Am oare un copil ascultător?

Zilele trecute m-am întîlnit cu o doamnă dragă mie pe care n-o mai văzusem de mulți ani. Eram cu amîndoi copiii și s-a bucurat mult să ne vadă. La un moment dat în mijlocul conversației, m-a întrebat:
– Și cum e asta mică, te ascultă?

shutterstock_221894815

Iar eu nu i-am răspuns nimic, pentru că nu am înțeles la ce se referă doamna mea. A fost un moment penibil, din care eu am încercat să ies elegant, spunînd că da, Sofia ascultă multă muzică, uneori chiar pe muzica pe care i-o cînt eu, deci da, deseori mă ascultă haha.

Doamna nu s-a amuzat, am mai vorbit despre una alta și eu am pornit spre parc, ea spre unde se îndrepta dumneaei, că n-am întrebat.

Și apoi m-am tot gîndit la întrebarea ei. Încă mă mai gîndesc, și tot n-aș ști să-i răspund. Cum adică dacă mă ascultă copilul meu?

Dacă e atent la mine cînd vorbesc? Da, uneori e, alteori, dacă e prinsă în ce face, nu e atentă, cum nici eu nu sînt atentă la ea uneori cînd vorbesc la telefon ceva important. Cînd e în mijlocul unei sesiuni de plîns, nu mă ascultă, că ea are de exorcizat niște nervi acolo, nu e loc de predici.

Cînd ridic vocea pentru că ea încalcă o regulă de siguranță, mă ascultă, pentru că rareori ridic vocea la ea.

Cînd îi propun să facem ceva, mă ascultă, dar uneori decide să nu colaboreze. Știe foarte bine ce vrea cînd vrea, de cele mai multe ori acceptă să facă ce o rog, uneori însă refuză și atunci o ascult eu pe ea cum îmi explică de ce mai are nevoie de un minut sau de altă bluză.

Aș zice că ea mă ascultă pe mine în aceeași măsură în care și eu o ascult pe ea, cu excepții date de faptul că eu sînt adult și ea e copil, ceea ce nu înseamnă că eu sînt deșteaptă și ea nu e, ci doar că stă în controlul meu să decid anumite lucruri pentru sănătatea, siguranța și binele ei pe termen lung, și de cele mai multe ori îi explic și înțelege.

Sînt și situații în care nu mă ascultă, în sensul că vrea lucruri pe care nu i le pot oferi și, în ciuda explicațiilor mele, ea se încăpățînează, strînge din pumnișori și plînge, dar eu nu dau înapoi (pentru că nu-i refuz decît lucrurile pe care nu i le pot da, nu se întîmplă niciodată să îi spun nu doar asa și apoi să mă răzgîndesc, dacă am spus nu înseamnă că am motive serioase și nu cedez orice-ar fi) și renunță după cîteva minute de plîns în care o țin în brațe dacă vrea, dacă nu, îi spun în continuu cît de mult o iubesc și cît de rău îmi pare că e supărată. De cele mai multe ori imediat după plîns răsare soarele, fetița mea veselă și iubitoare își revine de parcă nu s-a întîmplat nimic. Despre copii și NU-uri am mai scris aici.

În concluzie, eu nu știu prea bine ce înseamnă copil ascultător și dacă am acasă un astfel de model. Tot ce se poate. Știu sigur că am un copil fericit, curios, cu care rareori am conflicte serioase și despre care nu mi-am pus niciodată problema dacă e într-un fel sau altul, tot ce mi-am propus e s-o țin sănătoasă și să se simtă iubită.

Bebelușii e musai să doarmă noaptea (asta mă întreabă toată lumea despre Ivan, cum m-au întrebat și despre Sofia, de parcă ăsta e singurul lucru interesant la un copil mic), iar copiii mai mari de un an e musai să fie ascultători, altfel nu stăm de vorbă! Ești cuminte, o asculți pe mama? Da’ de ce, tu o asculți pe doamna mama dumitale?

Chiar așa, de ce nu ne întreabă doamnele pe stradă dacă avem un copil fericit în loc de unul ascultător? Sau curios? Sau independent sau afectuos? De ce contează așa mult să fie ascultător? Creștem copii sau dresăm animale de casă?

Sursa foto: copil certat de tată, via Shutterstock

Pin It

60 Comments

  • Greta spune:

    Probabil pentru că astea erau criteriile de odinioară: să fie ascultător, să mănânce tot din farfurie, să înveţe bine. Fericit? Ce-i aia? E fericit, de ce n-ar fi, ce-i lipseşte? Are aia şi aia şi ailaltă, altul moare ş-aşa n-are! Etc.
    O tempora…. bine c-au trecut vremurile alea.

    • Dan spune:

      Clar. Oamenii care pun astfel de intrebari („e ascultator?”) s-au format intr-o epoca in care valoarea era pusa pe impresie, nu pe rezultat. Pentru ei (parintii nostri) faptul ca un copil sau un tanar e „ascultator” sau „constiincios” e in varful scarii de valori, cu mult in fata rezultatelor practice, finale, din sfera meritocratiei. Eu ca si copil nu mi-am luat pedepse pentru lucruri cu adevarat grave, cauzatoare de defecte sau de pagube cu adevarat palpabile – ci doar pentru „atitudine”, „comportament” si „impresie”. Iar problema e ca aceiasi parinti care si-au pedepsit copiii pentru asta voteaza duminica tot pe criterii de „impresie”, cu un anumit candidat care „vorbeste frumos” si „pare destept”. O generatie care imbatraneste urat si o sa moara urat.

    • Florentina Amza spune:

      din pacate, n au trecut.. cate mi-aud urechile..si uneori imi vad ochii… ma dor conceptiile vechi si prostesti! Pacat de copiii ce trebuie sa le indure… 🙁

      • catgal spune:

        Da, poate oamenii aceia chiar au trecut prin perioada războiului în care chiar nu aveau ce pune pe masă de exemplu. Și atunci era un motiv de fericire că au ce pune pe masă copilului. E firesc să râdem azi de aceste concepții, dar dacă ne gândim la piramida aia cu nevoile de bază, asigurarea de hrană și adăpost vine pe prima treaptă. Și nu văd de ce un părinte care se preocupă de ce dă de mâncare copilului e mai apoi enervat că un prieten sau o cunoștință pune o întrbare banală despre dacă mănâncă copilul. Și dacă doarme bebelușul, păi e o întrebare de complezență până la urmă. Pentru non părinți e mai dificil cu întrebările specifice. Și de la un timp, eu nu aș mai întreba și nu aș mai spune nimic părinților despre copiii lor pentru că e o bombă cu ceas. Orice mică întrebare devine prilej de luare peste picior că ”tu nu ai copii deci nu vorbi” și așa mai departe. Personal, sunt extrem de dezamăgită de noul val de părinți care râd de îngustimea generațiilor anterioare dar uită să se uite mai atent și la cum se comportă ei cu alții (la fel de intolerant ca și generația aia veche judecată grosso modo ca fiind autoritară, neprietenoasă cu copilul șamd). Orice întrebare pusă noilor mame e e privită ca o acuzație ascunsă. : )

        • Greta spune:

          Catgal, eu nu rad. Nu mi se pare nostim ca ma obligau sa beau caimacul, desi mi-era greatza de el si imi dadeau lacrimile de fiecare data, pe motiv ca „e plin de vitamine”. De exemplu.

        • Joy spune:

          Perfect de acord cu piramida… Sunt insarcinata in 5 saptamani si abia ma tin pe picioare: dorm putin si prost, mananc putin si dau afara, am stari de ameteala si greata constant, fara pauza de un respiro. Si exact la asta ma gandeam astazi, cat de greu este sa gasesti energie pentru ce ai de facut – in cazul meu un bebe de 2 ani, care a cersit atentie tot weekend-ul iar eu abia m-am putut ridica din pat cateva ore. Il iubesc si as vrea sa ii accord toata atentia mea, este insa asa de greu atuci cand eu ma gandesc doar cum sa supravietuiesc inca o zi.

        • claudia spune:

          catgal, in afara de postarea Printesei, doar comentariul tau il mai citesc cu atata interes!Sunt-din nou-absolut de acord cu tine, recent am accesat niste linkuri postate de catre cititoare aici pe blog, si m-am lecuit definitiv! In numele independentei si a capacitatii de invata copilul sa „se apere”singur de mangaierile, bombonelele sau chiar-pfff!!-pupaturile unor batranele, una dintre doamne spunea cum zambeste cand isi aude fetita replicandu-i unei astfel de batranici:”Nu vreau sa ma pupi pt.ca esti batrana si urata!”. Doamne, ce as putea sa mai comentez…Eu locuiesc in Oradea, aici maxima intruziune a fost sa-mi serveasca fetita in parc cu pufuleti, situatie care nu m-a traumatizat nici pe mine si nici pe ea si din care am iesit cu bine:noi fara pufuleti, doamna nejignita.In rest, n-a vrut pana acum nimeni dintre cei intalniti prin plimbarile noastre nici s-o pupe, nici s-o mangaie, dar Dumnezeule, dac-ar vrea….?Ma gandesc ca o doza de relaxare in plus n-a stricat nimanui niciodata!
          Pe de alta parte e bine ca tu Printeso pui in discutie teme din acestea,e placut gandul ca sute de mame citesc(si probabil isi si asuma), ca de dorit ar fi sa ai un copil iubit, relaxat si prietenos, si ca a fi”ascultat”in modul acela traditional de catre copil nu mai este o valoare de pus in fruntea listei de valori pe care sa le sadesti in inimioara lui.

  • diana spune:

    Probabil ca, cine crede ca e important ca un copil sa fie asciltator, nu e informat despre noile metode de parenting.

  • Ioana spune:

    Parțial de acord cu ce spui tu aici. Doar partial.
    Eram in vara la o terasa iar la vreo 2-3 mese de noi era o familie cu un baietel de aproximativ 4 ani. Copilul ala m-a terorizat toata seara, a venit si s-a bagat sub masa noastra, mi-a tras poseta de pe spatarul scaunului, a tipat, a tras de scaune… era ca domnul Goe 🙂 Maica-sa mai venea din cand in cand dupa el, îi mai spunea una-alta dar el a ignorat-o total. Nici măcar nu dadea semne ca ar fi auzit-o. In astfel de cazuri mie mi se pare ca un pic de ”dresaj” nu strica. Si poate ar fi fost bine pentru noi, cei din jur , ca el ”sa o asculte”.

    • Tommy spune:

      Ioana draga,experienta ta eu o vad mai degraba tinand de neintelegerea limitelor, mai degraba decat de obedienta. Probabil fie copilul nu intelesese inca, fie parintii nu stiau sa-i explice ori pur si simplu nu considerau ca libertatea oricui se termina acolo unde incepe libertatea celorlalti. Si ca adulti ne lovim de atatea ori de genul asta de comportamente, incat mi se pare logic ca exista copii care cresc cu genul asta de model comportamental, in care drepturile celorlalti sunt usor ignorate.
      Pe de alta parte, prin copil „ascultator” eu am inteles mai degraba un copil obedient, copilul crescut cu „pentru ca asa am zis eu!” si supus in fata puterii parentale (chiar si atunci, sau mai ales atunci cand dorintele parintilor domina in detrimentul nevoilor copilului).

      • Robo spune:

        nu toti copiii care nu sunt dresati ajung sa ti se urce in cap, asta cred ca e un punct important pe care multa lume nu-l intelege, adica lumea crede ca un copil este fie obedient, fie ti se urca in cap.

        oricine ar fi fost deranjat de acel copil in situatia descrisa de tine, asta-i clar.
        e clar ca era un copil scapat de sub control cu totul, daca zici ca nici nu o baga in seama pe maica-sa.
        plus ca sa aduci un copil la restaurant si sa ai pretentia sa stea linistit cateva ore cand el de fapt nu prea are ce sa faca pe-acolo, e iarasi o dovada ca parintii nu si-au facut treaba de parinti.

  • Carmen spune:

    Nu e musai ca bebelusii sa doarma noaptea,cred ca intrebarea asta devine repetitiva pt ca nedormitul mamei din primul an de viata al pruncului e unul din cele mai stresante/ obisitoare/ deprimante lucruri pe care le experimenteaza de obicei o proaspata mamica. Eu am trecut si trec inca prin etapa bebelus/ copil de 15 luni cu un somn f fragmentat si am intrebarea asta pe repeat cand intalnesc o mama cu un bebelus…daca imi spune ca da, ii spun ca e o norocoasa si sa se odihneasca cat mai mult iar daca nu, incerc sa-i dau si eu cateva ” ponturi” care au mai functionat la noi

  • deea spune:

    La mine raspunsul e mult mai simplu: fiu-meu de 16 ani nu ma asculta si nu ma aude in cea mai mare parte a timpului. Cauzele sunt diverse, de la casti adanc infipte in urechi pana la talentul lui unic de a asculta/auzi doar selectiv, doar lucrurile care ii plac sau is in avantajul lui. 😀

    • Cristina Bikindou spune:

      Buna, Deea. 🙂 Am vazut un reportaj interesant recent in care se explica de ce adolescentii nu raspund la dorintele parintilor si cum pe cei din urma I-ar ajuta sa cunoasca faptul ca in aceasta perioada anumite laturi inca in dezvoltare ale creierului si personalitatii nu le permit efectiv adolescentilor sa ne raspunda cu altruismul si atentia pe care ne-o dorim. M-a ajutat mult sa ma apropii de a intelege cum e cu adolescentii…cand i-o veni vremea fetei mele. 😀 Poti cauta informatii pe internet.

    • deea spune:

      @Cristina: da, si mie mi se pare perfect firesc ca un adolescent sa se comporte in felul respectiv. Imi amintesc ce imposibila eram eu pe la varsta respectiva si-s multumita ca fiu-meu e, de fapt, mult mai „de inteles” decat eram eu la 16 ani. Adevarul e ca, la varsta adolescentei, atat vreme cat nu exista semnale de alarma grave (gen lipsit de acasa fara sa anunte pt perioade lungi de timp, suspiciune de consum de droguri, alcool etc.) e mult mai bine sa-i lasam in pace!
      Eu nu mi-am dorit niciodata un copil ascultator, pt ca daca asculta orbeste de mine, poate ca va asculta la fel si de alte persoane, mai putin binevoitoare si mai putin preocupate de bunastarea lui.

      • Kathy Bates spune:

        deea: vezi mai sus. Generaţia Cu Carnet De Partid, care nu pedepsea chestiile cu adevărat grave (încăierare, spargerea unor bunuri, dispărut de acasă, alcool) ci „lipsa de respect”. Pentru ei, era mai gravă.

        După cum spunea ilustrul Bulă către fiică-sa: „Bulico, mi s-a spus că fumezi.”

        Şi ea face ochii mari: „Pe care din moşii de la uşa blocului nu l-am salutat de data asta?…”

  • Simona spune:

    Frumoasa abordare!Ai atata rabdare si vointa!
    Ce ne facem cand dintr-un motiv sau altul, copilul s-a invatat rasfatat,face doar ce vrea intr-un mod sa spunem agresiv?Cum remediem situatia?

    • Andrea spune:

      Depinde de varsta, ideea asta de rasfat e inteleasa diferit de fiecare si apare destul de tarziu ca si varsta. In plus, raspunsul agresiv poate reprezenta o forma de frustrare la neascultarea nevoilor copilului la un moment dat, sau in mod repetitiv. Cati dintre voi va intrebati copii ce nevoi au sau cum se simt in raport cu o situatie, cati dintre voi tineti si cont de ceea ce raspunde cel mic? Cred ca f putini, eee, si in cazul asta atitudinea agresiva e cumva normala din partea lui.

  • Alexandra spune:

    Ce fain… si la voi, ca aici (Greece, baby, Greece!). Copiii tre’ sa stea „frumos”, sa stea cuminiti, sa fie bine crescuti, educati, cuminti, dresati. Copiii n-au nevoie de „dresaj”, au nevoie de limite puse cu empatie si blandete. Au nevoie sa se simta-n siguranta, au nevoie de parinti care pot sa le spuna „nu” fara sa se simta vinovati sau rai. Eu cred cu tarie in faptul ca copiii coopereaza, nu ne fac in ciuda, nu se poarta „urat” fara motiv.
    De obicei cand al meu copil nu ma aude cand ii spun ceva, imi reverific tonul. Uneori ma port cu el de parca as fi sergent si pe buna dreptate sa nu ma auda. Mi s-a intamplat o data sa ma port ca o nebuna si sa ma trezesc tipand „Bai, da’ tu de ce nu ma asculti???” la care raspunsul lui senin si natural a fost „Dar de ce sa te ascult?”
    Pentru ca-s ma-ta? mi-a venit mie sa-i spun (din fericire doar in minte) dar apoi mi-am dat seama ca nu as vrea sa mi se vorbeasca asa, cum i-am vorbit eu si cu siguranta nici unui alt adult nu i-as vorbi asa…
    Asa ca nici eu nu am acasa un copil ascultator. E curios (uneori obositor de curios), vesel si stie foarte bine ce vrea si cum vrea sa i se vorbeasca. Avem conflicte, e drept, dar asta doar din cauza ca uneori comportamentul meu e al unei mici rasfatate:))) si intram in tot felul de lupte de putere (unde nu-i minte de la inceput, degeaba e mintea de pe urma)

  • Andreea spune:

    Am autit si eu astfel de intrebari despre Patricia: „Si este cuminte, te asculta?” De obicei raspund cu :”Defineste cuminte!” Si continui:” Adica sa nu ne deranjeze pe noi adultii, nu? Cum ar veni, daca ii spun sa stea intr-un loc si sa nu zica nimic, chiar daca ea ar vrea sa se plimbe, joace, cunoasca, descopere, sa faca ce ii spun eu pentru ca asa SPUN EU (ca de! de aia sunt adult/parinte si ea copil)…asta inseamna cuminte?” In acel moment interlocutorii care pun astfel de intrebari nu mai zic nimic…

  • RoxiAndreea spune:

    O intrebare „incuietoare”.
    Cred ca pe orice parinte intrebarea asta il pune in dificultatea de a raspunde. Cum adica „te asculta”? Ar trebui sa stea ca un bibelou, unde il pui?, sau drepti, pana ii dai permisiunea sa se joace?
    Sunt situatii cand fetita mea e atat de prinsa in joc incat nu reactioneaza la ce ii zic, asta nu inseamna ca trebuie sa strig la ea sau sa o pedepsesc.

    • Shuz spune:

      „Ar trebui sa stea ca un bibelou, unde il pui?, sau drepti, pana ii dai permisiunea sa se joace?” – nuuu…ca daca e asa o sa ti se spuna ca e bolnav…ceva nu e in regula cu el 🙂

  • doina spune:

    Va doresc din inima succes la gradinita si la scoala – sper sa gasiti locurile potrivite pentru copiii pe care-i cresteti cu atita dragoste si atentie. Din pacate, locurile astea nu sint multe…iar in cele majoritare, „ascultarea”, baza disciplinei intr-o clasa de 30, nu se negociaza; lipsa ei se pedepseste, nu se explica. Sper ca intre mamicile care cresc frumos copii dupa noile reguli de parenting sa fie si citeva invatatoare, educatoare, profesoare, care sa poata aplica si unui grup numeros regulile de acasa; altminteri, va fi greu si frustrant pentru toata lumea.

    • Adriana B spune:

      O da, aici este o problema cu adevarat spinoasa, cine se confrunta cu ea stie despre ce vorbim.

      La scoala, ca si acasa, sunt reguli de siguranta ce trebuie respectate, informatii si idei care circula in toate directiile… as zice ca este nevoie de ascultare, insa nu in sensul de obedienta, teama de a exprima idei, transformarea copilului intr-un robotel care raspunde la comenzi.

      Ai dreptate, sunt putine locuri unde lucrurile evolueaza spre o schimbare de mentalitate. Din pacate nu depinde doar de invatatori / profesori, sunt multe aspecte care contribuie la situatia asta.

      http://www.contributors.ro/editorial/manual-de-fericire-pentru-clasa-i/

      • doina spune:

        Ma bucur ca ai pus linkul asta; despre asta vorbeam si eu. Finalul articolului este aproape inspaimintator, ca perspectiva – eu una credeam ca aceste reguli si regulamente exista si se invata la pedagogie, in timpul facultatii; de fapt, care o fi problema?

    • anca spune:

      Nu e asa de grav, sau nu in toate cazurile. Baietelul meu e la gradinita deja in al doilea an si are o educatoare, aflata nu tocmai la prima tinerete, care fix asa se comporta cu copiii, cu mult respect. Si da, 20 si ceva de copii o asculta, am avut diverse activitati copii cu parinti si am putut observa. Gradinita de stat. Si nu cred ca e o exceptie.

  • vectorialpx spune:

    Un parinte trebuie sa fie un bun prieten dar sa se si impuna in fata copilului. Daca il lasi sa faca ceea ce vrea el asta nu inseamna decat ca esti un prieten, dar un parinte prost, care nu stie sa-l indrume.

    Este dureros sa aud chestii de genul „are castile pe urechi si aude ce vrea el”. Sau, „cine crede ca e important ca un copil sa fie asciltator, nu e informat despre noile metode de parenting”. What the hell!!! E ca si modelul ala de parinte care se minuneaza „uite ce frumos ne injura” si apoi se intreaba „oare de ce s-a apucat de droguri?”.

    Copiii sunt la fel, sunt niste oameni mici care ne testeaza. Asa a fost dintotdeauna, asa va ramane. Singurul lucru care se schimba este modelul de procesor pe care i-l oferi si riscurile la care se expun.

    • Printesa Urbana spune:

      Cred ca faza cu noile metode de parenting era o ironie.

      Stii, majoritatea copiilor care se apuca de droguri o fac nu pentru ca nu asculta, ci tocmai, pentru ca asculta, dar nu pe cine trebuie. In loc sa decida pentru ei ca dorgurile nu-s bune, asculta anturajul in care vor sa se integreze si se apuca de timpenii.

      Eu cred ca un adult intreg nu rezulta dintr-un copil ascultator, ci dintr-un copil care invata devreme sa ia decizii bune pentru el, sub indrumarea parintilor.

      Daca doar asculta… acum te asculta pe tine, peste 15 ani il asculta pe ala care-i vinde drogul.

    • vectorialpx spune:

      Te-ai contrazis putin: „Eu cred ca un adult intreg nu rezulta dintr-un copil ascultator, ci dintr-un copil care invata devreme sa ia decizii bune pentru el, sub indrumarea parintilor.” – daca ia decizii sub indrumarea parintilor inseamna ca este ascultator 🙂

      „Copil ascultator” nu este acelasi lucru cu „copil naiv”.

    • deea spune:

      @vectorialpx: nu stiu cata experienta ai tu cu adolescentii, dar copiii la varsta aia simt nevoia sa se revolte oarecum fata de diverse lucruri (parinti, scoala, societate). E o etapa de crestere.
      Daca ii transmiti unui adolescent mesaje de genul: NU te imbraca asa, NU te tunde asa, NU asculta muzica aia, NU te imprieteni cu X, Y, Z, NU te duce acolo, FII obedient, asculta de mine, asculta de profesori, nu raspunde inapoi oamenilor in pozitii de autoritate, etc., poti realiza doua chestii: 1. cresti o persoana timorata, incapabila sa ia propriile hotariri, sau, 2. dimpotriva, revolta copilului impotriva ta, ca parinte, se va manifesta puternic, cu accente violente, grave (gen betii, lipsit de la scoala, droguri, etc.)

      Asa ca eu accept cu seninatate micile crize de personalitate ale copilului meu (castile varate in urechi, usa de la camera lui trantita, ochii dati peste cap cand ii zic diverse ce nu-i convin, comentariile obraznicute pe care mi le serveste mie si lui taica-su) pentru ca nu-s chestii grave. E o etapa, e firesc sa-si afirme independenta, as fi ingrijorata daca nu ar face-o.

      • Mihaela M spune:

        Ai atata dreptate deea!

      • vectorialpx spune:

        Nu mi se pare normal ca „etapa” asta despre care vorbesti tu sa implice faptul ca te ignora. Mie mi se pare o mare lipsa de respect sa vorbesti cu al tau copil, el sa stie asta si totusi sa-si tina castile pe urechi. Ca o consecinta, daca nu te respecta ca si parinte, ceea ce-l vei sfaturi in viata va fi total irelevant pentru el, nu te va asculta, vei fi absent, doar un dozator de bani. Va fi dus de val si tarat de societate si anturaj in asa fel incat atunci cand vei vrea sa-i dai un sfat relevant va fi mult prea tarziu.

        Tocmai de aceea adolescenta este complicata pentru parinti si trebuie sa fie foarte bine controlata, pentru ca acum exista cele mai mari tentatii DAR pe de alta parte nici nu vrei sa-ti cresti copilul in dulap, sa-i interzici totul. Sunt de acord cu tine cand vine vorba despre libertate dar cand vorbeste parintele tau cu tine atunci ar fi bine sa asculti. La asta se refera si intrebarea: „este ascultator?”. Tu ii esti prieten DAR daca vorbesti cu el si el nu te asculta atunci intrii in rolul de parinte.

        Sa-ti pun o problema: copilul tau vine acasa mirosind a marijuana. Il iei deoparte si ii explici „este un drog, nu creaza dependenta dar te face sa fii parte din anturaje nedorite. O sa fie o varsta la care o sa poti fuma, daca asta iti doresti dar acum este ceva INTERZIS”. Bun. Copilul tau vine peste o saptamana acasa mirosind din nou a crack. Ce faci? Il ignori, pentru ca este doar o etapa?

        • deea spune:

          Da, bun, vectorialpx, zi-mi ca tu nu ti-ai ignorat parintii in adolescenta absolut NICIODATA si nu o sa te cred! 😀 Eu imi amintesc perfect nu numai ca o ignoram pe maica-mea, ci si ca, daca insista pe o anumita chestie, faceam exact contrariul a ce imi zicea ea! Si ce sa vezi, m-a tinut fix vreun an-doi toata faza, ca la 18 ani eram mult mai matura, calma si intelegatoare!

          Cat despre copilul meu, da, prefer sa ignor anumite chestii din astea ce tin de un soi de obraznicie teribilista si care, in fond si la urma urmei, sunt minore, atata vreme cat nu am alte motive serioase de a ma ingrijora (e super-OK la scoala, are preocupari extra-curiculare constructive, citeste, e interesat si se implica in niste proiecte sociale cu alti tineri, etc., nu lipseste aiurea de acasa, ma anunta de fiecare data cand intarzie etc.).
          Tu sari asa de la o situatie banala (un copil de 16 ani pe care parintii il exaspereaza din cand in cand) la una grava si rara (un copil de 16 ani care se drogheaza). Nu inteleg saltul si progresia, dar, ma rog, ca sa te satisfac cu un raspuns: nu cred ca o chestie precum consumul repetat de droguri se petrece pur si simplu de pe o zi pe alta. Exista semnale, pe care un parinte cat de cat conectat la copilul lui le prinde din timp. Un copil care a crescut respectat de parinti, care si-a dezvoltat armonios personalitatea (nu a fost dresat), si care a luat decizii de unul singur (spre deosebire de unul care pur si simplu a primit ordine de la parinti) va sti sa spuna NU si nu va ceda la peer pressure. De unde si riscul mai mic de a consuma droguri…

          Totusi, daca as banui/afla ca fiul meu consuma droguri, as vorbi cu el despre riscuri, evident, i-as limita accesul la bani (asa, vorbind ipotetic, nu-ti imagina ca copilul meu are la el vreodata bani cat sa-si cumpere droguri), si i-as controla mai strict programul.

          Dar nu am niciun motiv sa ma ingrijorez de asemenea persective, asa ca prefer sa nu intru in jocul de-a sergentul major cu el…

        • vectorialpx spune:

          Faptul ca un adolescent testeaza chestii este perfect normal. Poate ca si eu am avut momente in care n-am ascultat-o pe maica-mea (desi nu prea-mi amintesc, am avut o situatie mai speciala – m-a lasat tatal meu cel idiot cand aveam 3 ani – nu intru in detalii) dar asta nu se compara cu sfidarea parintelui. Daca mama vorbea cu mine si eu ascultam muzica si ea vorbea in continuare si eu ma faceam ca nu o aud desi ea era in campul meu vizual cred asta se rezuma foarte rapid la o bataie serioasa. Nu ma intelege gresit. Mama m-a batut de 3 ori in viata dar stiu ca toate trei au fost meritate si le tin minte pe toate trei ca si cum ar fi fost ieri: ideea e ca ma batea bine 🙂 de doua ori pentru note (eram nepasator si o luasem pe aratura) si odata pentru ca am plecat de acasa (o poveste haioasa, de altfel).

          Nu vreau sa zic ceva negativ despre educatia copilului tau. Stiu ca pare ca am facut-o in mod indirect dar NU, nu pot sa ma pronunt, sa zic ca „il educi gresit”, nestiind foarte multe detalii (atmosfera din familie, comportamentul lui, reactia lui la diverse situatii si multe altele).

          Dar in general, sfidarea mi se pare ceva foarte negativ din partea unui copil. Mi se pare ca este la un pas de a deveni incontrolabil. Si nu cred ca vrei sa fie educat de anturaj si de societate.

          Nu vreau sa te sperii dar 16 ani este varsta la care baietii incep cu drogurile. Si tot la varsta asta fetele pot ramane insarcinate. Deci da, este complicat.

          • deea spune:

            Eu nu receptez chestiile respective drept sfidare, nesimtire sau mai stiu eu ce. Ar fi si nedrept sa le receptez asa, avand in vedere ca e un copil care nu mi-a creat vreodata probleme reale, serioase, de vreun fel (la scoala, in societate, acasa).
            Comentariul initial cu castile a fost mai degraba o gluma referitor la ascultarea copiilor. Nu-ti imagina ca fiu-meu e cu castile in urechi de cate ori vorbesc cu el, sau ca e lipit de ele. Dar castile (reale sau metaforice) apar cateodata: are momente cand simte nevoia sa fie singur si eu poate nu am intuit asta, simte nevoia sa se revolte impotriva vreunei teorii pe care i-o tin eu sau taica-su, etc. si atunci apeleaza la arsenalul clasic al adolescentului: ignore, trantit usa la camera, un raspuns obraznic etc. Prefer sa nu sar de 3 metri in sus la fiecare chestie din asta, chiar nu are sens…

            Noi suntem o familie echilibrata, calma, vorbim in fiecare zi barem cate o jumate de ora, mai iesim impreuna din cand in cand, nu ne batem/nu ne-am batut vreodata (permite-mi sa-ti spin ca eu in niciun caz nu vad bataia ca o solutie la o problema) deci nah, ce sa-ti zic…

            Comentariile tale vorbesc despre sfidare, copii incontrolabili, consum de droguri…inca o data spun, nu stiu ce legatura au toate astea cu situatia absolut banala in care un adolescent isi da ochii peste cap un pic, ii raspunde unui parinte cam obraznic sau se duce la el in camera si tranteste usa dupa….cred ca toti am fost acolo si am facut aia. Cata vreme nu e nimic mai grav, nu cred ca e cazul sa fac un big deal din aia.

            • vectorialpx spune:

              Eu am luat de bun ceea ce ai scris – imi imaginam un copil care asculta muzica in timp ce tu vorbesti. Daca da putin ochii peste cap asta nu inseamna ca trebuie sa-l iei la bataie, e clar 🙂

        • Caterina Leonis spune:

          Eu am o mare dilema: habar n-am cum miroase marijuana, cum fac sa detectez copilul?
          La subiect: cu casti sau fara, poate sa nu te asculte si sa para profund implicat si patruns de mesajul adanc al parintelui. In timpul asta ii zboara cantece prin minte, bla-bla, ce s-a mai intamplat la scoala/in parc/etc.
          Castile in urechi macar sunt un mesaj clar si arata interlocutorului ca trebuie sa gaseasca alta metoda de a aborda subiectul.
          Si eu mama de adolescent(a) si de copil mic foarte ascultator, dar si foarte „raspunzator” daca nu-i convine ceva. Apreciez sinceritatea, mai avem de lucru la forma de comunicare.

          • Diana spune:

            ahaha, eu locuiesc in olanda, believe me, n-ai cum sa ratezi Acel miros, cu toate ca nu l-ai mai simtit niciodata 😀

          • vectorialpx spune:

            „…arata interlocutorului ca trebuie sa gaseasca alta metoda de a aborda subiectul.” – ar trebui sa schimbe el metoda de ascultare 😉 cu urechile deschise si cu atentie. Altfel, s-ar putea sa ramai fara metode de abordare destul de rapid.

            Referitor la marijuana, ti-a raspuns Diana 🙂 e greu sa ratezi. Ai putea asocia cu mirosul de tutun numa’ ca mult mai aromat intr-un anume fel (nu am un exemplu de miros asociat, este ceva specific).

  • Diana Coman spune:

    Cata vreme nu stii (ori intrebi) omul exact ce intelege prin „te asculta” n-are nici un sens indignarea asta ca vai, vorbeste de dresaj. Da, poate ca s-a exprimat nefericit, mare nenorocire, ca ce avea de fapt in minte e foarte naturalul „cum va intelegeti?” adica dom’le ca doi oameni (ori trei ori patru) cum si cat si in ce directie v-ati rodat intre voi ori inca lucrati la asta. Daca e importanta chestiunea si sunt motive sa chiar crezi pe bune ca are in minte dresaj (interesant cum de stii asa ce idei despre cresterea copilului are altul, dar in fine), se poate face natural si elegant corectia de rigoare (de ex. „ne intelegem foarte bine si frumos: eu o ascult pe ea si ea ma asculta pe mine”) fara nici un fel de „moment penibil”. Ca intotdeauna, reactia la niste cuvinte spune ceva despre cel care reactioneaza, nu despre cel care a vorbit. Nu toata lumea e asa preocupata la milimetru de sensibilitatile extreme ale altora pe diverse teme (din fericire, pentru ca in consecinta se mai poate chiar discuta cu oameni fara sa te proptesti la fiecare cuvant in „dar daca o crede ca…”).

    • Robo spune:

      alternativ, se poate/ se putea intreba „Si, cum e viata cu asta mica”, asa incat sa lasi la latitudinea celui intrebat sa raspunda orice are chef, de la un „Buna” care inseamna ca nu vrea sa dea detalii, pana la „uite aseara s-a intamplat asa si asa” care inseamna ca vrea sa dea detalii.

      asa cum reactia la niste cuvinte spune ceva desptre cel care reactioneaza, si alegerea unei anumite formulari a intrebarii spune ceva despre cel care intreaba, ca asa e in viata, orice facem sau ne iese pe gura spune ceva despre noi.

  • Rox spune:

    Mie nu-mi place deloc asocierea asta „ascultator = dresat” „educatie = dresaj”.
    Dupa mine un copil educat e una si un copil dresat e alta. Educatia se face cu vorba buna si intelepciune, dresajul se face urland si impunand frica si reguli absurde si neexplicate.

    Sa-ti vina in vizita un copil care sa inceapa sa-ti deschida sertare, dulapuri „deh, e curios, exploreaza” nu mi se pare ok si cred ca ar trebui sa priceapa din prima cand mama ii spune ca nu-i frumos sa-si bage nasul in lucrurile gazdelor (sau nu-i voie sa-i spuna ca nu-i frumos ce face ca risca sa-l traumatizeze pe viata?) si sa se joace cu ce i s-a dat de catre gazda sau cu ce si-a adus acasa.

    Mi se par foarte triste atitudinile astea extremiste (educatie = dresaj) si imi pare rau cand nu se fac diferente. Poti sa fii educat, dar asta nu inseamna ca esti dresat.
    Sau voi (toti cei care cititi si comentati) daca stiti ca sunteti oameni educati, va considerati in acelasi timp si dresati? Ca eu una nu.

    • doina spune:

      Da, asa e, ai dreptate – dar cum e cind copilul nu vine in vizita ci este in farmacie, unde sub ochii umezi ai mamei deschide si inchide toate dulapurile de sub vitrine, desi farmacista ii spune direct, atit lui cit si mamei, sa nu faca asta? Mama suride intelept si spune ca asa face si acasa, deci nu se va lovi, asa cum sugereaza doamna farmacista (probabil ca sa nu socheze copilul, spunindu-i ca nu e voie, vorba pe care se pare ca micutzul nu are voie sa o auda) si nu schiteaza nici un gest de a-l opri. Dintre cetatenii aflati la coada ar fi citiva care sa ia atitudine mai hotarit; nimeni nu are curaj sa educe copilul altuia, si nici nu trebuie, dar totusi…Ce facem cu parintii care nu stiu diferenta intre dresaj si educatie? Cum facem sa le atragem atentia?

      • Rox spune:

        Nu stiu, daca eram in locul farmacistei nu i-as fi spus femeii ce consider despre modul cum il educa pe cel mic, incerc sa nu ma bag si sa nu judec pe principiul ca nu stiu toate datele problemei (poate era nedormita de-o saptamana, poate era prima oara cand vedea copilul o farmacie). Dar pe langa pericolul de a se lovi, m-as mai fi gandit si ca incepe sa scoata si sa arunce pe jos produsele de acolo. Si daca se intampla, o puneam pe mama lui sa le aranjeze la loc si sa plateasca eventualele produse deteriorate, asa poate data viitoare il oprea. Nu e vina copilului, la punctul asta, e a mamei care nu stie sa-i explice copilul ce se poate si ce nu, unde se poate si unde nu. (Daca e ok sa imprastie oalele din bucatarie prin casa ca se joaca, nu e ok sa imprastie produsele din farmacie, din supermarket, de acasa de la altii).
        Cam asta inteleg eu prin copil educat – sa stie unde, cand, ce se poate.

        • doina spune:

          Pai nici farmacista nu i-a spus femeii consideratii generale despre cum educa ea copilul, ci strict sa nu umble la dulapuri – copilului – si mamei sa-i spuna ea insasi, caci copilul era surd la orice indemn. Si exact asta spuneam, ca este exclusiv vina mamei in toate situatiile de gen – sau a tatalui, de ce nu, doar si el ar trebui sa-si asume mai mult decit paternitatea biologica. Intrebarea se referea strict la parinti, ca fiind direct responsabili de ce face copilul lor. Metodele sint la alegerea fiecaruia, dar rezultatele trebuie sa fie aceleasi, pentru ca pina la urma despre asta este educatia – un set de reguli/deprinderi insusite, care reprezinta limbajul comun al convietuirii. Mi-ar place, de exemplu, ca un copil sa afle devreme ca la biserica nu vorbim tare, nu punem intrebari in timpul slujbei si nu alergam in jurul iconostasului, pentru ca pur si simplu nu se cuvine. Cum produce parintele acest efect, este problema lui; de trebuie sa se comporte astfel si nu altfel, iarasi este o explicatie care trebuie data de parinti si inteleasa de copil. Si da, gindim la fel 🙂

  • vio spune:

    Mda…mie mi se pare si mai nashpa cand mi-e intrebat direct copilul „si, esti cuminte, o asculti pe mami?” ..mai ales ca a fost asa de des intrebat incat a si inceput sa spuna „da, sunt cuminte!”. (insasi etimologia cuvantului spune ca e aberant sa-l utilizezi pt un copil!). Mor de draci, caci noi insistam sa nu punem etichete nici pe el si nici el sa nu inceapa sa isi puna lui sau altora. Si uite-asa, m-am trezit cum intr-o zi a declamat foarte incantat „sunt rau, d-aia am spart cana!”. Si NU,nimeni in casa nu i-a zis asa ceva vreodata…dar sigur a fost etichetat de ??? ori prin parc, de parinti-bunici-bone binevoitoare. Ba chiar, pret de o luna, o imbecila de bona pe care-am avut-o a pus etichete…desi avea regula clara de la noi sa nu o faca. Ma rog..imi dau seama ca va intra in „sistem” si al naibii sistem din tara asta este plin de etichetari..Mi-e groaza..caci cred ca muuulte batalii voi avea cu cei care vor face „educatia” copilului. Fie ei educatori sau invatatori sau profesori…
    D-aia as fi vrut sa ajunga cat mai tarziu, la un moment in care fondul lui sa fie deja format de noi…Dar aia e pe la 5-6 ani ..si pana atunci nu putem sa stam acasa…:(
    Hai ca am deviat! 🙁

    • Adriana B spune:

      La varsta prescolara, este mai usor de gasit o varianta pt a se evita problema asta.
      Din pacate, etichetele isi pun amprenta si asupra copiilor care au depasit 5-6 ani, iar pt scola optiunile sunt mult mai reduse

      • vio spune:

        Daca a fost invatat sa nu-l „atinga” etichetarile, daca a fost invatat ca poate sa fie neutru la asa ceva..isi mai pun amprenta ? Intreb, caci am un amic si el imi spunea ca pe fi-su a preferat sa-l creasca departe..sa ziceam la tara (o altfel de „tara”, in alta tara) si adus, la 6 ani, in sistemul de aici nu a mai fost atins de etichetari. Si nici nu le-a folosit el pt altii..Pur si simplu le ignora.
        poate visez cai verzi pe pereti, nah! 🙂
        Oricum…noi n-avem „tara in alta tare” asa ca..:)

  • dojo spune:

    Eu foarte probabil nu voi avea un copil ascultator. Cel putin nu in sensul pe care il au in minte multi, ala de copil care sta unde-l pui si care nu te ‘consuma’. E de pe acum ‘piper’ si ne dam seama ca va fi mereu plina de energie si foarte curioasa. Dar pana la urma nu ma deranjeaza, am timp si rabdare pentru ea, iar spiritul asta al ei de aventura o ajuta si sa se dezvolte atat de frumos.

    Nu voi accepta sa fie obraznica (desi probabil va avea si momente cand va sfida), dar faptul ca este ‘neastamparata’ nu ma deranjeaza. De asta e copil, sa fie curioasa si sa se joace

  • Cornelia spune:

    Subscriu in totalitate cu cele mentionate de tine printeso.
    Mi se pare foarte trist ca nu se intreaba copilul daca e fericit, vesel, curios, jucaus. Imi aduc aminte cand venea sotul acasa seara, sau bunica la noi, primele intrebari erau „si? a mancat copilu’ ?’ kk a facut? de cate ori?”…”pai normal k a mancat si a facut kk, doar e om”..in sfarsit..generatia parintilor nostri nu a avut poate sansa de a ne creste altfel, punand in prim plan sentimentele si emotiile noastre, deci nu ne ramane decat sa fim mai toleranti ca de schimbat nu cred ca-i mai putem schimba 🙂

  • Ioana spune:

    http://www.contributors.ro/editorial/ghiozdanul-cu-parinti/ – pentru cand aveti timp de citit si gandit profund ce scrie acolo, cred ca este cel mai echilibrat articol legat de mentalitatea parintilor romani si pericolul care ne pandeste dupa colt.
    Nu am copii, o tot zic pe aici, ca sa stiti ca nu vorbesc din experienta DAR am crescut ca un copil cuminte, ascultator si dresat. Partea frumoasa a lucrurilor este insa ca, la un moment dat, mi-am revenit in ciuda educatiei primite si am inceput sa fiu om. Si am observat ca asta inseamna sa ai bun simt dar sa iti poti apara si drepturile, sa te contrazici dar sa poti trai, pe cat posibil, liber. Sa nu depinzi de gandirea sau linguselile altora, chiar daca uneori pari impertinent. Culmea e ca pentru anumiti profesori/parinti, mereu genul asta al meu a parut impertinent sau „oaia neagra” sau „branza buna in burduf de caine”. Eu cred ca iti poti educa si creste copilul liber, fara sa ii spui NU sau fa ca mine ca eu sunt mai mare si implicit, mai destept si el poate fi un adult corect, responsabil si cu bun simt. Asa vreau sa imi cresc copilul, iar daca unora nu le va conveni, din diverse motive, atat timp cat nu ii deranjez, sper sa nu ma deranjeze nici ei.

  • ally_aria spune:

    Pe mine cand m-am intors din maternitate ma intreba toata lumea daca bebe e „cuminte”. devenisem din nedumerita, enervata pe intrebarea asta la care nu stiam cum sa raspund… Ce inseamna ca un bebelus sa fie cuminte?

  • ami spune:

    Din ce vad, cred ca singura ai dat răspunsul la întrebare. Si aici, ca in multe alte situații, mămicile interpretează pana la extrem chiar, acest termen „ascultător”.
    Sunt lucruri in viață ce trebuie sa le interzicem celor mici. Iar daca cel mic nu vrea/ nu poate sa înțeleagă un pericol, atunci e de rău. Si aici intervine mama nervoasa, care tipa, care desi explica de n ori pericolul mai mic sau mai mare, recurge la palma peste mânuță sau la fund.
    Nu cred ca a fi cuminte e sa mănânci sa crapi tot din farfurie, sau sa vii curat lacrima de afara ,sau ca plângi ca te doare ceva si nu poți exprima. Insa atunci când ai un copil gen cum ai tu sau al meu ( nush de ce bănui ca-s născuți in aceeași zi… 4 apr), am pretenții că-i duce capul suficient sa înțeleagă ca a da cu nush ce jucărie in geam nu e voie.

  • Diana spune:

    eu dupa nenumarate astfel de intrebari am inceput sa raspund la intrebarea: e cuminte? esti cuminte? cu: relativ 😀 culmea, dupa acest raspuns nu ma mai intreba nimeni nimic. dar n-o sa uit cat de tare a putut sa ma enerveze o mamaie care avea pareri despre saritul in balti si eu tot incercam s-o expediez. a culminat cu ‘dar daca ii spui sa iasa, iese?’, moment in care am facut spume si am fost total nepoliticoasa, i-am zis ceva de genul, da, iese, daca-i spun eu, da’ nu iese ca vrei dumneata, ca nu-i catel dresat

  • Superba expunere ! Doamne, cand vom scapa de mentalitatile medievale care ne domina la tot pasul ?

    • lia spune:

      A avea un copil cuminte, ascultator, care accepta sa colaboreze, sa negocieze cu parintele nu inseamna automat ca acel parinte, al acelui copil l-a dresat de i-au mers fulgii, in stil medieval. A avea un copil cuminte, dezinhibat, educat, extrovertit, spontan, bun negociator, capabil de autocontrol, e rodul muncii de ani de zile, in care un parinte a investit in relatia cu copilul sau timp, iubire, bani, incredere si respect.

      • Kathy Bates spune:

        Pentru Generaţia Cu Carnet De Partid, „un copil cuminte, ascultător, care acceptă să colaboreze, să negocieze cu părintele” (sau cu rudele mai în vârstă, profesorii, antrenorii de la sala de sport etc) e o catastrofă.

        Ideea de a discuta, a primi instrucţiuni şi a le respecta presupune mai înainte de toate că ai de-a face cu doi tipi oarecum apropiaţi ca statut. Ori ca să fie apropiaţi ca statut, ar trebui ca un copil să fie un fel de adult la scară mai mică, sau un adult să fie un copil supradimensionat şi care are o meserie. În practică, evident, nu e aşa.

        Când puştiul încearcă „să discute”, de obicei şi-o fură. Fiindcă s-a adresat pe tonul cu care te adresezi unui egal… cuiva care nu îi era egal.

        Pe vremea când Generaţia Cu Carnet De Partid era jună, se spunea „îţi dai copilul la înot sau gimnastică”. Nu „îl trimiţi să înveţe”. „Îl dai”.

        Puştiul ajungea acolo şi vedea că prin „dotările sălii” mişună gândacii şi că antrenorul mai mult îşi trage mucii pe acolo decât să-l înveţe ceva. Fiindcă înainte de o anumită vârstă puştiul care nici măcar nu merge la şcoală nu ştie să mintă sau să se prefacă, spunea „nu mai vreau să merg la gimnastică, fiindcă…”

        Şi aici răspunsul poate varia în funcţie de gradul de educaţie al părinţilor, dar cea mai uşoară şi mai educată variantă de răspuns era să îl facă albie de porci. De aici în sus veneau palmele, nuiaua, cureaua.

        În mod ciudat pentru mulţi moderni: nu fiindcă era gimnastica atât de importantă încât era moarte de om dacă un puşti preşcolar nu se ducea.

        Adevăratul motiv era că puştiul îndrăznise să creadă că decide el dacă vrea la gimnastică sau nu. Se adresase pe tonul cu care îşi vorbesc între ei doi adulţi egali. În anii de glorie ai lui Ceaşcă, asta era crimă.

  • lia spune:

    Telul meu este de a creste copii sanatosi si multumiti cu viata lor. Pornind de aici am pornit pe drumul cresterii si educarii lor, simultan. Prin buna crestere de care incerc sa ma ocup cat de bine ma duce mintea, inteleg sa le imprim obiceiuri sanatoase de viata, cu scopul mentinerii unui corp sanatos (hrana sanatoasa, program sanatos de somn-odihna-miscare-joaca, sa se bucure de aer, soare si apa). Prin educatie incerc de cand s-au nascut sa le imprim deprinderi si abilitati sanatoase si frumoase de a se raporta la mediul extern cu fiintele si lucrurile inconjuratoare si la mediul lor intern-psihic. Aceasta munca imi ocupa 24 de ore. Cine spune ca poate sa aiba si job full time si ingriji o gospodarie, cu tot ce presupune asta de la a a face aprovizionarile, pana la curatenie, gatit, spalat, impachetat, calcat, si ca poate fi si un parinte dedicat care creste si educa …….. as vrea si eu reteta acestui super om.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *