De ce miorlăie copiii și cum facem să-i ajutăm să se oprească?

Dacă sunteți părinte, sigur știți miorlăiala. Văicăreala aceea pe nas, fără pauză, cu cuvinte alungite și multe vocale cântate la nesfârșit, pe un tot iritat și iritant. Sunetul acela programat genetic să ne scoată din minți, despre care studiile spun că este perceput de părinți ca fiind chiar mai deranjant decât scrâșnetul unghiilor pe tablă sau decât zgomotul făcut de bormașină.

Problema principală cu miorlăiala copilului, pe lângă faptul că sună foarte enervant ca sunet în sine, este că știi sigur că după o miorlăială urmează încă niște miorlăială și apoi niște extra miorlăială până când creierii tăi vor fi pilaf. La un plâns bun de exemplu, sau la o criză de furie, știi sigur că se va termina curând și după asta iese soarele, iar copilul tău adorabil va redeveni el însuși, iar asta face plânsul și criza de furie mai ușor de îndurat (sau de gestionat).

Când începe miorlăiala însă… atunci să te ții. Să vină camioanele cu MagneB6 și ceaiul de tei, să vină ajutoarele, căci acest părinte o să vrea curând să decoleze spre Lună, o fi acolo nasol cu respiratul, dar măcar scapi de sunetele astea de aproape-plâns, mâțâite și indecise, care te răscolesc acolo unde nimeni nu ar trebui să răscolească vreodată.

Doar că știi, când copilul miorlăie, are și el o suferință, posibil mai mare ca a ta. Problema e că nu știe care e. Și tot miorlăie ici și colo, nimic nu-i convine, tot speri să-ți dai seama ce e, tot speri să vină o dată plânsul ăla bun, scurt și la obiect, care să rezolve totul.

Cel mai adesea, miorlăiala e însoțită de cerutul de lucruri imposibile, și nu trece nici după ce te străduiești să i le oferi:

– Nu vreau în paaaarc. Nu vreau nici acasă. Nici la mall. Nu vreau nicăieri.
– Vreau un biscuiteee… Încă unul. Nu pe ăsta, e urât. Ăstalalt e rupt.
– Vreau altă bluză. Nici asta. Alta. Alta. Nici una nu e bună, vreau o bluză pe care n-o am…
– Vreau să vină imediat la mine prietena mea cea mai bună, ce dacă e în alt oraș acum?
– Vreau la maaareeee!
Etc.

Se pare că majoritatea copiilor miorlăie mai mult între 2 și 4 ani, în cazul unora se poate întinde până la 6-7 ani. Dar de ce o fac?

Studiile arată că părinții reacționează mai rapid la miorlăială decât la rugăminți și chiar la plâns, așa că juniorii apelează instinctiv la aceasta metodă de a atrage atenția când au nevoie de intervenție rapidă.

Când și din ce motive miorlăie copiii?

Ei bine, cercetătorii și specialiștii în creierul și psihologia copilului spun că cei mici apelează la acest ton instinctiv, atunci când:

  • sunt obosiți și nu știu să-și dea seama că sunt obosiți
  • se simt deconectați, speriați, derutați
  • au nevoie de ajutor și asta îi frustrează
  • se simt copleșiți de ce au de făcut și vor să fie din nou bebeluși (așa că se poartă ca unul)
  • știu că dacă miorlăie, vor primi ce-și doresc

Noi și miorlăiala

A apărut în viața noastră destul de devreme, când prima născută era bebeluș. E prezentă în viața noastră și acum, când prima născută e școlăriță. Din fericire, s-a întâmplat destul de rar, de două trei ori pe lună maximum, iar acum se mai întâmplă asta cam o dată pe lună, să zic: zile în care de la micul dejun și până seara iubita mea cu ochi de migdală miorlăie extrem de iritată și nefericită și eu nici nu pot s-o ajut, nici să supraviețuiesc nu simt că pot până la culcare. Flăcăul nu miorlăie la fel de des, nu știu dacă sunt băieții mai puțin mieunați sau doar s-a gândit Dumnezeu să nu-mi dea mai mult decât pot duce.

Ce fac eu când copilul miorlăie?

  • Trag aer în piept, pentru că știu că e important să nu mă enervez, ca să nu reacționez nepotrivit
  • Încerc să indentific problema: e obosit? flămând? demotivat? trist?
  • Nu uit că el face așa pentru că ceva serios îl supără pe dinăuntru
  • Mă conectez cu copilul ca telefonul la priză. Eu sunt bateria externă, copilul e telefonul descărcat. Îi propun să facem ceva împreună. Vrei să colorăm amândouă? Ajută-mă să-mi fac curat în rochii. Vrei să te iau puțin în brațe? Îți fac un masaj la spate?
  • Spun NU la toate cererile nerezonabile, și uneori asta duce la un plâns bun, care rezolvă nevoia copilului de a se descărca (și pe care nu poate să o identifice altfel decât ca o apăsare care-l face mereu nemulțumit)

Ce încerc să nu fac:

  • Nu ignor copilul
  • În nici un caz nu îl imit, vorbindu-i pe ton miorlăit, în speranța că-și va da singur seama cât de enervant e, pentru că el nu face asta ca să se facă plăcut, ci pentru că se simte rău și nu știe de ce și nici cum să se oprească
  • Nu mă răstesc la copil
  • Nu-i spun: Încetează cu miorlăiala aia! (pentru că știu că asta doar va crește volumul miorlăielii)
  • Nu trimit copilul în camera lui
  • Nu cânt un cântecel de față cu copilul ca să-l acopăr, e jignitor pentru el

În concluzie, miorlăiala, unul dintre cele mai enervante aspecte ale părințelii, e un semnal de alarmă pe care copilul îl trage pentru a primi ajutor de la părinte. În majoritatea cazurilor, un somn bun, o îmbrățișare, o discuție calmă și o partidă de joc împreună (în orice ordine) ar trebui să rezolve problema. La fel de bine un NU plasat la timp poate aduce plânsul eliberator care va pune punct miorlăielii, dacă sursa ei e nevoia de a se descărca. De unde știi ce ai de făcut?

Încerci, testezi. Răspunzi la prima cerință, apoi va cere miorlăind altceva. Îi dai și lucrul acela (dacă nu e ceva imposibil). Dacă și de data asta miorlăiala continuă, atunci poți spune un NU ferm, dar fără să strigi. Nu îți mai pot da încă o prăjitură. Cel mai probabil se va supăra și va plânge, iar tu te vei bucura să auzi sunetul eliberator al unui plâns bun. După asta, somn, joacă, discuții, iubire, prilej cu care problema care îl supăra se va rezolva. Și apoi, de la capăt. 🙂

Sursa foto: copil miorlăit

Pin It

18 Comments

  • Cristina spune:

    Acum două zile a mea a plâns (dar cu lacrimi adevărate) că ea vrea un gândăcel viu și unul mort acasă, ca să le țină…Asta apropo de cereri mai puțin obișnuite 🙂

  • Liliana spune:

    ❤️ Mulțumesc, aveam mare nevoie de acest articol! Îl tipăresc, îl lipesc pe frigider și când îl apucă miorlaielile pe copil, direct la articol mă duc! Te iubesc pentru ce ne oferi, Ioana!

  • alexandra spune:

    Oufff, miorlăială și la 8 ani juma (încă aștept să plece-n lume!!). Trece și la noi în doi pași – asta după ce respir eu adânc!!! Îi propun să îl țin în brațe (cam în 80% din cazuri funcționează). Dacă nu merge, de obicei miorlăiala e urmată de tot felul de cereri ciudate, la care-i clar că îi voi spune NU, baga un plans zdravan, îmi spune că-s rea (cea mai rea), mai scâncește de câteva ori după care se urcă-n brațe și suntem ok. Mie miorlăiala mi se pare cel mai greu de suportat moment …

  • deea spune:

    Trece la 7 ani? Pe care planeta? Eu cred ca, cel puțin in cazul fetelor ( fiindcă numai de astea am și de astea am fost și noi acasa la părinți), trece doar când se marita ( sau se muta asupra soțului și atunci e problema lui). Fiica-mea cea mare merge spre adolescenta și e intr-o noua etapa a miorlăielii și simt ca apogeul înca nu l-am atins.

    • Cristina spune:

      O, Doamne! Mulțumesc frumos! Înseamnă că nu e ceva greșit cu mine!!!!!
      O miorlăită de 12 ani am și eu plus bonus cea de 6.
      În cazul celei mari credeam că fac eu ceva greșit de nu îi mai trece.
      Bine, nici varianta că mai urmează niște ani la fel nu mă încântă prea tare dar cel puțin mă consolez cu gândul că nu sunt singură pe lume!

  • Cristina spune:

    Da, fetele miorlaie mai mult decat baietii. Am observat atat la noi, cat si la alti prieteni care au baiat si fata. Acum poate ca se miorlaie la fel de mult, dar diferit, iar tonalitatea mai ascutita a fetelor o fi mai deranjanta. Oricum e printre cele mai enervante lucruri din viata de parinte (pentru mine, cel putin). Prefer oricand un plans bun, oricat ar dura, unei miorlaieli care pare ca nu se mai termina. Si da, metodele expuse functioneaza de cele mai multe ori, doar ca de fiecare data alta si-ti vine sa incepi sa te miorlai si tu ca parinte, pana o identifici p-aia buna :)))

  • luiza spune:

    auch, miorlaiala aia care matura toti neuronii. Prefer sa urle, sa tipe dar NU miorlaiala. Eu ii zic vaiet.

  • Olga spune:

    Si băieții miorlăie… al meu împlinește curând treisprezece ani şi încă miorlăie… aproape că
    am terminat toate resursele.

  • Mihaela spune:

    parerea mea e ca miorlaiala e bine sa fie tratata ca ceva rau. explicat copilului ca bagat degetele in priza. daca bagi degetele in priza te curentezi. nu face asta. daca miorlai cei din jur vor fi enervati si nu iti vor da atentia de care ai nevoie. nu o face.

  • Ana spune:

    Miorlăitul …. aaaaaaaaaa!
    Credeam că doar el face așa :))). Și are zile întregi de jale…

  • Diana spune:

    Stiti mingile alea umplute cu aer in care ii lasi pe copii sa se rostogoleasca pe apa? Ma gandeam sa achizitionam una cand ramanem fara solutii… :))

  • Nina spune:

    Si miorlaiala la inceput de gradinita? Omuletul meu a inceput vaicareala acum, la 3 ani si 8 luni. “Nu viau sa meg la gadinitaaa 😫😫😫” cu suspine si lacrimi de crocodil!
    I-am vorbit din timp despre gradi, i-a placut prima zi, a fost foarte etuziasmat si chiar mi-a cerut sa il astept pe banca atunci cand am mers sa-l iau acasa, voia sa mai stea 😃
    Dar dupa 2 zile, cand a vazut el ca treaba se repeta si sta acolo 8 ore, a inceput sa bata in retragere. I se face dor de noi (mami, tati, mamaie, pisica) si nu mai vrea sa mearga, niet!
    Ma regasesc in tacticile tale de “recuperare” si totusi ma intreb… oare cat va dura?
    ❤️
    Nina

  • Mirona spune:

    Aoleu! Valeleu! Fetita mea minunata cu carlionti si ochi superbi (cra cra) e o miorlaita si jumatate in unele zile. Recunosc, uneori o rog pur si simplu sa vorbeasca pe un ton normal ca altfel nu mai reactionez si nu ii mai indeplinesc cererile.
    Dar jur ca are zile de weekend cand incepe de la trezire si termina la somn. Are aproape 3 ani si jumatate.
    5Stiu teoria, stiu ca e normal, stiu… Voiam doar sa ventilez. :)))) )

  • gabitza_sta spune:

    Fi-mea are aproape 8 ani si are cateodata tonul asta, atunci cand e nemultumita (de obicei dupa ce nu a primit ceva ce isi dorea) dar aplic o alta metoda: ii spun ca sunt atenta la ceea ce imi cere, dar trebuie sa foloseasca tonul normal si timbrul potrivit al vocii.
    Isi regleaza vocea, incepe, apoi iar o da in miorlaiala si eu reiau rugamintea. Mi se pare important sa inteleaga totusi ca lucrurile pot fi spuse pe un anumit ton.
    Am aplicat ideea asta (nu stiu daca e buna sau nu) de cand era mult mai micuta (+4 ani).
    G.

  • Madalina spune:

    Foarte bun articolul, multumesc pentru sfaturi.

  • Corina spune:

    „E ceva jignitor pentru el”
    Ce ar putea sa fie jignitor pentru un copil? Ce naiba, e doar un copil!
    Pe bune!

    • Printesa Urbana spune:

      si ce, daca e copil crezi ca nu simte tonul batjocoritor? 🙂

    • Corinusha (nu mai vreau sa fiu Corina dupa ce am vazut raspunsul asta) spune:

      Stai putin, adica daca e copil inseamna ca nu exista sa poata fii jignit?
      Ba poate fii jignit si se poate simti batjocorit fix ca un adult. Un copil e si el OM!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *