Femei cu meserii considerate „de bărbați”: Ottilia Pfeil este alpinist utilitar, tehnician reparații de pale eoliene

Continuăm seria de articole cu povești adevărate despre femei cu meserii neobișnuite, considerate mai degrabă „de bărbați” (o categorisire caraghioasă și deloc fericită, zic eu). Scopul demersului meu este de a zdruncina un pic stereotipurile de gen și de a inspira fetele, adolescentele, dar și femeile mature care nu sunt mulțumite de cariera lor, să-și urmeze visul. Aici puteți citi celelalte articole din serie: Denisa, căpitan de navă, Magdalena Aldea, pilot șef pe elicopter, Mădălina, șoferiță de tir, Ana, jandarm și arbitru internațional de arte marțiale, Petronela Rotar, scriitoare.

În luna mai voi demara un demers similar pentru bărbați care au meserii considerate cultural „meserii de femei”. Îmi doresc mult ca tinerii zilelor noastre să aibă acces la o listă mai lungă de opțiuni decât clasicele ASE, Medicină, Drept, Litere. Să-ți faci meserie din ceva ce te pasionează sau la care ești bun e atât de important!

Episodul de azi e despre Ottilia, o fată super mega badass! 🙂

Numele meu este Ottilia Pfeil, am 24 de ani și vin dintr-un ținut de basm, străjuit de Munții Apuseni, numit Țara  Beiușului. Sunt Rope Access Technician (adică alpinist utilitar) IRATA nivelul 1 din iarna anului 2018 și din vara anului trecut practic meseria de tehnician reparații și inspecții pale eoliene. Lucrez la peste 100 de metri înălțime, cel mai adesea atârnată în corzi.

Image

Până să ajung aici am avut parte de o călătorie cu multe peripeții și schimbări de perspectivă, deoarece „la origini” sunt artist vizual, absolventă a Liceului și Facultății de Arte din Oradea, specializarea Arte plastice – Grafică. Mi-a plăcut de mică desenul și tot ceea ce implică procesul de creație. Am început să îmi doresc la modul serios o carieră în domeniul artelor vizuale în școala generală. Însă, datorită împrejurărilor, am fost nevoită să pun această pasiune pe plan secundar și să explorez o alta.

Procentajul femeilor care lucrează în corzi la momentul actual nu cred că depășește 5% pe plan mondial, iar în industria vântului suntem cu atât mai puține. La nivel național, am auzit doar de o femeie din România care ar lucra pe turbine și m-ar bucura tare mult să știu că mai sunt și altele.

Ottilia, TEHNICIAN REPARAȚII DE PALE EOLIENE

Pasiunea pentru lucrul cu corzile am dobândit-o acasă, în Munții Apuseni. Acolo am început să practic mai multe sporturi, precum alpinismul, speologia, ski-ul, trekking și hiking (pe românește, mersul sportiv pe munte). Tot acolo mi-am cultivat cunoștințele tehnice, disciplina și altruismul pentru semeni, alături de niște oameni speciali, echipa S. J. Salvamont Salvaspeo Bihor, în cadrul căreia am activat ca voluntar aspirant din 2015 până în 2018.

Eram în anul I la Master când am realizat că mediul în care mă aflam nu mai era prielnic dezvoltării mele, nici pe plan profesional, nici pe plan personal. În ultimii ani de facultate alesesem să explorez o nișă numită Sci-Art (artă pe fundamente științifice), preponderent pe subiecte din ecologie, etica mediului, precum și diferite ramuri ale biologiei. Acest fapt a accentuat și mai tare discrepanța dintre obiectivele mele și tendințele instituției de învățământ în cadrul căreia studiam și mediului cultural adiacent. Cu atât mai mult, provenind dintr-o familie monoparentală (tatăl meu a plecat dintre noi când aveam 11 ani) și având mereu grija zilei de mâine, am fost nevoită să îmi iau job-uri în care nu doar că nu mă regăseam, ci îmi și răpeau enorm de mult din motivație, timpul de creație, studiu și mers pe munte. Astfel, ajunsă într-un punct în care nu îmi mai găseam locul sau rostul și cunoscând problemele climatice și de mediu cu care ne confruntăm la nivel global și importanța energiei regenerabile în atenuarea acestora, am decis (cu ajutorul și îndrumarea prietenului meu pe atunci) să încerc să-mi valorific pasiunea pentru alpinism în cadrul industriei energiei eoliene.

Singurul loc în care m-am regăsit vreodată pe deplin este natura. Însă activitățile tot mai intruzive și distructive ale oamenilor, generate de lipsa educației și a respectului pentru mediul înconjurător, precum și setea tot mai mare de câștiguri materiale cu orice preț m-au durut și încă mă mai dor ca o rană deschisă. Trebuia să fac ceva, nu mai puteam privi de pe margine ca un spectator neajutorat, așteptând schimbarea. Arta mea nu avea să zdruncine conștiința colectivă – așa cum o plantă nu se poate dezvolta în beznă, cel puțin, nu acolo unde lipseau fundamentele teoretice și morale necesare pentru a digera astfel de informații și mesaje. Și aprecierile nu aveau să-mi țină de foame.

Știam că nu pot pătrunde în industria vântului cu una cu două, datorită standardelor ridicate de siguranță și calitate în muncă, însă nu îmi imaginam că poate fi atât de dificil. Eram conștientă că am nevoie de experiență și de un job care să-mi permită să mă întrețin între timp, așa că am acceptat diferite proiecte de alpinism utilitar, de la renovare și restaurare clădiri, la spălat de geamuri și înlăturarea fațadei desprinse. Am lucrat puțin prin Danemarca, prin UK și România.

Așa că am început această drumeție cu obstacole și șanse mari de eșec, știind că nu va fi deloc ușor. Inițial, după o perioadă de documentare, am decis să fac cursul IRATA nivelul 1 la Brașov, urmat de GWO BST (Basic Safety Training), fără de care nu ai voie să intri într-o turbină eoliană,  și un al treilea curs de reparații pale eoliene în Danemarca (Siemens Blade B). Toate aceste certificări sunt recunoscute pe plan internațional.  Între timp, am căutat oportunități pe ici pe colo de a munci ca alpinist utilitar.

Știam că nu pot pătrunde în industria vântului cu una cu două, datorită standardelor ridicate de siguranță și calitate în muncă, însă nu îmi imaginam că poate fi atât de dificil. Eram conștientă că am nevoie de experiență și de un job care să-mi permită să mă întrețin între timp, așa că am acceptat diferite proiecte de alpinism utilitar, de la renovare și restaurare clădiri, la spălat de geamuri și înlăturarea fațadei desprinse. Am lucrat puțin prin Danemarca, prin UK și România. De îndată ce am dobândit  experiența minimă necesară am început să caut agresiv o portiță pentru a obține jobul visat. Mi-a luat nouă luni de căutări aproape zilnice, stat cu orele pe LinkedIn, câteva zeci de emailuri și telefoane, iar în vara anului trecut s-a întâmplat minunea: am obținut postul de rope access blade repair technician în cadrul unei companii din Berlin, pentru care lucrez până în prezent.

La locul de muncă am o singură colegă pe același post (deși mai avem o colegă mecanic auto la fel de badass), dar nu am avut încă ocazia să lucrăm în aceeași echipă. Cu toate că în ultimii ani alpinismul utilitar a devenit tot mai popular în rândul sexului feminin, procentajul femeilor care lucrează în corzi la momentul actual nu cred că depășește 5% pe plan mondial, iar în industria vântului suntem cu atât mai puține. La nivel național, am auzit doar de o femeie din România care ar lucra pe turbine și m-ar bucura tare mult să știu că mai sunt și altele.

Image

Până în prezent, am lucrat doar cu bărbați și nu am avut nicio problemă cu asta. Pentru unii dintre aceștia am fost prima femeie cu care au muncit. Dar am avut parte de colegi foarte faini, oameni deschiși la minte și nu am simțit vreodată că aș fi discriminată sau tratată diferit, din contră, am simțit că sunt luată în serios și tratată cu respect. M-am și comportat în așa fel încât să nu las loc de comentarii la adresa mea. Am muncit cot la cot cu colegii mei, dând dovadă de implicare, conștiinciozitate, seriozitate și profesionalism. Drept urmare, mi s-a oferit feedback constructiv și am fost încurajată la fiecare pas.

Acest job implică deplasări constante – trăim o bună parte din an pe drumuri, prin diverse hoteluri, departe de familii și prieteni. În acest context și având în vedere gradul de risc pe care îl implică munca într-o/pe o turbină, este necesară dezvoltarea unei culturi bazate pe încredere și colaborare în rândul coechipierilor.

Practicarea acestei meserii presupune o grămadă de norme de siguranță și sănătate în muncă, multă tehnică, logistică, dexteritate, forță fizică și anduranță. Ca femei în acest domeniu suntem conștiente că nu putem egala forța fizică a unui bărbat în formă, însă ne-am obișnuit să compensăm prin tehnică. Pe lângă munca propriu-zisă, există o multitudine de activități și etape suplimentare, precum: condusul unui sprinter de 3.5 t, operarea turbinei în/pe care urmează să-ți desfășori activitatea, pregătirea și căratul materialelor și a echipamentului de acces în coardă(unele dintre acestea având o greutate considerabilă), consultarea prognozei meteo și a vitezei vântului (etapă foarte importantă, deoarece vorbim despre lucrul la înălțimi cuprinse între 90 și 170m), întocmirea unui plan de muncă și a rapoartelor ș.a. Uneori, când situația o cere, realizăm și alte activități de mentenanță în cadrul unei turbine, pentru care suntem calificați, bineînțeles. Momentan, am pierdut șirul cursurilor și calificărilor pe care le am la activ, o mare parte dintre acestea fiind acoperite de companie.

Unei tinere tentate să practice această meserie i-aș spune ceea ce probabil deja reiese din rândurile de mai sus – e o cale tare anevoioasă, presărată cu o mulțime de încercări, atât fizice, cât și psihice. Nu este o carieră pentru oricine, indiferent de sex. Un alt lucru demn de precizat este că alpinismul utilitar nu constituie o meserie de sine stătătoare, ci mai degrabă un mijloc de acces. Din acest punct de vedere, este necesară obținerea unor calificări suplimentare, în funcție de industria/domeniul dorit. Cu toate acestea, dacă ea ar considera că are atuurile necesare și un stil de viață care nu se află în antiteză cu acest gen de job, singurul meu sfat ar fi să nu lase pe nimeni să îi determine limitele și potențialul.

Următorul meu target pe termen scurt este să obțin certificatul IRATA nivelul 2, iar începând din acest sezon, să lucrez pe turbine offshore, pe Marea Baltică.  Pe termen lung m-ar tenta un post de health and safety manager în cadrul aceleași industrii, dar cine știe pe unde m-or duce cărările. Cert e că am să mă dau în corzi cât ’oi mai putea duce, să sperăm că osteoporoza nu va veni înaintea pensiei.

Îmi iubesc meseria cu bune, cu rele. O iubesc și o respect ca un tot care definește o părticică din persoana mea. Îmi dă un sens mai presus de mine, o speranță pentru un viitor mai sănătos și îmi menține curiozitatea. Chiar dacă uneori poate deveni extenuant – datorită mediului de lucru cu un grad ridicat de risc, efortului fizic prelungit și a materialelor toxice cu care trebuie să lucrăm și care impun purtarea echipamentelor de protecție – ador complexitatea și diversitatea activităților pe care le implică acest job. Fiind o fire extrem de curioasă și energică, îmi place enorm că am ocazia să călătoresc și să vizitez locuri noi. De asemenea, nu aș da munca afară la înălțime și departe de agitația orașului pentru niciun birou. Cineva mai înțelept decât mine spunea că  întrebarea esențială în viață nu este ce te face fericit, ci cum și pentru ce îți alegi să suferi.

Image

Această meserie m-a ajutat să mă autodescopăr și să mă autodepășesc. Am învățat să fiu mai răbdătoare cu mine însămi și cu cei din jurul meu, să accept lucrurile pe care nu le pot controla și să mă focusez pe cele asupra cărora am control. De asemenea, m-a ajutat să dezvolt și să îmbunătățesc acea cultură a siguranței și sănătății la locul de muncă și nu numai. Și, nu în ultimul rând, mi-a îmbogățit substanțial cunoștințele legate de energia eoliană și energia regenerabilă per ansamblu. Consider că educația constituie un proces continuu care nu poate fi vreodată finalizat.

Ottilia

1 Comment

  1. Morera

    Uau, bravo, Ottilia! Impresionat, sper să îți atingi toate obiectivele 🥰

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.