Cred că ştiu de ce ţipi (Janet Lansbury)

Fragmentul de mai jos este un capitol din cartea Cum educăm copiii mici cu respect și blândețe, de Janet Lansbury, recent lansată de editura Univers. O puteți comanda cu reducere aici.

„Ca mamă, constat că devin una din două atunci când copiii mei sunt nervoși. Fie sunt Mary Poppins – bună, iubitoare, plină de răbdare –, fie sunt absolut intolerantă şi încep să urlu.“ – O mamă îngrijorată

Dacă ţipi la copiii tăi, nu eşti singura. De fapt, propriile mele cercetări empirice sugerează faptul că ţipatul a devenit un fel de epidemie în rândul părinţilor. Unii îl numesc chiar „noul plesnit la fund“, atât e de răspândit.

De ce‑și pierd cumpătul atâţia părinţi devotaţi, inteligenţi şi lucizi?

Senzaţia mea este că părinţii ajung deseori să ţipe pentru că de fapt ei au luat decizia pozitivă de a le stabili copiilor lor limite prin respect, nu prin pedepse şi manipulare. Aceşti părinţi se străduiesc din răsputeri să rămână calmi şi blânzi, dar cu toate acestea copiii lor continuă să‑i provoace prin comportamentul lor. Devin din ce în ce mai frustraţi, chiar temători, simţind că au pierdut cu totul situaţia de sub control, fără a găsi vreo cale să‑şi ţină educe copiii.

Și nici nu e de mirare! Dacă aş încerca să asimilez toate sfaturile vagi şi contradictorii pe care le‑am văzut şi le‑am auzit despre disciplină, mi‑aş ieşi şi eu din pepeni tot timpul. Multe dintre aceste idei teoretice sunt seducător de calde şi de blânde, dar vin la pachet cu o mulţime înspăimântătoare de NU‑uri (nu pedepsi, nu recompensa, nu controla, nu‑i trimite în camera lor, nu‑i face să simtă pe propria piele consecinţele faptelor lor, nu folosi cuvântul „nu“, nu te aştepta la supunere, nu fi autoritar etc.) şi cu foarte puţine instrumente practice.

Dacă ţi s‑a întâmplat să ţipi la copilul tău, iată câteva consideraţii de luat în seamă:

1. Nu ai grijă de tine. O baie lungă şi caldă sau o ieşire în oraş cu prietenele sau cu soţul sunt idei bune oricând, dar eu ţi‑aş sugera ceva cu adevărat esenţial: cunoaşte‑ţi limitele şi nevoile personale şi stabileşte limite cu copilul tău încă de la început. Da, chiar şi cu bebeluşul tău.

De exemplu, în contextul unei relaţii bazate pe respect (ceea ce înseamnă să‑ţi percepi bebeluşul ca pe o persoană în toată puterea cuvântului şi să comunici cu el ca atare), nu este nicio problemă dacă bebeluşul tău plânge câteva minute dimineaţa, timp în care tu te duci, ca de obicei, la baie. Îţi laşi bebeluşul într‑un spaţiu sigur, îngrădit, îi spui că pleci şi întotdeauna îi validezi emoţiile atunci când te întorci.

Pentru că respecţi nevoia copilului tău de lucruri previzibile, ai transformat această activitate într‑o parte componentă obişnuită a zilei pe care o petreceţi împreună şi bebeluşul începe să anticipeze că vei pleca şi te vei întoarce.

S‑ar putea să mai vocifereze încă, ceea ce este dreptul lui să facă, dar tu îi comunici cu încredere că îl auzi şi că‑i accepţi exprimarea nemulţumirii. „Nu voiai să plec. Asta te‑a necăjit. M‑am întors.“

Dacă eşti o persoană care nu poate dormi profund cu bebeluşul în apropiere, totuşi dormi cu el pentru că asta crezi că ar trebui să faci, atunci nu ai grijă de tine.
Dacă vrei să‑ţi înţarci bebeluşul sau să‑ţi alăptezi mai rar copilul mai mare de un an, dar te simţi vinovată din cauza acestei dorinţe, atunci nu ai grijă de tine.
Dacă simţi nevoia să te duci la bucătărie şi să‑ţi faci o ceaşcă de cafea, dar ţi‑e teamă să‑ţi laşi singur bebeluşul supărat sau copilaşul care țipă, atunci nu ai grijă de tine.
De fapt, dacă te simţi vinovată pentru orice moment în care te ocupi de tine, atunci înseamnă că probabil nu ai grijă de tine.

Cu toţii renunţăm la o bună parte din vieţile noastre ca să avem grijă de copiii noştri, dar nu este sănătos pentru noi (şi este chiar şi mai puţin sănătos pentru copiii noştri) să devenim nişte părinţi fără personalitate, care‑şi neglijează propriile nevoi şi practic se autoelimină din relaţie. Avem nevoie de restricţii personale, iar copiii noştri au nevoie ca noi să le aplicăm. Asta înseamnă să ai o relaţie sinceră, autentică, bazată pe respect, care va face stabilirea limitelor de la anii copilăriei timpurii până la cei ai adolescenţei clară şi simplă.

(Observă că nu am spus „uşoară“ – pentru că nu este aproape niciodată uşor.)

Realitate din viaţa părinţilor: bebeluşii şi copiii noştri mici nu ne vor da voie niciodată să ne ocupăm de nevoile noastre. „Haide, ia o mică pauză, mamă, o meriţi!“ – asta nu vom auzi niciodată, nici nu ni se va da de înţeles din comportamentul copiilor noştri mici, nici măcar de Ziua Mamei. Dimpotrivă, de fapt. Aceste restricţii trebuie să vină de la noi, iar copiii noştri îşi vor face treaba lor obiectând, revoltându‑se, emiţând pretenţii peste pretenţii şi continuând să ne testeze limitele până când acestea vor fi fixate cu fermitate şi consecvenţă.

2. Ți‑ai petrecut primul an de viaţă al bebeluşului tău distrăgându‑i atenţia, potolindu‑l sau manipulându‑l altcumva, în loc să‑i vorbeşti sincer despre limite. Sunt dezamăgită să‑i aud pe unii dintre susţinătorii educării nonpunitive pe care‑i admir făcând afirmaţii precum următoarea: „Vestea proastă este că, de cele mai multe ori, bebeluşii vor tot ce văd. Vestea bună este că, în general, în primul an de viaţă li se poate distrage uşor atenţia“.
Bebeluşul tău este o persoană în toată puterea cuvântului, pregătită să se implice activ şi sincer într‑o relaţie cu tine încă de la naştere. Când îi distragi atenţia, practici eschiva – refuzi o legătură sinceră ca să eviţi emoţiile sănătoase de împotrivire ale copilului tău.
Tiparul pe care‑l generează acest lucru în relaţia voastră va face ca mai târziu să‑ţi fie mult mai greu să impui limite. Acest prim an esenţial în formarea copilului este un moment foarte potrivit pentru impunerea limitelor cu sinceritate, deoarece acum stabilim ceea ce va constitui întotdeauna nucleul relaţiei noastre părinte‑copil.

3. Te simţi responsabilă pentru emoţiile copiilor tăi. Iată principalele motive pentru care părinţii nu reușesc să stabilească restricţii personale cu copiii lor sau folosesc tehnici de manipulare precum distragerea atenţiei (toate conducând deseori către ţipete):
a) Ei nu consideră că un bebeluş este cu adevărat o persoană în toată puterea cuvântului, care poate să înţeleagă cuvinte şi să interacţioneze sincer.
b) Nu se pot împăca cu senzaţia de disconfort provocată de emoţiile copilului lor.
c) Consideră că toate momentele în care copiii plâng sunt situaţii de evitat sau de remediat, situaţii de „comunicare monotonă“, nu un dialog nuanţat.
d) Se lasă purtaţi de valul dezamăgirii, al tristeţii, al furiei etc. trăite de copilul lor, în loc să fie o ancoră, conştienţi de faptul că este esenţial pentru sănătatea emoţională a copiilor să se exprime.
Această percepţie nesănătoasă asupra copiilor şi a emoţiilor lor împiedică dezvoltarea rezistenţei emoţionale, creează nevoia de impunere a şi mai multor limite în anii copilăriei timpurii şi te va epuiza de fiecare dată când trebui să spui „nu“ sau să insişti asupra unui aspect (ceea ce se va întâmpla deseori).
Anii copilăriei timpurii, în special, sunt o perioadă de forţare a limitelor, de împotrivire. Copilul tău are nevoie să se comporte aşa pentru a se putea individualiza într‑o manieră sănătoasă. Dacă suferi sau te simţi responsabilă pentru caruselul emoţional prin care trece zilnic copilul tău, vei fi reticentă în fixarea unor limite sincere, vei obosi şi probabil vei ajunge să ţipi… sau să plângi, ceea ce nu este sănătos nici pentru copiii tăi.

Repetă după mine: Odată ce am asigurat nevoile de bază ale copilului meu, singura mea responsabilitate în privinţa emoţiilor este să le accept şi să le validez.

4. Aşteptările tale nu sunt rezonabile. S‑ar putea să ţipi şi pentru că aştepţi imposibilul. Copiii sunt exploratori. Au nevoie de locuri sigure în care să se poată mişca în voie, să experimenteze, să investigheze. Dacă‑i spui unui copil mic să nu alerge, să nu sară sau să nu se caţăre este ca şi cum i‑ai spune „nu respira“.
Creaţi şi găsiţi locuri sigure în care să se joace copiii voştri. Nu le puneţi la dispoziţie materiale sau echipamente pe care nu le pot folosi aşa cum şi‑ar dori, pentru că astfel vă expuneţi frustrării şi furiei copiilor.
Depinde de noi să evităm situaţiile care ne vor pune răbdarea la încercare, în loc să ne chinuim întruna să menţinem pacea şi s‑o facem să dureze.

5. Nu te‑ai lămurit cum să stabileşti limitele cu blândeţe şi cu respect. Bun venit în club. Cartea, dar și unul dintre capitolele anterioare din cartea de faţă, „Nu există copii răi – despre educarea cu respect a copiilor mici, fără pedepse şi ruşine“, cuprinde multe sugestii în acest sens.

6. Intri fără rost în conflicte pentru putere. Este nevoie de două persoane pentru a isca un conflict, aşa că nu te implica. Tu nu eşti egalul copilului tău; eşti liderul lui capabil. Aşa că, în loc să iei la modul personal comportamentul care te scoate din minţi, dar care este perfect sănătos şi specific vârstei copilului tău, şi să ajungi la capătul răbdărilor şi să începi să ţipi:
a) Uită‑te direct în ochii copilului tău şi formulează ferm o limită: „E timpul să te speli pe dinţi“.
b) Oferă‑i o alternativă simplă sau ocazia de a lua o decizie autonomă: „Dacă vii acum, vom avea timp pentru încă o carte“.
c) Validează dezacordul pe care şi‑l exprimă copilul tău (şi acceptă ca asemenea emoţii să continue atâta timp cât este nevoie, validându‑le în continuare). „Ei, ştiu că te distrezi tare bine cu câinele şi că‑ţi vine greu să te opreşti, dar e timpul. Ce păcat! Eşti foarte necăjit şi dezamăgit că a venit vremea pentru culcare. Știu cum e să simţi asta.“

Chiar dacă este complet împotriva intuiţiei pentru cei mai mulţi dintre noi, un asemenea comportament funcţionează. Cu cât eşti mai dispus să accepţi emoţiile copilului tău, dar în acelaşi timp să aplici cu calm restricţiile, cu atât îi va fi şi lui mai uşor să renunţe la împotrivire şi să meargă mai departe. Cum ar putea continua copilul tău să se împotrivească, dacă tu nu faci decât să fii de acord cu el tot timpul? Acest „steag alb“ al empatiei din partea părintelui va face să dispară în mod miraculos tensiunea amândurora.

d) Dacă totuşi, dintr‑un motiv sau altul, copilul tău tot nu se conformează, fă pasul următor şi ia‑l de mână (la propriu sau la figurat). „Ți‑e greu să mergi la baie ca să te speli pe dinţi, aşa că am să te ajut.“ Îl iei calm de mână şi apoi poţi să adaugi: „Mulţumesc că mi‑ai arătat că aveai nevoie de ajutor“.

Apropo, exact asta şi făcea copilul. Și, odată ce ţi‑ai dat seama că tot comportamentul îndărătnic, impulsiv şi enervant al copilului tău este, de fapt, doar modul lui stângaci de a‑ţi cere ajutorul, probabil că ţi se va părea mai uşor să nu mai ţipi din cauza asta.

Photo by Paul Hanaoka on Unsplash

4 Comments

  • Deea spune:

    Sincer, eu tip la copil fiindcă ăla e butonul de stop, de cele mai multe ori. Știi cum e când un aparat tot scoate un zgomot ciudat, pe care nu îl mai suporti și îți ieși din minți și nu vrei decât sa se oprească? Ii dai una și gata. Așa și copilul, evident nu ii dau una dar dacă urlu ca un dinozaur se opresc, ambii, șocați, apoi se gândesc puțin și termina scandalul, chiar își cer scuze. Imi cer și eu pentru ieșirea mea dar era singura metoda sa nu imi crape creierul in bucăți. Uneori chiar nu mai pot.

    • Printesa Urbana spune:

      Exact asta spune si ea, ca tipam ca nu mai putem (nu mai poti cand atingi niste limite, iar asta se intampla cand ai multe nevoi neimplinite, deci nu ai grija de tine), ca nu suntem ascultati (adica nu reusim sa punem limitele alea pozitive, fara conditionari si urlat), ca cerem prea prea mult etc etc

  • Silvia Andersson spune:

    Lectura care vine putin cam tarziu pentru mine. Eu cand era a mea mica mica nu am lasat-o sa planga aproape deloc. Am tinut-o mereu in brate ca bebelus si nu mi-am luat pentru mine aproape deloc timp liber. Ma duceam cu ea si la baie. Mare mirare ca acum a mea are o incapatanare feroce. Ei, o sa vad daca se mai poate face ceva. Multumesc pentru share printesa.

  • Cora spune:

    Mulțumesc ptr recomandare!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *