Care tip de NU e mai eficace?

Tot din cartea cea nouă la care lucrez pentru colecția Educație cu blândețe, scrisă de Jesper Juul, despre cele cinci pietre de temelie ale unei familii sănătoase, vreau să vă arăt un fragment despre limite.

Eu am avut dificultăți uneori în a exprima un NU, pentru că mi se părea că voi produce mare tristețe copiilor mei cu limita mea, deși știam că au nevoie de un refuz. Capitolul acesta mi-a adus mai multă claritate și multe confirmări. Faptul că am reușit, încă de când erau mici, să spun, când a fost nevoie, un NU hotărât și sincer, ne-a fost de mare folos tuturor.

NU-ul neprietenos

La un NU neprietenos sau agresiv se ajunge atunci când de fapt am dori să spunem DA, însă ne simțim sub presiune sau nu ne simțim în largul nostru. Un asemenea NU primeam eu de la tatăl meu, de exemplu, când observa că îmi doresc o jucărie, deși tocmai primisem alta de ziua mea. Atunci îmi explica aproape ca un contabil de ce nu e cazul să mai cheltuim bani și pe asta. Din cauza acestei practici larg răspândite pe-atunci, generația mea nu a învățat niciodată cum să-și exprime dorințele, pentru că a avea dorințe era aproape interzis pe vremea aceea. Trebuia să așteptăm până când ni se citeau dorințele în ochi sau eram întrebați dacă vrem ceva. Să cerem era inadmisibil. Părinții mei ne-au explicat foarte clar că nu se cere, ci se așteaptă cu răbdare. Cu puțin noroc, câteodată primeam și a doua porție de prăjitură.

Din fericire, această poziție vizavi de a da și a lua s-a mai schimbat de-a lungul timpului. Și uite-așa, mulți dintre noi am reușit până la urmă să învățăm cum se fac lucrurile corect, căci o relație în care nu-ți poți exprima dorințele nu este una funcțională.

Să ne gândim puțin cum ne percep copiii când devenim agresivi, după care ne simțim cu conștiința încărcată, fiindcă am transmis un mesaj ambivalent, o contradicție derutantă pentru copii. Când ne provoacă apoi pentru a afla care e adevărul din spatele comportamentului nostru nu înseamnă că o fac pentru a ne testa limitele, cum se susține de multe ori. Mai degrabă este vorba de un aspect existențial: ei vor să cunoască omul din spatele rolului. Vor să afle dacă tatăl chiar crede în acel NU, sau poate că în spate se află, de fapt, un DA. Copiii ne provoacă pentru a afla. Dovadă este faptul că provocările încetează imediat în momentul în care părinții încep să se exprime foarte clar.

Și totuși, există o sumedenie de ghiduri pe acest subiect care insistă că e obligatoriu să le punem copiilor limite, amenințându-i cu consecințe. „Dacă nu…, atunci…” este o frază care se regăsește în repertoriul zilnic al multor părinți. Dacă ne iese așa ceva pe gură, ar trebui să ne retragem puțin în sinea noastră și să ne gândim bine ce vrem de fapt să transmitem și ce nu. Nu-i un capăt de lume dacă se întâmplă câteodată să ne exprimăm mai puțin clar, însă, dacă devine o regulă, avem cu toții de suferit.

Copiii ne ajută să ne cunoaștem mai bine. Despre firea noastră, despre limite, despre rezervele de energie – despre toate astea avem ocazia să aflăm lucruri interesante doar pentru că ne atrag copiii atenția asupra lor, testându-ne limitele zi de zi. Un copil obișnuit are nevoie de șapte-opt ani ca să-și cunoască bine părinții. Este unul dintre motivele pentru care părinții sunt nevoiți să le repete întruna anumite lucruri. Abia de la vârsta de patru-cinci ani încep copiii să înțeleagă norme și valori morale și să le integreze în comportamentul lor. Adulții, de exemplu, au nevoie în privința asta de mult mai mult timp pentru a evalua corect care sunt limitele unei relații de cuplu. De regulă, ne trebuie între zece și cincisprezece ani și nici măcar după perioada asta nu suntem scutiți de surprize.

Când ni se pare că copilul are un comportament „dificil”, putem porni în proporție de 99% de la premisa că noi, adulții, ne-am purtat ori ne-am exprimat ambiguu. Pentru că psihologia de familie ne învață că cei mici nu se descurcă deloc bine cu mesajele ambigue.

NU-ul intelectual

Generația mea s-a săturat la un moment dat de atâtea ordine și interdicții primite în copilărie și a decretat că au și copiii dreptul la explicații. Ceea ce a fost în primul rând un act politic, dar care a fost imediat pus în practică de adulți. N-a durat mult și copiii s-au trezit de-a dreptul sufocați de atâtea explicații. Le explicam chiar și lucruri care nu aveau nevoie de explicație și până la urmă am ajuns să-i manipulăm prin explicare.

De fapt, nu facem decât să-i obosim dacă începem să le explicăm cu lux de amănunte de ce nu au voie, de exemplu, să ne însoțească la o petrecere de adulți, după care îi întrebăm dacă este OK pentru ei. Nu-i de mirare că majoritatea copiilor nu răspund nimic, pentru că nu știu ce-ar trebui să răspundă. În principiu, am putea spune despre copii că au nevoie de o explicație numai dacă o cer.

Prea mult explicații îi obosesc pe copii.

Când un copil spune că nu înțelege ceva, atunci îi putem explica. Dar dacă începe să întrebe stereotip „De ce?” înseamnă că a devenit dependent de explicații și oricât am explica nu va fi niciodată destul. De risipa asta de energie ne putem lipsi cu toții. Și nici adulților n-ar trebui să le explicăm lucruri decât dacă ne întreabă. Asta n-are a face cu democrația, ci cu relațiile, pentru că oamenii dependenți de explicații sunt îngrozitori. 

În mare, putem spune că nu trebuie să dăm explicații decât dacă:

  • partenerul de discuții le cere
  • dacă explicațiile sunt bine primite
  • dacă măcar avem o explicație!

În felul ăsta nu vom crește un copil dependent de explicații.

NU-ul personal

Acest tip de NU pe care i-l spun, de exemplu, partenerului este important pentru că exprimă implicit un DA la adresa mea, la nevoile mele, la limitele mele personale, la valorile mele morale. Acest NU este întotdeauna prietenos, niciodată spus cu răceală sau agresiv și nu dăunează nimănui. Ne poate frustra, da, dar asta nu este cu adevărat o problemă.

La NU-ul personal nu există alternativă și, în plus, are avantajul că stimulează stima de sine a celui care-l rostește.

În deciziile pe care le iau, părinții trebuie să ia în calcul două perspective, perspectiva prezentă și cea de viitor. Dacă îi spui unui copil de trei ani DA când de fapt ai vrea să-i spui NU, nu faci decât să-i îngreunezi viața când va ajunge la 14 ani.

Copiii de peste zece ani au neapărat nevoie de mesaje clare, pentru că ei trebuie să știe foarte concret ce e bine pentru ei – pentru trupul și sufletul lor – și ce nu. Înainte exista un consens moral, adolescenții știau foarte clar ce au voie să facă și ce nu, când sunt recompensați și când pedepsiți. Erau de asemenea nevoiți să ducă o viață dublă, făcând în secret toate lucrurile cu care părinții lor nu erau de acord. Astăzi situația s-a schimbat, nu mai există un consens general, în schimb copiii trebuie să ia de mult mai multe ori decizii corecte. Gândiți-vă numai la toate ofertele și tentațiile de pe internet, față se care trebuie să aibă o atitudine sau alta.

De obicei, mamelor le este mai greu decât taților să le spună copiilor NU. Dar gândiți-vă că această fetiță a dumneavoastră va ajunge la un moment dat, să zicem pe la 14 ani, față în față cu un băiat și atunci ar fi bine să știe foarte clar ce vrea și ce nu. Fetele care au primit de la mamele lor numai DA-uri drăgăstoase vor crede mai târziu că și ele trebuie să spună DA mereu. Așadar, părinții n-ar trebui să adopte poziții de victime, sacrificându-și propriile nevoi sau privindu-le ca fiind neimportante. Asta, desigur, dacă își cunosc nevoile.

Mi-a venit la un moment dat la consiliere un cuplu cu doi copii, de trei și cinci ani (dintre care cel mare avea un handicap); nu le mai mergea bine în relația de cuplu. La un moment dat, bărbatul a izbucnit în lacrimi și a mărturisit că nu mai are niciun chef să vină acasă după serviciu, dar că nu poate să-i spună una ca asta partenerei sale. Fusese mereu de părere că trebuie să spună neapărat și de fiecare dată DA partenerei și familiei. DA copilului cu handicap. DA rolului de părinte 100% prezent. DA pentru job. DA pentru orice. Însă corpul lui începuse să spună NU și atunci l-am îndemnat să mai spună și el NU, pentru că doar astfel va spune DA propriilor sale nevoi. A răspuns că el nici măcar nu-și cunoaște nevoile. Și în general părea să nu prea înțeleagă unde vreau să ajung. Și atunci soția sa, care în tot acest timp îl privise cu dragoste, i-a amintit că, atunci când l-a cunoscut, ieșea des cu prietenii lui, cu motocicleta sau să joace tenis, că obișnuia să facă sport în fiecare dimineață și că între timp nu mai face nimic din toate astea. Bărbatul i-a explicat soției că a renunțat la toate de dragul familiei, iar soția i-a replicat că ea s-a îndrăgostit de bărbatul acela, nu de ăsta. Și a fost de ajuns ca în decurs de o săptămână să ajungă înapoi la un echilibru. Bărbatul a observat că este loc în familie și pentru nevoile sale, chiar dacă nu e prezent de fiecare dată. Dar la asemenea discuții importante se ajunge doar în timpul unei crize, nu merge să le porți preventiv.

Copiii de un an și jumătate se așteaptă să primească mereu un DA de la părinți. Iar când aud și câte-un NU îi apucă frustrarea și nu mai înțeleg pe ce lume se află. Dar, dacă nu-i criticăm și dacă reacționăm fără panică, se liniștesc după câteva secunde, pentru că își dau seama că e în regulă să te mai simți și frustrat. Că există loc în familie și pentru frustrare. Mulți părinți confundă în ziua de azi frustrarea cu nefericirea. Sunt puțini copiii cu adevărat nefericiți, iar între patruzeci și cincizeci de frustrări pe zi sunt ceva absolut normal pentru un copil.

NU în stil feminin și NU în stil masculin

Categorisirea asta în masculin și feminin pare un pic desuetă în zilele noastre, și totuși, adevărul este că taților le vine mult mai ușor decât mamelor să le spună copiilor NU cu conștiința împăcată. Spun NU și situația s-a încheiat. Acesta este motivul pentru care copiii nu fac atâtea nazuri când îi duce tata la grădiniță. Dacă îi duce mama, încep să se smiorcăie și se desprind cu greu. Același lucru este valabil și pentru mersul la culcare sau la doctor, bărbaților le iese mai ușor, pentru că emană mai puțină compasiune și empatie. Chiar și femeile sigure pe sine și inteligente întâmpină dificultăți în a le spune copiilor NU, deși în viața profesională sau în cea cotidiană n-au nicio problemă să pună limite. Iar dacă reușesc până la urmă să le spună NU copiilor, îi privesc cu ochi triști și plini de speranță, care semnalează clar că mama își cere în același timp iertare. E un fel de NU reticent, ca să zic așa. Un NU care are valabilitate doar dacă nu-l întristează pe copil.

Multe mame pot învăța de la soții lor cum se spune un NU convingător. Și, pentru că nu există o cantitate anume de NU-uri, trebuie să ne încredem în intuiție, că ne va spune ea când e cazul. Sau ne întrebăm în fiecare situație ce vrem să obținem și ce nu – indiferent de ce ar face alții în situația noastră. Dacă vreau să mănânc în liniște, atunci îi spun copilului că nu, nu poate sta acum la mine în brațe. Dacă se plânge că la tata are întotdeauna voie să facă asta, atunci nu-mi rămâne decât să-i explic că tata nu e acum aici și la mine e altfel. Sau invers. Iar copilul nu va avea nici cea mai mică problemă cu asta.

Pentru copii este ceva extraordinar să cunoască oameni diferiți și să învețe de la ei competențe sociale în diverse moduri.

Photo by Kindel Media: https://www.pexels.com/photo/woman-in-blue-shirt-talking-to-a-young-man-in-white-shirt-8550841/

Printesa Urbana
Printesa Urbana

Scriu de cînd mă știu. Scriu și cît mă joc cu copiii, și sub duș, și în somn scriu. Scriu despre mine pentru mine. Și sper că ce scriu pentru mine să fie de folos și altora. Unii s-au născut să cînte, alții să facă poezii sau să frămînte pîine. Eu m-am născut să scriu declarații de dragoste copiilor mei și vieții noastre pline.

Articole: 4165

5 comentarii

  1. Buna, Ioana. Sa spunem ca ii educam cu dragoste, cu blandete, cu NU-uri intelectuale mai des decat cele neprietenoase pe care le-am primit de la parintii nostri si nu vrem sa repetam greselile lor, pana cand intra la liceu la 12-13 ani (cel putin aici unde locuim) si toata educatia noastra se prabuseste din cauza anturajului. Acolo invata ca sunt si copii care fac bullying, invata bullying-ul de la ei, gusta din perversiunea puterii asupra altuia mai slab si culmea, si-o insusesc atat de repede incat vine si o aplica cu noi acasa si cu fratii mai mici. Universul ala de iubire de 11 ani creat cu grija se disipa ca si cum n-ar fi existat. Incepe razboiul. Noi luptam cu ce avem in interior (valori, educatie, puterea exemplului personal). Ei lupta cu ce primesc din exterior care ineaca rapid orice fundament intern (Tiktok, Instagram, Snapchat -arme prea puternice si prea seducatoare pentru creierul unui copil de 13 ani care e inca in formare…dar daca toti din jur au, el cum sa nu aiba? ne spune: „Vreti sa ma izolati?”). Incercam sa ne spunem parerea intr-o sedinta cu parintii in care propunem sa nu se mai dea accesul la smart-phone-uri in timpul orelor. Ne simtim intelesi si in congruenta cu diriginta si cu alti parinti care intuiesc ca si noi, pericolul, dar ne lovim de refuzul categoric al directorului care ne sfatuieste, mai in gluma, mai in serios, sa ne adaptam anului in care suntem :-). E un NU intelectual? Poate personal, politic, sa dea bine in ochii altor directori de licee? Poate e doar o faza. Asa arata adolescenta in 2023. Luptam in continuare, chiar si in somn 🙂
    Plus ideea ca „E bine si un suficient, esti mai cool decat sa iei bine si foarte bine. Tocilarii sunt foarte rau vazuti si nu au nici un prieten, sunt bullied mereu…”.Ce simpla era faza de bebeluseala……Intrebarea este: Ce facem cand noi, parintii zicem NU, dar societatea zice un DA categoric, no matter what?

  2. Multumesc frumos pentru recomandare. Suntem la un punct de cotitura si chiar am nevoie de artilerie grea, ca am crescut cu Alfie Kohn si Thomas Gordon si iata-ne in acest punct. Mi-am achizitionat-o pe Kindle si pornesc la atac cu speranta. Toate cele bune.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *