Dacă alegi conștient să faci lucrurile altfel, să-ți crești copiii altfel decât ai fost crescut, altfel decât majoritatea, va fi greu.
Calea educării cu blândețe e destul de complicată la început.
Pentru că nu știi cum să faci, nu te-a învățat nimeni.
Pentru că rezultatele se văd în timp, iar noi suntem grăbiți și nesiguri.
Pentru că e nevoie de multe resurse emoționale și lucru cu sine să schimbi paradigma.
Pentru că vei auzi des că nu faci bine. Că ar trebui să le mai dai câte-o palmă.
Pentru că ești în minoritate.
Dar e greu doar la început, până-ți găsești drumul. Faci eforturi o vreme, un an, doi, poate trei, până îți descoperi vocea ta fermă, dar blândă, pe care copiii o respectă.
Până când poți trata sfaturile altora cu detașare, pentru că vei ști mai bine.
Până când vezi rezultatele muncii tale, mai întâi rar, apoi zilnic.
Până când vei reuși să-ți hrănești corect trupul și inima, iar ele vor avea suficientă răbdare cât să rămâi în echilibru cu copiii tăi, fără furie, țipete, pedepse.
Până când vei reuși să afli care e sursa neînțelegerii dintre voi și să repari de la rădăcină.
Nu e greu tot drumul, doar primii pași sunt foarte grei.
Pentru că ești printre cei puțini, pentru că mergi contra curentului, pentru că te îndoiești mereu, pentru că nu ai destul sprijin.
Dar imediat ce reușești să te centrezi, e mult, mult mai ușor, ca mersul pe bicicletă. Efortul e mult mai mic, ușurința mai mare, rezultatele sunt bune (nu perfecte, nu, suntem oameni, nu bucăți de plastic turnate în matriță).
Te încurajez, sunt aici, pe același drum, de mulți ani, am trecut prin multe faze, urmează și altele, da, încă mă îndoiesc uneori, cred că orice părinte căruia îi pasă și care face eforturi mari se îndoiește din când în când, învăț în fiecare zi, ajustez câte ceva, dar le fac natural, în timp ce mă bucur să-mi văd copiii crescând, fiind buni cu cei din jur, respectând regulile, gândind critic, fiind siguri pe ei și pe relația noastră.
Am citit mult, am respirat mult, am vorbit mult despre ce nu-mi iese, m-am înconjurat de părinți care au ales același drum, m-am iertat, am transformat vinovăția în putere de a încerca mai mult data viitoare (cu ajutorul terapiei și al lui Connie), am avut grijă de mine, de nevoile mele, întâi programat, cu efort, apoi tot mai natural, integrat, firesc, până toate aceste practici au devenit parte din mine.
Se poate și cu siguranță merită! Suntem aici, tot mai mulți, poate peste niște ani vom fi destui pentru o masă critică ce poate schimba atitudinea generală față de copil, iar societatea noastră va putea progresa așa cum trebuie, cum au reușit altele, care-și onorează cu adevărat copiii, seniorii și natura.
Si dacă vă întrebați cum va arăta adultul care a fost crescut cu blândețe va sun eu, sunt dovada vie. Sunt o persoana ft usor adaptabila in societate, am încredere în forțele proprii, știu să primesc dar și să dăruiesc iubire. Îmi vine natural să îmi cresc copilul in același mod. Am o relație extraordinară cu mama, locuim in 2 case vecine. Mama mea a fost ft prezenta în viața mea mereu, nu m-a bătut, nu m-a pedepsit, nu m-a șantajat, nu m-a amenințat niciodată. Am avut și eu reguli clare, de neînduplecat, uneori nu îmi plăceau, dar ft rar ieșeau discuții.
Ca mama, îmi este extrem de ușor să mă comport cu blândețe cu copilul meu, fata de prieteni, soț, crescuți în stilul clasic românesc : eu te-am făcut, eu te omor. Cred că e cumplit de greu sa faci mereu altfel decât îți spune primul instinct.
Imi place articoul asta. Cred ca doar asa ar trebui crescuti copiii, cu blandete, si nu exista nici un motiv pentru care ar trebui loviti. Da, cateodata ne mai pierdem rabdarea si ridicam tonul. Ne cerem scuze si discutam de ce s-a intamplat asta. Nu suntem perfecti si mai facem greseli. E obositor ca multe activitati sa necesite negociere si convingere, dar si ei sunt oameni si au dreptul la parerea lor.
Unde stam noi, in Elvetia, nu ne-a spus nimeni ca nu facem bine, poate oamenii sunt mai retinuti si nu simt ca au dreptul sa isi exprime astfel de pareri. Cum este in Olanda?
Dragă Ioana,
Cred că articolul acesta îmi oferă un prilej bun de a-ți spune din toată inima: mulțumesc. Tu ești primul om care m-a încurajat să dau mai tare sonorul vocii mele interioare, instinctului meu și să-mi țin copilul în brațe cât are el nevoie (și încă o secundă). Îți port recunoștință pentru că mi-ai insuflat curaj și speranță, încredere să caut și să-mi actualizez informații despre dezvoltarea copilului, să înțeleg despre nevoile ireductibile ale ființei umane și să-mi dau un sens poveștii mele de viață. Te apreciez pentru munca ta și misiunea ta de a contribui la educația cu blândețe a copiilor, iar cărțile tale sunt minunate. M-ai inspirat și de curând am început un drum de învățare pentru a le fi și eu ghid copiilor în primii ani din viață. Iți doresc ce e mai bun pentru tine! Te îmbrățișez!