Pentru adolescenți, de la o adolescentă un pic mai mare: știu că pare totul oribil, dar va fi bine

Am primit acest mesaj de la o cititoare anonimă. Se adresează tuturor tinerilor ale căror mesaje le-am publicat anterior în seria #AdolescentînRomânia, dar și celorlalți tineri care simt că adolescența e o povară (adică, probabil, tuturor tinerilor). 

Am tot citit confesiunile anonime ale adolescenților și m-am tot gândit dacă  îți scriu sau nu, dacă ceea ce am trăit eu ar putea avea un impact asupra cuiva. A

m 27 de ani și nu mai sunt de mult adolescentă, dar confesiunea fetei de 16 ani care și-a pierdut degetul m-a emoționat până la lacrimi, mai ales pentru atunci când citeam, regăseam pe mine.

Am fost mereu un copil timid și emotiv, purtam ochelari și din cauza asta învățătoarea m-a pus în prima banca. Alături de mine stăteau copiii obraznici care nu erau atenți la ore, pentru ca învățătoarea îi aibă mai bine sub control, iar asta nu m-a ajutat deloc îmi fac prieteni. În timp ce ceilalți colegi de clasă stăteau în bănci în funcție de prietenii, eu stăteam mereu în prima bancă și nu aveam niciodată posibilitatea îmi aleg colegul de bancă.

M-am închis și mai mult în mine, am devenit mai tăcută, iar treptat am devenit ținta preferată a colegilor. Râdeau de mine pentru eram “aragaz cu 4 ochi” și îmi spuneau Rudolf pentru aveam și încă am un angiom pe vârful nasului (o pată roșie care se accentuează atunci când plâng, sunt răcită sau atunci când emoționez).

În gimnaziu am continuat alături de aceiași colegi, care au continuat râdă de mine, devenind chiar mai creativi în privința poreclelor, așa se face atunci când dentistul i-a zis mamei ar trebui port aparat dentar, am început plâng și am refuzat categoric. port și ochelari și aparat dentar ar fi fost mai mult decât fi putut eu duce, iar în cele din urma ai mei au renunțat la idee.

În acea perioadă aveam foarte puțini prieteni și aceia nu erau din clasa mea. Nu eram niciodată invitata la aniversări, dar învățasem nu mai sufăr din cauza asta.

Când am ajuns la liceu, am avut alt șoc. Am învățat bine și am intrat la unul dintre cele mai bune licee din oraș, fîră fiu conștientă de faptul acel liceu este considerat a fi unul de fițe. Clasa mea era împărțită în două: pe de-o parte erau copiii cu bani mulți, care știau au lumea și profesorii la picioare, iar pe partea cealaltă erau copiii fără prea multe posibilități materiale, dar cu o dorință incredibila de afirmare, genul ăla de copii pe care nu îi interesează părinții muncesc 12 ore pe zi pe salariul minim pe economie.

Aceștia din urmă erau chiar mai răi decât cei cu bani, pentru își presau părinții facă sacrificii pentru a le cumpăra haine și telefoane de fițe care concureze cu cele ale copiilor care chiar își permiteau și apoi se lăudau la toată lumea cu ceea ce aveau ei.

Eu aveam 2 perechi de pantaloni, 3 pulovere și 2 tricouri cu care duceam tot anul la scoală și pe care mama mi le spăla la mână seara, în speranța  se vor usca până în ziua următoare. simțeam săracă, simțeam urâtă, simțeam singură, în continuare se râdea de mine pentru eram tocilară și pentru purtam ochelari, dar mai nou se râdea și pentru aveam dantura urâtă.

Între timp, situația noastră materială a devenit mai proastă, iar părinții mei nu și-au permis îmi asigure tratamentul stomatologic de care aveam nevoie și pe care l-am refuzat în gimnaziu. simțeam exclusă, dar încercam nu las se vadă acasă asta. Știam nu avem bani, așa nu le ziceam niciodată părinților despre excursiile care se organizau cu clasa sau despre alte activități care presupuneau un efort financiar important pentru familia noastră.

Am continuat învăț și îmi petreceam tot timpul închisă în casă, departe de alți adolescenți. La vârsta la care unii trăiau prima iubire, eu stăteam închisă în casa și îmi plângeam de milă simțind nimeni nu -ar putea iubi vreodată pentru port ochelari, am dantura urâtă și nu am cu ce îmbrac (abia la vreo doi ani după ce am terminat liceul am aflat era un băiat la o clasa vecină care era îndrăgostit de mine, dar care nu a știut cum abordeze pentru mergeam mereu cu capul în pământ, în încercarea mea de a deveni invizibilă).

Nu am păstrat legătura cu nici un coleg de generală, iar dintre colegii de liceu am rămas prietena cu o singură fată, cu care vorbesc și acum.

Plecarea la facultate a fost înfricoșătoare. După ce am intrat la facultate, ai mei au făcut calcule și și-au dat seama nu pot susține financiar decât dacă pleacă la muncă în afara țării. M-am trezit singură, într-un oraș străin, fără am la cine întorc acasă, în vacanțe.

După primul semestru de facultate slăbisem vreo 10 kg doar din cauza stresului și a dorului de familie. Din semestrul al doilea, am început împrietenesc cu colegii. Am descoperit sunt înconjurată de oameni minunați, oameni cu aceleași interese pe care le aveam și eu, oameni cu care aveam ce discuta, care nu erau interesați de faptul nu sunt îmbrăcată după ultima modă și pentru prima data în viață mea nu m-am mai simțit o paria a societății. Mi-am făcut un cerc restrâns de prietene cu care am început petrec mult timp. Am reușit în decursul a doi ani strâng banii de care aveam nevoie pentru tratamentul ortodontic, iar tot universul meu a devenit mai roz. Am trecut de la a încerca  fiu invizibilă și de la a ascunde de toată lumea, la a purta ruj roșu. Am învățat ies din zona mea de confort, am descoperit nu am nevoie de mulți bani pentru a fi fericită și nici de foarte mulți prieteni (am o mână de prieteni, dar stiu pot baza pe ei la greu).

Am descoperit se poate călători și fără eforturi financiare mari și am călătorit mult. Postez foarte puțin pe rețelele sociale pentru nu este treaba nimănui afle unde sunt sau ce fac, nu am nevoie fiu validată de alții, îmi este suficient petrec timp de calitate alături de oameni de calitate.

Ceea ce vreau spun este deși pare universul nostru este îngrozitor de negru, în cele din urma va fi bine. Trebuie doar învățăm nu ne mai judecăm și nu mai fim atât de aspri cu noi înșine. Daca ți se pare ești fără speranță, niciodată lucrurile nu se vor îndrepta, rezista! Rezistă și luptă și vei vedea într-o zi lucruri minunate vor începe se petreacă.

Renunță la oamenii toxici din viață ta, ignoră-i pe cei care nu te lasă trăiești și încearcă te înconjori de lucruri frumoase și de oameni frumoși. Învață nu te mai compari cu alții care poate au mai multe decât tine (nu ai de unde ști dacă ei chiar sunt fericiți sau doar mimează fericirea), privește la cei care au mai puțin și încearcă îi ajuți. Învață te iubești așa cum ești, cu toate defectele tale, învață fii fericit singur. În momentul în care vei învăța  te bucuri de ceea ce ai și vei învăța cum faci ca fericirea ta nu depindă de cei din jur, vei fi un om cu adevărat liber. întotdeauna doar ceea ce îți place și nu face compromisuri pentru nimeni și pentru nimic în lume. Oamenii sunt oameni… fiecare vine cu bagajul său emoțional, cu traumele și suferințele lui. Fiecare luptă cu monștrii săi așa cum poate. Unii aleg râdă de alții pentru în felul acesta se simt ei mai puțin defecți, mai puțin bolnavi sufletește, în timp ce alții aleg ierte și își iubească semenii.

Dacă vreun coleg de clasă sau muncă îți spune ceva care te face suferi, încearcă îți amintești nu știi prin ce trece, ce i s-a întâmplat sau ce i se întâmplă în prezent și dacă nu poți spune nimic bun sau frumos pentru el, atunci ignoră-l, dar nu îi răspunde cu aceeași monedă.

Mi-a luat ani de zile înțeleg cei care râdeau cel mai mult de mine erau cei care sufereau cel mai tare… erau copii din familii destrămate, cu părinți abuzivi sau cufundați atât de tare în cariere, încât nu mai aveau timp de altceva, erau copii care sufereau și care se descărcau așa cum puteau, așa cum văzuseră sau învățaseră acasă. I-am iertat pe toți, nu le-am spus-o, dar i-am iertat.

Nu cred au realizat m-au rănit, nici nu știu daca măcar le pasă  i-am iertat. Am făcut-o pentru mineura te macină, te distruge, te face scoți la iveala tot ce mai rău. simt mult mai bine de când am făcut pace cu mine, cu trecutul meu și de când i-am iertat pe ei, pe ei cei care mi-au făcut copilăria și adolescența un chin.

Confesiunea mea este foarte lunga și încă ar mai fi multe de zis… probabil nu este nici redactată așa cum ar trebui, dar este venită din suflet. Nu țin morțiș  o publici, dar vrea o trimiți în privat adolescenților care asemenea fetei de 16 ani, simt nu se integrează, se simt singuri și neînțeleși.

Photo by Bran Sodre from Pexels

8 Comments

  1. Cristina T.

    Felicitări, dragă tânără pentru curajul de a transmite despre tine și felicitări pentru puterea cu care ai trecut și ai înfruntat atât de mult rău în jurul tău.
    Ești un exemplu minunat și as fi tare bucuroasă dacă alți tineri ce se simt excluși și inferiori ar citi și ar învăța din ce ai transmis tu. Săracă m-am simțit și eu în mare parte din copilăria mea, însă am avut o familie întreagă care m-a iubit și asta m-a făcut să mă simt în siguranță.
    Îți doresc ca tot ce este mai bun și frumos sa ți se întâmple!
    Dumnezeu să ne ocrotească pe toți sa fim bun și iubitori cu semenii noștri!

    Cu drag, Cristina (32 ani)

  2. Iti multumim pentru confesiune, e frumoasa si atat de adevarata. Multi am trecut prin povesti similare (defecte fizice + saracie) si din pacate e cam la fel: scoala primara si gimnaziu groaznic de stresante, apoi ceva mai bine. Cel putin la mine liceul a fost aducator de bucurie si apreciere, la tine din pacate ai mai asteptat pana in facultate.

    Important este ca pustii de astazi sa inteleaga ca nu exista „prea urat” sau „prea sarac” sau „prea un-cool”, ca absolut orice om isi poate gasi prieteni si este important. Dupa ce am scapat de gimnaziu si de colegii de acolo, am dat in liceu de colege super-ok (desi erau si ele cu fitze, unele) si de niste profesori de nota 100.

    Acum, la 42 de ani, nu m-am facut nici frumoasa si nici bogata (suntem emigranti de 2 ani, probabil cei mai saraci din cartier). Totusi suntem placuti de aproape toti vecinii, desi ei conduc masini de 100 de mii de dolari si noi un minivan lovit si ieftin.

    Incerc sa o educ pe fiica mea sa fie ea insasi, sa fie buna si respectuoasa, pentru ca asta conteaza. Nu poti tine pasul cu alti bogati, sotul meu lucreaza ca portar la un bloc din Manhattan, e un locatar care a cumparat 2 lazi de vin si a platit 30 de mii de dolari. Atat castiga sotul meu intr-un an. Oriunde ai fii, nu poti tine pasul cu banii altora, asa ca e important sa inveti bine, sa fii „nice”, chestii care tin de noi, nu de puterea noastra financiara.

    Tu ai invatat asta si te descurci atat de bine. Sper ca si alte cititoare sa faca la fel si sa imbunatatim viata multor alti adolescenti din Romania.

    • Ella UK

      Felicitari Dojo pt curajul de a emigra in a2a jumatate a vietii …multi dintre noi ne complacem si “uitam” visele si renuntam !
      Mi-ai dat asa un impulssss ….si noi suntem imigranti in UK (din 2000) si asa imi doresc sa ne schimbam “locul si norocul” pt tari mai calde! Dar piticii considera ca le facem o “nedreptate” 🙈😂 Numai bine 🤗🤗🤗

    • @Ella UK – multumesc de apreciere 🙂

      Nu prea a fost loc de ales, am jucat 7 ani la rand la loteria vizelor, am stat in NYC 3 ani la rand cate 6 luni pe an (cat permitea viza turistica), iubim orasul asta. Cand am castigat intr-un final, ultimul an in care mai aveam chef sa jucam, am stat sa ne gandim daca totusi plecam cu fata la capatul lumii sau stam.

      Am ales sa plecam, pentru ca, si daca nu reusim, e doar o vacanta mai lunga. Planul initial era sa rezistam cumva 5 ani, sa putem aplica de cetatenie, asa copilul are sanse de a accede la o facultate mai usor, fara sa ne stresam din Romania cu asta. Daca nu merge, urcam pe avion si venim in Romania, nu am vandut nimic, afacerea am pus-o pe mana unui prieten, apartamentele si casa de la tara sunt tot acolo. Pana si masina mea ne asteapta.

      Se pare ca ne descurcam insa, am trecut cu bine de primul an (a fost greu, dar OK), acum in 2020 de fapt ne-a mers foarte bine, financiar vorbind, asa ca probabil nu revenim in tara prea repede.

      Daca pruncii zic ca le e bine in UK, atunci probabil ca acolo e locul lor. A noastra s-a americanizat complet deja, asa ca e fericita.

  3. Mary

    Am fost o adolescenta slaba, cu nasul mare, si dupa parerea unora destul de urata. Am auzit atatea glume proaste despre nasul meu, incat am devenit imuna. Parintii nu mi-ati inteles suferinta. Desi erau baieti care ma placeau, se retrageau de teama ca prietenii lor vor rade de ei, pt ca umbla cu mine. Anii au trecut, si acum la 33 de ani sunt casatorita cu un barbat minunat, care a vazut dincolo de aspectul fizic si am o fetita superba. Nasul le-am rezolvat anul acesta cu o rinoplastie 😅. Iar faptul ca sunt slaba a devenit un mare avantaj. O sa-i spun fetitei mele asa: faptul ca te nasti frumos tine de noroc, faptul ca ai un suflet frumos, tine de tine ca om. Frumusetea se poate cumpara, bunatatea si iubirea…niciodata.

  4. Jo

    Eeee pe langa ochelari si aparat dentar jn scoala generala, eu am fost si plinuta (ca sa nu zic grasa ca nu eram chiar asa rau).
    Imagine that 🙈
    Dar cu toate vorbele si poreclele, am trecut asa de fain peste anii de scoala, dintii s-au indreptat, ochelari inca mai port ca n-am curaj sa ma operez sau sa port lentile, iar plinuta spre grasa inca mai sunt!
    Dar chiar si asa am avut prieteni si inca tin legatura cu ei si la 36 de ani.
    Sanatosi sa fim!!! Pt mine vorbele n-au fost asa importante.

  5. Cristea Antoanela

    Wow ce poveste tristă dar cu un sfârșit fericit!Eu am o fetiță în vârstă de 12 care se simte urâtă din momentul in care ia venit menstruația și mai exact la 11ani😔cum as putea oare sa o ajuta să vadă că nu este așa cum crede ea?Mai crede că e și Emo,🙄🤦🏽‍♀️sau lesbi 🤦🏽‍♀️🤦🏽‍♀️🤦🏽‍♀️🤦🏽‍♀️Cum sa fac sa și de-a seama exact cum o vad eu și ceilalți?Înainte de cei 11ani ai ei era tot timpul veselă ,canta ,dansa…Dar de când cu menstruația…😔Va rog ajutați mă sa o ajut🙏nu mă pricep la scris cum ai scris ceilalți dar am scris ce i in mintea mea in momentul asta la 39de ani!Va mulțumesc daca ați citit până la capăt!,🙏

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *