Schimbare de plan: singură la 47 de ani

ARTICOL SCRIS DE O CITITOARE CARE ȘI-A DORIT PUBLICAREA LUI AICI, PENTRU VOI

M-am căsătorit la 25 de ani și am fost căsătorită 18 ani cu un bărbat care mi-a fost și soț, și prieten, ajutor în casă și în creșterea copiilor. Petrișor a fost marea mea dragoste, care m-a lăsat așteptându-l ca o Penelopa modernă … numai că Ulise al meu chiar nu mai vine.

Am 47 de ani și de 4 ani sunt singură, adică fără el. Am copiii alături,  am serviciu, am casă, nu-mi lipsește nimic. Doar el.

L-am cunoscut pe când aveam vreo 8 ani, eram vecină cu bunica lui, unde venea uneori. El era cu 2 ani mai mare decât mine,  nu mi-a plăcut deloc de el la început. Anii au trecut și, când aveau eu 18 ani, l-am văzut prima dată cu alți ochi. Nici acum nu era dragoste, dar mă simțeam bine în preajma lui și am început să ne vedem mai des și să ne îndrăgostim. A fost o relație cu multe momente de cumpănă, inclusiv un an de pauză în care el a avut o altă relație și eu am încercat să îl uit. În acele clipe, pierdusem speranța că eram făcuți unul pentru altul. S-a întors la mine, l-am iertat, am hotărât să ne căsătorim.

La cununia civilă eram însărcinată cu o fetiță. Ne-am mutat la părinții lui, într-un apartament cu 4 camere, care s-a dovedit mult prea mic pentru câte neînțelegere au fost în următorii 18 ani …  Nici 10 camere să fi fost și n-ar fi contat … Soacra mea nu s-a implicat deloc în creșterea copiilor și nu l-a lăsat nici pe socrul meu să ne ajute. Copilul era agitat, eu avea depresie post-natală, mama nu suporta să stea la noi … Am fost izolată, dar soțul meu venea la 15.00 acasă și mă ajuta. Într-o zi m-a găsit plângând (eram copleșită de plânsetele bebelușului, eram disperată că nu o să mă descurc) și mi-a propus să ieșim undeva. Le-a zis părinților: copilul doarme, noi ieșim puțin. Am fost la cofetărie, am mâncat o prăjitură (eu mă grăbeam, voiam la pachet, să fug la copil). El mă încuraja să mă relaxez. Acele minute petrecute doar noi doi au adus o mare bucurie.

Când am decis să facem al doilea copil – eram descurajată și el a insistat să avem încă unul, pentru că își dorea băiat. Eu aduceam argumente contra și îi spuneam că părinții lui sunt împotrivă.  Trei ani mai târziu s-a născut al doilea copil, un băiat cuminte.

Soacra mea nu a vrut să ne lase să ne mutăm singuri, încerca să îl convingă pe soțul meu că fără ei nu ne vom descurca sau că eu îl voi părăsi și îi voi lua tot … Deși seară de seară auzeam amândoi cum mă vorbea de rău la bucătărie, Petrișor niciodată nu s-a lăsat influențat cu ceva. Aveam o relație puternică și am pus mereu pe primul lor cuplul nostru, dragostea noastră.

El lucra ca șofer, făcea numai curse interne, ca să petrecem cât mai mult timp împreună. Maxim 4 zile lipsea, niciodată în weekend, era fericit să stea cu mine și copiii. Din cauza problemelor financiare, a decis să facă și curse internaționale. Lucra 2 luni afară și 3 săptămâni era acasă cu noi. 2015 trebuia să fie ultimul an în care mai făcea drumurile astea stresante, pentru că strânsese deja suma necesară pentru a începe o afacere cu stupi în țară, achitasem datoriile. Vorbeam foarte mult pe Skype, de obicei adormeam cu el pornit.

Urma să plece pentru o lună și jumătate, în Germania, Suedia, Norvegia și Danemarca. Era mijloc de iulie, planificasem să ne întâlnim în Germania când eș termina munca, să facem concediul, să vizităm Europa doar noi doi. Pe 15 iulie a plecat, dar nu înainte să îi fac o fotografie dormind (se spune că aduce ghinion să faci fotografii oamenilor când dorm …). Nu am mai mers și eu jos, pentru că deja plângeam. El a coborât scările fără să privească înapoi și în mintea mea răsuna (nu știu de unde!) “privește-l bine, pentru că e ultima oară”… Am depășit senzația ciudată, el a ajuns acolo, am intrat în rutina obișnuită, îmi povestea în detaliu tot ce face.

Într-o vineri, am vorbit cu el la telefon, mi-a zis că e foarte cald, că era obosit și abia aștepta să doarmă. Deși serile erau pentru Skype (copiii știau bine asta), totuși în acea seară am decis să petrec timpul cu ei, că nu mai vorbiserăm de mult. Nu l-am mai sunat în acea seară și acesta e unul din cele mai mari regrete.

A murit în somn, de “moarte naturală”, fără urme de violență. Eram la serviciu când m-au anunțat … M-au dus colegii acasă cu mașina, le-am dat vestea copiilor și … am stat așa împietrită. L-am repatriat greu, după 3 săptămâni, pentru că nu avea asigurare de viață. În tot timpul ăsta, mama a stat cu mine.

Initial, am vrut să mă ascund, să nu fiu văzută și să nu văd pe nimeni. Aș fi stat în pat, să nu mă mai ridic. Oamenii în loc să vorbească cu mine, vorbeau despre mine și asta mă durea mult.

Eram foarte slabă, avea 54 de kg (și 1.77) – eram aproape un schelet.

Mă întrebam de ce ni s-a întâmplat nouă asta… de ce nu unei familii în care soții se certau … M-am gândit că Dumnezeu mi l-a luat ca să mă pedepsească  pentru ceva…

Un an am purtat haine negre, apoi am început să combin fuste negre cu bluze mai deschise la culoare.

După deces, copiii (21 și 18 ani) au rămas să locuiască cu bunicul lor, dar eu m-am mutat, pentru că acolo nu mă mai simțeam deloc bine. Am avut furia de a distruge tot, sa nu mai existe! Am vândut o casă de vacanță (care acum îmi amintea doar de faptul că urmează să îmbătrânesc singură) și mi-am cumpărat un apartament în care stau singură.

Am simțit nevoia să călătoresc … după 8 luni am fost în Italia la o prietenă. Am simtit o eliberare – faptul ca am plecat din tot ce stiam si ma duceam undeva NOU, unde nu mai fusesem – grijile au rămas la scara avionului, eu m-am urcat și acolo nimeni nu mă cunoștea si nu știa nimic despre mine! Am fost încercat să mă eliberez de orice stimul care îmi putea aminti de el.

Au urmat Paris, Malta, Florența, singură sau cu copiii. O lună nu am mers la serviciu, am avut concediu medical –  nu eram în stare sa iau contact cu oameni. Întoarcerea la muncă m-a ajutat să nu mă adâncesc în gânduri și în întrebări. Colegii știau ce s-a întamplat, unii mă ocoleau, alții mă priveau cu milă.

De felul meu, nu eram un fumător activ, poate 1-2 pachete pe săptămână. Fumam împreună cu soțul, el a zis că nu se va lăsa.  După pierderea lui, fumam foarte mult, adormeam 2-3 ore, beam apă peste noapte, îmi aprindeam și o țigară, ajunsesem la un pachet pe zi, nu mai mâncam, nu dormeam. Vedeam 3 scenarii:

  1. Cel mai drastic, sinuciderea – scap eu, dar copiilor le fac un mare rău
  2. Continui așa, o voi lua razna, mi-am distrus sănătatea și n-o să mai fiu un om întreg = povara pentru copiii mei
  3. Să încetez, să mă echilibrez, să nu devin o povară pentru nimeni.

Am renunțat complet la fumat pe 22 februarie 2016. Aveam foarte multă energie, așa că am început să merg la sală în toamna lui 2016, “păcălită” de fiica mea, care după 2 săptămâni s-a retras. Cam un an am continuat să merg (fără întrerupere). Așa am scăpat de insomnii.

În 2018 am organizat prima dată o petrecere de ziua mea cu câțiva prieteni  la un restaurant. Mi-a facut plăcere să fiu cu muzica, gălăgie, oameni.

Am mai avut ieșiri cu prietene singure  (divorțate sau necăsătorite) – am încercat multe lucruri noi: club (a fost o experiență interesantă, nu mai mersesem decât de două ori în tinerețe), restaurante, terase. O prietenă s-a măritat în 2018 și am fost împreună la petrecerea burlăcițelor pentru altă prietenă. Mi-a plăcut să ies. Din momentul în care am mers la sală șsi au încetat insomniile, am început să prind încredere în mine și nu mă mai afectau bârfele.

Acum, la aproape patru ani de când sunt văduvă (urăsc acest cuvânt), încă mă descopăr. Mi-ar prinde bine să încep niste cursuri de pictură, să învăț yoga, meditație. În zilele libere, maxim o oră stau pe internet. În rest, pornesc TV-ul ca să se auda zgomot în casă. Mănânc, fac duș, citesc ceva pe internet. Mi-am făcut un obicei si ascult teatru radiofonic și documentare pe Youtube.

Nu vreau să trăiesc doar pentru copii, nu vreau să îi incarc pe ei cu emoțiile și trăirile mele, cu fricile mele. Trebuie să vadă că sunt o mamă pe care se pot baza. Încerc ca ei să nu mă vadă plângând.

Îmi doresc să cunosc un bărbat, pentru că mi-am dat seama ca nu am să pot să stau singură. Sunt deschisă și unei mutări în altă țară, dar trebuie sa SIMT dacă ceea ce urmează să fac mă încântă (intuiția mă ghidează).

Într-o zi mă uitam pe geam. Vizavi de blocul meu era o femeie nebună, tot la etajul 4, tot cu 2 copii, fusese părăsită de bărbat și a înnebunit. Ea locuia singură și avea un comportament bizar, vorbea singură, întindea rufe dezbrăcată. A fost dată afară din locuință și stătea pe stradă. Plângeam, eram supărată. Mi-am spus: “Dacă ai sa continui așa, o să ajungi ca ea, să aduni chiștoace de pe stradă” . Vreau să fiu întreagă la minte și la corp.

Vreau să fiu bine! Trebuie să fiu bine!

Valentina – București

Pe 23 iunie 2019 va avea loc în București, la hotelul Pullman, o conferință dedicată femeilor care și-au pierdut partenerul de viață și copiilor lor.

Conferința „Planuri de viitor – inspirate de un dor”, organizată de Asociația Există viață după doliu și Fundatia Sensiblu, va aduce împreună 40 de familii, care timp de 4 ore vor lua parte la un program emoționant, surprinzător, optimist, cu momente artistice, cu povești de viață interesante, pline de inspirație, din care să descoperim că există viață după doliu! Vom învăța cum să gestionăm perioada de urmează pierderii, cum recunoaștem depresia, când apelăm la un specialist, care sunt nevoile copiilor în funcție de vârstă și ce drepturi au familiile monoparentale în urma pierderii. Copiii vor avea parte de activități dedicate lor.

Detalii și înscrieri până pe 10 iunie aici: https://www.planurideviitor.ro/eveniment/conferinta-planuri-de-viitor-inspirate-de-un-dor/

Evenimentul este organizat de Asociația “Există viață după doliu”, care din 2011 oferă servicii gratuite de spriijn pentru familii afectate de pierderea unei persoane dragi.

Sursa foto: doliu via Shutterstock.com

Pin It

9 Comments

  • Ioana spune:

    Toata admiratia pentru puterea de a o lua de la capat si de a se reinventa. Cuvintele, oricat de bine alese ar fi, cred ca raman totusi insignifiante in fata unei suferinte atat de profunde cum e pierderea partenerului de viata.
    Imbratisari tuturor celor ce trec prin asta!

  • Irina spune:

    Te admir, femeie puternica! Te-ai ridicat după căderea in abis. Pierderea partenerului de viata mi se pare unul din cele mai grele lucruri în viata, e un lucru la care refuz sa ma gândesc.
    Sotul meu e persoana la care ma întorc când mi-e greu, am de la cine auzi o vorba buna. Cum ar fi sa nu îl mai am…

  • Angelica spune:

    Wow! Este cam tot ce se poate spune! Felicitari! Tine-o tot asa, bucura-te de orice minune a vietii! Daca vrei meditatie, aceasta poate fi o alternativa: http://www.sahajayoga.ro/index.php/Actualitate/Cursuri-Bucuresti.html. Succes!

  • Lavi spune:

    Te admir si ma bucur sa te cunosc!! Suntem femei puternice!

  • Cristina spune:

    Mă bucur că ai găsit forța de a te ridica și de a-ți recompune viața! Și mă bucur că te cunosc 🙂

    • Mihaela spune:

      Esti o femeie puternică și vei reusi! Important este ca vrei sa iesi din starea asta si ca vrei sa trăiești pentru tine, bravo! 👍 Sunt convinsă că sotul tau si-ar dori sa fi fericita si sa iti continui viata! 😘 Asteptam sa ne povestesti si atunci cand ti-ai gasit fericirea! Nu renunta la sport și la plăcerile tale! Esti o învingătoare!

  • Victoria spune:

    Nu e usor sa iti spui povestea! Aproape ca o retraiesti, dar in acelasi timp te mai eliberezi un pic din chingile ei. Felicitari, Valentina, pentru curajul de a face din din asta ceva folositor celorlalti!

  • Violeta spune:

    O poveste de viața, care a avut un final prea rapid . Incet, incet, timpul va estompa din durere și acceptarea celor întâmplate va așterne liniștea .

  • Elena Miroiu spune:

    Poate mesajul meu va părea un pic ciudat, e o îndrumare către pictură fluidă . Este un fel de a picta care pe mine ma fascinează și mă ajută cu momentele de anxietate (sunt un anti-talent la a desena forme). Informatie gratuită se găsește pe YouTube (acrylic pouring). Sper ca orice te vei decide să faci te va ajuta cu următorul pas către o tu mai echilibrată. Iti trimit o îmbrățișare. Cu drag, Elena

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *