Am 50 de ani și mama încă se poartă cu mine de parcă aș fi un copil nerecunoscător

Am primit acest text de la o cititoare care dorește să rămână anonimă. E despre relația sufocantă cu mama ei. Ea spune: Cred că sunt mulți cititori ai blogului care trec prin situații similare. Cred că sunt și mulți alți cititori care pot vedea obiectiv și detașat situația din alte unghiuri. Am nevoie de părerile și gândurile voastre și vă mulțumesc din suflet pentru ele.

Iată povestea ei:

Tocmai am închis telefonul după o discuție cu mama. Îmi tremură mâinile de nervi și simt că mă sufoc într-o combinație de furie, indignare, milă, remușcare, exasperare… M-am abținut doi ani, dar astăzi s-a fisurat digul pe care îl construisem și apele furiei au măturat totul în calea lor. Motivul? Același, mereu – am aproape 50 de ani și mama încă mă tratează ca pe un copil nerecunoscător, în timp ce ea este cea care mi-a oferit totul și nu a cerut nimic în schimb. Un joc pe care l-am jucat și eu voluntar… până când s-a dus tata acum doi ani.

Cu toții avem relații complicate cu părinții, dar a mea cu mama pare să fie într-o categorie aparte.

Cât a trăit tata nu mi-am pus prea multe întrebări. Eram obișnuită cu certurile lor zilnice, cu replicile tăioase cu care se jigniseră reciproc dintotdeauna, cu imaginea de familie perfectă construită doar pentru lumea exterioară. Dinamica relației lor părea să o țină pe mama prizonieră în rol de victimă, căci nici ea și nimeni altcineva nu puteau oricum să țină pasul cu energia și ideile lui tata. Eu, fiica lui, am încercat și nu am reușit în adolescență și prima tinerețe; abia după ce am împlinit 30 de ani, după două facultăți, deja soție și mamă, când tata mai încetinise puțin ritmul odată cu vârsta, am început să comunicăm pe poziții de egalitate. Dar relația lui cu mama, precum și a mea cu ea, au rămas mereu la fel, nu am putut nici eu, nici el, să avem vreo discuție în contradictoriu cu ea care să nu se termine cu lacrimi și acuze din partea ei. Așa că eu am evitat, cât a fost posibil, orice subiect în afară de mici bârfe, rețete de gătit sau poze cu flori. Discuțiile despre politică, economie, societate, istorie, planuri de viitor erau cu tata, care asculta și opinii divergente fără să facă din asta o dramă.

După ce a murit tata am crezut o perioadă că pot să îi vindec eu rănile mamei, să o ajut să nu se mai simtă atât de frustrată, să fie pusă, poate pentru prima dată în viață, pe primul plan. Am decis că e de datoria mea să îi îndeplinesc toate dorințele pe care tata le ignorase. Am schimbat complet mobila de bucătărie, care fusese mereu un subiect aprins de discuție, am înlocuit obiectele sanitare din baie, am schimbat mobilierul de pe terasă, am căutat firmă care să completeze aleea cu pietriș, alta care să repare rulourile, am umplut curtea cu lămpi solare. Ca să nu-i fie ei greu, am sortat eu toate hainele lui tata și am plâns singură, în hohote, în genunchi în fața lor, înainte să le scot din casă și să le duc la garaj. Am aruncat din cămară toate sticlele de whisky adunate de el de-a lungul anilor de sărbători, zile de naștere sau revelioane. În zilele acelea eram convinsă că eu și mama începem o relație complet nouă, că o să mă aprecieze, că o să mă vadă, că o să fim prietene, că o să putem să discutăm orice, că tragedia prin care trecuserăm împreună a schimbat totul.

Când copiii au luat vacanță m-am mutat la mama, la peste o sută de km distanță, împreună cu fiica mea cea mică, pentru a face demersurile necesare pentru succesiune. Mama mi-a adus un biblioraft plin de documente, l-a pus pe pat lângă mine, l-a deschis și când a văzut cât de multe hârtii sunt… a plecat să plimbe cățelul. M-a lăsat să mă descurc singură deși habar nu aveam ce documente sunt acolo, la care dintre ele trebuie să mă uit, ce este necesar pentru notariat. Apoi într-o dimineață mama a mers cu mine în oraș să căutăm un notar, dar nimeni nu era disponibil fără programare, așa că am primit o listă generică de la o secretară mai amabilă și ne-am întors acasă. Și cu asta s-a încheiat implicarea ei. I-am cerut soțului să îmi trimită de acasă certificatul de naștere și cel de căsătorie în original, am sortat și am găsit actele de proprietate și apoi am făcut lista cu ce mai aveam de adăugat. Timp de câteva zile, cu masca pe față, într-o căldură apăsătoare, am umblat prin primării pe care nu le mai văzusem niciodată, conducând în lacrimi mașina lui tata, care îmi amintea dureros de el ori de câte ori deschideam portiera. Cu teamă să nu iau covid pe care să-l duc mamei astmatice, am plătit impozite și am luat certificate de atestare fiscală. Când am obținut ultimul certificat am găsit și un notar, recomandat de o funcționară din primărie, care mă putea primi în aceeași zi. Am sunat-o pe mama de pe drum spre biroul notarial, dar nu a răspuns la telefon. Am ajuns la notariat, secretara a verificat dosarul, mi-a zis că se ocupă ei de restul de documente și că ne revedem doar ca să achităm costurile și să semnăm. Eram ușurată că se terminase, părea că nu luasem nici covid, eram gata să mă întorc acasă la familia mea și să revin la mama doar pentru semnat. Am oprit la pet shop să iau un medicament pentru cățel, am intrat într-un magazin să caut o haină de doliu pentru ea și apoi am plecat către casă. Nu mă sunase înapoi.

Când am ajuns era deja în jur de trei după amiază, eram sătulă de caniculă, de drumuri și de ghișee, bucuroasă că în sfârșit am rezolvat, lihnită de foame. Dar mama era nemulțumită. Plata pe care o făcusem la ultima primărie nu era corectă, era sigură, deși nu văzuse niciun document. Iar lăsatul actelor originale la notar era o greșeală, puteam să rămânem fără ele, să dispară din acest notariat necunoscut. M-am simțit brusc ca o idioată. De ce mă agitasem eu să fac toate demersurile? La ce îmi trebuia mie să preiau părți din terenuri pe care le văzusem de câteva ori în viață sau dintr-o casă în care nu mă voi muta niciodată? Făcusem toate astea pentru ea, femeia care mi-a dat viață, care avea nevoie de ajutorul meu, care avea nevoie de contracte pe numele ei pentru curent, telefon, apă etc. Credeam că mă vede în sfârșit ca pe un copil bun, care se implică și merită o vorbă bună de la părintele lui, dar primisem în schimb aceeași eternă invalidare. Când a văzut că sunt furioasă m-a întrebat senină: „Da’ ce mare lucru ai făcut?” Și când i-am zis că m-am săturat să mă trateze așa mi-a dat o replică pe care nu o voi uita niciodată: „Până la urmă nu știu de ce te grăbești așa cu moștenirea asta”.

Nu am fost niciodată în viață mai furioasă și nici nu cred că se mai poate întâmpla vreodată ceva care să mă facă să mă simt așa. Tata era în pământ de câteva luni și mama mea insinua că vreau să pun mâna pe banii lui!

Atunci am înțeles că nu voi putea niciodată să construiesc vreo punte de comunicare. Că singurul lucru pe care-l voi face în ultimii ei ani va fi să îmi îndeplinesc datoria de a-i asigura confortul material de care va avea nevoie.

Că voi zâmbi politicos la întâlnirile de sărbători. Cu disperare în suflet mi-am dat seama că nu îmi pierdusem doar tatăl, singurul părinte prezent în viața mea, dar îmi pierdusem și orice iluzie despre mama. Eram, în toate aspectele emoționale, un copil orfan.

Am plecat de la ea împietrită pe dinăuntru. Am mers la psihoterapie, am citit cărți, am încercat să îmi regăsesc echilibrul. Am cumpărat pentru mama ce a avut nevoie, i-am transferat bani, am mers să o ajut să își transfere contractul de telefon, am mers în vizită de sărbători și de ziua ei. Dar fiecare interacțiune era din ce în ce mai greu de gestionat.

Știusem, desigur, dintotdeauna, că mama nu o să fie vreodată mândră de mine, dar tot sperasem, împotriva oricărei logici, că de data asta va fi altfel.

Cât eram copil credeam că toate familiile sunt la fel ca a mea, că părinții își critică și descurajează copiii din iubire, dar și că ceilalți copii sunt sigur mai buni decât mine, mai studioși, mai talentați, mai atenți, mai ordonați, mai politicoși, mai demni de atenție și de afecțiune…

Am crescut singură, slabă și anemică, mereu nesigură, cu cărțile mele și cu muzica dată tare în căști ca să acopere certurile alor mei. În clasa a noua mi-am făcut curaj să o întreb pe dirigintă, într-o excursie, dacă un prost își dă seama că e prost, sau faptul că își pune întrebarea asta îl scoate deja din acea categorie. Speram să îmi confirme a doua variantă, dar nu am primit răspuns, eram mulți și toată lumea avea ceva de spus în timpul micului popas pe care-l făcusem.

Visam adesea că am murit și mă uitam la cortegiul funerar care se îndrepta spre biserica din spatele blocurilor. De sus o vedeam pe mama plângând și aveam satisfacția macabră de a vedea că totuși îi lipsesc și că uite, acum că nu mai sunt, își dă seama că nu eram chiar atât de insignifiantă. Aveam în liceu o listă cu „lucrurile mele”, primite cadou cu diverse ocazii, pe care le puteam lua cu mine când urma să fug de acasă. Știam cam cât costă și cam cât durează drumul până la bunica maternă, la multe sute de km distanță. Mamei i s-a părut foarte amuzantă lista mea, despre care a povestit la mai multe întâlniri de familie. Abia când i-am spus psihoterapeutei că regret că fetele mele nu au un loc unde să poată fugi de acasă am aflat, cu uimire, că marea majoritate a copiilor nu au nevoie de un astfel de loc și de asemenea planuri amănunțite.

Abia când am ajuns, literalmente, la mii de km distanță de casă, am reușit să descopăr că sunt un om care merită să fie apreciat chiar dacă este imperfect, care merită să aibă prietenii pe care și-i dorește, care iubește fotografia, călătoriile, teatrul, istoria, care are voie să greșească fără să se simtă un gunoi. În vara aceea departe de țară am lăsat în urmă fata cea insignifiantă și m-am întors în ultimul an de facultate cu o liniște interioară și cu o uimitoare capacitate de concentrare, am luat și bursă de merit din care mi-am cumpărat primul meu costum cu sacou și un dicționar străin foarte scump.

Rupsesem în acea vară, de la distanță, relația cu un băiat care nu se bucurase nicio clipă de călătoria mea, care îmi reproșa prin scrisori că nu îi scriu că vreau să mă întorc la el, pe care nu-l interesau locurile uimitoare pe care le descopeream. După întoarcerea în țară însă, părea schimbat și după multe insistențe am mai dat o șansă relației noastre. Ba chiar am stabilit la finalul facultății să ne căsătorim, dar într-o seară mi-a zis, într-o discuție despre cheltuieli de nuntă, că el nu poate să contribuie, că nu vrea nici să ne împrumutăm și că ai mei „ar fi trebuit să se gândească că au o fată de măritat”. Era ultima picătură din lungul șir care umpluse paharul și mi-am dat seama că nu pot să îmi petrec toată viața cu el. Deși am anulat toate planurile de căsătorie, după ce am obținut permisiunea tatălui meu care achitase avansul la restaurant, fostul logodnic a insistat să nu le spunem prietenilor noștri care aveau nunta în următoarea săptămână. Zicea să nu le stricăm bucuria și să mergem totuși amândoi, așa că mi-am pus o rochiță de seară și o pereche de pantofi într-o geantă și am luat trenul două ore către el. Când am ajuns mi-a zis că nu crede că putem fi împreună și că trebuie să ne despărțim. Am plecat înapoi la gară în lacrimi, fără să îi spun că ciclul îmi întârziase deja, căci nu ne protejaserăm deloc în ultimele luni.

M-am mutat cât am putut de repede în alt oraș, am făcut întrerupere de sarcină fără să pot spune cuiva, m-am angajat la o firma obscură pe un salariu de mizerie din care să îmi pot plăti chiria. Apoi mi-am construit, încet și dificil, o viață după propriile mele reguli. Am iubit, am călătorit, am greșit, m-am ridicat și am mers mereu înainte. Am învățat din fiecare experiență câte ceva, dar m-am maturizat greu și am continuat mereu să cred că trebuie fiu un „people pleaser” ca să fiu acceptată. Am lucrat în mari grupuri de companii, am avut și satisfacții și frustrări profesionale, m-am bucurat de prietenii diverse, am trăit relații pasagere, am călătorit în cele patru zări și, după un timp, am întâlnit un om excepțional.

Nu puteam inițial să înțeleg felul în care funcționa relația noastră, totul era prea simplu și ușor, nu era niciun fel de dramă sau tensiune, pur și simplu ne înțelegeam perfect unul pe celălalt, ca și cum am fi fost împreună de zeci de ani. Acasă la ai mei certurile erau zilnice, așa că mă așteptam, din zi în zi, ca relația noastră să se transforme într-una asemănătoare. Am refuzat să mă mut cu el, convinsă că asta ne va distruge relația și că nu voi avea unde să fug – noroc că o prietenă dragă care locuia la el în cartier mi-a promis că mă primește la ea dacă e nevoie. Apoi am refuzat ideea de căsătorie, convinsă că hârtiuța roz o să distrugă echilibrul nostru neobișnuit de simplu. Abia când am rămas însărcinată am semnat. Deși au trecut deja aproape douăzeci de ani de când am primit certificatul de căsătorie, nu s-a schimbat însă nimic și ne iubim la fel de mult. Tata, la început sceptic, a remarcat și el după un timp că relația noastră este, citez, „cu totul altceva, voi comunicați la alt nivel”. Mama nu a remarcat nimic, dar s-a amuzat că îmi apreciez soțul și că îi și spun asta.

Când am născut primul copil mama a venit la noi cu două săptămâni înainte, convinsă că fiica noastră se va naște mai repede. A fost o perioadă frumoasă și calmă, în fiecare zi ne rugam de bebelina să vină, dar ea nu se grăbea deloc. Am născut natural la 42 de săptămâni și m-am externat într-o zi, cu minime informații, după obiceiul maternităților de atunci. Sânii imi sângerau de la alăptat, nu puteam să mă așez pe scaun de la epiziotomie, alăptam la cerere toată noaptea, nu știam nici cum să țin corect copilul sau să îi fac baie, eram nedormită și în plină depresie post partum. Într-o după amiază, când mogâldeața de câteva zile abia adormise, mama s-a apucat de spălat vasele și zgomotul a trezit-o. Am adormit-o din nou la sân și am ieșit morocănoasă din cameră spunându-i mamei să nu spele vasele când încerc să adorm bebelușul. Mama mi-a zis tăioasă ca sunt nerecunoscătoare pentru eforturile pe care le face pentru mine, și-a făcut jignită bagajul și a plecat două ore mai târziu. Soțul a dus-o la gară la trenul de seară, așa că am rămas singură în casă cu un bebeluș de care nu știam să am grijă, convinsă ca sunt o fiică oribilă ce nu merită iubirea mamei ei. Am plâns pe întuneric lângă copilul pe care îl iubeam din tot sufletul, convinsă că voi fi o mamă groaznică. I-am scris fiicei mele o scrisoare, pe care o am pe undeva prin computer, în care îi spun că sper că o voi ajuta să crească echilibrată și fericită, o recunoaștere tacită a îndoielii și rănii profunde din suflet. Abia acum, cu fiice adolescente deja, am înțeles cât egoism este necesar pentru ca o mamă să se comporte așa cu copilul ei aflat într-unul dintre cele mai vulnerabile momente ale vieții. Desigur că mama consideră în continuare, chiar și astăzi, că nu a greșit cu nimic abandonându-și fiica și nepoata, ba chiar că a făcut un efort considerabil și neapreciat.

S-au întâmplat multe de-a lungul anilor, dar voi mai scrie o singură ultimă observatie, înainte ca textul acesta să fie mult prea lung: mama nu m-a sunat niciodată în viață doar ca să mă întrebe dacă sunt bine, dacă mă supără ceva, dacă am ce îmi trebuie. De câte ori vorbim la telefon, cu situații concrete de rezolvat, nu mă întreabă dacă nepoatele ei sunt bine, cu atât mai puțin nu ar putea vreodată spune că îi este dor de ele sau ceva asemănător. Soacra mea, deși din aceeași generație de părinți preocupați în principal de binele fizic al copiilor, crescuți conform cu celebra expresie „pe copil îl pupi doar în somn”, mă sună cam o dată pe lună ca să întrebe cum suntem. Deși ne auzim rar, ea a vrut mereu să afle despre succesele și eșecurile copiilor, despre planuri de viitor sau griji oarecare. Își încheie toate apelurile cu rugămintea să le pup și să le îmbrățișez strâns pe nepoate din partea ei. Contrastul dintre cele două moduri de comunicare este dureros de mare pentru mine și imposibil de ignorat.

Am scris rândurile de mai sus pentru că, cu toate eforturile mele raționale de a accepta situația, nu reușesc să o fac. Ba mai mult, oscilez adesea între două extreme: convingerea că mama este un părinte toxic, narcisist, incapabil de a-și înțelege rolul, care mă rănește fără remușcări, sau opusul, că eu sunt o fiică îngrozitoare care nu își apreciază și acceptă mama așa cum este ea, cu ingratitudine și egoism. Sunt părinte și încerc pe cât pot să fiu unul bun, copiii să se simtă în siguranță în casa lor, să știe că sunt importanți și iubiți, dar să aibă și limitele necesare pentru a se dezvolta și a-și atinge potențialul. Dar ca să reușesc să fiu o mamă bună am nevoie de liniștea interioară pe care am pierdut-o acum doi ani, pe care încerc să o reconstruiesc cu grijă și care este distrusă la fiecare contact cu persoana care ar fi trebuit să îmi fie cel mai aproape.

Photo by Pixabay: https://www.pexels.com/photo/backview-of-girl-holding-plush-toy-while-walkingon-dirt-road-48794/

40 Comments

  1. Erica Ana

    Am si eu o relatie cu mama foarte asemanatoare cu ce povesteste autoarea! Este foarte dureros, trist si greu de trecut prin viata cu asta…De parca vorbim 2 limbi diferite..pur si simplu nu ne intelegem. Am incercat sa vorbesc cu ea despre asta ..fara nici un folos…neaga faptele intamplate etc..

    Am inteles ca la varsta ei nu mai schimb nimic, nu se mai intampla nimic…am facut ‘doliul’ relatiei cu mama..nu ma mai astept la nimic… 😞
    Multa putere va doresc! Si sper sa protejam copiii nostri de asta…

    • Irina

      Cum ați făcut doliul?

  2. Pinky

    M-am regasit in cuvintele acestea. Si eu si sora mea am fost toata viata „managerii” mamei mele… tata era sufletist, dar facea cum zicea ea… Si in cazul nostru a fost mai greu dupa ce tata a murit. Dar intr-o zi dupa ce am izbucnit si eu asemenea autoarei, sora mea mi-a zis ca e timpul sa accept ca mama aia ce o tot caut in aceasta femeie, nu exista si ca toate incercarile mele de a o face multumita sunt datorita acestei dorinte de a avea o mama „adevarata”. M-a socat ce mi-a zis, dar asa este. Cand nu sunt cu mama imi inchipui o fiinta calda careia ii pasa de mine, cand o sun simt egocentrismul, narcisismul ei si cele doua trairi nu se impaca. Si tot eu ma simt vinovata. Dupa aceasta trezire sa ii zic asa, am cautat sa ma pun eu in locul unei mame si sa ma gandeac ce mi-as spune si cum as actiona. Imi dau seama acum ca actiunile astea ce noi le scuzam, nu sunt scuzabile, dar asa am invatat copii fiind, ala era singurul mod in care noi stiam sa fim. Acum simt ca nu mai am o mama. Este o persoana fata de care am o oarecare responsabilitate, dar nu atat de mare responsabilitate incat sa imi las viata mea si sa am grija de a ei cum am facut cel putin 30 de ani. Ma simt in sfarsit eu si cumva libera. Si e interesant ca din pozitia asta, cumva exterioara dinamicii noastre de familie, inteleg mai bine de ce mama este cine este. Din nou asta nu o scuza sa imi fure efectiv viata, dar am o alinare in faptul ca inteleg de ce si mai inteleg si ca niciodata nu va putea fi Mama.

  3. C.

    Mama mea a suferit de paranoia (in anumite circumstante aproape de psihoza), o boala pe care nu a recunoscut-o niciodata, dar care pe mine m-a afectat profund, in rau. Pe mine m-a iubit sincer si mi-a dorit binele, la fel de mult am iubit-o si eu. Din pacate, a fost nevoie de un cancer agresiv pentru ca relatia noastra sa se repare, ei sa i se vindece toate demonii care o bantuiau, iar eu sa inteleg si sa iert. N-am iubit ce a facut boala din mama si nici ca mi-a luat-o, dar atat de mult am iubit-o pe mama vindecata de frici, senina, iubitoare din cele cateva luni in care chimioterapia a functionat si era bine…tare o vroiam asa, dar sa fie si sanatoasa. Nu ai cum s-o schimbi, unii mor asa. Pentru mine a fost o intorsatura a soartei, mama s-a imbolnavit exact in circumstantele in care am putut fi langa ea zi si noapte, o singura variabila daca era diferita, n-as fi putut face asta, si totul a fost de parca universul ar fi conspirat sa ne repare relatia.

  4. Ida

    O relație asemănătoare am avut și eu cu mama. A fost obsedata sa îmi controleze viața, nu m-a iertat că am divorțat de primul soț, nu l-am putut suferi pe al doilea. Locuiam împreună iar la 46 de ani, cu 3 copiii , cel mic având doar 2 ani, ne-a dat afara din casa. Ne-am chinuit, am făcut un credit, am rugat-o sa ne mai lase câteva luni până aranjam casă și plecam.
    In timpul asta s-a îmbolnăvit iar doctorii nu prea știau ce are. Era tot mai rău și îi spunea surorii mele sa ne roage să nu plecam, sa nu rămână singură. In ianuarie, într-o zi de joi un medic ne-a spus că are cancer. Iar sâmbătă a murit.
    Am iertat-o pentru tot. Nu mă pot ierta pe mine pentru tot ce nu am spus și nu am făcut. Am trăit aproape 50 de ani într-un război continuu cu ea.
    Dar as da orice acum sa o mai aud o dată, sa îi pot vorbi.

  5. Ursa

    Asa e si mama, dar si soacră-mea. Am citit cartea „Sa nu râzi” despre astfel de persoane si m-am bucurat ca nu am ajuns mai rau si ca am reusit sa ma indepartez atunci cand am simțit ca nu mai pot.

  6. Oli

    Va recomand în curs, se cheamă „vindecarea relației cu mama și tata”, îl găsiți pe Fb. Pe mine m a ajutat cel mai mult. Ce va pot spune cu certitudine și sper ca v a spus și terapeutul este ca mama dvs a suferit și mai mult și din golul pe care ea l a avut în loc de iubire a încercat sa va iubească cum a putut, dar tot mai mult pe gol. Sa știți ca asa cum va face sa va simțiți, asa se simte de fapt ea. Știu ca poate nu ajuta mult ce am scris, dar dacă încercați sa aflați mai multe despre parintij ei, copilăria ei mica și apoi toată viata ei veți descoperi lipsurile cu care v a crescut. Căutați cursul pe fb, este minunat.

    • Petronela

      Cred ca de fapt originea la tot sirul aceste de suferinte isi gaseste originea in copilaria parintilor, si mai apoi in compromisurile pe care le-au facut ca sa stea impreuna si sa ne creasca pe noi, copii lor. Noi care am suferit din cauza parintilor am intrat ca intr-o bula si ne-a trebuit mai mult timp decat altora sa intelegem cine suntem, apoi cum nu ne-am putut explica totul si dealtfel dintr-o mare nevoie de iubire am facut eforturi sa placem altora, si tot asa continuam sa pierdem energie care ne-ar fi utila in viata noastra de zi cu zi. Toate acestea lasa rani adanci! Chiar daca avem in prezent o viata linista, si chiar daca am locui la o distanta foarte mare, ranile di copilarie raman, si chiar daca am avea o viata frumoasa tot nu ne bucuram pe deplin ca am vrea sa impartasim bucuria noastra, si tocmai acel telefon dat „de nevoie” reactiveaza totul. De vindecat nu cred ca se poate nici cand unul din parinti numai e, dimpotriva e mai greu ca iarasi trebuie sa ne gasim un echilibru si se adanceste si mai mult acea lipsa si durere emotionala care ne-a marcat copilaria. Ceea ce cred ca poate ajuta este sa-i intelegem pe parinti, sa ne gandim ca ei au avut mai putine resurse decat avem noi(si zic asta gandindu-ma la cate chestii disponibile se pot gasi pe internet) si cred ca in timp iertarea si acceptarea vin mai usor. Altfel cred ca tot facand acest proces mental de vindecare suntem mai predispusi smintelii, si vrand nevrand repetam aceleasi greseli. Indiferent cat de mult am ascunde ce gandim se vede pe fata si in atitudinea ca ceva lipseste in noi si ca nu suntem complet ancorati in prezent. Tocmai de aceea este important sa nu ne gandim nici noi foarte mult la noi ca devenim la fel de egoisti, poate ne exprimam diferit ca avem alt bagaj emotional dar neiertand si nelasând totul sa treaca pe langa noi tot continuam sa mentinem acest „lant” care ne lacereaza pe interior. Eu incerc sa completez acest proces dar constat ca e o lupta continua cu mine, si na intreb daca merita ca-mi pierd ce e mai frumos in viata mea. Oricum parintii indiferent cum ii percepem noi, buni sau rai e important ca exista pentru ca atunci cand chiar si unul din ei lipseste te simti ca un copac care e scos din radacini.

  7. Roxana

    Buna seara. Uneori e de preferat sa acceptăm că suntem extraordinari și să nu așteptăm o validare care nu poate veni. Uneori unele persoane nu pot mai mult. Într-o relație, chiar și în cea cu mama, fiecare are partea ei/lui de făcut. Nu putem face partea celuilalt, nu ne ajuta. E greu, dar după ce facem partea noastră, putem accepta, ierta, constata. Doare pentru că e mama, dar ați construit o viață frumoasă, ați învățat cum. Ați reușit pentru că ați făcut alegeri pentru dumneavoastră. Pentru mama…nu puteți alege. Atât poate, nimic mai mult. Chiar dacă ar fi putut mai mult sau diferit nu a știut cum și nu s-a preocupat să afle. Ce puteți face in continuare. Singura vedeți cum creați o balanta a relației cu mama care sa nu va afecteze. Îmbrățișări, om minunat!

  8. X

    O cititoare a scris la un alt articol ceva ce mi-a revolutionat viata. Probabil nu se aplica tuturor dar pentru cei care merge, as repeta. Ea spunea ca poate fi util sa o eliberezi pe mama din job descriptionul rolului de mama. Asa imi zicea si terapeutul meu, sa reusesc sa o vad ca pe un om, sa ma conectez la ea asa cum e ea si cum sunt eu sa iesim din roluri dar mi-era foarte greu. Pana cand da, am reusit sa internalizez asta cu comentariul acelei cititoare. A fost minunat. Pentru prima oara s-a spart in mine ceva si am inceput sa o sun eu , cu drag. Cred ca si ea a raspuns mai bine la asta. Pentru ca inainte simtea judecata mea muta, si cand eram ‘managerul ei’ si cand nu o cautam .
    Mama e genul de om care a dat si da multa iubire, dar intr un fel pe care eu simt si am simtit nevoia sa l blochez pentru ca vine la pachet cu control, cu dorinta de ‘a fi de ajutor’ care simt eu ca sapa sa afle punctul slab astfel incat ea sa fie alinatorul si salvatorul. Ea in relatia cu tata mereu este victima, ei se cearta si jignesc
    La ordinea zilei. Clar si el e un om dificil, dar eu am invatat sa relationez cu el, ne respectam diferentele de opinie, nu simt ca nu ma mai iubeste daca il cert/ critic/ am alta parere de cat el la stiri sau politica. Mama insa se simte super geloasa pe dragostea pe care o am pentru oricine altcineva , sot, sora, etc. ea a trecut prin trauma abandonului si o adoptie ca pe vremuri cand nu se tinea cont asa mult de sentimente. Asta a facut ca nevoia ei de a-si valida ca cineva o iubeste si are un loc in familie e imensa. E mai mult decat pot eu sa dau. Probabil mai mult decat eu + tata la un loc. In mine a creat o neplacere
    Imensa in a cere orice ( cand eram mica am imprumutat un pix nu mai aveam creioane si stilou, ea nu a observat si eu nu m-am dus sa cer) . In adolescenta se supara pe tata daca imi dadea 3 lei ( literal nu simbolic) intreba mereu, de ce , la ce iti trebuie ce nevoie ai, iti iau eu. Poate fiind primul nascut a fost acolo ceva special in atasamentul ei de mine. Probabil predictibil eu m-am indepartat de ea, ii dau minimul de informatii despre viata mea. Sora mea mai mica e opusul meu , e deschisa , vorbeste cu ea, e mai sincera, dar ea nu se poate multumi vrea de la mine totul. Si cu cat insista mai mult cu atat eu ma blochez si nu mai pot/ vreau sa dau. Multa vreme am simtit multa furie in relatia cu ea, dar incet incet am reusit sa eliberez furia asta , cand m-am eliberat si pe mine din rol ( trebuie sa o sun, trebuie sa-i calmez dramele etc) dar si pe ea ( nu e normal sa mi se planga de tata si sa se supere ca nu vreau sa fiu ostentativ de prtea ei, nu e normal sa fie mereu ea cea fragila si eu cea puternica, nu e normal ca x, y , z) . Cand am lasat aceasta judecata a normalitati si am internalizat ca atat s-a putut, relatia s-a usurat. Am momente in care ma gandesc la ea si mi-e drag sa o sun. Iar cand ma enervez imi aduc aminte. A fii mama nu e un job description, ea da tot ce poate da , a dat tot ce a avut de dat . Dar in esenta, atat s-a putut.
    Am citit o carte buna, dansul furiei, m-a ajutat in cateva situatii in relatia cu ea. Cand vad atatea mame care sunt reci ma simt putin vinovata ca eu resping asa multa atentie. Dar si in cazul meu, atat se poate, atat s-a putut.

    • little

      Rezonez mult cu se spui, dar oare ce se intampla cand se tine ea mortis cu dintii de job description-ul ala? Cand iti reproseaza ca nu mai vrei sa o accepti pe job description-ul ala si se baga cu forta sa-l faca? Cand incerci sa nu o ranesti indepartand-o complet de tine si de familia ta, dar vrei in acelasi timp sa protejezi si „bula” ta de protectie, pe care ea in felul asta o tot sparge?

  9. Madolia

    Am 49 de ani și încă încerc să înțeleg relația mea cu mama care nu mai e. Când am decis să urmez Facultatea de Psihologie am făcut-o motivând că vreau să ajut copiii. Eram învățătoare atunci. Și încă un copil neînțeles și neacceptat de mama lui. Am trecut apoi prin zeci de cursuri și lecturi în căutarea unor răspunsuri. Între timp, mama a murit. Fără ca eu să simt că am reușit s-o iubesc cu adevărat. Anul trecut am început o nouă formare, în psihoterapie adleriană. Perspectiva asupra relației cu mama s-a dezvoltat până într-atât încât am putut să simt că trebuie să-i mulțumesc pentru unele lucruri și s-o iert pentru altele. Voi lucra în continuare la asta, în propria psihoterapie. Nu știu dacă voi atenua din suferință și din regrete – pentru ce-a fost și pentru ce-ar fi putut să fie. Ceea ce știu e că am devenit o mamă mai bună tocmai datorită mamei mele. Nu atât de bună încât să nu simt unde și de ce am greșit, dar clar mai lucidă, mai conștientă și dornică să repar din relația cu fiica mea. Pentru asta mă voi întoarce la relația cu mama din nou, și din nou.

  10. Diana Elena

    O Doamne, parca as citi despre mine. Parintii mei sunt in viata amandoi si incerc sa ma bucur de ei asa cum sunt, sa nu incerc sa mai schimb ceva si il rog pe Dumnezeu sa-i tina sanatosi. Am avut si eu unele incercari sa schimb relatia cu mama, dar, la fel ca si tine, s-a finalizat cu lacrimi si cearta si e tare greu. Din pacate, pe mine ma afecteaza f mult si cand fac ceva gresit, sau cred eu ca e gresit … imi zic ca nu sunt buna de nimic, pt ca … cum as putea fi buna daca nica macar pt mama mea nu sunt buna? Ce sper eu, e sa nu fiu asa pentru ai mei copii, nu mi-as ierta asa ceva. Te cuprind.

  11. Andreea

    Draga doamna, iti multumim ca ne-ai scris atat de frumos, cursiv si vulnerabil. As vrea sa stii ca e normal tot ce simti. Ti s-a spus de mica ca este defecta, ca esti nerecunoscatoare, ca tot ce faci este gresit. Asa s-a construit psihicul tau, ca o casa al carei fundatii este stamba. Nu ai ce sa faci si nu va fi zi in care sa fie ca si cum nu ar fi fost.
    Imi e si mie ciuda pentru toata viata pe care as fi putut sa o traiesc fara aceasta indoiala de sine constanta. Insa incerc sa traiesc cu asta ca si cum as trai cu un handicap fizic. Stiu ca este acolo, iti multumesc pentru lectiile pe care mi le-a dat si incerc sa fac tot ce pot in a-mi trai viata frumos si armonios cu acest handicap emotional. Te imbratisez!

  12. Angelica Agud

    Recomand o carte, o gasesti in pdf online: Adult Children of Emotionally Immature Parents: How to Heal from Distant, Rejecting, Or Self-Involved Parents

  13. Tünde

    Eu recomand un program care m-a ajutat foarte mult sa echilibrez relația cu mama. Il găsești pe acest site evoluamimpreuna.ro, programul vindecă-ți relația cu mama, tine 9 sapt, este foarte interactiv și bine pus la punct, ce te va învăța să echilibrezi frumos atât relația cu mama cât și orice alta relație /trauma pe care ai trăit-o. Nu e teoretica, chiar trebuie sa sapi în interiorul tău sa găsești răspunsurile pana simți ca exista un echilibru, și atunci vei simți o liniște interioara ☺️
    Sper sa ajute autoarea 🙏

  14. Eliza

    O sa las un comentariu mai lungut.
    Este greu cu parinti asa. Foarte foarte greu. Nu am un sfat, dar am niste intrebari despre care eu cred ca daca nu le punem si raspundem dinncele mai adanci dorinte, primim claritate.
    Cine vrei tu sa fii in relatie cu ea? Cine ai vrea ca ea sa fie? Stii / ai intrebat-o pe ea cum ar trebui sa se comporte oamenii din jurul ei ca ea sa le simta iubirea? La fel pt tine: cum ar trebui sa fie ea ca sa te simti tu iubita?
    Exista lucruri pentru care ii poti fi recunoscatoare? Exista lucruri pentru care tu vrei ca ea sa fie recunoscatoare?
    Esti dispusa sa aveti o discutie din care sa nu iesi pana nu ii spui tot si pana nu primesti si tu raspuns? Tot, tot. Ca o iubesti, ca te simti neiubita, ca exista lucruri pentru care o apreciezi si lucruri pentru care tu vrei sa fii apreciata. Esti cu adevarat in regula sa ai o relatie fracturata? Dupa ce moare, cum iti doresti sa te raportezi la relatia voastra? Te rog sa stii ca nu este nicio judecata de aici de unde sunt eu. Intreb toate astea pentru ca mama mea a murit de mult iar cu tata nu vorbesc si sunt impacata cu asta. Dar ca sa am pace, am sapat cu acel gen de intrebari si cu ajutor specializat. Iti trimit imbratisari.

  15. A.M.P.

    Suntem o generatie copii ai unor mame defecte, fiice ale aceluiasi univers, nascute parca gata incruntate si vesnic nemultumite! Am citit articolul si apoi in fiecare comaentariu m-am regasit iar si iar….
    La aproape 40 de ani, casatorita, cu 2 fetite minunate, casa, masina , job …tot ce iti poti dori ca sa te simti realizat, conform unor standarde universal valabile, dar daca ati auzi-o pe mama ati zice ca stau undeva langa un tomberon si cersesc …atat e de acra.
    Nu mi-a spus nici o data in fata ca ma iubeste, sau alte cuvinte de genul, despre BRAVO sau ca e mandra de mine nici atat…e vesnic o comentatoare: da de ce va plimbati atat, mai strangeti si voi, mai faceti , mai puneti etc ( mentionez chiar avem de toate!)
    Daca uit sa o sun cateva zile fata de cand considera ea ca ar fi trebuit sa sun, deja incepe cu santajele: ti-am dat , ti-am facut si pe tine te doare in c*r…( sa ne intelegem nu mi-a dat nimic in plus afara de faptul ca mi-a platit caminul si mancarea in timpul studiilor, am fost mereu premianta bursiera , etc…dar astea sunt marile ei realizari ca mi-a dat)
    La un moment dat am rabufnit si i-am zis verde in fata: mi-ai dat ceea ce trebuie sa dea orice parinte copilului sau, cine voiai sa ma tina la facultate – vecina? cine sa-mi trimita pachet -vecina?, nu eram copilul tau? nu mi-ai dat nimic tu , mi-am facut singura! Pentru partea ta de contributie am avut-o si eu pe a mea: am fost mereu premianta, cuminte, nu te-am facut de rusine pe nicaieri, nu ti-am iesit din vorbe, am terminat , liceu, facultate master( la care deja ma intretineam singura ) m-am angajat, m-am casatorit, mi-am facut un viitor si un prezent la care tu nu mai ai dreptul sa comentezi si daca ti-e asa dor de mine poti sa dai si tu un telefon sau macar un beep si cu asta basta…. N-am vorbit un an dupa episodul asta si a fost cel mai minunat an din viata mea, n-am fost nicicand asa de linistita!
    Ma critica constant, de la alegerile vestimentare pana la felul cum imi cresc copii, nimic nu trece cu brio de standardele ei…partea buna e ca am inceput eu sa nu o mai bag in seama asa cum obisnuiam inainte, iar partea si mai buna e ca am un sot iubitor care ma respecta si ma spijina mereu amintindu-mi ca sunt perfecta pt el!

    • Mă regăsesc pe deplin în situația ta, doar că eu am făcut-o de rușine, că am divorțat. Dacă stăteam nefericită lângă un soț abuziv era mai bine pentru ea. Probabil putea să mă privească cu milă, așa, mă privește cu gelozie și dispreț.

  16. Laura

    Draga doamna,
    Va las si eu un gand. Intr-un moment de tensiune si furie cu propria mea mama, in loc sa urlu la ea, cum fac de obicei, am tras aer in piept si am imbratisat-o. I-am spus ca o iubesc, ca apreciez mult tot ceea ce face, dar ca mi-e si mie greu uneori.
    A sarit ca arsa, ce mai e si prostia asta, a fost foarte greu pentru ea sa stea in imbratisare cu mine. Mi-a zis ca nu-i plac imbratisarile. Dar i-am zis povestea cu ideea de a o imbratisa( din cartea Asta recomandata tot de aici de pe blog https://www.printesaurbana.ro/search/label/trauma) si s-a inmuiat. Mi-a spus si ea de ce era nervoasa in momentul respectiv, a fost magic, am depasit un mic blocaj.
    E o mare durere sa nu fi in armonie cu mama, o am so eu, dar cred sincer ca se poate lucra la asta.
    Doar ca dumneavoastra puteti lucra doar la dumneavoastra. Daca nu poti sa schimbi ceva, schimba attitudinal fata de acel ceva ( zice ceva filosof grec)…
    Va doresc sa gasiti calea una spre alta macar din cand in cand.
    Poate va ajuta cartea din link….

  17. Emilia

    Citind aceste randuri mi-am amintit de multe mizerii pe care le-am indurat de la mama mea. Din pacate, nu le-am constientizat la momentul potrivit. Am indurat, m-am straduit sa fiu „o fiica buna” , neglijandu-mi propiul copil. Deabia dupa ce a murit mama am inceput sa constientizez ca toata stradania mea a fost inutila iar asta m-a dus intr-o depresie care m-a tinut cativa ani buni. Acum am 54 de ani si fiica mea 27. Cand am vrut sa-i spun fiicei mele ca regret enorm ca i-am creat traume in copilarie incercand sa-mi multumesc mama, mi-a zis ca, pentru ea, bunica ei a fost cea mai buna bunica din lume si ca nu-mi permite sa-i stirbesc amintirea.

    • X

      Pai poate a fost o bunica mai buna decat o mama. Si tatal meu e un tata mai bun decat e un sot. Intr-un fel asa ii zic si eu mamei ca nu suport sa isi scuze alegerile fata de mine dand vina pe altcineva. Insa e bine ca v-ati deschis oricum, important copilul e sa stie ca va ganditi la astfe de lucruri e mai mult decat am primit noi

  18. O alta fiica

    M-am regasit in atatea situatii atat cu mama, cat si cu bunica care m-a crescut. Ambele niste femei toxice, frustrate si santajiste emotional. Nimic nu le-a convenit, intotdeauna m-au criticat, orice fapta buna avea de fapt un defect. Nici dupa nastere, nici dupa multe depresii si tentative de suicid nu am reusit sa le „imblanzesc”, sa gasesc o farama de umanitate si de respect pt mine ca fiinta umana. Imi amintesc in copilarie, cand am decis sa iau o cutie de paracetamol si m-am simtit rau noaptea si am vomitat ca s-a trezit si a zis ca spera ca nu ii fac probleme de la varsta aceea si s-a culcat. Timp in care eu vomitam in baie. Mereu ma gandeam ca moartea mea va fi cea mai buna razbunare pentru ele, pt ca desi ele probabil nu o vor vedea ca fiind din vina lor, gura lumii le va invinovatii. Am vazut insa ca exista mame iubitoare, cu viete grele insa care au stiut sa isi arate iubirea copiilor, cum e soacra mea sau cum era bunica paterna. Eu am decis sa rup relatia cu ele pentru ca simt ca am o varsta si merit respect, iar cine nu mi-l ofera, nu merita atentia mea.

  19. Alma

    Și eu mă regăsesc în povestea asta.Și eu am aproape vârsta doamnei.Și mama mă consideră un bebeluș care trebuie constant controlat și dirijat.
    Am fost un „copil model” , mereu am luptat pentru a „face cinste ” părinților mei.Asta mi s-a cerut de mică.
    În timp ce în spatele ușilor închise, o fetiță foarte tristă, traumatizată de certurile interminabile dintre părinți, visa să ajungă mare, sa evadeze din lumea în care visele ei copilărești erau intoxicate de atmosfera mereu încărcată de ură, țipete, reproșuri.
    Am crescut, fragilă și sensibilă, dar în afara ușilor casei eram copilul-trofeu: premiantă, harnică , săritoare, ascultătoare.După absolvirea facultății, am întâlnit un băiat bun ca pâinea caldă și ne-am căsătorit.
    Dar, mama nu l-a plăcut.Mereu îi găsea câte o vină, un cusur.
    După 7 ani magici, petrecuți în noua mea familie,un accident tragic l-a luat de lângă mine pe cel care mă vindecase de traumele copilăriei.
    Evident, mama a găsit cu cale să mă apostrofeze pentru alegerea făcută, că nu-l plăcuse din start.Tot ea a insistat să revin în casa părintească , pentru a fi ” susținută moral”, dar întoarcerea mea a fost punctul de revenire în coșmar.
    Solicita mereu ajutor chiar și când nu avea nevoie, mă controla mereu, îmi cerea să pun toți bani câștigați în camera ei,nu puteam să merg decât la job și acasă, la ea.Munceam mult, eram frustrată, tata s-a îmbolnăvit și a murit.
    După moartea tatălui , am hotărât să mă îndepărtez puțin de mama.Am întâlnit un om minunat ,m-am recăsătorit și am născut un băiețel.
    Mama este mereu pe urmele noastre, când vine ea se strică toată atmosfera din casă.Când metgem împreună la părinții soțului , creează dispute, are o atitudine arogantă față de aceștia și provoacă certuri în familie.
    Este veșnic nemulțumită , mereu spune că ea a făcut sacrificii să mă creasca și că sunt o nerecunoscătoare.
    Deși i-am renovat casa, îi cumpăr tot ce își dorește, merge cu noi în vacanțe, are tot ce și-ar putea dori un om părinte de la copilul său.
    Eu tac și țin în mine.Ni vreu să îmi ruinez căminul.Socrii mei sunt niște oameni minunați.
    Ce aș putea face?Evit cât pot de mult întâlnirile cu ea.
    Este rău să ai părinți toxici.Și la vârsta asta nu se mai pot schimba, din păcate…

  20. Ana

    „Abia acum, cu fiice adolescente deja, am înțeles cât egoism este necesar pentru ca o mamă să se comporte așa cu copilul ei aflat într-unul dintre cele mai vulnerabile momente ale vieții.”
    Cu fraza asta ti ai raspuns singura. La varsta dumneaei este imposibil sa se mai schimbe. Totodata ganditi va ca poate si ea a crescut la fel, cu o mama la fel de toxica. Deci nu stie sa ofere iubire, si nici nu va invata acum. Dar NU ESTE VINA DVS si nici datoria dvs sa încercati sa o schimbați. Asa ca ce puteti sa faceti e sa o iertati, sa va iertati pe dvs si sa rupeti legăturile. Puteti sa ii scrieti o scrisoare la fel ca si acest articol iar daca nu intelege nimic si rade, e clar ca e degeaba tot efortul
    dvs.
    Stiu, e f greu, dar aveti 2 fiice care au nevoie de atentia dvs, credeti-ma, eu ca fata tanara mi as subestima mama daca as vedea o atat de vulnerabilă fata de mama ei. Priviti totusi si partea buna: v a invatat cum sa NU faceti cu fiicele dvs.
    Relatiile cu mama dvs ar trebui sa ramana la cel mai simplu nivel. Doar buna ziua si întrebați de sănătate. In momentul in care va reproșează ceva ii spuneti cu dragoste ca nu acceptati asa ceva si la revedere. Din pacate exista si mame rele.
    Fiti bucuroasa si celebrati-va succesul, aveti poate o familie acum, cum va doreati cand erati mica. Este un real succes. Oferiți atentie doar oamenilor care va iubesc cu adevarat. Nu oamenilor care va fac viata un calvar, chiar daca e mama.
    Trebuie sa acceptati ca mama aceea pe care vi o imaginati, este pur si simplu imaginatie. Ea nu exista. Si probabil nu va exista.
    Multa dragoste!

  21. Florin Cristian

    Parcă aș fi citit articolul și comentariile acestea acum câțiva ani înainte, când am hotărât că o mamă rău intenționată trebuie ignorată cu desăvârșire, astfel încât să nu îmi mai facă rău mie și familiei mele. Bietul tata, câte a îndurat până să se prăpădească!

  22. Andreea R.

    Da, mama este cu siguranță narcisista. Sunt acum pe net multe videouri despre narcisism și relații toxice. DoctorRamani e un canal pe YouTube care mie mi-a fost foarte util, este o psihoterapeuta care vorbește zilnic despre cate un argument din categoria asta. De la ea am învățat că narcisismul este un spectru (nu îmi dădusem seama că mama e narcisista, acolo am găsit descrise comportamentele ei – textbook…) și am avut multe momente de iluminare in raport cu mama mea și comportamentele ei. Și ce zicea cineva mai sus, a dezbraca femeia de rolul ei de mama, e un exercițiu pe care l-am făcut și eu în terapie și a ajutat mult. Am compasiune acum pentru copilul neiubit din mama mea, dar și pentru cel din mine care n-a avut o mama iubitoare. Dar în primul rând, faptul că am înțeles comportamentul ei și cum funcționează el, m-a ajutat să mă protejez și în felul ăsta, paradoxal, sa am o relație mai buna cu ea, sa nu mai ies călcată în picioare din fiecare interacțiune un pic mai profundă…

    • Dan

      Eu aș lua canalele gen Dr. Ramani cu un pic de sare. Majoritatea (incluzând-o pe dna doctor) sunt canale comerciale, oamenii vând cărți și/sau seminarii online sau își fac reclamă la cabinetul propriu de psihoterapie. Problema cu „narcisismul” este că, în final, vorbim de un complex de comportamente utile pentru supraviețuire și succes în anumite condiții sau într-un anumit context familial sau social. Comportamentele respective sunt copiate de la o generație la alta și ajută la împărțirea foarte generală între „agresori” și „victime” într-o societate tradițională. Dacă mergi cu diagnostice gen Dr. Ramani poți ajunge să pui ștampile de „narcisist” la >50% din populație, ceea ce e deja aberant. Dar sigur, pot să ajute pentru o abordare mai corectă la nivel individual, gen setarea de așa-numite „boundaries”.

  23. Ka

    Ce relatare incoerenta. Ambele sunt toxice una pentru alta. Ar putea sa aiba o relatie superficiala, cordiala, dar prietene nu prea prevad. Fiica se plange ca a facut multe lucruri fara sa primeasca vreo apreciere din partea mamei. Se vede ca inca sufera ca nu primeste iubire de la mama ei. Trist.

    • Dan

      Într-adevăr, s-ar putea ca autoarea să aibă o surpriză în relație cu copilele ei. Genul de comportamente descrise aici se transmit de la o generație la alta aproape inconștient.

  24. Elena

    Dacă vă consolează: se poate mult, mult, mult mai rău. Atâta vreme cât vă permiteți să mergeți la terapeut, e minunat. Liniște și pace vă doresc!

  25. Jena

    Eu am o relatie ”speciala ” cu mama mea. Nu este si nici nu a fost o persoana rea sau sa imi doreasca raul dar din dorinta de a avea control asupra tuturor cumva se strica totul.
    Toata lumea o vede ca o persoana foarte buna ( este ), blanda ( este ) dar dupa ce se inchid toate usile din casa parca totul schimba. Este foarte dificil de explicat dar se impune in tot ce face si este foarte incapatinata..
    Sunt casatorita … copil…
    Sa va dau un exemplu … sa zicem ca fac mancare . Nu este bine cum tai morcovul , cum tai ceapa , cand pun ceapa. Sint chestii minore dar in timp se aduna frustrarea mea.
    Nu am putut niciodata sa comunic cu ea ,am incercat sa vorbesc cu ea, sa ai explic cum ma simt dar fara nici un rezultat. Mereu a fost ocupata de cate un lucru important in viata ei, cu toate ca ar trebui copii si familia sa fie pe primul loc.
    Toata viata ei a fost o alergatura constanta tara ( la sat ) si oras.
    Eu am copilarit la tara , am avut o copilarie frumoasa dar cu mult dor de mama si de frati. Eu cumva am fost izolata de lume ( nu erau copii cu care sa ma joc ) , am fost salbaticit sa spunem … cand am ajuns pe bancile scolii eram un animal salbatic.
    Bunica a fost cea mai importanta persoana din viata mea.
    Am ajutat parintii cand au avut nevoie, tot timpul. Sotul mai mult decat propriul ei baiat. A avut grija de ea in spital( un puseu mare de tensiune). Sotul imi spune ca se intelege mai bine decat cu mama lui.
    Sunt anumite chestii pe care el nu le stie si nu le intelege. Sunt 5 frati in total iar daca unul din frati are o problema toti fratii vin.( chiar daca sunt certati ) Eu nu am avut parte de asa ceva. Aici intervine parintele.. cand ne certam trebuia sa fim luati de ” ciuf” sau pedepsiti toti, sa ne intelegem fiindca suntem frati , trebuia sa ne iubim.
    Un alt exemplu … cand baiatul face temperatura … ”pai din vina ta ..! Cine stie ce ai facut tu … cine stie ce a luat de la voi … ” Nu a intrebat niciodata cum te simti .. Esti obosita ? Cu ce te pot ajuta ?
    Acum nu mai reprosez nimic , dar a fost o perioada cand am intrebat de ce am fost lasata la tara singura .. raspunsul ei … fiindca bunica ta se simtea singura … Poate undeva in sufletul ei constientizeaza dar este prea mandra sa recunoasca anumite lucruri.
    Nici o data nu a spus ca este mandra de noi ,ma doare sufletul cand au ca se mandreste cu alte rude ( verisoare ). Daca se intampla sa fie in camera sora ei si lauda pe x sau y o aud spunand … pai si ei ( noi – copii ) au facut x sau x … sunt frumosi …
    Am avut o intamplare cand eram mica in care a spus ca ai este rusine cu mine si cu sora mea. Nu am sa uit pentru ca ne imbracasem frumos , amundoua , sa ai o vizitam la munca , ca o surpriza .. iar ea .. ca ai este rusine cu noi..
    Repet .. nu este o femeie rea …
    Ma doare sufletul ca as fi dorit sa aud ca se mandreste cu mine! Mereu am incercat sa fiu independenta si sa nu depind de ea din punct de vedere financiar. Poate am sa aud asta dar nu cred !

  26. Lilliana

    O temå/ subiect interesant. Clar usor ne recunoastem In aceastå poveste. Am varsta de 54 ani. De mic copil nu am primit dragoste de la pårinti dar sincerå så fiu niciidatå nu am cåutat så primesc de ce ?! Eu am fost un copil care niciodatå nu a spus nu. Dacå trebuia så cumpåråm paine sau så ståm la randurile infernale ce pe acea verme era normal ( ori så cumpåråm lapte, alimente smd) eu eram prezentå. Am fost copilul care nu existå cuvantul NU In vocabularul de conversatie. Ptr mine nimic niciidatå nu a fost greu, nici cand eram copil, nici cand devenisem adultå dar nici In ziua de aståzi nu simt cå existå lucruri ce eu nu le pot descalci sau rezolva. Mama ( dumnezeu s-o odihneascå In pace) nu intelegea de ce eu eram asa cum eram( ea må numea « inganfata sau coltoasa « acum vå voi explica de ce , eu fiind sportivå de la 6 ani aveam succese mai peste tot , antrenorii må ridicau In sclåvi, vecinii må iubeau toti ptr cå eram corectå si le spuneam bunå ziua de cate ori treceam pe langå ei, mai veneau si se uitau la campionatele de handbal smd. Pe mama am våzuto la cateva meciuri de handbal care venea så må vadå pe furis ( credea cå era invizibilå), odatå nu mi-a spus felicitåri mentionez NICIODATÅ, sincerå så fiu nu am fost afectatå deloc. Anii au trecut, eu am plecat la 3200 km de Ro. Veneam acaså in Ro odatå pe an uneori de 2 ori ce-l mult ståteam 3 såptåmanå si asta cand copii erau mici, cu timpul am rårito. Dupå o perioadå de timp sesizam cå nu-mi spune nici bine ai venit acaså , nici cum a fost drumul cu copii mici, NIMIC. Dupå o perioadå de ani o intreb : mamå dar pe matale chiar nu te intereseazå cum sunt acesti 2 copii / nepoti?! Se uita la mine si dupå un timp imi råspunde – eu våd cå sunt bine- ok råspund eu. Dar de ce tot critici in loc så vorvesti ca oamenii, så fii mai maleabilå ( nu cå ai fost vrodatå) dar in speranta cå eu niciodatå nu ti-am cerut nimic, nu am avut nevoie de ajutorul matale ( nu mi-am permis så vorvesc la per tu ) am avut un respect aparte si asta doar eu si Fratele meu, celelalte 3 surori vorbeau cu mama de parcå era vecina de vi za vi.

    Eu mi-am luat responsabilitatea ptr mama foarte devreme. Mi-a fost mill de ea si am dorit så-i fac o viatå mai usosrå si så-i indeplinesc visurile. Chiar dacå aveam un apartament mare confort 1, mama se simtea ca in inchisoare asa cå i-am fåcut o caså de 400 m2 si avea o grådinå care se simtea bine in ea. Iam spus så nu aibå grija cheltuielilor cå nu este responsabilitatea danseia. Anii trec si dansa era din ce in ce mai råutåceoaså cu mine fårå så inteleg de ce. Incetul cu incetul nu am mai sunat ptr cå nu aveam ce vorbi. Orice subiect ce incercam så-l spun ptr dansa era neimportant. Dansa imi tot spunea de fetele ei ( surorile mele care defapt le rezolvasem cu acoperis deadupra capului si pe ele doar ca mama så må accepte si pe mine måcar o secundå). Trecuse 15 ani de cand eram in lume cu un sot care déjà avem 32 ani de cåsnicie ( nu este roman) ajungem cu copii in Ro din nou probleme , eu sunt o persoanå care nu permit si nu accept cearta, eu te las acolo si te certi cu tine panå nu mai poti, må uit la sotul si spun; dragul meu eu vacantele intr-un spatiu toxic nu fac. Eu nu doresc ca copii mei så continuie så vadå in fiecare an problemele bunicii ce nici eu nu le-am inteles niciodatå de copil asa cå maine plecåm in vacantå acolo unde så ne simtim in vacantå si armonie. Dupå acel an nu am mai ajuns in Ro 7 ani. De cate ori ajungeam acolo era ptr a renova ce trebuia la proprietate. Pe mama am intrebato o singurå datå dacå a fost vreodatå multumitå de ce o inconjoarå, sincerå så fiu nu-mi aduc aminte dacå mi-a dat un råspuns. Mama mea sa dus printre Inger in 2020 vå spun sincer si nu este o glimå, niciodatå nu am fost sunatå så mi se spunå la multi ani sau så fiu intrebatå de ce-i 2 nepoti ai ei fiind copii mei. Aståzi am 32 ani decand sunt plecatå din Ro.
    Sincerå så fiu nu mi-am pus si nu-mi voi pune intrebarea de ce? Nu am fost curioaså niciodatå så aflu motivul.

    In viatå nu vom putea multumi pe nimeni, dacå omul nu stie så fie multumit atunci trebuie så invete så fie.

    Vå doresc o viatå superbe, låsati la o parte råspunsuri la intrebåri ce nu le ve-ti gåsi.
    Viata este prea scurtå, prea frumoaså, prea adorabilå så ne ingropåm in lucruri de care nu trebuie. Nu vom putea imbunåtåti la ce-i apropiati durerile ce ei le poartå.
    Poate le vom gåsi råspunsurile intr-o viatå anterioarå dar aståzi faceti fiecare zi så vå fie o zi cu soare, o zi cu lucruri frumoase ❤️

  27. Exact chestia asta se întâmplă la mine dar cu tata,mă afectează puțin dar învățăm să trăim așa pentru că părinții sunt părinți

  28. Val

    IncercatI sa iertati , sunteti puternica , multumiti lui Dumnezeu ca aveti o viata frumoasa acum , ganditi asa , ca sa puteti merge mai departe , acceptati ca atat a stiut , nu ne nastem in familii perfecte , nu avem parinti perfecti.

  29. Am citit cu deosebita placere articolul si in primul rand vreau s-o incredintez pe autoare ca este un om cu suflet cald si multa sensibilitate, ca insusi faptul ca isi pune mereu problema ca nu este un copil bun, denota faptul ca ea a incercat mereu sa fie copilul bun pentru mama sa. S-a straduit, dar mamele perfectioniste asa cum este si a mea, nu vor fi niciodata multumite. Mama mea este cea mai buna din lume, o iubesc din tot sufletul si ma gandesc cu durere in suflet de pe acum, ca va sosi momentul inevitabil cand o voi pierde, dar cu toate ca este o mama deosebita pe mine m-a facut sa sufar din cauza perfectionismului si pretentiilor exagerate pe care le avea fata de mine, a faptului ca voia sa-mi controleze viata si sa ma judece chiar si la varsta de peste 50 de ani, de parca as fi un copil. Mi-a fost foarte greu sa gestionez acest comportament, dar mi-am dat seama ca nu am cum sa o schimb. Ma aparam, ii explicam ca la varsta mea nu se cade sa-mi controleze ea viata si nu se cade sa ma spioneze, dar am realizat ca este in zadar. O accept asa cum este si caut in mine rabdarea si toleranta pentru comportamentul ei. In rest mama mea s-a daruit cu totul familiei si ii sunt extrem de recunoscatoare pentru tot ce a facut si ce face in continuare.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *