Ajutor, am aproape 19 ani și mama nu acceptă să am prieten!

Alexandra mi-a mai scris în trecut pentru rubrica #AdolescentînRomânia, i-am fost de folos împreună, aici, în comentarii, de data asta vrea să o ajutăm să înțeleagă cum poate aborda mai bine în relație cu mama ei subiectul iubiților. Aveți mesajul ei mai jos, vă rog să comentați cu blândețe după ce citiți ce ne povestește cu curaj și asumare.

Salut, Ioana,

Să mă prezint: sunt Alexandra, am 18 ani și jumătate și sunt în clasa a douăsprezecea.

Trec direct la subiect. E vorba despre relația mea cu mama în ceea ce privește „băieții”. Niciodată nu am știut cum să abordez acest subiect cu ea.

Consider că la aproape 19 ani este normal să ai un prieten, măcar un prieten, că „iubit” este mult spus pentru această situație. Sau poate gândesc eu greșit?

Să vă povestesc pe scurt cum a fost până acum adolescența mea în ceea ce privește acest subiect.

Am vorbit și mi am făcut prieteni băieți de prin clasa a noua, despre care mama nu mi-a reproșat nimic, chiar mă încuraja „să cunosc, să nu fiu speriată”.

Bun, am ajuns să vorbesc cu un băiat pe la 16-17 ani,  pe o perioadă de 9 luni. Mama știa de el. Vorbeam cu el pe timpul școlii și reușeam să-mi văd și de treburile mele cu școala (tot timpul am fost o elevă serioasă). Mereu am pus școala pe primul loc, iar cu acest băiat mă întâlneam doar în weekend. Niciodată nu m-am anturat cu alte fete să mergem prin cluburi sau lucruri de genul, m-am considerat o fată la locul ei . A venit vacanța de vară, eu fiind de la țară,  trebuia să plec în oraș să-mi rezolv o problemă medicală cu ochii… Între timp m-am întâlnit și cu acel băiat în parc, ne-am dat întâlnire prin mesaje. Când am ajuns acasă, nu știu cum s-a făcut, dar mama a văzut mesajele.

Eu nu eram deloc speriată, pentru că nu credeam că am făcut ceva rău în a mă întâlni cu el și a vorbi. Dar atunci a început „calvarul”…

M-a certat foarte tare că de ce m-am întâlnit cu el, țipa la mine și mă umilea, mă brusca și mă jignea în ultimul hal doar pentru asta, îmi spunea că nu sunt bună de nimic și eu caut întâlniri. Câteva zile au fost horror pentru mine, cred că și vecinii auzeau. Mă simțeam ultimul om, îmi venea să intru în pământ, plângeam și nu știam cum să gândesc. Cred că de atunci a fost o ruptură de mama, m-am închis foarte mult în mine și nu am vrut vreodată să mai vorbesc cu un băiat. 

Peste 1 an , pe la 17-18 ani am mai intrat în discuții prin mesaje cu băieți, dar nu voiam să mă deschid deloc mamei pentru că îmi era frică și mă luau atacurile de panică. Până observam cum toate colegele mele (și ele fete la locul lor) au prieten, m-am gândit că poate pe atunci eram mică și proastă, hai să-i mai dau o șansă mamei.

M-am deschis către ea, i-am povestit despre băiatul cu care vorbeam pe atunci…i-am spus că-mi este drag și multe altele. Spre surprinderea mea , nu mai era așa horror și  mă simțeam și eu bine, chiar și mama a avut o reacție foarte plăcută, îmi dădea sfaturi și părea deschisă. Chiar m-am bucurat mult că puteam vorbi deschis cu ea! 

Până la prima ceartă cu ea din diferite motive, când ajungea mereu să-mi reproșeze absolut tot din ce-i spuneam, parcă nu mai era ea. M-a durut sufletul și am regretat foarte mult! M-am simțit trădată! Încrederea pe care încercam s-o am în ea s-a spulberat. De data asta chiar mi -am spus că nu o să-i mai zic niciodată nimic despre niciun băiat. Zis și făcut. 

 La 18 ani  am ajuns foarte reținută, când mă întreba mama cu cine mai vorbesc, mereu îi spuneam cu „nimeni”. Am verișoare mai mici decât mine cu 1-2 ani, prietene, foste colege ce au relații, la unele le vin băieții și pe acasă ( bineînțeles că eu nu as vrea așa, dar mă gândesc la relația lor cu mamele lor). Îi arăt mamei poze cu ei, deschidem subiectul despre relațiilor lor , vrând să-i aflu părerea. Dar ea mereu îmi spune „bine că se înțeleg”, „ce frumoși sunt împreună”, uneori chiar mi-i dă  exemplu… Și iar mă simt trădată…

Chiar nu știu ce să mai înțeleg, când au alte fete „bravo lor” , dar dacă ar fi să am și eu ce au ele, aș fi înțepată, criticată, jignită și reproșuri la maxim. 

Acum, la 18 ani jumătate vorbesc cu un băiat de aproape 2 luni,  e un băiat fain, chiar mi-aș dori și aș avea nevoie de o discuție deschisă cu mama, de un sfat… Dar evit. 

Pentru că îmi este foarte frică, atât de reacțiile ei cât și să mă deschid, încep să tremur și abia îmi găsesc cuvintele, am atacuri de panică, simt că nu am pe nimeni alături de mine…

Îmi este frică că mă va trăda din nou, că-și va bate joc de emoțiile mele și de slăbiciunile mele, că mă va jigni și că mă voi simți iar ultimul om, că mă va înțepa mereu, că nu-mi va fi alături și că o să sufăr și o să mă închid din ce în ce mai mult în mine. Îmi este frică pe viitor… chiar nu știu cum să mă comport.

Totuși… până când nu aș avea „libertatea” de a vorbi cu un băiat? Până când să mă feresc? Oare mă va înțelege vreodată?? Oare așa se întâmplă tuturor fetelor de vârsta mea sau doar mie? Oare gândesc greșit?? E specific vârstei? Cer prea mult de la mama? Am eu prea multe filme în cap? Îmi fac griji degeaba? Exagerez?

Înțeleg că poate își face griji pentru mine, fată fiind și având în vedere vremurile în care trăim, dar nu am făcut-o niciodată de rușine, am planuri de viitor, am stat la locul meu și nu am făcut lucruri ce depășesc limita bunului simț.

Pe când altele la vârsta mea sau chiar mai mici…

Vă rog frumos ajutați-mă cu un sfat!!

Chiar nu știu cum să gestionez această situație, îmi doresc atât de mult sa o am alături…

Spuneți-mi vă rog cum ar trebui să mă controlez emoțional, să simt că am pace în suflet?!

Îmi cer scuze că am scris așa de mult, dar chiar îmi doresc să rezolv cumva, nu știu cum să mai gândesc, mă simt „stricată” emoțional… și din cauza asta nu mă pot deschide nici altor persoane.
Mulțumesc.

Photo by Edward Cisneros on Unsplash

14 Comments

  1. A

    Draga Alexandra,
    Este nu doar normal, ci chiar necesar, sanatos sa te intalnesti cu baieti si sa ai relatii. Nu trebuie sa te scuzi pentru asta, nu trebuie sa ai idei cum ca ar fi ceva rusinos. Ai deja 19 ani, majoritatea fetelor se casatoresc pe la 25. Acum este timpul sa afli ce iti place si ce nu, ce iti doresti de la un viitor sot, sa ai intalniri, experiente pe care sa le povestesti copiilor si nepotilor. Mai tarziu vei fi coplesita de problemele vietii si nu te vei putea bucura de fluturii primei tinereti.
    Mama ta are propriile probleme, propriile limite pe care nu le poate depasi. Imi pare rau ca treci prin asta, insa nu lasa asta sa iti fure tineretea si experientele acestea nepretuite.
    Te imbratisez!

  2. Irina

    Draga Alexandra,
    Incearca sa nu-ti mai fie teama de a experimenta adolescenta din cauza parerilor mamei tale. Cateodata nu putem gasi sprijin in cei din familie, si oricat ai incerca, ajungi in acelasi punct. Incearca sa detii controlul asupra propriei vieti, fara aprobarea nimanui. Daca doresti un sfat, poate gasesti un profesor mai deschis sa te asculte, o alta ruda, o prietena. Si citeste, informeaza-te singura despre orice subiect care-ti trezeste intrebari. Citeste mult! Cauta raspunsuri singura!
    Sunt parinti care nu sint deschisi emotional pentru a primi dragostea si strigatul copiilor, e o realitate, incearca sa te detasezi.
    Chiar daca e mama ta, orice comportament toxic, mai ales umilirea, nu trebuie acceptat. Problemele mamei tale nu-ti apartin, debaraseaza-te sa fii oglinda ei. Cauta libertatea in toate formele, detaseaza-te de orice nu-ti serveste, cu sange rece!
    Succes!

  3. Lia

    Dragă Alexandra,ai un nume frumos ca și fiica mea.Trauma ta emoțională e TRAUMA MAMEI TALE!!Trebuie să stai de vorbă cu ea ,să-ți povestească despre mama ei cum reacționa când afla de relațiile ei ,ea când îți va povesti tu îți vei înțelege manifestarea și te vei liniști !! Totul se va rezolva cu cât mai multe îmbrățișări una spre alta!!Ascultă-ți inima în legăturăd cu băiatul ,important tu să fi fericită,și vei fi ALEGEREA E A TA!!!💕💞

  4. Lia

    P.S.Tu manifești ce a simțit mama ta cândva,trebuie povestit !!

  5. Alexandra

    Tiza mea draga,

    In primul rând vreau sa îți spun ca absolut tot ce simți este in regula. Toate emoțiile tale sunt firești și e foarte bine ca le recunoști. Dacă am învățat ceva după atâția ani de terapie este ca trebuie sa ma accept eu așa cum sunt, sa nu încerc sa o impresionez pe mama, sa fac lucrurile cum simt intr un mod in care nu-mi fac rău mie sau celor din jur. E important sa îți trăiești etapele vieții, fluturii specifici vârstei si sa împărtășești asta cu cineva cu care te simți in siguranța. Dacă mama ta are aceste reacții sunt aproape sigura ca ea a primit replici mult mai dure de la mama ei sau poate mult mai rău doar pentru o privire către un băiat. Oricum ar fi reacțiile ei spun ceva despre experiența ei si nu despre tine. Orice relație mama-fiica (eu am si o fetița deci sunt si in rolul de mama) este construită de cei doi oameni, tu ești responsabila doar de partea ta ( de respect, de acceptare, de iubire). Îmi pare rău ca mama ta e copleșită si nu poate gestiona cu blândețe aceste aspecte, sunt convinsă ca te iubește enorm si dorește sa te protejeze, doar ca nu folosește instrumentele potrivite pentru inima ta. Dacă ai nevoie de sfaturi despre relații vorbește cu o Mătușa sau cu o persoana adulta (femeie) in care sa ai încredere. Dar in general la vârsta asta poți doar sa te bucuri de viața, sa trăiești frumos orice experiența si sa simți ca e usor. Îți doresc sa ai o viața minunata si împlinita!

    • C.

      Mama mea era la fel, desi eu am inceput intalnirile de-abia in anul 1 de facultate. S-a bagat in toate relatiile sau incercarile mele de relatii…chiar ma ameninta ca nu vine la nunta mea. Anii au trecut, am imbatranit (cu acelasi om cu care m-am maritat), mama nu mai e (am reparat totul intre noi, s-a dus impacata), sfatul meu e sa iti vezi de viata ta fara sa ii mai dai raportul. Invata, pregateste-te pentru facultate si pleaca de acasa sa-ti faci propria viata. Lucrurile se vor aseza in timp.

  6. Ana

    Atitudinea mamei tale este profund greșită. Are un copil așa de bun și nu apreciază. Trebuie să înveți să te desprinzi și să îți iei viața în mâini, și propriile decizii. Că e bine sau e rău, tu trebuie să decizi, și să fii sigură că ai cumpănit bine în toate privințele. Ea vrea să te protejeze dar felul în care procedează nu face decât să îți știrbească încrederea în tine și în propria ta judecată. E și un mod de a te controla, de a te ști sub papucul ei, ești „a ei” și se simte superioară jucându-se cu mintea ta. Sfatul meu: Maturizează-te frumos și conștient. Pe viitor, fă-ți viața un pic mai departe de ea, altfel te va domina și nu îți va fi benefic.

  7. Carken

    Alexandra draga,

    Sunt si eu mama de adolescenta, dar de 15 ani. Ca mama ma aștept ca in orice moment fetița mea sa vina sa-mi spună ca are un prieten. Nu pot sa spun ca as fi in al nouălea cer auzind aceasta veste, dar cred ca as fi in al nouălea cer pentru ca a venit la mine si mi-a spus.
    Noua mamele cred ca ne este greu sa acceptam ca puiul nostru a crescut, ca se poate descurca, ca nu e nimic greșit sa iasă, sa socializeze. Probabil ca orice schimbare in comportamentul copilului nostru, ne pune pe gânduri si ajungem sa ne facem griji, poate de multe ori ne facem
    scenarii care sunt mai exagerate decât realitatea.
    Cred ca in situația ta, probabil mamei ii este teama sa-i dea drumul puiului, care este o fetița serioasă, educata si învață bine. Ne este greu sa acceptam si sa avem încredere in puiul nostru, din cauza a ceea ce auzim si vedem in jurul nostru.
    Dar, pe de alta parte nu va putem feri, tine izolați de dragul siguranței. Noi avem rolul de a va ghida, de a fi alături de voi!
    Sunt perfect normale trăirile tale, sentimentele tale. Încearcă sa vorbești cu mama ta despre cum a fost ea in copilărie, despre preocupările ei in copilărie. In măsura in care ii povestești despre prietenul tău, asigur-o ca pentru tine si scoala, educația este importantă, pune accent pe acest aspect astfel încât sa nu creadă ca odata ce începi o prietenie toată energia ta va merge în aceasta direcție.
    La aceasta vârsta frumoasa ai voie sa radiezi de bucurie, sa simți ceva frumos pentru un prieten/iubit, sa te depășești pe tine, sa greșești… da-ti voie sa faci aceste lucruri si nu in ultimul rând sa te respecți pe tine!
    Sa ai grija de tine, Alexandra!!

  8. Ioana

    Am avut asa o mama ca adolescenta.
    nu am putut sa ii cer un sfat, am făcut mereu ce-am crezut eu.
    sunt bine acum. puteam fi mai bine dacă aveam parinti alături emotional. asta a fost tinerețea mea, am făcut ce-am putut eu mai bine.
    să-mi schimb mama nu aveam cum.

  9. Alexandra

    Buna. Si mama mea a fost fix ca tine – parea ca e OK cu ideea, cand au aparut primele interese a inceput cu predicile (si eu, ca tine, aveam 10 pe linie) si acum, cand am 32 de ani si inca nu am gasit pe cineva cu care sa imi fac o familie (sunt intr-o relatie, dar nu e chiar ce trebuie), are aceiasi atitudine: sa nu caut eu barbatii, ca vin ei la mine si ala destinat mie o sa fie Fat-Frumos pe cal alb care va veni el la mine. Iti recomand ce mi-as fi recomandat mie la varsta ta – cauta o persoana adulta de incredere, o profa, o alta persoana din familie, chiar un psiholog in lipsa de orice alta resursa daca iti permiti. Pe scurt, o persoana pe care sa o admiri si sa traiasca intr-un mod la care tinzi si tu, cineva care chiar sa fie de incredere si sa nu vorbeasca niciodata despre tine cu mama ta, si sfatuieste-te cu persoana respectiva. E super util sa vorbesti cu un adult despre lucruri de genul asta si uneori, unele mame nu sunt ele insele suficient de echilibrate si multumite cu cine sunt ele ca sa poti vorbi lucruri de genul asta. Asta nu inseamna ca mama ta nu te iubeste sau ca nu isi doreste sa fii fericita cu un baiat. Doar ca nu are in momentul asta capacitatea sa te sprijini si iti face mai mult rau. Treaba ta e sa iti construiesti fericirea ta, nu sa o tii de mana pe mama ta pana accepta ca devii femeie in toata firea. Nu sta dupa aprobarea ei. Bucura-te de viata, experimenteaza, have fun! Te imbratisez! P.S.: Eu sunt pe un grup pe facebook cu femei de toate varstele, din toata lumea, e un fel de loc de sprijin reciproc, ai o problema, o postezi acolo si in 99% din cazuri, desi raspunsurile vin de la oameni din locuri f departate, ideea principala e aceeasi. Pana la urma, cu totii avem aceleasi experiente de viata. Poate merita sa cauti un loc d-asta online si cu persoane mai in varsta ca tine, femei. Bafta!

  10. Anca

    Draga Alexandra,
    In primul rand vreau sa te felicit pentru ca esti constienta de valoarea ta si ai stima de sine. Esti un om bun, si iti iei masurile pentru o viata ok in viitor ( scoala,
    Facultate, deschidere emotionala)
    Uneori insa parintii din jur si chiar si unii din prieteni/colegi tot influentati de adulti vor avea ceva traume si probleme care ii fac sa vada viata prin filtre foarte toxice.
    De exemplu , copii care au fost foarte mult umiliti si devalorizati de mici si mai ales fetitele care se simt foarte lipsite de putere , ajung sa se propteasca in mandrie , ca sa se apere de acele amintiri. De unde si teoriile ‘sa ma caute el’ ‘ sa nu pierzi putere/onoare in relatie’ ‘ cine iubeste mai mult pierde’ ( chiar mama mea mi-a spus asta), si multe altele. Oamenilor mandri le e frica de de a fi umiliti mai mult ca orice. Si cum pe vremuri o relatie sexuala cu consecinte publice ( copil) era cea mai mare umilinta sociala posibila, mamelor le e foarte frica de asta. Da , or sa zica vai ce draguti sunt alti prieteni ai tai in cuplu, dar o sa se panicheze la gandul ca tu vei avea reatii intime fizic cu cineva.

    Eu m-am maritat la 25, socand-o pe mama. am socat-o ca m-am casatorit cu un baiat pe care il cunosteam de la 20Vezi cum suna, dar e socant pentru unele mame.

    Eu nu i-am povestit despre experientele mele emotionale deloc. I-am spus asta de pe la 15 ani cand am vazut-o cum reactiona. S-a suparat pe mine, a plans, mi-a reprosat ca ma inchid cand ea e mai deschisa decat a fost mama ei cu ea, etc.
    Intre timp, a ajuns sa il iubeasca si sa il aprecieze pe sotul meu, pentru ca e un om bun la suflet. Daca stateam sa ma iau dupa ea si criteriile ei superficiale dupa care se aleg barbatii si se poarta perioada de curtare, nici acum nu ma casatoream ( decat poate cu Tom Hardy, daca venea el la parinti sa ma ceara, si eventual avea si numarul corect de oi, nici prea mare, sa nu ii umileasca cuscrii, nici prea mic sa fie amarat).
    Asta nu inseamna ca nu am vorbit in perioada aceea cu mama. Am vorbit, m-am sfatuit dar pe alte teme. Pe cea a relatiilor nu se putea . Abia mai tarziu am ajuns sa o inteleg/accept
    Ce trebuie tu sa faci acum, sa-ti dai ingrijirea si blandentea singura.
    Citeste mult, documenteaza-te in legatura cu consecintele fizice si pshihice ale relatiilor, cunoaste oameni, ai grija de inima ta. Ai grija de sanatatea ta. Informeaza-te, protejeaza-te, nu te pune in situatii periculoase. ( nu accepta intalniri cu barbati necunoscuti in locuri private/ intunecate, un om nu devine cunoscut dupa 3 luni de vorbit pe net, etc. )
    In ceea ce priveste aprobarea mamei, o sa o primesti doar cand nu vei mai avea nevoie de ea, cand te vei maturiza emotional . Dar asta e o munca lunga, pe care suntem toti datori sa o facem.
    Succes iti doresc, energie, fortza vitala.

  11. Rosu Aprins

    Din pacate generatii de parinti din Ro sunt traumatizate si indisponibile emotional.
    Atata poate mama ta…
    Invata sa decizi pt tine indiferent de parerile ei si ce iti doresc este sa fii pe picioarele tale curand si sa pui bariera acestei toxicitati. Adica sa ai tu grija de tine si asta se poate doar pron castigarea independentei in viitorul apropiat.

  12. Magda

    Buna, Alexandra!

    In primul rând apreciez curajul tău de a cere un sfat public.

    Apoi, știu că poate fi greu să crezi asta, însă ceea ce face și spune mama ta în legătura cu relațiile tale cu băieții, este în primul rând despre ea (ce a trăit ea in relație cu mama ei, de exemplu) și nu despre tine.

    Și poate sa fie util să ai o conversație de principiu cu ea legată de prietenia ta cu un băiat, in care sa ii spui deschis cum vezi tu lucrurile și ce ai simțit ca urmare a ceea ce a făcut/spus ea în trecut.

  13. Alina

    Cred ca trebuie sa te muti la casa ta, fie camin, aspartament, etc. Daca parintii nu Iti permit sa locuiesti singura, muta-te in Alta Tara sau oras pentru universitate sau job.

    Apoi vorbeste cu alti oameni de incredere.
    La mine a fost la fel si mai rau.

    Ai grija sa nu te razbuni indirect pe mama, intrand in orice relatie, numai ca sa simti tu ca esti libera in sfarsit. Iti recomand sa faci cunostinta cu oameni multi, prieteni, colegi.

    Apoi documenteaza-te mult pe psihologia relatiilor.

    Nu ii spune mamei acum ca te muti. Gaseste o facultate, aplica, fa tot efortul sa ii comunici ca o faci Pentru viitorul tau.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.