E lege: în 99% dintre cazurile în care Sofia e dificilă, motivul este pierderea conexiunii dintre noi. Fie pentru că eu fac ceva ce nu are legătură cu ea, fie nu pot răspunde imediat cerințelor ei, fie mă conectez intens cu fratele ei sau are ea un moment mai prost (se simte rău, e obosită, flămândă), sau am eu un moment prost (sunt epuizată, bolnavă, nervoasă), ori a abuzat de bună-voința mea și îmi cere a mia oară ceva (un print cu Elsa la imprimantă, încă o sărățică, melodia cu nenea ăla pe care îl ucide o doamnă grațioasă). Cum am pierdut conexiunea, începe cu NU. Bagă o moacă de maimuță obraznică, vocea i se ascute, privirea se îngustează, totul e nasol, nimic nu e bun, încep țipetele, trasul de jucării, amenințările cu Mă supăr pe tine, nu mai vorbesc cu tine niciodată etc.
Dacă încerc să-i explic rațional de ce nu pot să-i dau ce vrea, nu merge. Diversiunile nu mai funcționează de când avea un an. Negocierile nu au succes când e supărată, pentru că mintea ei nu e acolo. Comunicarea dintre noi nu există, ușa e închisă. Nu avem conectare, ea nu mă ascultă.
Ce merge de fiecare dată este reconectarea, pe care o obțin în două feluri. Cel mai rapid și cel care funcționează instant este să mă așez pe podea lângă ea și să îi spun, cu vorbe, mimică și gesturi, că-mi pare rău că e supărată, că o iubesc și că vreau să o văd bucuroasă. Se opune puțin la început, îi place să fie curtată (cui nu-i place), apoi mă îmbrățișează și e recunoscătoare că i-am oferit capătul sforii de reconectare pe care să-l prindă ca să iasă din starea neplăcută. Magie curată.
A doua varianta de reconectare e joaca. Îmi schimb vocea și moaca. Încep să-i cânt un cântecel cu versuri adaptate la situația noastră. De exemplu, pe ritmuri de Coco jambo, îi cânt: Ai ai ai, măi Sofia, de ce te-ai supărat? Ai ai ai tu Sofia, hai să-ți dau un pupat. În fine, ați prins ideea.
Uneori însă nu am chef nici de una nici de alta, poate am altceva de făcut, sunt obosită sau pur și simplu nu am chef să renunț la mine ca s-o calmez pe ea. Asta e, sunt o mamă rea trei minute pe zi, o să ard în iad și ea o să mă urască peste 30 de ani pentru momentele astea, dar printre altele sunt și eu om și nu pot sta la dispoziția a doi patroni super exigenți non-stop. Uneori unul dintre ei sau amândoi trebuie să accepte faptul că mama nu mai poate sau nu mai dorește să ducă la îndeplinire noi și noi taskuri. Chiar și cel mai bun angajat își mai ia o pauză de la program, să privească cerul, să roadă un biscuite, să dea un telefon. Atunci o las să își exprime supărarea, rămân lângă ea făcând ce am de făcut, vorbesc cu ea, îi explic că nu am timp acum (chiar dacă nu ascultă, tonul vocii o ajută să nu o ia razna și mai rău). Uneori îi trece repede, imediat ce uită ce dorea de la mine și n-a primit, alteori se plictisește să mai bâzâie și-și găsește singură ceva de făcut, în unele cazuri așteaptă până primește de la mine ce vrea: reconectarea.
Cel mai adesea însă, reușim să păstrăm firul conectării întins, un capăt la mine, unul la ea. Și cumva, și când una dintre noi (dacă nu chiar amândouă) îl scapă, rămânem aproape una de cealaltă să-l recuperăm și să-l întindem la loc. Un copil conectat, cu paharul afecțiunii plin, învață mai repede lucruri, se adaptează mai ușor, e mai relaxat, mai cooperant, mai independent (în sensul că nu simte nevoia să își reconfirme mereu iubirea și validarea mamei, el știe că mama e mereu acolo și își poate vedea de explorat, crescut, experimentat). Asta am observat eu din experiența noastră de până acum. Se fac curând patru ani de când copiii mei m-au făcut mamă. 🙂
Sursa foto: fetiță supărată, via Shutterstock.com
Foarte frumos spus 🙂
Si cu al doilea copil e la fel? am impresia ca doar primii nascuti manifesta astfel de episoade.
Si eu sunt curioasa cum e cu al 2lea. Al 2lea al nostru are abia 3 saptamani iar cel mare are 5 ani. Si la 5 ani avem aceleasi crize de personalitate..
Exact asa e si in cazul nostru. Cand s-a rupt conectarea, se dezlantuie iadul… Si eu ma folosesc de joaca sau de cate o carte buna pe care o iau in brate si apoi ii fac semn sa vina langa mine sa o citim, sau pur si simplu ii propun sa ne jucam ceva ce lui ii place mult – de exemplu Piticot (l-ar putea juca o zi intreaga!) Iar in momentele alea in care pur si simplu n-am putere/ chef/ nu vreau ii vorbesc si apoi ii las sa-si faca facuta. Mai nou am observat ca nici nu mai dureaza atata episoadele, pur si simplu tranteste o usa si-si gaseste ceva de facut. Dar are aproape 6 ani…
Daca ar mai citi si taticii lucrurile astea ce bine ar fi. Sotul meu spune ca este o prostie „conectarea”, nu are rabdare sa inteleaga ideea si de multe ori se supara el pe copil cand acesta e suparat sau morocanos.
Dar si la mine reconectarea functioneaza foarte bine, desi au aparut voci (buni, cunostinte) care spun ca ii dau prea multa atentie si ar trebui sa il mai las suparat (il las, dar cand consider eu).
Ar fi bune cursurile Otiliei Mantelers si la gradinite si mai ales la bunici :))
Of, problema asta cu tati o avem si noi. E singurul si principalul motiv de cearta dintre noi si sunt la capatul puterilor. De cate ori cel mic isi manifeste frustrarile si supararile taica-su se supara instant si ii sare tandara. E un tata foarte bun dar in momentele astea are fix zero rabdare cu el si eu sunt la capatu puterilor. E destul de epuizant psihic sa il ajut pe cel mic sa depaseasca momentul nu mai am resurse sa-l impac si pe „copilu mare”.
Deci nu suntem singurii 🙁
Nu sunteți singuri! Si la noi e cam la fel. Ma doare gura de atâta teorie dar insistând cu argumente logice am observat ca pana la urma da rezultate :)) bafta!
Hey. Da-i sa citeasca The whole brain child – Dr Siegel. Cred ca va intelege logic niste lucruri.
Eu am alta solutie ce functioneaza ffff bine: fac eu botic, fac pe suparata, sunt trista ca ea nu ma asculta si pe mine si vine imediat sa ma iubeasca, isi cere scuze, imi spune ca ma iubeste :).
Asa invata sa puna dorintele altora inaintea celor proprii, iar pe termen lung nu e ok.
Hey, sper sa nu te supere ce scriu.
Nu stiu exact cum faci tu, dar imi miroase a manipulare maxim. Asa facea si maicamea.mea cu mine cand eram mica si asa face si acum, 30 de ani mai tarziu si efectiv o detest pt cum alege ea sa rezolve tot cu manipulare. Nici macar o discutie in contradictoriu nu se poate termina altfel decat cu ea incepand sa spuna ca o supar, ca se simte rau din cauza mea etc… Yeah right.
Nu spun ca si tu faci la fel, doamne generate. Ce incerc sa zic e sa nu abuzezi
Off, comentariul tb lasat mai sus. My bad. Greu cu telefoanele astea :))
Poate nu ar trebui sa iti scriu..insa o fac ca sa iti spun ca nu procedezi bine. Este un oarecare sambure de…santaj emotional…care atrage odata cu el multe ponoase emotionale.
Baietelul meu de 2 ani simte imediat ca nu sunt conectata la el, la joaca noastra. Ori ma trezesc ca imi arunca o jucarie drept in cap, ori vine si ma ia cu manutele de fata si se uita adanc in ochii mei. Este extraordinar de important ca atunci cand ma joc cu el sa nu am alte distractii(telefon, tableta, tv, o discutie cu tasu’), fiindca ma simte imediat si se imbufneaza. Alteori ii este pur si simplu foarte dor de mine(ajung pe la 18.30 acasa zilnic in timpul saptamanii) si pur si simplu vrea sa stea in sufletul meu, in brate, sa ma respire! Cand nu am chef sa renunt la mine pentru el, cum zice si printesa foarte bine, e nasol…plange, devine miorlait pana la refuz, e aproape imposibil, mai rau decat cand incerc sa-l imbrac 🙂 Imi aduc aminte cum venea maica-mea de la servici si NICIODATA nu statea sa se joace cu mine, se apuca sa spele, calce, faca mancare….Taica-miu venea, verifica daca/unde suntem si isi vedea de-ale lui….Oare cum as fi fost daca ai mei isi aratau zilnic interesul despre viata mea mica si „plictisitoare” ?
Faptul ca iti pui astfel de probleme („daca ai mei isi aratau interesul”) si esti capabila sa oferi asa ceva copilului tau inseamna, inginereste, ca tu duci o viata mai buna decat parintii tai la momentul respectiv. Educatia pe care a primit-o fiecare generatie e o reflexie a valorilor sociale (a „vremurilor”) in care au trait parintii acelei generatii.
Ce se intampla in prezent e ca de 2 generatii incoace apar schimbari majore, ca nivel de trai si ca raportare la societate in general. Parintii nostri (generatia de 60-70 de ani) au fost, ca medie statistica, prima generatie care a avut acces la un drum – un succes in viata daca vreti – independent de parintii lor. Ei nu au pus intrebari ci au mers inertial; accelerarea schimbarilor a facut ca noi, copiii lor (generatia 30-40) sa avem deschiderea mentala pentru asa ceva. Dar gata cu paranteza.
Din pacate, si peste 30 de ani vor fi copii care isi vor pune aceeasi intrebare: Oare cum era viata mea daca parintii mei se jucau cu mine, in loc sa stea la televizor la seriale sau sa „butoneze” la nesfarsit telefonul….
Bine, mie mi se pare normal sa nu ai alte distracții cand te joci cu el (desi si pe mine ma rod degetele sa butonez telefonul uneori). Dar si pe tine te enervează ca atunci cand stai de vorba cu cineva, respectivul sa butoneze, nu? 🙂
Da, da , asa e. Numai ca avem impresia falsa ca ei sunt mici si nu se prind, dar nu merge cu trisatul! 100% langa ei atunci cand se poate
Totul va fi minunat cand vor merge la scoala. Abia atunci poti rasufla usurat. Iti poti bea linistit o cafea si citi o carte, ce senzatie ametitoare de libertate!!!
Iti recomand cu caldura o alta abordare: „Cum sa educam ortodox copilul” – 300 de sfaturi intelepte pentru parinti de la sfinti si mari duhovnici. Te rog sa nu eziti, rezista pana la capat si nu vei regreta.
„Parintii care nu se ingrijesc de buna cuviinta a copiilor sunt ucigasi de copii, si inca mai rai decat ucigasii de copii, fiindca aici e vorba de pieirea si moartea sufletului. Cand vezi un cal care se repede in prapastie, arunci pe el fraul, il tragi cu de-a sila, adeseori il si bati – si, ce-i drept, aceasta e o pedeapsa, insa pedeapsa e mama mantuirii: la fel sa faci si cu copiii tai cand pacatuiesc. Leaga-l pe pacatos pana cand II vei pleca pe Dumnezeu spre milostivire; nu-l lasa dezlegat, ca sa nu fie legat si mai rau de mania lui Dumnezeu. Daca-l vei lega tu, nu-l va mai lega Dumnezeu; daca nu-l vei lega, il asteapta lanturi cu neputinta de rupt. (Sfantul Ioan Gura de Aur)”
Despre sfatul asta intelept si ortodox ce parere ai?
Cum spuneam mai sus. The whole brain child de Daniel Siegel si Tina Payne Bryson iti schimba perspectiva. 🙂
Metallicat,
Uneori trebuie sa citim si printre randuri. Si daca avem discernamant, stim sa luam ce e mai bun si mai potrivit pentru noi si pentru copiii nostri, indiferent de sursa informatiei (ca vine de la un ateu sau de la un parinte).
Of, Daniela.
Sa vedem. Ce inseamna, in opinia ta, a avea discernamant pentru a cerne un sfat bun de un sfat rau? Nu cumva crezi ca e posibil ca eu – ateea, si Ade – crestina, sa ajungem la concluzii diferite citind pasajul de mai sus, tinand cont de background-ul nostru diferit? Niciuna din noi nefiind de altfel rau intentionata. Acest lucru este nu doar posibil, ci si foarte probabil, luand in calcul chiar cele mai recente statistici. Totul tine de o chestie ataaat de simpla, si anume autoritatea la care te raportezi. Un crestin habotnic se gandeste chiar ca ii face rau copilului daca nu il bate pentru a-l aduce pe calea cea buna.
Pentru ca nu, nu e acelasi lucru sa pui baza vietii copilului tau pe sfatul unui psiholog, neuropsihiatru, sociolog, etc care a avut acces la zeci/sute/mii de grupuri de copii DIN GENERATIILE RECENTE pentru a le studia comportamentul, folosind tehnica si tehnologia de care dispunem pentru a vedea chiar si inside the f***ing brain, cu a-ti baza filosofia de parinte pe vorbele unuia care si-a trait mai mult de jumatate din viata ca pustnic, mancand ciupercute, pana cand a decis sa le povesteasca si altora ce „viziuni” a avut el, si pentru ca nu se descoperise inca schizofrenia, acestia l-au trecut drept sfant; si in loc ca odata cu trecerea timpului indemnurile de genul asta din biblie si alte lecturi bisericesti sa ramana o reminiscenta a unui trecut barbar, ele par sa sune ca o idee buna pentru (cei mai multi dintre) parinti.
Si ca sa fiu inteleasa, nu ma refer la micro-educatie: nu e bine sa scuipam alti oameni (pentru ca nici noua nu ne-ar placea sa fim scuipati/pentru ca asa a zis sfantul nustiucare), pentru ca astea’s chestii care tin de bun simt si orice parinte normal la cap, indiferent de (non)religie banuiesc ca i le induce copilului. Deci nu vorbesc de fond, care pare aproximativ pozitiv si in cadrul religiei (om bun = crestin bun – – crime impotriva umanitatii). Ma refer forma pe care o ia educatia asta in mintea parintelui, izvorata din filtrarea a ce e bun din „cele mai diverse surse, fie atei sau parinti”: cu pedeapsa sau fara pedeapsa? Cu garnitura de bataie sau fara? Cu crearea sentimentelor de vinovatie sau fara?
P.S. Cercetatorii au descoperit ca „negative reinforcement” nu e o metoda eficienta de educare nici macar pentru caini.
Sunteti cel mai bun exemplu de om politically correct. Exact acest tip de gandire produce tragedii, uitati-va in Norvegia. Legile au interpretare, textele patristice la fel. Ca sa interpreteze un text patristic, de acum 10-15 secole ,unii oamenii studiaza ani de zile contextul istoric al vremii la care a fost scris, dogmatica, teologie si vin dupa ani cu un raspuns. Si vedem azi oameni fara nicio pregatire care stiu medicina, teologie mai ceva decat cei ce si-au tocit coatele prin scoli. Fereasca Dumnezeu de intelegeri a scrierilor Sfintlor ca cea a dvs.!
Intelegeri ale scrierilor…
Serios? Fix, dar fix, acest gen de gandire produce tragedii? Si genul care de gandire nu produce tragedii? Cel care urmeaza ideologia ortodoxa? Ca doar se stie ca nu a murit nimeni si nu a fost nicio categorie de oameni asuprita din cauza ca a urmat indrumarile unei sau altei religii. Oh, wait…
Mie nu mi se pare ca extrasul de mai sus, luat de pe crestinortodox.ro, sectia sfaturi pentru parinti, ridica vreo indoiala asupra interpretarii. Si nici ca ani de studiu asupra semnificatiei lui vor duce la concluzia ca de fapt se refera la a-ti creste cu iubire, respect si empatie copilul.
Tocmai pentru ca legile sau textele religioase lasa loc de interpretare (desi, ca tot ai zis de Norvegia, „este interzis sa iti lovesti sau agresezi copilul in orice mod, pentru ca altfel ramai fara el” nu mi se pare deloc ambiguu), am propus ca ar fi bine sa ne ghidam in educatia copilului dupa ce ne expun specialistii care studiaza grupuri de copii de toate varstele atat pe termen scurt cat si pe termen lung, ale caror „sfaturi” se bazeaza pe fapte, nu pe speculatii. Altfel, daca alegi sa iti tratezi copilul conform unor texte scrise acum 10-15 secole – care se pare ca sunt deasupra intelegerii omului de rand (ca mine) -, dar ale caror autori sunt infailibili in gandirea lor, te invit sa studiezi un pic si cum statea treaba cu, sa zicem, medicina in contextul acela istoric, si sa te tratezi si de boala conform traditiei acelor vremuri.
chestia e ca daca trebuie sa avem discernamant si sa citim uneori printre randuri ce scrie in Biblie (lucru cu care eu sunt de acord), atunci inseamna ca sursa moralei nu poate fi Biblia.
adica noi avem deja ceva in noi (discernamant) care ne impiedica sa aplicam unele lucruri din Biblie pentru ca nu suntem de acord cu ele.
sau o alta explicatie posibila este, cum spune altcineva de mai sus, ca nu intelegem cum trebuie aceste texte.
totusi textele astea mie mi se par destul de clare – cineva care spune ca nu le intelegem cum trebuie eu cred ca e intr-o situatie de conflict interior: pe de o parte stie ca Biblia e cuvantul lui Dumnezeu, deci nu poate fi gresit ce-i acolo
pe de alta parte, simtul comun (acel discernamant) ii spune ca totusi nu poate face ce scrie acolo, ca se vede cu ochiul liber ca nu e chiar ok.
ca orice disonanta cognitiva, si aceasta se poate rezolva prin a spune ca de fapt „nu intelegem noi cum trebuie ce scrie acolo” – in felul asta impacam si capra si varza.
o alta maniera de rezolvare a acestui conflict ar fi sa recunoastem ca ce scrie acolo nu poate fi aplicat pentru ca sunt prostii sau ma rog, ca de fapt acela NU este cuvantul lui Dumnezeu.
dar asta inseamna sa pui la indoiala cuvantul lui Dumnezeu, iar asta e primul pas spre pierderea credintei.
vedeti, de asta am zis ca una din principalele invataturi ale Bisericii este „crede si nu cerceta” (chit ca nu scrie asa ceva in Biblie)
trebuie sa crezi ca Biblia e cuvantul lui Dumnezeu si ca e de bine si sa nu cercetezi prea tare, desi la prima vedere ce scrie acolo e de rau (de aici vine ideea ca iti trebuie ani de zile de expertiza teologica pentru a intelege de fapt care e ADEVARATUL mesaj din spatele unor cuvinte ca acelea de mai sus care spun negru pe alb sa-ti bati copiii)
1. Trebuie facuta o mare distinctie intre sfaturile preoților si poruncile lui Dumnezeu. Cartea de care vorbește Ade nu e Biblia, ci o carte cu sfaturi. Sfaturi care poate ni se potrivesc sau poate nu.
2. Intamplarea face ca am primit de curand aceasta carte si am citit vreo 20 de pagini de pe la mijloc, din curiozitate. In principal spune sa le aratam copiiilor dragostea noastra, sa vedem greselile lor cat mai devreme pentru a le corecta (se corecteaza mai usor cand sunt mici, chiar daca noi poate credem ca nu inteleg, ei inteleg mai mult decat credem noi) si nu in ultimul rand sa vada ca parintii se iubesc si se respecta. Mai important decat toata vorbaria asta e sa vada la noi bunatate si intelegere.
Fiecare are parerea lui cu privire la educatia copiilor, dar nu strica sa vedem si punctul de vedere al creștinilor. Textul (citatul) nu cred ca trebuie luat mot-a-mot, ca doar nu legam efectiv copilul de….calorifer. Cred ca este metaforic.
Si nu stiu ce oameni ati intalnit voi, dar eu nu am primit decat sfaturi despre cum sa iertam si cum sa fim mai buni si de la duhovnic si de la un „pustnic, care mananca ciupercute”.
Mai conteaza parerea cuiva care crede si posibil aproba povestiile din biblie gen jertfa lui Avraam?? Mereu ma intreb cum poti sa te rogi la cineva sau sa ai inceredere in cineva care cere sa-ti ucizi copilul! Dar na…dragostea de parinte are limite..pana la cer!
ADE,
In general nu stim cine a fost sau poate este in viata, un sfant real, doar daca mergem orbeste pe canoanele bisericii, dar noi mirenii, nu prea putem sa stim cu certitudine gradul de sfintenie al cuiva, a nu se intelege ca eu neg existenta lor, de altfel nu numai in ortodoxie apare acest fenomen foarte rar si miraculos.
Dar nu aceasta este problema de capatai a recomandarii tale, ci faptul ca acesti sfanti, alti oameni alesi de biserica si mari duhovnici, in majoritatea lor nu au crescut copii, prin urmare experienta lor si modul de a interactiona cu un copil practic nu exista; deci nu putem sa acceptam chiar si emotional, cu toata bunavointa, zicerile lor despre copii cu trimitere la cotidian daca aceste persoane nu au absolvit magna cum laude sau summa cum laude aspra scola a cresterii unui copil.
Da, sunt sigură că dacă ar fi recomandat cartea nu știu cărui guru fără de copii ar fi fost primit altfel comentariul. E o discuție lungă și complexă aici dar faptul că un părinte se dezvoltă și citește din surse cât mai diverse nu văd cu ce ar dăuna copilului. Pe de altă parte dacă cineva trece printr-o traumă imensă și merge la un psiholog, ar însemna că nu are competența de a ajuta pe cineva doar pentru că nu a trecut el direct printr-un viol de exemplu?
Te inseli.
Nu ortodoxia autorilor este problema ci lipsa lor de experienta in a creste si educa un copil sau mai multi. Deci nu are legatura cu religia cuiva sau ateismul altcuiva sau cu convingerile altora.
Este vorba de a trai ceva, de a fi acolo, prezent, si nu a vorbi asa, pe motiv ca daca esti duhovnic, gata ai toata cunoasterea si expertiza necesara in a da sfaturi. In plus, banuiesc ca toti acesti oameni sunt barbati, deja am avea o problema, avem partea masculina dar nu si intregul.
La prima vedere a citi din surse diverse pare o alegere corecta, dar si aici e nevoie de mult discernamant.
Legat de problema cu psihologul, eu personal recomand celor ce trec prin traume sa isi faca introspectia si sa se corecteze sau ajute singuri.
Ce frumos ai scris si cata emotie transmite articolul! Mi-ar fi placut ca si parintii mei sa gandeasca, sa simta si sa actioneze astfel. Iti doresc sa iti pastrezi acest mod de a gandi, de a aborda situatiile si de a-i tine aproape pe pruncii tai!☺
Cred ca in ziua de astazi este o adevarata provocare sa iti cresti si sa iti educi copilul in noua lume moderna in care copilul nu mai este un apendice al familiei si este viitorul. Felicitari celor care reusesc si ma bucur ca exista aceasta comunitate din care poti invata ceva dat si impartasi gandurile.
Mie nu mi se pare că copiii din ziua de azi sunt priviţi ca fiind „viitorul”.
Asta în condiţiile în care mulţi părinţi au tendinţa de a dispreţui munca şi şcoala.
Cand citesc ce scrii prind curaj sa mai fac un bebe. Soluții se gasesc pentru orice 🙂
Inainte sa incep sa citesc paragraful in care descrii cum te asezi pe jos langa Sofia, intuiam deja ce vei scrie. Ar fi si instinctul meu – de a ma apropia de ea, fizic si emotional, pentru a depasi momentul impreuna.
Dar sunt foarte curioasa, cum rezolva Sofia situatii de genul asta care nu te implica pe tine? Imi imaginez ca nu toti oamenii din viata ei (de ex, angajati sau copii de la gradinita) se vor opri din orice fac ei ca sa ii dea atentie si re-conectare. Este asta o situatie exclusiv mama-fiica? Se extinde si la relatia tata-fiica? Daca e exclusiv o chestie mama-fiica, de ce e asa? Pentru ca ea intuieste ca numai tu ii poti oferi conectarea aceea? Nu o cauta si de la alti oameni?
Much curiosity, such wow. Scuze, imi doresc mult sa inteleg psihologia modului in care copiii mici conving oamenii din jurul lor sa „faca_ca ei” ^__^
Nu prea are nevoie de conectare cu altii, cu taica-su da, uneori, cu altii nu, nu am observat.
La noi crizele apar tot mai des, uneori nimic nu mai ajuta si atunci si eu sunt o mama rea care are nevoie de un mic ragaz-am inceput mai nou sa ii spun ca si robotii mamici se mai strica uneori daca nu au macar cinci minute de ragaz…uneori merge alteori nu, atunci las copiii in pace si dispar pentru cele cinci minute pentru a inspira adinc si a ma incarca cu rabdare ?
Oare eram si noi la fel de complicati??
[…] articol frumos despre conectare a scris Printesa Urbana aici: DE- ȘI RE-CONECTAREA MEA CU SOFIA. Cristina a povestit pe blogul ei cateva metode foarte bune de a ne conecta cu copilul chiar si […]
Eu i nelămurire am, am remarcat o anumită atitudine in mai multe articole. De ce nevoia de a scrie ” mai sunt și eu nervoasa, obosita etc, asta e copilul va merge la terapie și ma va uri, eu voi arde in iad etc etc” in condițiile in care foarte multe cititoare ( nu îndrăznesc sa spun majoritatea) sunt „mame rele” mai mult decât alea 3 minute pe zi? In condițiile in care foarte multe au/avem ieșiri poate mai multe, mai dese? De ce nu merge ” da, sunt și eu om nervos și nu cred ca al meu copil va ajunge la terapie ca ma mai pierd și eu cu firea uneori”. E ca și cum Miss Univers ar scrie ” mi-a apărut un cos minuscul, asta e, sunt și eu femeie normala și nu voi face nimic in privința lui, probabil soțul ma va părăsi, voi fi desemnată cea mai urâta femeie și viața va fi ruinata.”. Nu prea văd sensul. Otilia Mantelers, printre alți „experți in parenting” subliniază constant ca umplem bolul copilului și cu bile albe, dar și negre sau gri. E ok, e chiar bine așa, important e ca la sfârșit sa ieșim pe alb, pe plus. E normal ca mama sa fie „mama rea” și nu, nimeni nu arde in iad și nimeni nu urăște pe nimeni.