bineinteles, tatii in Romania nu sunt datori sa isi creasca copiii sau sa ajute in vreun fel in casa, e cumva normal sa avem asteptari muuult mai mari de la mama decat de la tata, el bine ca e macar acolo. NOT.

    Eu ce am invatat de aici e ca eu ca mama si femeie trebuie sa incerc sa fiu multumita cat mai mult cu mine si cu viata mea si sa ma bucur cat mai mult. Daca sotul sau copiii sunt nemultumiti…eh, asta e. Sa astepti ca sotul sau copilul sa te faca fericita…e inceputul unei cai pline de frustrare, cam ce cred eu ca s-a intamplat printre altele in articol.

    Ca stii datile in care gateai ore in sir sau faceai curat in casa de una singura? Ce sa vezi, nu e nicio statuie nicaieri. Desi asta speri in secret, nu vine nimeni sa iti multumeasca pt asta. Si acumulezi frustrari si explodezi cand nu primesti ce crezi tu ca meriti. Cred ca de aici si obsesia pt curatenie din articol, o cale gresita de a-si atrage dragostea celorlalti.

    Acelasi sfat si pt autoarea articolului. Iti face placere sa petreci timp cu mama ta acum? Foarte bine. Daca nu, in niciun caz nu trebuie si nu ai nicio datorie doar pt ca e mama ta, indiferent de cum s-a comportat in trecut. E viata ta, independenta de a ei si important e sa te simti tu bine.

  • Diana spune:

    Mama mea a fost un copil abuzat. Abuzat fizic si psihic. A fost incuiata intr-un sertar, a fost pusa in genunchi pe coji de nuci si multe altele de acest gen. Bunicul meu facea toate astea insa, din punctul meu de vedere si bunica este vinovata fiindca niciodata nu intervenea. Ba chiar as spune ca ea este principalul vinovat. Cand eram mica a indraznit sa imi dea o palma peste fata insa bunica paterna era s-o omoare si mai multe nu. Ca prin minune a scapat sa nu fie si ea, la randul ei, inchisa intr-un sertar.
    Cu toate astea mama mea este o persoana norma, calma care nu m-agresat niciodata in niciun fel. Tatal meu este la fel, am avut o copilarie minunata. Eu niciodata nu i-am placut pe bunicii materni si, cand am crescut si am inteles ce i-au facut mamei mele i-am pus la zid si i-am judecat. Recunosc ca, cu greu m-am abtinut sa-i aplic cateva tratamente de care a avut parte mama mea. Din punctul meu de vedere aveam acest drept, era vorba despre mama mea…
    Destinul a avut grija sa-i pedepseasca…bunicul a murit in chinuri groaznice dupa ce s-a chinuit vreo 2 ani, iar bunica a ajuns vai de capul ei, singura, bolnava, fara nimeni langa ea. O suna in disperare pe mama, insa ea nu-i raspunde. Poate sufera, poate ne blesteama („specialitatea” ei) , dar ma lasa rece. Pentru mine nu este bunica, este doar o epava care mi-a chinuit mama atunci cand era copil.
    Asta este rasplata pe care o merita.
    De mentionat ca nu va avea niciodata ocazia sa-si cunoasca stranepotul.

  • Ana spune:

    Îmi pare foarte rău! Nici nu-mi pot imagina prin ce ai trecut! E groaznic!!! Nu vreau sa dau sfaturi și păreri vreau sa spun doar că nu e vina ta ca ai trecut prin asta a facut si ea ce a știut mai bine ( și ea la rîndul ei probabil a fost lipsită de iubire) dar e reponsabilitatea ta sa te vindeci .
    Multumesc ca ai împărtășit cu noi știu că nu a fost usor! Gînduri bune! 🙏😘💗

  • Felicita spune:

    Daca ar fi sa o luam logic, dupa ceea ce au trait si preluat parintii nostri, ar insemna ca si noi sa perpetuam acelasi comportament si sa fim acceptati si iertati de catre copiii nostri, doar am avut scuze. Ar insemna sa nu fi invatat nimic din existenta noastra de pana acum, asa cum nu au priceput nici parintii nostri nimic din ceea ce au trait ei. Eu refuz sa fac acest lucru. Inima mea de mama imi spune ca nu as putea continua acelasi lant si aleg sa il rup pentru copilul meu. Trebuie sa se stie iubit, acceptat, inteles, alinat orice s-ar intampla! Nu as dori nici unui copil sa treaca printr-o viata asemanatoare cu a mea, asemanatoare marii majoritati a copiilor din generatia mea. Din pacate vad in jurul meu o multime care se comporta cu copiii exact in modul in care s-au purtat ai mei cu mine si ma apuca groaza in ce lume va trai copilul meu. Incerc sa fac cate ceva, uneori imi iese alteori nu.

    Nu exista scuza pentru abuz, nici ca traume din copilarie, nici ca mancare, nici ca rufe, nici ca sot neimplicat, nici ca lipsa de informare. Eu personal nu pot sa ii iert pe ai mei pentru vorbele grele si bataile incasate mai ales de la maica-mea. Nici nu mai fac eforturi, sunt in van pentru ca ranile sunt acolo, unele vindecate, altele cicatrici evidente. Nu mai am nevoie nici macar sa imi recunoasca greseala desi poate ca ar ajuta. Am in schimb nevoie sa isi tina parerile pentru ei, sa ma lase in pace sa imi cresc copilul cum consider. Nu vreau aprobarea lor ci tacerea lor. Mi-am dat sema ca pot pastra distanta, ca sunt adult si pot face ce simt si ce am nevoie, este decizia mea daca ii mai caut sau nu. Asa ca ne vedem rar, de complezenta. Oricum, efuziuni de iubire nu au existat niciodata, eu nu mi-i aduc aminte vreodata sa ma ia in brate de drag, nici copil nici adult.

  • Dias spune:

    Nu imi amintesc cum am fost tratata in copilarie dar cred ca daca era sa fie ceva frumos acum era sa fie altfel.. am 37 de ani si in ultimii ani am invatat sa evit/ sterg din viata persoanele care imi provoaca disconfort emotional negativ care Ma trateaza urit Sau Ma numesc urit ( adevarat Este ca am acceptat astfel de comportament Cred ca DIN adolescentsa si sunt siguranta ca e rezultatul „educatiei „parintilor) .. dar ce faci cind aceasta persona Este Chiar Mama Ta care Ar trebui DIN potriva sa iti fie Cel mai apropiat si mai intelegator om din lume .. cind am nascut primul baiat primul om la care m-am gindit ca sa-fi fie alaturi sa ma ajute a fost mama dar DIN pacate a fost cea mai urita experienta am fost umilita mi-a spus ca nu stiu nimic ca sunt o incapatinata si tot asa Aceasta energie Negativa a trecut si la baiat ca tot timpul acesta a plins in continuu pina Dupa ce a plecat .. .Eu Dupa nastere cezariana Cu dureri,Cu Bebe care Abia Se adapta la sin , cu nopti nedormite mi s-a mai apuca ca daca arati emotii iubire „se urca in cap „ ceea ce a lasat Un gust tare amar si care a racit de tot relatia nostra.. e foarte dureros Mai ales acum cind am si Eu copil si il asteptam si Pe al doilea dar la a doua nastere nu Mai vreau sa vina .. mi-e rusine sa zic Asta dar Asta simt ..

  • Eliza spune:

    Dragă autoare! Îți mulțumesc ca ai împărtășit cu noi! Pentru mine face o diferență! Am fost crescuta similar si am aceleași simptome de frică si anxietate când oamenii in jurul meu sunt in conflict sau când am nevoie sa port o discuție in contradictoriu cu o persoana pe care o consider drept autoritate. Acum câteva zile am ascultat o ședință de coaching din cartea audio a lui Mel Robbins, Kickass. A fost pentru prima dată când mi-am dat seama ca simptomele acestea de frică inexplicabilă (aparent), înseamnă stress post traumatic (ptsd). Nu sunt diagnosticata, dar citind despre asta, se potrivește foarte bine. Vestea bună este că există terapie specială pentru asta. Dacă ai posibilitatea, cred ca ar trebui măcar sa discuți cu un specialist, sa vezi dacă si la tine e cazul. Nu sunt psihiatru, nu vreau sa îmi dau cu părerea, dar cred ca o consultație ar merita. Îți trimit cele mai calde îmbrățișări si citatul meu favorit pentru copilul meu interior:
    „You is kind
    You is smart
    You is important” – Aibileen Clark

  • Laura spune:

    Aș vrea să vă recomand o carte foarte interesantă despre efectele pe care le pot avea abuzurilor parinților asupra copiilor lor:

    https://carturesti.ro/carte/revolta-corpului-158812976?p=2

  • Angelica spune:

    Hmmm, cumva parca am trait in aceeasi casa si in aceeasi situatie. Nu e prerogativul meu sa dau sfaturi, doar sa-ti spun ca te inteleg exact: tot la 18 ani sunt nascuta, tot la bunici am crescut (pana la 5 ani), tot la certuri ingrozitoare am asistat, tot la fel imi doream sa vina cineva sa-mi spuna ca sunt adoptata… 🙂 Mare sunt (ca varsta), insa traumele ma plaseaza tot acolo, la varsta copilariei si adolescentei, lupt in fiecare zi. Asta iti doresc si tie: sa poti lupta in fiecare zi sa te mentii sanatoasa psihic si fizic, sa fii puternica si, intr-o zi, sa ne bucuram din toata inima de viata care ne-a fost daruita, cu puterea de a fi trecut peste trecut.

  • Elvira spune:

    Nu este niciodata justificat ca un parinte sa se poarte urat cu copilul lui (cu orice copil!) dar peste ani cand ne uitam in urma este bine sa ne vindecam ranile si sa-i iertam pe cei care au gresit fata de noi. Iertarea este un act voit, trebuie sa iei decizia sa ierti, altfel nu te poti vindeca.
    In cazul mamei autoarei: o copila de 18 ani, insarcinata, nedorita de socrii, ajunge sa locuiasca cu sotul si cu socrii – acei socrii care cu cateva luni in urma, cu inversunare nu o doreau. Banuiesc ca nu locuiau intr-un palat ci in vreun apartament de bloc unde te calcai pe picioare unul cu altul. Fetita la parintii ei, pentru ca ea, tanara, mergea la servici. Banuiesc ca sotul nu era mai copt sau mai intelept, poate de multe ori trecea de partea parintilor lui in discutii, poate baiatul mamei inca. Tanara -mama-copila, neinteleapta (ca nu avusese cand se inteleptii) a intrat intr-o viata absolut neplacuta ei(si da, maritata ca a venit copilasul), dupa cateva partide de sex probabil si ala pe fuga sa nu-i prinda sau stie cineva, ajunsa in casa socrilor unde toate visele, sperante, imaginatia ei de copila s-au naruit. Nu avea pe nimeni mai slab si mai neputincios decat pe propria fetita pe care se descarca. Sunt convinsa ca nu-si dadea seama ce face, credea ca fetita o duce bine, banuiesc ca o vedea iubita de bunici, o iubea si ea, dar era prea acrita sa stie sa se mai poarte frumos. Nu, nu este justificat, dar vedem circumstantele.
    Draga autoare, trauma ta a fost reala si porti urmele acelei copilarii, dar dupa ce ai sa incerci sa intelegi ca nu ai fost urata ci doar ai avut o mama nefericita si neinteleapta (dovada ca acum nici nu-si mai dadea seama de ceea ce ti-a facut) sa incepi sa fii bucuroasa pentru viata ta, pentru viata copiilor tai. Si, daca poti, sa aduci un stop de bucurie si in viata mamei tale care nu a avut bucurii! Cred ca asa cum ai fost, asa cum s-a purtat cu tine, tu ai fost totusi cea mai mare bucurie si iubire a vietii ei! Oferindu-i tu dragoste si intelegere, vindecarea traumei va fi reala.

  • Anisoara Erdei spune:

    Multumim ca ai avut curajul sa impartasesti cu noi aceste trairi. Multa putere si succes! Doamne-ajuta!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *