N-am treabă cu fotbalul. Sau mă rog, așa credeam, că n-am. Habar nu am ce echipe are România, cine e în diviza A, cine a câștigat cupa mondială, pur și simplu nu mă pasionează tema. Uitându-mă însă la acest documentar (din curiozitate, îmi plac mult documentarele despre persoane publice), mi-am dat seama că în anii 90 trebuie că m-am uitat mult la fotbal, pentru că știam o mulțime de jucători din vremea aceea. Nu doar că-i știam, dar mi-a adus bucurie să-i văd pe ecran: Zidane, Figo, Roberto Carlos, Neville. Cred că am și ieșit în stradă la Piatra Neamț când România a câștigat o calificare. Desigur, nu mai știu nici anul, nici cu cine jucase echipa națională. 🙂 Am alte hobby-uri, nu vă supărați pe mine.
Dar acest documentar trebuie văzut (e pe Netflix). Vă zic mai jos de ce.
În primul rând, este extrem de bine făcut. Am văzut cred că 100 de documentare deja, acesta e top 3 pentru mine. Are multă tensiune, are umor, are o mulțime de personaje interesante, de la poștărița din orașul natal al lui Beckam, părinții lui, prietenii, coechipierii, dușmanii, inclusiv Sir Alex Ferguson și premierul de atunci al UK, Victoria Beckham, desigur, copiii lor.
Povestea e construită excelent!
Înțelegi omul, îl vezi așa cum presa nu l-a arătat niciodată, pentru că presa aleargă doar în extreme. Fie e jucătorul ăsta extraordinar, frumos și bogat, fie e nenorocitul care a pierdut calificarea Angliei în fața Argentinei.
Înțelegi cât de maniaci pot fi suporterii (dacă nu știai deja). Câtă ură adună masele, cum pot distruge cariera și viața unui om fără să le pese. M-am enervat atât de tare la serial încât m-am trezit înjurând în fața televizorului. Căcănarilor, să vă ia dracu! bombăneam pe canapea, cu pumnii în aer.
Eu înjur extrem de rar, bărbată-miu se uita siderat la mine.
Ce s-a întâmplat: meci mare în Argentina contra UK, rivalitate istorică, tensiune imensă, calificări pentru cupa mondială, David tocmai aflase de la iubita lui, Posh Spice, că e gravidă cu primul lor copil, el avea 23 de ani. A doua zi la meci, super stresat, șicanat de echipa adversă, pentru că era starul echipei Angliei, nu rezistă psihic și lovește ușurel cu piciorul un jucător argentinian, care cade super spectaculos, arbitrul vede, Beckam ia cartonaș roșu, Anglia nu înscrie, nu se califică. Ani la rând, publicul englez, asmuțit de presă, îl huiduie pe Beckam, îl hărțuiesc, îl scuipă pe stradă, îi amenință bebelușul cu moartea. Omul mergea la toaletă cu prietenii lui după el, altfel îl omorau în bătaie.
Ura asta m-a scârbit.
Înțeleg pasiunea pentru joc, dar să distrugi un om pentru o greșeală, să consideri că ai dreptul să îi faci rău pentru că ție îți place un sport…
În fine.
Puterea lui de a trece peste asta și de a apărea pe teren în fiecare zi, deși era huiduit la fiecare pasă zi după zi, ani la rând, felul în care colegii de echipă l-au susținut, felul în care discută acum, la rece, despre abuz și sănătate mintală sunt foarte important de văzut.
Apoi, felul în care un jucător (foarte bun, în cazul lui) este pur și simplu vândut altui club când managerul clubului îl consideră incomod este atât de dureros! Beckam a fost smuls din familia lui (crescuse în Clubul Manchester United de la 13 ani), dintre prieteni, și vândut fără să i se ceară acordul. Nu se punea problema de sprijin psihologic. A trebuit să se descurce singur.
Felul în care Victoria, o tipă extrem de puternică și de smart, despre care îți dai repede seama că e șefa-n casă, l-a urmat cu unu, doi, trei copii, apoi patru, din UK în Spania și apoi în America și apoi în Franța și apoi iar în America și tot așa, felul în care l-a susținut, felul în care și-a abandonat cariera ca să fie mama copiilor lor și să-l poată însoți, e extrem de interesant.
Relația lor de acum, cu OCD-ul lui, cu privirea lui obosită, dar asumată, timpul cu copiii și partenerii lor, faptul că nu a renunțat nici acum la fotbal, deși nu mai joacă de mult, toate astea îl arată foarte uman.
Și-a iertat detractorii, l-a iertat și pe Simeone, și pe colegii care l-au vorbit de rău în ziare.
Dintotdeauna am vrut doar să joc fotbal. Nu mă interesa nimic altceva. Nu am fost niciodată o persoană foarte inteligentă și am știut mereu asta. Dar la fotbal am fost bun, pe teren eram fericit.
Imi aduce aminte de povestea lui Frederick Backman – Scandalul.
Chiar îmi povestea o prietenă de acest documentar, o să mă uit și eu!
Nu cred ca te uitai la fotbal pe vremea aia, daca „n-ai treaba cu fotbalul”. cred ca stii toti acei jucatori pentru ca pe vremea aia luai un ziar (fie el si cultural) si il citeai cap coada, si avea si o sectiune de sport… la radio mai auzeai si cateva comentarii sportive… chiar ma apuca nostalgia. Erau vremuri in care ..cate ceva se mai si termina, nu era totul infinit, ca azi :))) se termina emisiunea, se termina ziarul, la radio ascultai si stiri si muzica, acum daca vrei (si cei mai multi vor) chiar poti sa te concentrezi luni intregi, ani intregi pe literatura/ parenting/ moda, whatever, si sa scapi din vedere orice altceva. Parca nici nu mai traim in lumea reala
Si pe mine m-a socat atata ura cand am citit intr-un articol despre experienta respectiva. Intr-un fel, este reversul popularitatii, sa zic asa. Ca nici atunci cand cineva iubeste/ aduleaza un sportiv/ un star de cinema etc, nu o face rational, pentru calitatile lui, e tot o obsesie. Pe mine personal ma sperie si cand vad stadioane intregi care aplauda maniacal vreun fotbalist. Este la un autogol distanta de ura.
Foarte bun articolul! Greu de dus o asemenea povara și încărcare emoționala la o vârstă atât de fragedă. Foarte plini de ură și răutate atât presa cât și poporul englez, dar și vehemența cu care le manifestă față de niste personalități sensibile și care până la urmă s-au pus la dispoziția țării (alte exemple Lady Diana, prințul Harry)
O singura remarca, cartonașul roșu a fost primit de către Beckham la Campionatul mondial din Franța 1998, in meciul dintre Argentina și Anglia. Pierderea meciului a trimis echipa Angliei acasă, fiind una dintre echipele favorite la câștigarea World Cup.
Am văzut și eu documentarul. Exceptional articolul tău! 👏👏👏
Este foarte revelator documentarul. Acum 20 de ani nu se vorbea de mental health, ba chiar, persoanele publice care deschideau subiectul erau stigmatizate. E incredibil cum a putut sa reziste acelei presiuni publice, dar cel mai probabil povestea este mult mai adanca de atat, cu siguranta a trecut prin momente grele pe care nu le-a povestit in documentar. Ce m-a surprins pe mine cel mai mult, abilitatile lui de jucator. Ca si tine, nu sunt pasionata de fotbal, dar am vazut cateva meciuri la viata mea. Dar comentariile care se faceau despre el ca jucator intr-o perioda, dupa ce am vazut documentarul, consider ca au fost nedrepte, superficiale sau chiar malitioase. Din pacate presa are prea multa putere, pe care nu intotdeauna o exercita in mod drept. Unde presa ataca, de cele mai multe ori sunt interese politice sau economice, pe care populatia needucata nu le vede.
Mulțumesc pentru pont, chiar căutam ceva bun pe Netflix! Tare îmi e ca o sa ma “lupt” și eu cu adversarii lui , de pe canapea evident. Tare ma afectează sa văd cum oamenii, fără sa se gândească, ar distruge vieți fără sa clipească. Multă lume, putini oameni…
Foarte interesant articolul. Felicitari.
Foarte bine scris, ca un critic de film 🤗
Fain articolul tau Ioana, multumim! si mie mi-a placut mult documentarul (surprinzator de mult) desi nici eu nu stiu mai nimic despre fotbal.
imi poti spune si top 2 documentare? multumesc
Imparti cu noi lista ta cu top 10 documentare? Multumiri!