Și eu am crezut că mi-o merit…

Și eu am crescut cu bătaie. Nu din cea cruntă, cu scânduri din gard sau catarama curelei, ci din cea mai „ușoară”, cu palme peste față și peste corp, îmbrânceli, amenințări șuierate printre dinți, strigăte și pedepse. Nu zilnice, nu multe, dar nici puține. Suficiente cât să țin minte.

Da, și eu am crezut multă vreme că datorită lor am ajuns acum un om cinstit, care respectă legea și pe ceilalți, om cu scaun la cap, așezat la casa lui.

Și eu am crezut multă vreme că mi le-am meritat pe toate, deși nu-mi aduc aminte nici măcar unul dintre motivele pentru care am fost lovită. Cum altfel să trăiești mai departe cu gândul că cel mai iubit om de pe lume, mama sau tata, te-a lovit? Fix așa: spunându-ți că ei au avut dreptate s-o facă, doar erai obraznic, cum altfel să te aducă pe calea cea dreaptă?

Acum nu mai cred asta. Nici că mi-au făcut bine, nici că mi le-am meritat. Acum știu sigur că din cauza lor am o încredere în mine aproape egală cu zero, că din cauza lor sunt un om agresiv și iute la mânie, că din cauza lor nu știu nici acum să primesc un compliment, iar orice critică mă face să vreau să fug în camera mea ca să nu mă vadă cineva cum plâng. Și mai știu că în ciuda lor sunt acum un om răbdător, care respectă legile și pe alții, în ciuda lor sunt un părinte care nu-și lovește sau umilește copiii. Iar asta e o luptă continuă cu mine.

Știu, n-a fost vina lor, ei m-au iubit și au făcut cum au crezut mai bine, au dat ce-au avut mai bun și le sunt recunoscătoare pentru asta. Îmi iubesc părinții, unul viu și altul mort, dar asta nu înseamnă că uit. Nu uit pentru că nu pot, nu pentru că nu vreau. Multe dintre episoadele dureroase din trecut sunt bine îngropate undeva, nu mi le amintesc, dar ele mă conduc încă, iau decizii în locul meu, dor de-acolo de dedesubt, îmi provoacă frici, panici, gânduri negre, vise urâte, fără ca eu să le văd, să le pot identifica.

Am 36 de ani și abia de curând m-am convins că nu e rușinos să plângi. Că nu contează ce fac alții, că nu trebuie să te compari, nici măcar cu tine. Am 36 de ani și abia de curând am învățat să mă iert, să nu mă mai pălmuiesc singură pe dinăuntru, abia acum știu despre mine că sunt bine, că fac bine, că sunt un om bun.

Sunt, în esență, un om agresiv, pentru că am crescut văzând cum părinții mei așa rezolvă problemele, strigând unul la altul, trântind lucruri, plesnindu-mă peste față când nu voiam să fac ce voiau ei. Așa că făceam ce voiau ei, în cele din urmă, cu obrajii și fundul roșii, plângând, măcinată de furia că nici măcar n-am apucat să spun de ce n-aș fi vrut să fac ce voiau ei. Făceam, problema lor era rezolvată. A mea însă abia începea.

Acum sunt părinte, copiii mei îmi spun des NU. Uneori, după nopți nedormite și ore în șir de urlete, negocieri și rugăminți, văd roșu în fața ochilor. În acel moment vine peste mine convingerea (greșită) din copilărie că o palmă peste ochi i-ar face să înceteze cu urlatul și i-ar obliga să facă ce vreau eu. Strâng din dinți, inspir adânc, închid ochii. Da, îmi vine să-i plesnesc, să urlu la ei de să le crape urechile.

Nu. N-o fac. N-o să-o fac niciodată. Mă lupt cu mine de fiecare dată, pentru că știu cum e sub ploaia de palme. Copiii mei n-or să simtă asta niciodată. N-or să-mi vadă furia în ochi, nu se vor feri de palmele și pumnii mei cu mâinile lor mici. Nu vor cere în brațe în timp ce eu îi împing înapoi în camera lor. Nu le voi refuza niciodată iubirea și iertarea mea ca să-i pedepsesc. Copiii mei merită orice efort, ei n-au nici o vină că eu am crescut așa, că sunt nedormită, nervoasă, nu e vina lor că există. A fost dorința mea ca ei să existe. E rolul meu, ca adult responsabil, să găsesc mereu alte soluții. Le caut cu disperare, uneori nu le găsesc și atunci doar stau așa, cu ochii închiși, printre urlete și NU-uri, și aștept să treacă momentul. Întotdeauna trece, mă înving de fiecare dată, îmi înving trecutul, amintirile, părerea proastă despre mine, durerile, scenariile.

E foarte dureros să înțelegi cine ești, cum ai ajuns aici, ce poți face altfel. Dar merită, întotdeauna merită. Copiii noștri merită totul.

Sursa foto: copil speriat via Shutterstock.com

shutterstock_399157567

92 Comments

  • Adela spune:

    Eu cred că bătaia este expresia neputinţei şi a disperării…

    Ca părinte ai multe griji, îndoieli, temeri, incertitudini. Îţi doreşti tot ce este mai bun pentru copilul tău, dar ai şanse mari să greşeşti chiar şi atunci când vrei să faci bine.

    Şi totuşi, la un moment dat s-ar putea să ţi se pară (sau chiar aşa să fie) că ai greşit. Şi nu mai ştii ce să faci sau cum să îndrepţi greşala. Cazi pradă disperării şi iei soluţia cea mai la îndemână. Sau poate singura care îţi poate trece prin cap. O palmă.

  • Valentina. spune:

    Foarte frumos spus. Nu e vina lor ca exista,e dorința noastră. Pentru mine fetita mea este un înger trimis de sus ca să mă vindece de rănile trecutului…e atât de greu sa fiu mereu zen asa cum mi-as dori foarte mult. Dar vorba ta,strâng din dinti si merg mai departe. Sunt o persoana foarte calma si permisivă cu ea. Am alaptat-o până la 2 anisori si acum încă dormim împreună. Suntem încă nedezlipite una de cealaltă. O iubesc nebuneste de mult! Chiar si când se urca pe cele mai înalte tobogane din parc si sare prin toate bălțile etc etc etc.

  • Carmen T spune:

    Mie nu mi se pare ca e atat de simplu, asa cum ai prezentat tu mai sus, treaba asta cu neincrederea, agresivitatea etc. Pt ca 90% din generatia noastra si 99,99% din zecile de generatii trecute asa au crescut, cu bataie moderata sa o numim. Asta inseamna ca 90% dintre noi nu au incredere in ei insisi, le vine sa planga cand primesc un compliment? Da-mi voie sa ma indoiesc… Nu, nu spun ca e bine cu bataia dar treaba asta cu increderea in sine e muuult mai complexa. Am prieteni, rude care au primit bataie in copilarie si care au o tona de incredere in ei. Eu nu am luat bataie nciodata, am fost un copil iubit si de parinti si de bunici si cu toate astea sunt roasa de complexe in ceea ce priveste aspectul fizic si nu numai…

    • sophie spune:

      Generalizarea, bat-o vina…
      Doar pentru ca altii au crescut fara traume, in ciuda bataii, nu inseamna ca e universal valabil. Unii dintre noi suntem plamaditi dintr-un altfel de aluat, mai sensibil…dar si mai bogat la nivel emotional. Pe unul nu il doare nici in cot de un ton mai ridicat, iar altul sufera 2 zile. That’s the point. Suntem unici si foarte diferiti. #numazic.

    • adelina spune:

      Tatal fiicei mele nu a primit in viata lui o palma de la parinti si cu toate astea e cel mai agresiv om pe care il cunosc. Si asta nu e o generalizare. Asa mi s-a acrit de oameni care gasesc motive pentru toate disfunctionalitatile lor intr-o palma sau o amenintare din copilarie si de aceste reduceri simplificatoare. Pseudopsihologie si reducerea fiintei umane la o suma de cauze si efecte.

    • pt Adelina spune:

      De unde stii tu ca n-a fost agresat verbal? Si de unde stii ca a fost iubit? E imposibil ca o fiinta sa devina “cea mai agresiva pe care o cunosc” daca a fost iubita in copilarie .

    • adelina spune:

      Stiu destul de bine pentru ca ii cunosc pe parintii lui. Ii vad cum se poarta cu nepoata lor si cu fiul lor. Inclusiv el mi-a povestit ca ai lui nu au ridicat niciodata vocea la el.

      Motivul pentru care este asa, e, oh, ironia, ca din prea multa iubire ai lui intotdeauna au incercat sa-i diminueze discomfortul emotional. L-au transformat intr-un monstru de egoism.

      Ce vreau sa spun e ca da, violenta este oribila si eu nu voi practica niciodata asa ceva cu copilul meu. Dar sa generalizezi orbeste ca lipsa de iubire e singurul motiv pentru care un om dezvolta comportamente nasoale, e deja toxic de simplifcator.

    • laura spune:

      Dar nu a spus nimeni ca lipsa de iubire este singurul motiv pentru dezvoltarea unui comportament agresit dar ca este foarte mare probabilitatea de a dezvolta un comportament agresiv in lipsa iubirii. Sigur sunt si exceptii dar in un procent covarsitor un copil ne-iubit si crescut cu agresivitate, bataie, violenta verbala etc. va avea mari dificultati in a se iubi pe sine si pe cei din jur.
      Iar referitor la lipsa violentei, depinde de masura la care te raportezi, umilinta verbala poate fi spusa cu zambetul pe buze dar lasa urme la fel de adanci.
      Mai mult si mama sustine ca nu m-a batut pt ca pt ea palmele nu erau bataie dar eu le tin minte cu detalii.

    • pt. Adelina spune:

      Si ti se pare dovada de iubire ce au facut parintii lui? De fapt se numeste parazitare, ceea ce e un simptom periculos al bolilor psihice. Nu, sotul tau nu e un monstru de egoism ca a dus-o bine la parinti, ci ca a fost defectat bucata cu bucata de acestia.
      Iar daca se poarta bine acum cu nepotul si baiatul lor (desi tu poti vedea distorsionat acest lucru), nu anuleaza ce au facut in trecut. Insusi faptul ca tu accepti sa stai cu un “monstru de egoism” spune ceva despre tine, despre traumele pe care le ai.

    • iulia spune:

      si uite asa nu e de vina individul pentru absolut nimic – intotdeauna sunt de vina parintii. superb! dar si mai minunata este aceasta psihanaliza facuta din varful pixului atat asupra tatalui fetitei Adelinei cat si asupra Adelinei (fara sa stii de fapt nimic depre oamenii astia 2 – 4, daca ii pui la socoteala si pe parintii lui). Minunata dovada de toleranta! Trei cuvinte si hop – esti tu defecta! Lovely!

    • pt. Iulia spune:

      Cum se numeste a sta cu un “monument de egoism”, a-i accepta tot comportamentul care distruge totul in jur, si a nu-l elimina din viata ta? Pentru ca “monumentul de egoism” provoaca daune ireparabile in psihicul si viata unei femei (si a copilului, implicit). Sa nu-mi spui ca “cel mai agresiv om pe care-l cunosc” te iubeste, te pretuieste, te respecta!

      Adelina a spus despre acesta ca e agresiv, cam cata mila, compasiune, respect si iubire poate avea un astfel de barbat pentru copilul si mama copilului lui? Ce face agresivitate? Face bine in jur? Sau nu cumva distruge pe eternitate?!…

    • Oana Banana spune:

      Good points ? Pe dealocuri sa știți si unele chiar foarte amuzante, doamnelor si domnilor care ați făcut un coment mai filozof sau personal. Vreau sa va spun ca toți suntem in măsura sa dam un sfat chiar foarte savant si in teorie foarte apreciat, dat in viața fiecărui om experiența este unica. Si un sfat extraordinar pt x este completely wrong pt y. Noi inca mai avem o mentalitate învechita după cum am fost crescuți si subconștient cum vom creste la rândul nostru un copil. Indoctrinarile sunt înrădăcinate iar rădăcinile dragii mei sunt foarte adânci, cu riscul de a face o greșeala gramaticală. Este foarte greu de admis ca noi defapt ar trebui sa „break the pattern” si sa demostram ca de fapt ce s-a întâmplat cu noi nu ne mai afectează si urmărește in viața de zi cu zi ori cel puțin sa încercam.

    • deea spune:

      Scuze ca intervin, dar unde a specificat Adelina ca e sotul ei? Am citit doar tatal fiicei mele, majoritatea femeilor nu se refera la sotul/iubitul actual asa.

    • Natalia spune:

      Pai e clar ca nu e numai bataia, si din vorbe poti sa distrugi un om…

      Iar referitor la acei oameni despre care spui ca au o tona de incredere, vreau sa remarc ca eu, cel putin, foarte putini oameni cunosc cu adevarat impliniti si plini de incredere,in schimb multi, dar multi dau pe afara de incredere, dar in sinea lor tot mici se simt.

    • ela spune:

      Asta cu increderea in sine poate fi si o aparenta. Poate sa nu existe, doar sa para ca e acolo. Te.ai gandit?

  • dojo spune:

    Sunt momente cand iti vine sa-i lipesti de pereti. Am si eu furii cauzate de smechera mea mica, pentru ca e un copil voluntar, cu personalitate clara, pusa pe sotii, care nu vreau mereu ce vreau eu. Si are momente cand efectiv ne sfideaza.

    Dar nu va lua palme. Nu va fi umilita, nu va fi agresata.

    Este greu de multe ori, dar am decis ca ea nu va simti durerea unei palme.

    Mainile noastre stiu doar sa ingrijeasca si sa mangaie, palmele mele sunt pentru facut ‘draga-draga’. Este frumoasa, desteapta, un copil minunat. O iubim. Ne face fericiti. Si i-o spun macar o data pe zi.

    Eu am purtat destule traume din copilaria mica, ia multa stapanire de sine sa nu las tarele respective sa imi afecteze viata de acum asa cum ar putea-o, dar sper ca fiica mea sa aiba copilaria perfecta. Asa cum ne pricepem noi. Sa aiba ce ii este necesar, sa fie iubita pana peste poate, sa aiba incredere in ea si deplina incredere in noi.

    Nu e usor, dar n-a zis nimeni ca sa cresti frumos un copil e usor. Dar e minunat 😉

  • o femeie spune:

    si eu am furii si agresivitate colectata din copilarie. Fata de tine eu am luat bataie crunta, nu doar pame, am fost data afara idn casa, etc.
    Ca parinte am reusit sa revad o parte din amintiri. Sa ma oblojesc ca nu a fost vina mea. Sa inteleg ca furiile din mine le pot controla. Sa inspir. Sa expir. Sa stiu ca va trece. Sa tac. Sa fac un pas inapoi. si mai ales sa zic: IMI PARE RAU!!!!

    Maica mea ma considera o stricata, ca nu mai fac tot ce vrea ea. Ridic din umeri…. Sunt o stricata dar fericita.

  • daniela spune:

    De ce se urla atat la tine? De ce nu exista si o limita, facuta cu dragoste si grija, care sa spuna ca nu urlam la mama. Sigur sentimentele pot fi exprimate si altfel, nu? E poate necesar sa lucrezi la limite in tine? Eu sunt crescuta cu bataie, si de aia rautacioasa. Adica nu stiam niciodata cand o sa fiu pocnita, cand o sa mi se ia ceva ce iubesc, cand o sa fiu umilita. Stiam ca o sa fie des. De asta cred ca determinarea ta sa controlezi emotiile astea este admirabila. Dar ma intreb daca nu se poate lucra cu mititeii tai ca sa nu se ajunga la punctul in care tu esti atat de furioasa? Impingerea limitelor e una, e de asteptat si incurajat, dar determinarea unei persoana sa recurga la exercitii de calmare, e cu totul alta poveste. O poveste in care cineva nu e respectat.

    Te rog sa-mi ierti indrazneala. Eu stiu o Ioana din texte. Si impresia mea din texte e ca tu nu iesi foarte bine, ca persoana independenta de copii. Ca tii in brate pana iti strici spinarea, ca mananci pe fuga sau ti se ia din farfurie, ca lucrezi putin si intrerupt, ca intarziatul la gradinita o va deranja pe „diva”(exprimarea ta). Cat citeam textul acela, si te vedeam repetand intr-o forma sau alta ce drame or sa fie daca intarzii, ma gandeam ca pot sa-i spui: Mama a intarziat ca a mancat. Nu a fost bun. Tu cei ai mancat astazi?

    Eu inteleg ca ne dedicam copiilor, dar disparem ca fiinte?
    Care e scopul acestei postari? Sa te rog, si sa rog cititorii tai sa scrie situatii in care au fost respectati de copii lor. In sensul ca cineva a spus calm si bland ceva, iar copilul a ascultat si respectat. Pentru ca pana acum, cresterea cu blandete imi creeaza o imagine de negocieri epuizante si urlete unde o persoana pierde in continuu, fie timp, energie, sau incetul cu incetul, isi pierde auzul de la tipete. Si blandetea pare sa mearga strict in directia parinte-copil.

    • Printesa Urbana spune:

      Stai putin. Nici un copil din lume, nici cel mai cooperant, nu spune Da mereu, pentru ca atunci care ar mai fi individualitatea lui? De multe ori, de cele mai multe ori, ai mei coopereaza. Aici e vorba despre celelalte. 🙂 Ai dreptate insa la partea cu disparutul ca fiinta, asta nu trebuie sa se intample. Grea lupta! 🙂

    • DIANA spune:

      Nu-i asa ca nu ai copii? 😀

    • Alina D spune:

      Da, de cele mai multe ori negocierile sunt epuizante. Nu cred ca exista retete, uneori dupa 3-4 sau mai multe crize pe aceeasi tema lucrurile se imbunatatesc, in sensul ca atunci cand e calm, imi da dreptate si intelege argumentele mele. Alteori nu si atunci incerc alta abordare. Da, sentimentele pot fi exprimate si altfel decat tipand si lovind. Si teoretic cei mici stiu asta. Practic, la multi dintre ei autocotrolul e mai abstract decat o ecuatie logaritmica. Si e normal sa fie asa, la 4-5 ani si uneori si mai incolo. Ce sa mai spun de cei mici … Si atunci repeti si repeti si la un moment dat informatia va ajunge la ei.

    • Bibi spune:

      Nu e un comentariu spus cu răutate, sincer, dar lucrurile astea le înțelegi când ai copii. Și altfel nu ai cum, pentru ca e o experiență ca oricare alta. Eu îmi imaginam nebunele mamele de zic ca sunt fericite și la vezi obosite, neîngrijite sau mai știu eu cum. Dar când ai copii înțelegi. Ca poți mult mult mai mult decât credeai- sa cari, sa suporți, sa iubești. Nu te anulează ca ființă, asta depinde de fiecare cum simte și acționează. Dar nu, copiii foarte mici nu inteleg ceea ce numim noi respect, răbdarea lor are lungime de 1 secunda, și mult multe alte lucruri pe care le vezi altfel când sunt ai tai. Și crede-mă pe cuvânt, ca rezultatele unei astfel de creșteri încep sa se vadă deja de la 2 ani.

    • Cristina VQ spune:

      Se urla pentru ca ei nu detin controlul. Abilitatea asta a creierului se dezvolta abia la maturitate, la cei mai putin norocosi, niciodata. Daca le pui o limita blanda nu inseamna ca urlatul se va opri. Nu pentru ca nu vor, ci pentru ca nu pot. Se va opri cand se va fi terminat de scos frustrarea. Cresterea cu blandete nu presupune sa ajunga copilul sa nu mai manifeste frustrari. Pentru ca pur si simplu nu este realist. Ne nastem cu furie, e una din emotiile de baza. Si din fericire, ne nastem si cu capacitatea de a o elibera, prin plans si tipat. Cresterea cu blandete inseamna sa ii accepti copilului accepti acest drept si sa ii arati dragoste chiar si atunci. Inseamna sa-l ajuti sa gaseasca modalitati de a se exprima mai putin agresive fata de el sau ceilalti. Inseamna sa fii acolo pentru el indiferent ce emotie simte si arata.

    • elisa claudia spune:

      Foarte bun si documentat punct de vedere, Cristina!:)

    • Alina spune:

      Foarte frumos puctat. Acum 2 zile am participat la o prima conferinta unde exact cu aceste sentimente am ramas. Trebuie sa lasam copii si chiar si noi adultii sa ne manifestam si sa spunem in cuvinte ceea ce ne doare sau ceea ce ne bucura. Comunicarea chiar de la varste mici e cheia si sa ii lasam sa se exteriorizeze.

    • Manuela spune:

      Depinde la ce categorii de varsta te referi. Colega mea care are copil de 7, respectiv 10 ani, da, poate sa spuna „Mama vrea sa manance/doarma/viseze…povestim peste 30 de min” si copii respecta. Eu copilului meu de 1a6l ii pot spune, desigur, insa la partea cu „respectatul” nu cred ca as avea prea mult succes pentru ca daca ii e foame/sete/somn sau e suparat si vrea in brate, cu siguranta nu are rabdare pana imi satisfac eu nevoile. Si e si normal sa fie asa…el este mic, nu stie sa-si controleze emotiile foarte bine.. in schimb eu sunt adult si am atata ratiune incat sa inteleg ca nevoile mele vin pe planul 2. Cu siguranta ca in noptile in care se trezeste din ora in ora, la 5 dimineata, rupta de oboseala, imi vine sa-l lipesc de pereti, dar ma abtin..si crede-ma ca ii repet la fiecare trezire ca mama vrea sa doarma dar cu tristete recunosc ca nu ma respecta nici cum..
      Legat de Ioana, pe care si eu o cunosc doar de pe blog, sunt sigura ca scrie doar despre asa numitele episoade „rasu’-plansu'” in care ne regasim noi mamicile’, astfel incat sa ne dam seama ca toate trecem prin aceleasi frumuseti si greutati. Eu una nici nu ma astept sa scrie „ivan mananca exemplar la masa fara sa-si faca gomaj/arunce pe jos/pateze/verse apa etc, fiica mea deseneaza la masuta de o ora fara sa ridice nasul iar eu ma rasfat cu o baie fierbinte”..ar insemna sa scrie SF…

    • Gina-Ginuta-Goya spune:

      Excelent răspuns…

    • Madalina spune:

      Eu vad altceva in text,mai degraba de genul :”uite astea sunt trairile mele,daca le simtiti si voi nu sunteti singure”. Pe mine ca mama,care sta acasa cu 2 copii,care nu iese din casa pt ca nu poate,nu are timp,care se simte extraordinar cand isi pune copilul pe primul loc,dar care ajunge la limita rabdarii in 80% din timp, ma ajuta extrem de mult sa stiu ca nu sunt singura,ca e normal ca dupa tipete si urlete(ale copiilor) si rugaminti(ale mele),sa cauti sa te lupti cu tine insuti pt a-ti pastra calmul fata de ei.
      Cat despre disparutul ca fiinta,mi se pare prea dramatic. Primii ani sunt mai grei,de sacrificiu,sa spun asa,iar apoi totul e mai usor.Asa am observat la majoritatea mamicilor cu care am interactionat si care au trecut de perioada asta.
      O sa creasca,pana la urma.

    • Oana spune:

      Nu stiu daca ai copii. Nu stiu cum ai ales sa ii cresti. Esential mi se pare felul in care se manifesta dragostea catre un copil. Let’s get real! Toti spunem „eu cu copiii mei nu voi face cum au facut ai mei cu mine”. Deci incercam sa schimbam ceva. De aici cresterea cu blandete. Piticul meu are 1 an jumate. Este foarte activ si are o personalitate puternica si bine conturata. E drept si incapatanarea vine la pachet. Cateodata ne epuizeaza pe amandoi. DAR … Stiu ca e sanatos, atat fizic cat si mental, emotional. Curiozitatea, curajul, nevoia de independenta vor face din el un om puternic. Un copil care se supune mereu va ajunge un adult nesigur, incapabil sa ia o decizie de unul singur, atata vreme cat mereu decidea cineva pentru el. Cine stie cat de dura si acerba va fi lumea in care vor trai copiii nostri? Nu e bine sa fie, cat de cat, pregatiti de lupta? Nu este ASTA datoria unui parinte? Si … Cu toata incapatanarea si protestele puiului meu, am simtit dragostea lui pentru noi. Intr-un moment ciudat, cand eram efectiv sleita de puteri, m-am asezat pe covor si involuntar au inceput sa-mi curga lacrimile. Atunci a venit, s-a uitat fix in ochii mei, mi-a sters lacrimile si asa cum au putut manutele lui mici, m-a luat in brate. El … un copil de 18 luni … Deci … Ce semeni aia culegi. Cum eu il alin pe el, a invatat si el sa ma aline pe mine. Blandete semeni, blandete culegi … la un moment dat. Si un astfel de moment este suficient sa realizezi ca faci bine. Ca merita efortul. Ca pe langa independenta, curaj si incapatanare, copilul tau e bland, bun si empatic. Pentru el … trec peste oboseala, nervi, nesomn, etc. Nu el a cerut sa se nasca. Noi ne-am dorit. Si nu uitati: Nu toti profesorii sunt parinti, dar toti parintii sunt profesori!!!

  • Ioana Bianca spune:

    Cum adică „n-a fost vina lor”? BA A FOST ȘI ESTE!!! Eu nu-mi iert tatăl. Nu pot și nici măcar NU VREAU!!!

    • Anca spune:

      Iertarea e un paa crucial spre vindecare. E greu, dar cum poti tu spune ca esti o persoana mai buna atata timp cat porti pica cuiva?

    • lazar nicoleta spune:

      ar fi bine sa il ierti…pt tine, nu pt el.va veni o zi, cand vei vrea sa-i spui ca l-ai iertat, dar…va fi tarziu, mult prea tarziu….si vei ramane cu sufletul gol si plin de cicatrici…iarta-l…poate doar atat a stiut….

  • Dan spune:

    Bataia se intampla pentru stabilirea clasamentului, cine e inaintea altuia, cine are dreptate, cine are ultimul cuvant etc. Cam asa se intampla si la animale, sigur nu in modul complex sau pervers din specia umana, dar nici animalele nu sunt atat de complexe ca noi.

    Revenind: noi acum in 2016 traim intr-o bula; raportat la istoria umanitatii suntem in cea mai buna perioada din istorie, cand un segment social semnificativ are indeplinite toate sau aproape toate „etajele” din piramida lui Maslow, adica putem sa ne ingrijim in mod consistent de partile cu „respectul de sine” si cu „auto-actualizarea”. Implicit avem resursele si rabdarea necesare pentru a ne trata copiii in moduri diferite fata de generatiile anterioare.

    Insa nu trebuie sa scapam din vedere ca bula se poate sparge la un moment dat. De exemplu poate sa vina un razboi, ajungem refugiati intr-un „oras” de corturi separat de familia extinsa sau prieteni traind din ajutoare; poate pana atunci ajungem sa fugim cu copiii in brate prin padure, speriati de orice zgomot; poate ne-am vazut vreun apropiat sfartecat de o bomba sau am trecut chiar noi prin cine stie grozavie din care am scapat printr-un mare noroc. Lucrurile astea s-au petrecut si se petrec in continuare – si sunt generatori de comportament parental suboptim fiindca o greseala minora a vreunui copil poate pune uneori in pericol intreaga familie sau intreaga comunitate. Si da, ajungi la rezolvari cu efect imediat fiindca nu mai ai nicio garantie pentru ziua de maine. Sigur ca nu e bine, dar daca alternativa e (la limita) anihilarea fizica, disparitia familiei? Iar comportamentele parentale suboptime au inertie mare, tocmai fiindca functioneaza, dau rezultate imediate – si trebuie iar 2 generatii cu „viata buna” pentru a se (daca vreti) curata mizeria.

    • Carmen T spune:

      Excelent punctat, Dan.

    • Alex spune:

      Ai mei au sacrificat binele meu pentru mai binele lor. S-au consumat pt o casa in loc de apartament, un audi in loc de dacie….si acum se mira de ce nu-mi vine sa-i sun….

    • Daniela spune:

      Cat ma regasesc in raspunsul tau…

    • Kathy Bates spune:

      În mod curios, cele mai mari restricţii, duse până la absurd, asupra vieţii unui elev, nu au fost în 1985 (din anumite puncte de vedere, cea mai rea perioadă, comparabilă cu Marea Secetă din 1946, a fost în iarna 1985-1986).

      A fost prima dată perioada care a început prin 1992-1993 şi „s-a relaxat” tocmai în timpul marii crize din 1998-1999 – când erau oameni daţi afară din industrie cu miile.

      Şi a doua oară cam în timpul bulei imobiliare, 2006-2007, când publicul şi presa fuseseră apucaţi de isterie în privinţa a tot ce însemna „elev/ă” şi aveau foarte multe idei legate de ţeapă, castrare, dezbrăcat şi aruncat în zăpadă, scăldare cu forţa în apă cu gheaţă, şi alte distracţii de genul ăsta.

      Astfel încât vedem că în perioadele de lipsuri materiale lumea e „puţin mai calmă” şi nebunia vine în alte împrejurări.

  • Cinderella spune:

    Eu nu am fost batuta de parinti si am la fel ca si tine incredere 0. Sotul meu a fost lovit de parinti si criticat in continuu si este unul dintre cei stabili oameni pe care ii cunosc.Nu-i asa ca-i amuzant?

    • Pt. Cinderella spune:

      Dar ai fost iubita? Ca lipsa bataii nu inseamna automat si prezenta iubirii! Nu cred ca un om abuzat poate ramane stabil, e o minciuna ca sa iti „iasa” ideea.

    • Alina spune:

      Nu trebuie sa ne gandim ca daca ii dau sau nu o palma poate va ajunge sau nu va ajunge in top…nu aici e problema… ganditi asa ca: daca eu iti dau acum o palma iti place? indiferent ce ai facut bine sau rau? si atunci cred ca vei gasi raspuns daca merita sau nu sa iti lovesti copilul.

  • Adina spune:

    Eu mi-am luat-o de foarte putine ori cand eram mica, si de fiecare data mi-am dat seama ca nu era pentru ca am fost rea, ci pentru ca erau ei frustrati. Desi am o relatie foarte buna cu ai mei, nu pot sa nu ma gandesc ca ar fi fost si mai buna fara amintirile astea jenante.

  • deea spune:

    Eu sunt de acord ca ducem cu noi, pentru tot restul vietii, copilaria. Uneori e copilaria aia frumoasa, de care te poti agata si in care te poti refugia, alteori e copilaria care doare. Totusi nu cred ca tot, absolut tot ce suntem este rezultatul a ceea ce am trait si experimentat, textul mi se pare putin prea critic, atat la adresa parintilor cat si a fostului copil/actual adult.
    Temperamentul este innascut, iar „iute la manie” imi suna a temperament. Agresivitatea e discutabila si complexa, dar iuteala asta e ceva cu care ne nastem. Poate tocmai gena mostenita din familie te face sa vrei sa recreezi acea atmosfera, nu faptul ca ai crescut in ea. Noi suntem doua la parinti, crescute la fel, totusi eu ” iute la manie” si extrovertita ca tata, ea calma( aparent tind sa cred acum), rabdatoare si introvertita ca mama.
    Eu mi-am luat-o de cateva ori, nu prea stiu copil sa nu si-o fi luat la vremea aia. Tot numai palme, curele, furtun de masina de spalat sau batator de covoare nu am experimentat( spre deosebire de multi alti colegi de-ai mei). Fiecare palma sau cearta ce trecea de o limita era urmata, la interval de 2-3 ore, de scuze din partea parintelui. De explicatii ca s-a exagerat, ca si adultii gresesc dar ca si eu trebuie sa invat limitele pentru a putea trai in liniste. Erau palme si urecheli spontane ca sa zic asa, clar facute la manie, nu aveau un scop educational. Ba chiar parintii erau constienti ca nu sunt ok si se asigurau ca nu mi-au luat din stima de sine. In rest am fost incurajata, laudata cand chiar faceau ceva demn de lauda, mereu am simtit ca ai mei ma respecta. Mi-au respectat deciziile in viata, eu nu le-am ascuns niciodata lucrurile importante fiindca stiam ca, oricat i-ar supara sau rani pe moment, vor fi acolo mereu. Si asa a si fost, inca mai este. Am fost pedepsita, asa erau vremurile, mi s-a spus ca am dezamagit ( in situatii concrete) dar privind inapoi inteleg ce greu a fost de fapt, chiar pot spune ca am ajuns aici si am indraznit multe datorita lor. Cele cateva iesiri din cauza ca paharul se umplea uneori nu mi-au facut vreun rau iremediabil. Nu zic ca m-au ajutat, nu zic ca datorita palmelor am ajuns om, dar au fost doar cativa nori de furtuna pe un cer senin. Sunt oameni, asa cum sunt si eu, au gresit si au recunoscut, dar mereu am stiut ca noi, copiiii, suntem totul pentru ei. Nu pentru ceea ce facem ci pentru ca suntem pur si simplu.
    Am scris asta fiindca stiu sigur ca multi parinti, desi incearca, uneori nu se pot abtine. De la a imbranci, tipa, ameninta. Si nu e ok sa fie complesiti de sentimente de vinovatie, nu vreau sa creada ca acel urlet, desi groaznic, a stricat copilul iremediabil. Ca nimic, absolut nimic din ce vor face mai incolo nu va repera acea clipa, acel moment. Stiu deoarece si eu sunt unul dintre parintii care uneori nu mai are resurse si face o „nefacuta” si nu doarme noptile si plange si se gandeste ca mai bine nu ar mai fi deloc. Ca e doar o unealta de schilodit suflete si atat. Dar apoi ma gandesc la mine, la copilaria mea, la tot ce a fost frumos si stiu ca lucrurile nu sunt chiar asa. Ne iubim copiii dar suntem oameni, ei pot invata cate ceva despre limite, despre cum poti gresi chiar daca nu doresti si e in regula. Sau nu invata nimic bun dar nu putem fi, 24 din 24, modele demne de urmat. Chiar daca unii pot.

    • deea spune:

      Si fiindca a scris cineva mai sus, uneori frica de un superior este necesara pentru a supravietui ca specie sau ca individ. La asta ma gandesc si eu mereu cand aud sau vad ( fie si numai la tv) unele situatii limita. Uneori ascultarea de parinti si supunera pot salva viata acelui copil. Cateaua isi maraie si musca usor puii cand gresesc, probabil si noi am pastrat ceva din acest comportament. Taci din gura acum fiindca asa am zis- a tine sau nu cont de aceasta ” comanda” poate face uneori diferenta. Crescand un copil ce mereu intreaba ” de ce” si cere zeci de explicatii ( pentru ca apoi sa se gandeasca daca sunt valide) ma pune uneori in situatii foarte grele. De exemplu: copilul alearga vesel spre leaganul preferat, tu observi un pericol( o bicicleta, masina, bucata de tencuiala rupta din bloc) ce se indreapta spre el cu posibile efecte catastrofale. Nu ai cum sa il ajungi dar daca in secunda in care il strigi se opreste totul e ok. Pentru el insa drumul spre leagan e liber si lin, nu vede de ce ti-ar raspunde fix in acea secunda. Cum faci? Folosestesti o formulare pastrata strict pt situatii periculoase, dar copilul crede ca e suficient de mare incat sa sesizeze pericole ( iar parcul ala a fost sigur pana atunci) si nu asculta. Pana la urma, ce i se poate intampla ca nu te-a ascultat exact atunci? Eu am trecut prin asa ceva de cateva ori, poate multi parinti au trecut. Ma intreb daca nu e mai bine de copiii ce stiu de frica.

    • Robo spune:

      Sa stii ca si eu m-am gandit la chestia asta, adica si mie mi se pare ca pot exista situatii in care este imperios necesar ca un copil sa execute ce ii spui fara nici un fel de comentariu.

      De exemplu chiar zilele trecute pe Sofia au apucat-o pandaliile fix pe trecerea de pietoni, iar in Praga culoarea verde pentru pietoni tine cam 5 secunde, fara exagerare.
      Am transpirat un pic.

      Sofia se enerveaza destul de rau cand nu reuseste sa-si incheie fermoarele. Era suficient sa amane incercarea de incheiere a fermoarului pana am fi trecut strada, dar evident ca e greu sa o conving sa faca asta, pentru ca inca nu a invatat ce este si ce nu este important pentru ea, nu stie inca sa-si amane impulsurile si nici emotiile negative (cred ca e normal la 4 ani).

      Totusi, nu cred ca solutia este un copil care stie de frica. Asta este o cale, dar e prea costisitoare in termeni de damage emotional. Cred ca solutia este un copil care stie sa evalueze prospectiv pericolele si care are ceea ce se numeste „situational awareness”. Si bineinteles, un efort mai mare de a proteja copilul din partea parintelui o perioada.

      Sigur ca asa ceva e greu de obtinut la 4 ani, dar eu am inceput deja sa lucrez la asta, adica ii spun sa fie atenta la una si la alta, sa se gandeasca un pic inainte sa faca ceva etc. Si functioneaza chestia asta, de exemplu am observat ca in parc stie deja sa se fereasca de leaganele in care se dau alti copii si sa verifice ca toboganul nu e blocat de alti copii inainte sa-si dea drumul.

    • AlinaB spune:

      Eu fetei mele de 2 ani si 6 luni ii spun ft rar cuvantul nu, incerc sa pun limite putine dar clare si asta ,a ajuta. Stie ca vorbesc serios cand spun nu. S-a intamplat de cateva ori sa fuga spre strada si cand am tipat la ea NU!! s-a oprit pe loc fara sa mai faca un pas. Tocmai pt ca eu nu tip la ea niciodata. Daca eram un parinte care spunea in continuu nu la orice nimic probabil nu m-ar fi luat in seama.

    • diana spune:

      minunat comentariu!

    • Mihaela spune:

      Minunat comentariul Deea. Ai punctat foarte bine diferenta intre copiii batuti, care sunt ok si cei care nu au primit nicio palma, dar sunt nesiguri pe ei si depresivi.
      Pana la urma, conteaza cat de implicat si disponbil emotional a fost parintele pentru acel copil.
      Poate as fi preferat si eu o palma, dar apoi sa isi ceara iertarea, sa ma laude, sa vina sa vorbeasca cu mine si sa ma priveasca in ochi. In schimb am avut parte de indiferenta, nepasare, neglijenta, amenintari, tipete;
      erau niste parinti depresivi, plini de ura pentru ca erau constransi sa aiba grija de copiii lor si sa ramana impreuna pentru copiii lor.

  • Roxana spune:

    Eu am fost unul din copiii batuti cu cureaua, sipca din gard, coada de la matura, batatorul de covoare, scaunul, etc…Si evident, eu eram mereu de vina :(. Dar ma uitam in ochiii tortionarului meu si-l rugam sa nu mai dea, si-i vedeam nebunia. Da, eu copilul, vedeam nebunia adultului, placerea sadica generata de presupusa lui putere asupra mea. Nu m-a infrant pana la urma, desi am urme adanci si inca mai lupt cu ele. Si omul care se presupune ca-mi era mama si trebuia sa ma apere, sa ma aline, nu venea niciodata, spunea ca merit si ca el are tot dreptul sa ma cuminteasca, ca deh, eram tare nazbatioasa. N-am prea multe amintiri din copilarie, dar bataile alea crunte n-am sa le uit niciodata. N-am ridicat mana asupra fetelor mele, o singura data mi-am pierdut cumpatul cu cea mare si am impins-o in canapea si m-am ingrozit, am revazut instant deasupra mea chipul sadic al parintelui meu si mi-am dat seama ca indiferent cati nervi am, nu este vina copilului. Treaba lui este sa spuna nu, treaba mea este sa-l las sa spuna nu, daca asa doreste, daca asta nu-i pune integritatea in pericol. Treaba lui este sa faca nazbatii, treaba mea este sa ma asigur ca le face intr-o oarecare siguranta. Nu putem controla vietile copiiilor nostrii. Si nici nu este normal. Cred ca daca-am respecta mai mult proprii copii, lucrurile s-ar schimba semnificativ. Cred ca fara respect, fata de omul pe care l-am facut, nu exista iubire. Si nu, nu cred ca oamenii carora le spuneam parinti m-au iubit vreodata in viata lor. Nu poti sa iubesti un om si sa-i faci asta. Imi asum asta, desi este f dureros si m-a facut sa caut iubirea oriunde se putea gasii, fara sa inteleg pana de curand, ca nu asa merg lucrurile. F bun articolul, felicitari Ioana :-*

  • san spune:

    Copilul meu are 8 ani si cand este obosit, stresat si suparat din motive care de multe ori sunt mici conflicte cu sora mai mica(5) sau cu mine, se manifesta cu tipete, furie si incearca sa ma lovesca pe mine, uneori si pe sora lui. Am invatat in timp cum sa ma port in momentele alea, am incercat in toate felurile posibile, dar cel mai bun rezultat l-am obtinut dupa ce o perioada i-am raspuns furiei cu calm si iubire, cu imbratisari, etc…desi el ma lovise, sau incercase sa ma lovesca cu puttin timp inainte.
    E greu sa-i dai o imbratisare cand el vrea doar sa te lovesca, pt ca e furios si in momentul ala tu esti motivul furiei lui.
    La randul meu imi spuneam in gand, cum sa-l imbratisez, ca raspuns la un pumnisor, sau un picior pe care tocmai mi-l luasem de la el, nu parea in regula…si clar nu vroia sa fie imbratisat, dar ideea e ca nu am raspuns in acelasi fel si nu i-am dat pedeapsa pentru ca a fost furios si s-a exteriorizat.
    Am dat pedeapsa cand a distrus lucruri in jurul lui, la furie, petru ca asta este o regula generala.
    In fine…ieri, jucam carti (de cele mai multe ori cand pierde se enerveaza si plange, e furios) si l-am auzit ca incepe sa numere, l-am intrebat ce face, eram nedumerita, nu stiam ce face. Numara sa se calmeze 🙂
    Ah, si repectul pe care il asteptam uneori de la copii…cred ca vine cu varsta, trebuie intai sa si-l insuseasca, asa cred…poate depinde si de copil…

  • nilufera spune:

    La mine se intampla in 99% din cazuri sa coopereze luati cu duhul blandetii, daca imi pierd rabdarea si tip la ei atunci apar situatiile de „NU” din partea lor; si eu duc lupte cu mine insami, fiind crescuta cu bataia evident, ca peste jumatate din copii epocii de aur; Recunosc ca nu sunt dependenta de copii mei, rasuflu usurata cand pleaca pe undeva o saptamana, doua,evident imi e dor in secunda doi de ei dar ma regasesc pe mine in timpul petrecut cu mine sau cu sotul.Si ei sunt la fel de independenti, cel mic a fost singur in tabara de la 4 ani, anul acesta a declarat ca vrea iarasi:) Intotdeauna ma inteleg cand le spun ca sunt obosita/bolnava/fara chef, ma lasa in pace si vin din cand in cand sa ma pupe si sa ma intrebe daca sunt mai bine:) Eu chiar sunt uimita cand aflu ca nu toti copii sunt asa dar vazand comportamentele parintilor din apropiere incep sa inteleg..:(

  • Crina spune:

    Niciodata nu am crezut ca am meritat-o, am intuit mereu ca problema e la ei si ar fi putut rezolva pe calea blandetii. La fel, am intuit devreme faptul ca parintii mei sunt adulti infantili, cu discernamant limitat, ca nu au o intelegere foarte buna a lumii si nici curiozitatea sa afle. Off topic, tot intuitiv am luptat impotriva conceptului de pacat, ca fiind o aberatie. Asa am reusit sa raman intreaga si sa nu am foarte multe tare psihologice sau de personalitate. Cei care au de pierdut, insa, sunt ei. Cand nu poti schimba ceva in oameni, e preferabil sa pleci de langa ei. Ori tu, ori ei. Am cateva resentimente, putina compasiune si respect.

  • Elena spune:

    Sunt si eu in aceeasi situatie, cu lupte din rasputeri pentru a nu rabufni in momentele astea cu nervi intinsi la maxim, in care copilul din mine o ia razna si vede negru in fata ochilor. Scrasnesc si eu din dinti, nu pot sa inchid ochii, pentru ca el atunci se panicheaza si striga „Mami, mami”–cand inchid ochii pt el inseamna prea mult, ca si cum nu vreau sa il mai vad.
    Incerc sa fiu langa el, sa imi pastrez calmul, insa dupa toate episoadele astea eu ma simt rupta in bucati, simt ca nu mai sunt om– sunt consumata psihic. Ok, el va fi bine si ma bucur enorm ca am mai depasit o mica criza insa noi, noi cum depasim crizele interioare care se instaleaza si care ne macina putin cate putin in momentele astea?

    • Alina spune:

      Cred ca exprimarea acestor sentimente unor persoane dragi te-ar ajuta…cred ca si faptul ca ai scris aici te-a ajutat. Parerea mea de neexpert si abia intrata in aceasta lume „fara bataie” si intelegere din partea noastra.

    • C spune:

      Ai descris exact ce simt si eu. Dupa o zi in care il ajut sa-si gestioneze furiile, frustrarile si micile crize specifice varstei ma simt terminata psihic, cu o stare foarte nasoala, nu vreau decat sa zac si sa ma uit la tavan. E o senzatie de epuizare psihica pe care n-am mai experimentat-o niciodata si ma sperie tare.

  • Mihaela spune:

    Foarte bun articoul. A rascolit multe in sufletul meu. Si eu am crescut intr-un mediu agresiv, nu cu bataie, dar cu tipete, amenintari, ridicat tonul, frica, rusine, comparatii cu alti copii „mai buni, mai destepti decat mine”. Si mi-am creat propriile mijloace de aparare: nu radeam, nu vorbeam tare, invatam bine, eram cuminte, eram inobservabila. Le-am pastrat mult timp in mine, inca le pastrez.
    Problema este ca acea „cumintenie”, pe care parintii din generatia noastra o tot proslaveau, era de fapt depresie infantila, care va ramane toata viata cu mine.

  • Emilia spune:

    De câte ori citesc ceva de genul îmi aduc aminte de copilăria mea cu țipete și palme. Sau șuturi în fund. Și îmi dau seama cât de greșit a fost. Îmi vine sa pun mana pe telefon sa le cer socoteala. Altfel nu se putea ? Îmi aduc aminte ca cel mai tare mă durea când mama se purta ca și cum nu mai eram copilul ei. Episoadele durau cam o săptămână și știam ca urmează pentru ca mă anunța ‘de azi nu mai ești copilul meu’. Trebuia sa îmi pun singura de mâncare și culmea mă sculam dimineața sa merg la școală fără sa mă scoale ea pentru ca eram atât de stresata ca ea nu o sa mă scoale și nu o sa ajung la școală încât habar n-am cum dar mă sculam singura exact la ora la care m-ar fi sculat ea. Ceea ce era un miracol eu fiind genul care dormea ca valiza în gara. Și îmi amintesc ca asta chiar mă durea. Mai mult decât o palmă.
    Cu toate astea eu am hotărât sa uit. Nu îmi aduc aminte des iar când o fac mă apuca furia 10 minute după care îmi trece. Am încredere în mine, poate prea multa uneori, pot sa mă controlez și în general sunt om normal. Nu pot sa zic ca sunt prea se sensibila sau ca nu am stima de sine deși colegii de scoala și chiar facultate și-au bătut mereu joc de mine.
    Însă asta depinde de fiecare om în parte. Unii pot rămâne cu anumite traume iar alții nu. Eu nu am rămas și în parte cred ca se datorează faptului ca nu am vrut asta. Mereu am știut ca dacă las toate astea sa mă afecteze o sa ajung sa fac ceva foarte greșit. Așa ca am mers înainte. Mie una mi-e frica de traume..fac din om neom așa ca am îngropat-o pe a mea.

  • Katniss spune:

    Am 35 de ani si abia acum si dupa ce am nascut-o pe fiica mea imi dau seama de niste lucruri din copilaria mea care n-au fost ok. Eu n-am fost batuta. In afara de o palma de la mama si un pumn in spate tot de la ea prin adolescenta, nu m-au atins. Nu imi aduc aminte de ce luasem palma, cert e ca mama era nervoasa si obosita si asta era o scuza, se pare. Inca mai este. Abia acum imi dau seama de ce nu am incredere in mine. Si mai ales ca trebuie sa ma lupt cu niste reminiscente din comportamentul parintilor mei care incearca sa-fi faca loc in comportamentul meu. M-am trezit spunand printre dinti „numai prostii faci.” M-am oprit imediat si mi-am dat seama ca astea nu sunt vorbele mele si n-am sa le mai rostesc copiilor mei in vecii vecilor. N-am sa le spun „daca nu taci iti dau eu motiv sa plangi”, sau ” desteapto, cine te-a invatat sa faci asa?”. Pana sa fiu la casa mea nu stiam ca e ok sa am o parere, sa spun cu glas tare daca nu-mi convine ceva. Dupa aia se mirau ca sunt timida si introvertita. Nu e vina parintilor mei, si ei au fost crescuti asa. Dar ciclul se opreste aici. Ma lupt cu mine sa nu tip, sa nu arat suparata. Nu-mi iese intotdeauna si ma simt ca ultimul om. Dar incerc iar si iar, pana cand nu ma voi mai enerva. Nu vreau sa-I fie frica de propria mama. Copilul nu e niciodata de vina.

  • Daniela Schell spune:

    De fiecare data cand iti citesc articolele, vreau sa-ti spun: „Multumesc!”

  • Lia rusu spune:

    Da, e greu, dificil, si da, nu trebuie sa bagatelizam faptul ca suntem rodul muncii cuiva si a relatiilor avute cu figurile dominante din copilarie. Asta nu e o scuza, nici o acuza, e o realitate. Noi la baza suntem o suma: genetica + influenta mediului familial cu relatiile lui cu tot + influenta mediului social cu relatiile lui cu tot, din momentul zero si pana dupa 11-12 ani cel putin.

    Da, trebuie sa credem ca parintii sau bunicii sau cine s-a ocupat de noi din momentul zero si pana ne-am luat viata in mainile proprii, au facut cum au stiut mai bine, nu neaparat cum au vrut, ci si cum i-a dus capul, puterile, cum a fost contextul social etc.

    Noi oamenii trebuie sa invatam din trecut, asa se produce evolutia, insa sa fim atenti sa nu cadem prada extremelor.

    Eu fiindca am fost un copil mega firav fizic si purtator de ochelari de la aprox 2 ani, NU am luat bataie, corectii fizice de la ai mei. Am si fost un copil lejer, docil, mi-am reprimat intruna vointa ca sa fac pe plac celor din jur, sa nu starnesc cearta, pt ca se certau destul ai mei si fara sa mai creez eu probleme. Fara sa fi luat bataie fizic insa am suferit alte biciuiri emotionale pt ca ma deprima cumplit cearta lor. Eu eram o victima colaterala si orice faceam nu era suficient de bine. Sufeream de lipsa de apreciere, ca atare si azi sunt f aspra cu mine si imi impun niste standarde epuizante adesea, pana cand ma trage de maneca cineva si imi spune ca nu e nici un concurs, pot sa ma opresc, e destul, e arhisuficient, e OK. Abia atunci ma deconectez oarecum cam fara covingere si nu pentru mult timp. Nu stiu cum e sa iei bataie, sa ai fundul rosu si obrajii sa te usture, sa te aperi de palme, dar stiu cum e sa te faci mic-mic sub povara cuvintelor: „nu esti buna de nimic”, „uita-te la tine, o ratata, o toanta”, „tu nu vezi cum iti sta parul, parca esti o salcie pletoasa, uite la xx ce par frumos etc”, „doar atat poti?” samd. De la o vreme, dupa furie interna intensa am inceput sa-mi zic „poate are dreptate”. Ma uitam la mine in oglinda si imi ziceam: „ce fata urata am!pacat ca am ochii caprui, pacat ca nu sunt blonda, pacat ca am fruntea inalta”. Imi gaseam singura 1001 defecte. Si inca o fac.

    Cand spun sa avem grija sa nu cadem in extreme ma refer la faptul ca eu as fi tentata sa imi cresc copiii NUMAI in laude, fara nici un pic de disciplina, sa spun „Da” la tot ce fac, la tot ce vor. Insa din experienta altora de varsta mea cu copii crescuti asa, vad ca nu e ok. Au ajuns cu ei chiar la 12 ani si ridica neputinciosi din umeri caci nu au parte decat de isterii, traznai, nebunii, sport extrem din partea copiilor. Cauta ajutor la teraputi. DIN CAUZA ca nu au impus nici o limita in mica lor copilarie. Daca cei mic a vrut sa mearga in picioare pe masa, l-a lasat. Daca a vrut sa manance dandu-se pe topogan, l-a lasat. Si multe altele.

    A educa un copil mic e asemeni unui dresaj de calitate. In primul rand trebuie sa fii f calm, sa-ti anulezi propriile porniri furioase, sa ramai detasat cand stabilesti limitele si cand fixezi masurile ce se impun. Ca sa fii f calm trebuie sa fii f odihnit si netracasat de alte indatoriri colaterale. Cum cazul ideal se aplica la f putine mame, cele mai multe sunt obosite. deci se infurie repede. Eu una ma inflamez rapid. Singurul lucru de care sunt sigura cand ma copleseste furia e ca nu sunt agresiva fizic, nu injur, nu vorbesc urat incercand sa anulez fiinta mica din fata mea sub un morman de vorbe grele. Daaaar ridic tonul si dupa ce captez atentia tin predici de ordinul minutelor. Despre de ce nu e bine asa si de ce ar fi bine altfel, despre riscul repetarii actiunii si despre avantajele adoptarii altei cai. Totul e interactiv, solicit idei, pareri, comunicare, daca i vad stand tacuti si ascultand, le cer sa participe cu solutii, sa vedem cum o scoatem la capat, sa fie bine pt toti si pt ei si pt mine. Poate parea plictisitoare chestia asa cum reusesc eu sa o descriu aici, insa Slava Domnului, da roade. Desigur asta nu inseamna ca totul e roz, si ei si eu facem bot cand si cand, asta e, ne ajustam si ajutam reciproc cum putem sa tinem calea dreapta.
    Azi de ex am cumparat un trening super fain dupa parerea mea, pt cea mica de 9 ani. Supriza! Nu-i place ! Normal ca la cat am fost de incantata ca i l-am gasit, si la ce bucurie speram sa-i fac, m-am dezumflat ca un balon si nu mi-am putut ascunde dezamagirea. Ea a vazut ca sunt trista rau, s-a retras. Eu la fel. Am stat asa cam jumatate de ora, fiecare cu dezamagirea ei, eu ca ei nu=i place treningul gasit de mine, ea, la fel. In fine, am zis, dupa ce i-am insirat avantajele si cat mi se pare mie de faina bluza, am acceptat verbal si sincer „Dar daca tie nu-ti place cum iti vine e ok, il vom duce inapoi si vom cauta ceva care sa-ti placa”.

    Suprinzator, m-am simtit bine. Nu aveam de ce sa fiu dezamagita. Nu conteaza ca nu-i place bluza dintr-un singur motiv: pt ca are maneca un pic mai larga decat isi doreste ea. Conteaza ca s-a simtit libera sa isi exprime parerea si faptul ca si-ar dori un altfel de model de maneca. Eu nu aveam aceasta libertate ca si copil, pt ca as fi dezlantuit asupra mea un ropot de urlete: „nerecunoscatoareo, nu-ti mai cumpar nimic, sa-ti fie clar, n-am chef de mofturile tale, te imbraci cu ce zic eu si gata !”

    Ei bine, ma bucur ca fetita mea, la 9 ani si-a exprimat cu bun simt o opinie si ca nu se imbraca orbeste cu ce ii propun eu doar ca sa nu ma supere. Da, sunt om, mi-am aratat dezamagirea ca nu-i place bluza gasita de mine, dar nu am facut-o cu ou si otet si nu i-am impus s-o poarte oricum. O sa mergem impreuna s-o returnam si sa cautam altceva. Cred ca e ok asa.

    Mai am mult de invatat si de lucru cu mine…

  • Emma spune:

    te invidiez ca poti scrie asta aici… sa vada Mama ta si sa nu : ‘ sara ca arsa’ ca esti o nerecunoscatoare . Te invidez si ca poti vorbi despre asta.

  • Emma spune:

    am crescut si eu cu Palme si tipete..dar nu, nu am crezut niciodata ca le merit..nici la 5 , nici la 10 , nici la 14 ani..etc. Niciodata. Mereu mi s-au parut o nedreptate. Parintii oricum nu recunosc nimic ( mda, am visat, sunt nebuna). Iar daca as si scrie despre asta public..WOW..ar inceta orice legatura cu mine. Deci chiar te invidiez pt Mama pe care o ai.

  • Calin spune:

    Sunt de parere ca parintii trebuie sa-si creasca copii in modul care ii face compatibili cu mediul in care traiesc. Asta inseamna ca educatia COMPLETA se refera si la bune si la rele.
    Cine se indeparteaza prea mult cu educatia propriului copil de comportamentul colectiv va „arunca” in viata un neadaptat, asta daca nu chiar copilul va sesiza diferentele majore si se va ajusta singur.

  • Emma spune:

    mda..depinde de colectiv Calin, daca comportamentul colectiv e ‘nasol’ ( batai, stresarea copilului sa fie cel mai bun, stresarea copilului sa manance tot si mult etc..comportamente colective pe care le-am tot vazut din pacate), e normal sa nu il educi cum isi educa copiii alti parinti. Nu cred in educarea asta colectiva. Se educa colectiv la gradinita, scoala, e normal. Dar acasa nu vad de ce as pune in practica ideile altora, daca mi se par tampite…De aia avem minte, sa gandim, sa analizam, nu sa ne luam ca turma dupa cum fac vecinii cu copiii lor.

  • Calin spune:

    Emma, ai dreptate. Eu unul daca vad un comportament colectiv ‘nasol’ nu stau in acel mediu, il evit, plec, la fel si copilul, dupa mine. Deci n-am de ce sa-mi adaptez copilul la asa ceva.

    Iar daca prin absurd nu poti evita acel mediu, nu-ti ramane decat sa judeci in ce masura e cazul sa-l indepartezi, spre bine, pe copil de principiile acelei majoritati. Adica de copii batjocoriti de catre alti copii, fara ca primii sa stie sa riposteze, a auzit toata lumea, nu? Oare cine a gresit in cazul asta?

    • Emma spune:

      Au gresit parintii..e clar ca trebuie sa infrunte lumea cu bune cu rele, sa invete ca exista tot felul de persoane si sa invete sa nu se lase batjocorit , sa stie sa infrunte. E greu…dar evident ca trebuie invatat sa lupte. Nu poti creste copilul in glob de cristal.

  • Joy spune:

    Aseară eram la ai mei cu copiii si am dat peste albumele foto. Mă uitam la mine si m-am intebat: Oare ei nu au observat cat sunt de trista? Se vede in fiecare fotografie de-a lungul anilor. Nu bătaie ci umilire continua si constanta, tipete, lăsat la usa in pielea goala, amenintari, santaj emotional. Mama se mandrea mereu ca la ea in casa nici nu se simte ca sunt copii.
    Sa nu rad prea tare, sa nu zâmbesc prea mult, sa nu pun întrebări, sa nu deranjez nicicum, sa fiu invizibila pana se va dori altfel. Iar atunci sa devin brusc un copil inteligent, indraznet si încrezător, nu timida si emotiva cu care se rusinau in public…
    Am multe sechele, cu unele lupt, altele sunt irecuperabile. Dar cea mai mare lupta, cea care ma ucide psihic si ma oboseste extraordinar este lupta cu mine: Sa nu lovesc, sa nu rănesc, să nu umilesc, sa nu retrag iubirea in functie de comportament. Este o lupta continua si epuizanta, din care uneori mai pierd bătălii, insa merita. Copiii mei nu vor mai cara in suflete asemenea poveri.

  • cristina spune:

    A crede ca doar altii poarta vina a ceea ce suntem noi e periculos pt noi, ne ofera o imagine distorsionata si despre noi, dar si despre ceilalti. Tendinta actuala a psihologilor e sa dea vina pe cineva din viata individului, in special a parintilor. Si ajunge bietul om de traieste ca o victima si se comporta ca atare, distrugandu-se psihic. Nu putem sta o viata sa ne lamentam ca ne-au distrus parintii, caci in majoritatea cazurilor nu e adevarat. Ne distrugem singuri, retraind, cu voia noastra, momente neplacute care nu mai trebuie pomenite la infinit. Da,parintii au gresit cateodata, dar noi ce am facut cu viata noastra? Nu mai putem sa ne bucuram ca acum 30 de ani am luat cateva palme si reprosuri?

    • dana spune:

      cristina, habar n-ai ce repezinta cu adevarat psihlogia. Citeste mesajul de deasupra ta, al lui joy, si atunci n-o sa ti se mai para neinsemnata agresiunea.

    • Dan spune:

      Modul acesta de gandire e specific a 2 categorii de persoane:

      – oameni care au trait intr-un mediu non-abuziv, cu o relatie nu perfecta, dar cat de cat echilibrata cu parintii. Daca nu ai trait pe pielea ta vreo agresiune sau daca ai experimentat doar versiuni „usoare” (cate o palma izolata la oboseala pe un fond altfel echilbrat etc), tinzi sa te uiti la altii cam ca la film.

      – oameni care s-au identificat ca adulti cu parintele agresor si au reusit sa isi anuleze complet componenta empatica, acea „solidaritate” cu copilul agresat din ei.

      Problema fundamentala e ca acele „cateva palme si reprosuri” nu sunt incidente izolate dintr-o viata altfel normala. In astfel de familii exista un tipar comportamental toxic, un mix de abuzuri (verbal, emotional, privarea satisfacerii unor nevoi umane fundamentale gen mancare, somn, mediu sigur etc). Oamenii nu se duc la psiholog pentru o singura palma luata la 12 ani dupa ce au chiulit de la ora de romana ci pentru lipsuri fundamentale, unele care pur si simplu sunt greu de exprimat in cuvinte, gen agresiunile sau neglijarea din primii 3-4 ani de viata – care nu sunt inregistrate explicit in zona constienta a creierului.

      Din medii familiale toxice poti ajunge la 18 ani cu sindrom de stres post traumatic (da, cel pe care il au barbatii intorsi de pe front) chiar fara sa fi luat vreodata o palma – si da, poti ajunge sa fii un parinte violent fara sa fi avut parte de agresiune fizica in familie (evident ca asta nu exclude, ba chiar presupune un istoric de agresiuni de alta natura).

  • D. spune:

    Eu mi-am clarificat supararile din trecut cu mama mea, a fost defensiva la inceput (pe principiul asa am stiut eu mai bine), apoi treptat a acceptat ca a gresit si astfel relatia s-a imbunatatit.
    Pun o intrebare deschisa celor care au suferit in copilarie si care nu discuta despre asta cu parintii lor, sau care incep sa discute dar sunt mintiti si acum ca adulti ca nu s-a intamplat, cum reusiti sa pastrati o relatie normala cu oamenii astia? Eu nu zic sa-i punem la zid (lasand la o parte cazurile de violenta dementa), dar sa discutam, sa intelegem fiecare punctul celuilalt de vedere si sa accepte ca au gresit, sa-i vezi ca inteleg suferinta ta.

    Sincer, am auzit povestiri cu oameni calcati la figurat sau la propriu in picioare de parintii lor, dar care acum au relatii in aparenta ok cu parintii lor, fara sa fi dezgropat vreodata securea. Acum cand am si eu copii, ma gandesc cum isi mai pot unii imbratisa mama care ii batea cu dementa, sau ii umilea, si care nu a recunoscut niciodata cat a gresit?

    • o femeie spune:

      nu am relatie normala ( vorbim la tel de cateva ori pe luna si atat). Nu are cum sa fie relatie cand la mijloc e minciuna si agresivitate. Noptile nedormite, cosmarurile, fricile nu se sterg asa, ridicand din umeri.
      Aparenta si ascunsul de ochii lumii e o alta fateta; e o falsitate.

      Gandeste-te tu, ca adult, daca ai avea o prietena cu care sa te bati, ar mai fi relatia la fel??

    • Emma spune:

      Cine a zis ca e o relatie normala? Nu e..m -am conformat. Asta e viata. Trecutul nu se schimba.

  • Mirona spune:

    Am luat bataie si am scris si eu multe despre asta. Dar nici macar pentru o clipa nu am simtit ca o merit! Niciodata!
    Ca m-a chilavit pentru o perioada indelungata e alta poveste. Am ramas ani verzi cu o teama groaznica sa nu supar pe careva. Abia recent, inspre 33 de ani, parca se duce inspre zero si incepe sa nu ma mai intereseze.
    Si am si eu momente cand cu toata mama psihologiei din mine si cu toata rabdarea din lume as ridica vocea la ploada mea. Dar ma uit apoi la ea ca e cat un bot si imi dau seama ca mai rau as face. Asa ca respir si reiau explicatiile infinite.

  • Mami spune:

    Ma regasesc in totalitate

  • Luminita spune:

    Foarte bun articolul, e greu sa vorbesti despre asa ceva, eu încă nu o fac. Parintii mei (in special mama) ma băteau frecvent in perioada copilăriei si cu o agresivitate pe care eu nu pot si nu vreau sa o inteleg nici acum nici vreodată: pumni, palme, picioare, curea, tarat de par, dat cu capul de obiecte, înjurături, umilinte. Nu am sa uit niciodată cu câtă neputinta ma uitam in ochii lor, cum lacrimile nu mai aveau loc pe obraz sau cum ii rugam sa nu mai dea ca nu mai fac. Nici ura si furia din privirea lor nu am s-o uit, asa cum nu voi găsi vreodată intelegere sau iertare pentru faptele lor. Îmi plângeam durerea zi si noapte, mi-am dorit atât de des sa mor, m-am întrebat de atâtea ori ce am facut atât de rau sa merit ceea ce mi se întâmpla. M-am întrebat de ce ne-au facut( pe mine si sora mea) daca nu ne iubeau, mi-am spus ca mai bine ne-ar fi abandonat, asa nu am mai fi cersit iubire.
    Acum, ca adult, ca mama, duc o lupta continua sa mă reconstruiesc si cred ca, din fericire, in mare parte reusesc. Nu am sa-mi lovesc copilul, mai bine mi-as tăia mâinile, îl iubesc cu toata fiinta mea si am sa fac imposibilul, daca e nevoie , sa-l cresc un om integru, demn, bun, independent … acum are aproape 10luni ? e un baietel minunat, un dar pe care am sa-l pretuiesc vesnic. Vorbesc cu parintii mei destul de rar si scurt, ii si vizitez de câteva ori pe an. Nu am discutat cu ei despre traumele copilăriei mele, nu le cer sfaturi sau sprijin. Acum sunt fericita si împlinită, am o viata frumoasa si o familie minunata. Ma repar pe zi ce trece si ma straduiesc sa fiu mai buna, mai calma, o sa-mi înving si frica de trecut, cand acea zi va veni, voi discuta liber despre mine, le voi cere socoteala parintilor si îmi voi elibera sufletul de aceasta povara.

    • Smaranda spune:

      Of, te imbratisez… Iubeste-ti puisorul asa cum o faci deja si cred ca iubirea aceasta dintre voi o sa te ajute 🙂

  • Cristi spune:

    Poate ca agresivitatea parintilor de acum 30-40 de ani e in stransa legatura cu politica decreteilor. Copii nedoriti , facuti din …ghinion, vrei-nu vrei te pomenesti parinte. De aici frustrarea si respingerea afectiva a”nepoftitului”.

    • Dan spune:

      Ce spui tu e valabil cel mult pentru cazuri individuale din epoca respectiva.

      Explicatia e mai simpla de atat – si transcende detalii specifice unei epoci istorice sau granite nationale sau economico-sociale: e vorba de comportament parental suboptim transmis din generatie in generatie, de la Adam si Eva daca vreti, pana in vremurile prezente – cu detaliul ca in general atitudinea fata de copii s-a imbunatatit treptat de-a lungul generatiilor. Adica parintii care ne-au agresat in anii ’80 s-au purtat totusi mai frumos (in medie) decat s-au purtat parintii lor cu ei in anii ’50 (si putem merge in sus sa probam asta prin toata istoria scrisa).

      (Paranteza: faptul ca noi discutam lucrurile astea, ne revoltam, ne suparam si ii tragem pe parinti la raspundere se datoreaza si faptului ca parintii nostri s-au purtat mai bine cu noi decat s-au purtat parintii lor cu ei: unii dintre noi nu au fost batuti si umiliti suficient de mult incat sa ne pierdem complet respectul de sine si sa ajungem sa nu mai facem diferenta dintre bine si rau. La generatiile anterioare din pacate cam asta s-a intamplat.)

      Revenind: specific pentru Romania, in afara celebrului decret care a adus in unele familii copii nedoriti, a existat perioada cu lipsuri materiale accentuate dintre 1986 si 1990. Insa parintii nu si-au batut copiii din cauza acelei perioade, ci (atentie la nuanta!) si-au batut copiii -mai mult- in acea perioada.

    • domnuspike spune:

      migraţia dinspre rural spre urban duce la violenţe..
      -în rural, toată lumea are de lucru, egalitatea e la ea acasă.. nu cerşetori, nu stres, nu cîini comunitari, rar cîte un om născut cu handicap, rare accidente grave, comunitate strînsă, oamenii se cunosc, se salută şi se respectă..
      -în urban e fix invers şi de acolo, treptat, toate necazurile..
      -singurul lucru pe care îl văd bun şi folositor în urban este că se pot amesteca adn-uri mai depărtate..

  • domnuspike spune:

    asta este pentru tine, cea care ai scris scrisul ăsta..
    -m-am văzut descris, mai puţin la partea cum că n-am copii, pentru că nu vreau să-i cresc printre curele şi nuiele, cum m-au crescut ai mei..
    -am 4j-de-ani.. şi oricît aş avea, parc-a fost ieri.. parcă ieri am făcut echilibristică pe creştetu’ casei şi am coborît direct în meci..
    -nu vreau copii, dar am păţit-o.. îmi amintesc singurătatea de după şi gustul căutării.. şi mi l-am amintit la sfîrşitul lui 2015, pentru că am dus nişte daruri de Crăciun, la ceva copii de la orfelinate.. un pitic pe la v-o 3-4 ani s-a apropiat de mine şi mi-a şoptit timid: „nu cumva tu eşti tatăl meu?”

    • domnuspike spune:

      un coleg e instructor de artă marţială.. cînd el e la munci, eu îi ţin locul şi fac pregătire cu gîndacii.. aşa le zice: gîndaci..
      -ţipă, urlă, n-au chef să lucreze.. mă inervează rău şi îmi vine să le-arăt io lor..
      -iar cînd mă inervează destul de tare, explodez şi îi iau la gîdilat..
      -ei îs 15.. io-s unu.. mă doboară de fiecare dată..
      -se liniştesc, apoi le explic, mereu în altă formă, că tot lucrul ăla este făcut pentru ei, ca să fie ei mai oameni..
      -înţeleg doar cei destul de mari, care-s conştienţi de propria existenţă.. cu ei începem lucrul adevărat.. ceilalţi ne urmează..

    • Ana spune:

      Un piculutz trist… 🙁 si ce i-ai raspuns piticului?

  • domnuspike spune:

    pe loc, am rămas ca piatra.. m-au trecut toate amintirile alea, un picuţ triste.. am întrebat la cămin şi mi-au spus clar..
    -se face anchetă socială, vedem condiţiile de acasă, locul de muncă al dvs, al soţiei, apoi decidem dacă puteţi înfia..
    -SHHHHHit.. „soţia” a plecat înainte de căsătorie..
    -trebuie să fiţi căsătorit ca să înfiaţi..

    -deşi n-am vrut v-odată să mă însor pe interes, micuţul ăsta mi-a dat un impuls destul de voinic..

    • Ana spune:

      Ce-o fi si-n sufletul lor… saracutii… mai ales cind is micuti si nu pricep ei fix cum e treaba cu parintii… Ce pacat ca is legile de adoptie asa de stricte. (ma rog, se intelege de ce, dar totusi…)

  • ady spune:

    Mie nu mi-au dat niciodata la fund dar in schimb m-a afectat mult tot ce auzeam despre bataie de la altii si acum schimb canalul la tv cand se prezinta un caz de abuz

  • Alina spune:

    Multumesc, Printesa!!!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *