Pe măsură ce copilul crește, îți pierzi super-puterile #parintedeadolescent ep. 4

Continuăm seria mesajelor adevărate de la părinți despre cum a fost și este pentru ei perioada intensă a adolescenței copiilor lor. De data aceasta o avem invitată pe R, mama unui băiat de 16 ani alături de care traversează zi de zi etapa aceasta de transformare și creștere pentru toată familia. Întreaga serie e aici.

#Parintedeadolescent, ep. 4:

Când un copil e mic, multe dintre problemele lui le poți rezolva tu, părintele. Pe măsură ce crește, scapi de responsabilitatea de tipul acesta, însă îți pierzi și super puterile. E un sentiment dulce-amar.

R.

Cine ești tu, mama copilului tău mare?

Sunt jurnalistă, am 45 de ani, trăim în România, la București.

Cine e copilul tău? Cum e el?

Copilul meu are 16 ani, se numește T., prefer să nu-i dau numele întreg pentru că are nevoie de un spațiu al lui și simt că l-aș încălca. Au ieșit scântei și pentru o poză urcată pe Facebook-ul „de bătrâni”, așa că aleg să-mi păzesc spatele și neuronii care mi-au mai rămas.

Ce fel de copil era T. în copilăria mică?

A fost un copil senin, serios și sensibil. Vorbea mult, era curios, foarte atașat de noi, cu o mare dragoste pentru animale, deschis, dar ușor de intimidat, insistent, mămos, bun.

Ce fel de parinte ai fost? Relaxat? Stresat? Limite multe, puține?

Oh, Doamne! Am fost foarte relaxată și foarte stresată, cu limite multe și puține 🙂 Serios, când era bebeluș, mă trezeam brusc pentru că aveam senzația că am uitat să-i dau Vigantolul și că vine sfârșitul lumii, am încercat să sterilizez primul măr pe care i l-am dat, dar a mâncat și boabe de la căței.

În același timp, a avut voie să exploreze, a început să meargă în locuri cu prieteni mai mari, din vecini, de pe la 8 ani. Cred că lucrurile vin și în funcție de context. Nu aveam bunici aproape, dar mi se părea și ciudat ca un copil de 8, 9 ani să aibă bonă, așa că ne-am descurcat cum am putut.

Stresul cred că va rămâne cu mine forever, ca părinte. Se schimbă doar stimulii. Acum niște ani mă stresam că nu are prieteni, acum mă stresez că are prea mulți.

Limitele le-am trasat simplu când a fost vorba de supraviețuire (nu am negociat niciodată centura de siguranță în mașină sau traversatul exclusiv pe verde). Limitele celelalte le-am tot trasat și retrasat în funcție de nevoia lui de explorare și de înțelegere a lumii. Bunica mea zicea așa: „omul deștept învață din greșelile altora, omul normal din greșelile lui, omul prost nici din greșelile lui”.

Copilul meu e un om normal. Ca să princeapă niște chestii, a fost nevoie să se dea cu capul de tocul ușii. Faza tare e că, de multe ori, când credeam că se va poticni, i-au ieșit lucrurile. Mi se pare important să știe că eu sunt aici pentru el, la nevoie.

Cum a fost colaborarea cu celălalt părinte pe acest subiect? Consens? Scântei?

Am colaborat și colaborăm în continuare. Când avem opinii diferite, le discutăm între patru ochi. Dar pe măsură ce T. a crescut, am observat că-l frustra faptul că facem front comun. În plus, la 16 ani, se prinde când unul dintre noi zice ca celălalt doar ca să fim o echipă. Așa că vorbim cu el și despre situațiile în care nu suntem de acord, ne spunem fiecare punctul de vedere.

De cele mai multe ori, degeaba.

Dar mai e ceva: când un adolescent are o părere fermă despre ceva (și pare că au păreri ferme despre tot), tu îi spui părerea ta și, chiar dacă pe moment o ține pe-a lui, după o vreme decantează emoțiile și ia în calcul de i-ai spus. Cumva, părerea ta trebuie să devină ideea lui. Și dacă-ți înghiți orgoliul, e OK.

Cum arată relația voastră acum?

E frumos și epuizant. Sunt zile magnifice, în care ne înțelegem ca doi prieteni buni. Ascultăm muzică, vorbim despre haine, despre alți oameni, despre psihologie (ne pasionează pe amândoi). Și sunt zile în care visez să mă urc într-un tren și să mă stabilesc incognito într-un oraș de provincie.

Care consideri că au fost episoadele cele mai intense în relația ta cu copilul? Vreun cutremur acolo?

A fost un moment în care relația mea cu tatăl lui s-a dus în cap și T. a suferit foarte tare. Am rămas împreună, însă l-a afectat mult perioada aceea. Îmi pare rău că nu am reușit să-l protejăm mai mult. Apoi, a fost moartea unui papagal – știu cum sună, dar pasărea aia i-a fost companion ani de zile și, probabil, cel mai important sprijin emoțional în pandemie, când învăța pentru Evaluarea Națională. S-au iubit reciproc enorm. A murit în mâinile lui T., cu noi alături și ne-a afectat pe toți. Însă pentru T. a urmat o perioadă de doliu în toată regula. Mi-a luat timp să mă prind că e OK să-l aștept să-i treacă suferința. Aveam senzația că a luat-o razna. Cum să plângi săptămâni în șir după o pasăre? Nu era doar o pasăre, chiar a fost prietenul lui cel mai bun, iar asta a fost o lecție tare: dacă vrei să-ți sprijini copilul adolescent, ține cont că sufletul lui e încă foarte sensibil, mintea lui oscilează între copilărie și maturitate. De fapt, poți răni foarte ușor un adolescent, oricât de impertinent s-ar purta uneori și oricât de matur ar părea.

Ce alți adulți au fost implicați în educația lor? Unchi, bunici, nași? ați fost o familie mică sau mare?

Suntem o familie foarte mică, nu avem rude prin preajmă. În viața obișnuită, avem aproape prieteni, s-a mai atașat de unii profesori, însă cu familia extinsă ne vedem rar.

De ce te temeai din viitorul lui când era mic/mică?

Să nu-i fi dat moștenire astmul meu, să nu-i pun plasturi pe răni care sunt, de fapt ale mele. De exemplu, aveam o teamă să-l las singur, aveam senzația că timpul fără el e timp pierdut. Mi se trage din faptul că mi-am pierdut mama la 13 ani și mă obseda faptul că, dacă n-ar fi plecat cu colegii ei profesori un weekend, am fi avut un weekend în plus împreună. Mă purtam cu T. de parcă suferința mea ar fi fost a lui. Așa că am început să fiu atentă la faza asta, să nu proiectez pe el rănile mele.

Câte din temerile acestea s-au adeverit?

Nu are astm, în schimb are același astigmatism miopic ca mine.

Părinții se tem de adolescență, o consideră o piatră de hotar, auzim destule horror stories… cum a fost pentru voi, așteptări versus realitate?

Hmmm, eu am fost o adolescentă rebelă, taică-său un adolescent cuminte. Mie nu mi se pare că sare calul T. mai mult decât se sare calul la 16 ani. Dar când te gândești la adolescența copilului tău, te gândești, de fapt, la cum ai văzut adolescența din papucii adolescentului. Se vede altfel din papucii părintelui și pentru chestia asta n-ai cum să te pregătești.

Gândiți-vă la un chef din adolescență, cu alcool și mega distracție, eventual cu îndrăgosteală și cu o țigară fumată de balcon. Era cool. Ei, acum gândiți-vă la același context, doar că e copilul acolo, în timp ce tu stai și încerci să te uiți la un serial pe Netflix. Pe undeva, știi cât de fain era. Pe de altă parte, ai vrea să-ți știi copilul în pat la el, spălat pe dinți și acoperit bine cu plapuma. Un haos!

Care a fost abordarea ta vizavi de consumul de substanțe? Dar de intimitate și sex?

Am fost fermă cu atitudinea anti fumat, am vorbit deschis despre droguri și, până acum, pare OK. Bea alcool, uneori. Am convenit că, dacă se amețește, ne cheamă să-l aducem acasă și am fost, într-adevăr, părinții care au dus adolescenți acasă după câte o petrecere. Ai un mic nod în gât, dar măcar te asiguri că sunt bine.

Și-a început viața sexuală, folosește prezervativ și avem o relație suficient de deschisă ca să negocieze niște ore în care să aibă casa la dispoziție. Poate sună ciudat, dar așa am simțit noi că e bine.

Cum ați navigat prin nevoia copilului de independență, atașamentul lui față de anturaj, nevoia ta de siguranță?

E o vrie continuă. Sunt zile în care adolescentul redevine copil (de exemplu, când e bolnav sau are un eșec la școală). A avut și găști care nu ne-au plăcut și ne-am spus punctul de vedere cât de diplomat am reușit. Nevoia de siguranță o poți acoperi dacă-ți asumi o relație în care să accepți și chestiile dificil de acceptat (cum ziceam mai sus, pare ciudat să te roage fiu tu să pleci două ore de acasă că vine iubita în vizită). Dar măcar știi că-s în siguranță. Deci încă navigăm, iar uneori simțim că ne-ar trebui 1000 de busole. Deși, sincer, cred că e de-ajuns una: să-l iubești ca pe un om, nu doar ca pe un copil.

Ce i-ai spune unui părinte de copil mic referitor la adolescență?

Că va avea abonament la cel mai nebun rollercoaster din viața lui.

Cum s-au schimbat grijile și așteptările tale acum, că ai copil aproape adult?

Ei, s-au schimbat mult pentru că acum ne gândim la facultate, meditații, garsonieră, carnet de șofer… Acum mi-e mai teamă de lumea în care va fi nevoit să se descurce, nu mai sunt grijile alea care țineau de educatoarea de la grădi, de petrecerile de zile de naștere la locuri de joacă. Pe de-o parte, când un copil e mic, multe dintre problemele lui le poți rezolva tu, părintele. Pe măsură ce crește, scapi de responsabilitatea de tipul ăla, însă îți pierzi și super puterile. E un sentiment dulce-amar.

Vorbești uneori cu copilul tău mare despre lucruri din copilăria lui? Îți reproșează lucruri? Cere bani de terapie? 🙂

Da, însă vorbește cu drag și cu nostalgie, mi-a zis că a avut o copilărie foarte mișto. Pentru mine, care am avut o copilărie al naibii de grea, a fost balsam pe suflet și mi-a zâmbit sufletul. Pe bune. A cerut bani de terapie la un moment dat, când simțea că nu se poate concentra să învețe și se simțea deprimat. Era anul ăla cu Evaluarea Națională și izolarea, a fost sinistru. A făcut câteva sesiuni online cu o prietenă terapeut, l-au ajutat.

Ce crezi că ai făcut bine în proces?

Cea mai bună chestie a fost că l-am iubit așa cum a fost, în diverse etape. Dar uite, recunosc că uneori l-am iubit fără să-mi placă ce face, cum se poartă sau cum vede unele lucruri. Însă dragostea asta care-l face să se simtă iubit no matter what e cel mai fain cadou pe care m-am priceput eu să i-l dau.

Ce ai face diferit?

L-aș cocoloși mai puțin. Pentru că ar avea mai multă încredere în forțele lui. Am făcut pentru el, în timp, lucruri pe care deja le putea face. Mi se părea că-i arăt cât de mult îl iubesc. Partea proastă e că, de fapt, când faci tu patul copilului, deși e deja mare, ajunge să nu fie sigur că-l poate face și singur. Aici aș face diferit pentru că, evident, făcutul patului e o parabolă pentru multe alte lucruri.

https://www.pexels.com/photo/a-person-holding-a-slices-of-pizza-4762745/

17 Comments

  1. elena

    Vaaai, cat de frumos. Exista speranta:)). Multumiiim

  2. Dana

    Foarte frumos textul, super faina mama 🙂 si relatia .
    Ma recunosc in unele pe ici pe colo, incerc sa iau de aici cate ceva si sper sa si aplic / sa pot aplica. Uneori imi vine si mie sa plec, dar sa plec sa nu mai vin. Dar imi trece 🙂 deci raman.

  3. Mihaela

    As avea niste intrebari, poate sunt cam intime, dar imi incerc norocul:
    – a existat o discutie despre inceperea vietii sexuala inainte sa o inceapa, sau dupa?
    – daca inainte, a existat o incercare din partea parintilor de a-l face sa mai astepte?
    – daca T. era fata, atitudinea fata de sex la varsta de 16 ani era alta, sau era exact aceeasi?

    • Mihaela

      Am decis sa revin pentru ca suna ca un interogatoriu :)))
      Ca mama de fata ma sperie perspectiva ca fiica mea si-ar putea incepe viata sexuala la 16 ani (mie mi se pare devreme, eu la 17 ani aveam primul sarut :)))) dar nu neaparat pentru ca 16 nu este o varsta suficient de matura, mai ales astazi. Ci pentru ca mi se pare ca traim vremurile astea in care atata expunere la sex, la sexualitate, la oameni (cu precadere femei) dezbracati/ dezabracate dau sexului un aer de consum, nu stiu cum sa spun.
      Si ma tot gandesc ca daca iti incepi viata sexuala la 16 ani, pana cand vei gasi persoana potrivita cu care sa ai o relatie de durata, poate pe viata, vei trece prin atat de multe relatii sexuale incat sexul si intimitatea isi va pierde profunzimea si importanta

    • Printesa Urbana

      Eu mi-am inceput viata sexuala la 16 ani, si am avut zero informatii de la parinti, probabil daca ar fi vorbit mama cu mine despre asta, as fi amanat. Nu sunt o persoana promiscua, am avut cateva relatii mai mult sau mai putin serioase, toate au contribuit la o relatie asumata si frumoasa cu actualul meu partener si sot.

      Trimit lui R intrebarile tale.

    • Mihaela

      Multumesc pentru raspuns si sinceritate.
      Nu stiu, noi am trait alte vremuri, simt ca nu se mai poate compara. Cand ma gandesc ca eu ma uitam in cartea O mie si una de nopti ca sa vad cum arata sanii unei femei :))) era o poza pe undeva cu o dansatoare fara bluza, avea doar multe margele. Astazi poti sa gasesti absolut orice pe internet si daca nu le dam noi acces la ABSOLUT ORICE, nu inseamna ca nu vor gasi ei o cale. Daca isi incep viata sexuala la 16 ani si apoi au acces la tot felul de chestii aproape sau chiar pornografice, cred ca de aici este doar un pas catre a trata femeile ca pe un obiect de provocat placere (in cazul barbatilor) sau de a se trata pe sine ca pe o moneda de schimb (in cazul femeilor). Si altele

    • Printesa Urbana

      Nu, nu cred ca asta se va intampla atunci cand copilul e crescut cu timp si explicatii intr-o familie in care femeia e respectata, indiferent la ce se va uita cu colegii.

    • Mihaela

      și ca să răspund și eu la/cu sinceritate, mă bucur pentru toți oamenii care au avut relații asumate și sănătoase, eu sunt dintre femeile care, până pe la vârsta de 25 de ani, am avut un șir de relații sexuale doar pentru că am simțit că nu am altceva ce să ofer/pentru că prietenele mele făceau sex/pentru că mă gândeam că patosul (și ăla exagerat de mine, de multe ori) cu care eram dorită înseamnă iubire etc.
      ce observ foarte diferit la generațiile tinere este un sentiment că li s-ar cuvine orice, nu știu cum să explic. este greu de luptat cu acest entitlement, ca să spun așa.

    • Elvira7

      Parerea mea: copiii/adolescentii vor face, in mare, tot ceea ce vor dori si simti ei sa faca. Oricat de mult ii vor spune parintii ca-i bine sau nu, o fata tot se va culca cu Gicutza de frica sa nu-l piarda, sau pentru ca-i bucuroasa ca-i dorita de el si probabil sexul chiar este bun si placut. Fata aia este bine ca atunci cand repercursiunile sunt cam cum le-au spus parintii, sa stie ca intotdeauna parintii vor fi acolo pentru ea, sa se poata indrepta spre ei pentru sfaturi si ajutor. Un adolescent educat sexual va fi, speram, mai prudent. Am generalizat. Exista si cazurile rare cand adolescentii iau decizii educate si asumate care tin mai putin de sentimente si mai mult de un mindset.

  4. IuliaBe

    Prima poveste din serie a fost foarte faina, cu situatie negativa povestita si explicat concret cum au depasit-o. E genul de poveste din care poti invata ca ai si exemple de cum au reactionat alti parinti. Ultimile povesti mi se par foarte romanian style🙂, adica foarte sugary asa, ce viata faina avem, am avut si experiente naspa, dar nu intram in detalii doamne’ fere sa nu ne stricam imaginea🙂. Ti-as sugera sa le ceri celor care aleg sa se destainuie aici pe blogul tau sa insiste pe experientele negative si cum le-au gestionat, ca de acolo e de invatat.

    • Printesa Urbana

      Nu sunt de acord, avem mult de invatat si din experientele pozitive. Majoritatea celor care comenteaza aici si pe FB sunt in asentiment cu mine, asa ca o sa las invitatii sa spuna xe li se pare important, nu doar chestiile negative.

  5. IuliaBe

    Daca ti-ai fi luat un moment sa citesti comentariul, nu doar sa il scanezi 🙂 ai fi vazut ca am scris „sa insiste pe experientele negative” nu sa scrie doar despre asta. Anyway, nu intru in polemici aiurea pe net, e blogul tau, publici ce vrei. Peace!

    • Printesa Urbana

      Am inteles ce ai scris si apreciez feedbackul, insa prefer sa ii las pe oameni sa decida singuri ce e mai important pentru povestea lor, ce sa sublinieze si ce nu.

    • Sebastian

      Si eu consider ca prima poveste a fost cea mai buna (cea din care parintii se pot inspira cel mai mut) si nu din cauza ca arata o experienta negativa, ci faptul ca intra foarte mult in detalii despre situatie si despre munca de a depasi problemele.

      Mi-ar placea ca pe viitor, pe langa intrebarile standard pentru toti respondentii, sa fie si intrebari personalizate de aprofundare a unui subiect. Ca de exemplu, la povestea #3 in care se afirma ceva in genul “sunt tatal care sunt sunat de fiica mea cand are ciclu”. sa se continue cu intrebari punctuale la cum s-a ajuns in situatia asta placuta. Un simplu “am dicutat despre orice” nu pare de ajuns. In aceasta poveste #4, pana in momentul cand s-a ajuns sa se negocieze casa pentru cateva ore, cum a fost? Sa se aprofundeze cum s-a ajuns la aceasta situatie, o discutie ampla inainte de prima oara, sau ceva in genul: “a stiti, eu de vreo 3 luni fac dragoste cu prietena, dar nu prea avem pe unde. Nu puteti sa ne lasati liberi din cand in cand?”

      Apropo, nu doresc raspunsul efectiv la aceste 2 situatii, ci doar am dat un exemplu despre situatii care ar putea fi detaliate mai bine.

  6. CRISTINA

    Mi se pare deplasat sa iti ceara copilul de 16 ani sa pleci de acasa sa vina cu iubita adolescenta sa intretina relatii sexuale. Poate o fi mai bine asa, decat sa faca pe ascuns, dar tot nu pot fi de acord.
    Si mie mi-a placut doar prima poveste din serie…

    • Printesa Urbana

      Cred ca parintii sunt cei care i-au oferit varianta asta, pentru a-i oferi un spatiu sigur si familiar.
      E ok daca nu esti de acord, e doar experienta altui parinte, nu trebuie sa facem toti la fel.

    • Mona

      Mie mi se pare de foarte mult bun simt din partea parintilor. Altfel, unde anume sa o faca? In vreun wc, in masina? ascunsi in tufisuri in parc? Sau care ar putea fi conditiile potrivite pentru un adolescent care nu traieste intr-o vila de 6 camere, cu 2 etaje unde ar putea avea intimitate?
      Bravo lor, majoritatea parintilor baga capul in nisip ca strutul, cand e vorba de viata sexuala a adolescentului lor. Si se mai mira de ce si-o trag prin diverse locuri, pe unde gasesc. Sau mai rau, prefera sa creada ca al lor adolescent nu face nimic….

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *